Tag

revoluţie

Acum trei decenii, când au avut nevoie de un simbol al luptei și al victoriei, românii au decupat cu foarfeca stema comunistă a țării și au ridicat steagul găurit la mijloc în văzul lumii. Ca să se știe că românii vor să fie liberi. Steagul a devenit atunci cu adevărat important, în ciuda faptului că imaginea lui era atât de încărcată de ideologia patriotardă comunistă. Acum, la treizeci de azi de libertate, românii își sărbătoresc în fiecare an Drapelul Național, ca să nu uite semnificația celor trei culori și pentru a-și aduce aminte din nou de cei care l-au ținut cu mândrie și cu speranță în mână în vremuri bune și în vremuri triste, în mare parte din istoria țării.

 

Ce ar trebui să știm despre Drapelul Național: repere din istorie

Prima atestare a folosirii celor trei culori, roșu, galben și albastru, pe un stindard al strămoșilor noștri este din timpul împăratului bizantin Justinian. Astfel, în anul 535 ele se regăseau pe stindardele de luptă ale celor două cetăți dunărene Recidava și Literatta. Șapte secole mai târziu, în 1185, ostașii din armata lui Petru, Asan și Caloian care luptau împotriva bizantinilor au purtat sulițe cu flamuri pe care era reprodus dragonul-lup al dacilor pe fundalul celor trei culori. Mai târziu, aceleași trei culori se găsesc pe diferite steaguri, chiar la distanță mare de timp unele de altele. În vremea domnitorilor Ștefan cel Mare și Mihai Viteazul, multe stindarde aveau acest cod coloristic, iar pe drapelul de luptă al lui Tudor Vladimirescu se știe că roșul, galbenul și albastrul erau prezente, deși dispuse orizontal.

În 1834, domnitorul Țării Românești, Alexandru Ghica Vodă, a obținut de la otomani aprobarea ”de a pune pe steag românesc corăbiilor negustorești și oștirii”. Cel pentru corăbii avea două culori, galben și roșu, cel pentru armată trei, roșu, galben și albastru, și un vultur la mijloc.

Tricolorul a fost adoptat ca simbol al națiunii, odată cu Revoluția din 1848. După abdicarea domnitorului Gheorghe Bibescu și instaurarea Guvernului provizoriu de la București a fost promulgat un decret de instituire a Drapelului Național. Pe flamuri era înscrisă deviza ”Libertate, Dreptate, Frăție”. Nu este deci de mirare că sub acest tricolor s-a săvârșit Unirea din 1859. De altfel, în toată perioada domniei lui Alexandru Ioan Cuza, drapelul Principatelor Unite Române a fost tricolorul cu benzile dispuse orizontal.

 

”Steagul este simbolul devotamentului, credinţei, ordinei şi al disciplinei ce reprezintă oastea. Steagul e totodată trecutul, prezentul şi viitorul ţării, întreaga istorie a României!”
(discursul lui Alexandru Ioan Cuza în tabăra de la Cotroceni, 1 septembrie 1863)

 

Cum s-a schimbat steagul din 1866 până azi

  • Prin Constituția din 1866, articolul 124, se mențineau cele trei culori, dispunerea lor fiind verticală, după modelul de la 1848, în ordinea următoare: albastru la hampă, galben la mijloc și roșul la margine.
  • Odată cu începutul instaurării regalității, în 1867, odată cu urcarea pe tron a lui Carol I, în centrul steagului a fost așezată stema regală.
  • În ianuarie 1948, comuniștii au înlocuit însemnele regatului cu stema republicii, cu elemente de inspirație sovietică.
  • Ca un gest simbolic de rupere față de regimul dictatorial al lui Nicolae Ceaușescu, în timpul Revoluției din 1989, stema R.S.R. a fost îndepărtată de pe drapele.
  • Decretul privind forma actuală a steagului național al României a fost dat în 27 decembrie 1989.
  • Ziua Drapelului Național a fost adoptată la 20 mai 1998. Data a fost aleasă în amintirea zilei când, în timpul Revoluţiei de la 1848, tricolorul roşu-galben-albastru a fost adoptat ca simbol al naţiunii române.

 

Steagul României la 1848. Emisiune filatelică a Romfilatelia, 2018

Steagul României la 1848. Ilustrație pe o emisiune filatelică a Romfilatelia, 2018

 

Ce semnifică roșul, galbenul și albastrul

  • Albastrul semnifică libertatea, cerul, credința și puterea.
  • Galbenul exprimă dreptatea, prestigiul, virtutea și bogăția ogoarelor.
  • Roșul este simbolul frăției și al jertfei.

 

Când și unde se arborează drapelul României

  • Drapelul României poate fi arborat oricând, fără constrângeri, de persoane fizice la domiciliul sau reşedinţa lor, sau de persoane juridice la sediile acestora.
  • Drapelul României se arborează în mod permanent pe edificiile şi în sediile autorităţilor şi instituţiilor publice, la sediul partidelor politice, al sindicatelor, al instituţiilor de învăţământ şi cultură, la punctele pentru trecerea frontierei, precum şi la aeroporturile cu trafic internaţional şi ca pavilion pentru navele de orice fel şi alte ambarcaţiuni ce navighează sub pavilion românesc.
  • Drapelul României se arboreaza temporar cu prilejul zilei naţionale a României şi al altor sărbători naţionale, cu ocazia festivităţilor şi ceremoniilor oficiale cu caracter local, naţional şi internaţional, cu prilejul vizitelor oficiale întreprinse în România de şefi de stat şi de guvern, sau de alte înalte personalităţi politice, sau în cazul unor ceremonii militare, competiţii sportive, ori în timpul campaniilor electorale.
  • Drapelul României se arborează, de asemenea, la sediul misiunilor diplomatice şi oficiilor consulare ale statului român din străinătate.
  • Tododată, drapelul României în bernă se arborează în zilele de doliu naţional, stabilite de Guvern.
  • Dacă drapelul României se arborează alături de unul sau mai multe drapele de stat străine, neapărat toate de aceleaşi dimensiuni şi la aceeaşi înălţime, drapelul României se arborează în stânga, privind drapelele din faţă (dacă se arborează două drapele) sau în mijloc (dacă se arborează mai multe drapele).

 

Evenimente dedicate în 2019 Zilei Drapelului Național

Ceremonii publice de înălțare a Drapelului Național al României sunt programate în municipiile reședință de județ și în localitățile din țară unde sunt unități militare.

În Capitală, evenimentele au început marți cu o scurtă ceremonie de coborâre a drapelului, care a fost depus, pentru sfințire, la biserica Brigăzii 30 Gardă „Mihai Viteazul”.

Pe 26 iunie, începând cu ora 9.30, în Piața Tricolorului (esplanada Palatului Cercului Militar Național), drapelul va fi readus în piaţă, va fi binecuvântat de un preot militar şi va fi ridicat pe catarg, în acordurile Imnului naţional al României interpretat de Muzica Reprezentativă a Armatei.

 

 

La Revoluţie aveam 3 ani, aşa că aş minţi dacă aş spune că reţin altceva decât un TAB trecând în viteză pe lângă Spitalul Fundeni, cu mine urcat pe pervaz, încercând să mă dumiresc ce se întâmplă.

Ce ştiu, însă, e că Revoluţia mi-a schimbat viaţa, ca şi vouă. În bine sau în rău, e zilnic subiect de parlamentare printre seniorii din Parcul Sebastian şi din alte parcuri bucureştene. Aş spune că în bine, pentru că libertatea de exprimare – deşi departe de a fi absolută în România lui 2018 – este condiţia primordială a unei vieţi libere.

Ce mai ştiu de la Revoluţie e că au murit oameni. Că au murit români, conaţionali de-ai mei. Adrian Cioroianu, care nu mi-e neapărat simpatic, i-a spus odată lui Corneliu Vadim Tudor că “România e fatalitatea care mă face să respir acelaşi aer cu dumneavoastră”. E şi fatalitatea ce mă face să respir acelaşi aer cu primari care aruncă, în Anul Centenarului, sute de mii de euro pe proiecte culturale mirobolante, dar lipsite de substanţă, fără a-şi vedea gunoiul adunat în pragul uşii.

Imaginile pe care le veţi vedea mai jos, surprinse ziua în amiaza mare în buricul Târgului lui Bucur, dau cel mai bine măsura respectului, recunoştinţei – dar şi apatiei cronice a – bucureştenilor faţă de cei care le-au deschis, prin jertfa lor, uşa democraţiei. Sigur că e frumos să te dai cu skate-ul şi să faci graffiti, însă ar trebui să faci asta în spaţii special amenajate (şi Bucureştiul are), nu urcându-te pe morminte, fie ele şi simbolice, şi „scuipând” obscenităţi. Sigur că e frumos să te plimbi în decapotabilă sau cu trotineta electrică şi în haine hipstereşti pe Calea Victoriei. Dar asta nu îţi dă dreptul să ignori sau, mai rău, să vandalizezi. E un vandalism la care suntem complici, atunci când închidem ochii şi mergem mai departe, grăbiţi către bula noastră hiper-importantă.

E un vandalism la care suntem complici, atunci când închidem ochii şi mergem mai departe, grăbiţi către bula noastră hiper-importantă

Situaţia nu e nouă, iar “violul în grup”, cum l-a numit un profesor universitar, al românilor se repetă. Matricea Românească a mai ridicat problema stării înfiorătoare a capelei în care odihneşte marele nostru poet Vasile Alecsandri. Rezultatul? Un an mai târziu, Ministerul Culturii şi Identităţii Naţionale n-a mişcat un deget. Probabil pentru că are de organizat prea multe chindii centenare.

Prinşi în frenezia sterilă a unui An Centenar în care solidaritatea e la cote abisale, dar bugetele sunt până la cer, n-ar trebui să uităm că, în 2019, se fac 30 de ani de când românii au sfidat gloanţele pentru a respira aer liber. Pentru a fi europeni. Şi că le datorăm măcar respect celor care au căzut atunci. Respect. E puţin, e mult?

eroi Revoluţie Bucureşti profanare Memorialul Renaşterii (5)

eroi Revoluţie Bucureşti profanare Memorialul Renaşterii (8)

Doamnă Primar General, puteţi face 10 Spotlight-uri cu care să le luaţi ochii bucureştenilor şi străinilor. Cât timp “Ţepuşa”, “Cartoful”, „Oul”, sau cum i se mai spune pe la noi Memorialului Renaşterii, din Piaţa Revoluţiei,  va rămâne în aceeaşi stare barbară de asediu, fără o minimă protecţie din partea edililor şi celorlalţi administratori, atât noi românii, cât şi turiştii străini care se pozează zilnic la el, vom pătrunde repede despre ce e vorba: mult sclipici, şi nici un fel de fond. Adică o mare ţeapă morală.

Să mai spunem că “Ţepuşa” vandalizată se află vizavi de sediul Ministerului Administraţiei şi Internelor, teoretic protectorul legii şi ordinii în România, sau că vandalismul pe care îl prezentăm este echivalentul moral al profanării Memorialului Victimelor Holocaustului, de la Berlin?

Ar fi prea mult. Lăsăm imaginile să vorbească de la sine.

Citeşte şi: Ruşine naţională: Alecsandri se răsuceşte în mormânt. Nothing else matters

eroi Revoluţie Bucureşti profanare Memorialul Renaşterii (1) eroi Revoluţie Bucureşti profanare Memorialul Renaşterii (2) eroi Revoluţie Bucureşti profanare Memorialul Renaşterii (3) eroi Revoluţie Bucureşti profanare Memorialul Renaşterii (3) eroi Revoluţie Bucureşti profanare Memorialul Renaşterii (7)eroi Revoluţie Bucureşti profanare Memorialul Renaşterii (9) eroi Revoluţie Bucureşti profanare Memorialul Renaşterii (10) eroi Revoluţie Bucureşti profanare Memorialul Renaşterii (11) eroi Revoluţie Bucureşti profanare Memorialul Renaşterii (13) eroi Revoluţie Bucureşti profanare Memorialul Renaşterii (14) eroi Revoluţie Bucureşti profanare Memorialul Renaşterii (15) eroi Revoluţie Bucureşti profanare Memorialul Renaşterii (16) eroi Revoluţie Bucureşti profanare Memorialul Renaşterii (17) eroi Revoluţie Bucureşti profanare Memorialul Renaşterii (18) eroi Revoluţie Bucureşti profanare Memorialul Renaşterii (19) eroi Revoluţie Bucureşti profanare Memorialul Renaşterii (20)

Între timp, într-un Bucureşti paralel…

eroi Revoluţie Bucureşti profanare Memorialul Renaşterii (22) eroi Revoluţie Bucureşti profanare Memorialul Renaşterii (23) eroi Revoluţie Bucureşti profanare Memorialul Renaşterii (24)

Am mai spus-o în paginile foii noastre de cultură, şi o vom mai spune: 2018, anul Centenarului, e anul în care e cel mai la modă să fii român. E, deşi n-ar trebui să fie, clipa de aur a ipocriziei în toate câmpurile vieţii sociale, momentul potrivit pentru oamenii cei mai nepotriviţi. De aici marele, uriaşul pericol al imposturii: vedem zilele acestea luând naştere diverse „mişcări” tip „Salvatore della Patria” dintre cele mai eterogene, de integritatea unei brânze şvaiţer, haite de lupi bătrâni în haine de oi, predicând cu glas de miei, în fapt mişeleşte, orice le poate aduce capital de imagine: adevăr, credinţă, Dumnezeu, dragostea de neam şi de ţară, iubirea de istoria, cultura şi simbolurile naţionale.

Unde vor fi fost aceşti „patrioţi” timp de 30 de ani, când generaţia lor a vândut, la remat, România pe care tot ei ni se lăudau că au construit-o în comunism? Sau, acolo unde n-au vândut-o, ne-au închiriat-o nouă, generaţiei tinere, la suprapreţ? Unde vor fi fost când milioane de români luau, disperaţi, calea străinătăţii, când Şcoala şi Sănătatea românească fuseră aduse în genunchi?

Azi, patrioţii de ocazie, prosperi proprietari de sclavi în căutare de noi plantaţii pe care să le secătuiască, adoratori şi apostaţi ai tuturor credinţelor, români de nevoie şi cosmopoliţi oricând trebuie, de cele mai multe ori una contra alteia, se bat cu pumnu-n piept, Păturici moderni declamându-şi dragostea neţărmurită de România.

Patriotismul care urmăreşte ceva pentru sine, oricât de mic, nu e patriotism. Patriotismul se arată cu sufletul, nu cu portavocea şi nici cu pixul, calculând profituri posibile

Aceste manifestări maimuţăreşti ne fac să râdem din toată inima. Revoluţiile nu se fac la 55-60 de ani, cât e media de vârstă a stimabililor, ci la 30 de ani, când idealismul n-a fost mâncat de molia cinismului şi-a interesului venal, când tinereţea poate, vrea şi e capabilă de sacrificiu în beneficiul scopului celui mai înalt, numit România. Asta nu înseamnă că nu poate exista idealism la 50 sau 70 de ani. Ci că nu bătrânii fac revoluţiile, ci tinerii – fie că e vorba de revoluţie în cultură, în economie, în politică, în societate în înţelesul ei larg. Alexandru, Iisus, Napoleon au cucerit lumea, fiecare prin metodele lui, la vârsta de aur a unui om: 30 de ani.

Patriotismul „cu beneficii” afişat pe toate gardurile fizice şi zidurile virtuale, în aceste zile, patriotismul pe care-l simulezi doar pentru a specula un context şi a obţine sinecuri şi pensii grase, după care îl lepezi la prima ocazie, e mai mult decât un păcat. E o crimă morală. Să fie o coincidenţă că marile noastre izbucniri de „patriotism” şi „moralitate” post-1989 sunt, ca un făcut, mereu înaintea alegerilor?

Patriotismul care urmăreşte ceva pentru sine, oricât de mic, nu e patriotism. Patriotismul se arată cu sufletul, nu cu portavocea şi nici cu pixul, calculând profituri posibile.

Eminescu, citim la Ştefanelli, avea o vorbă preferată cu care, student la Viena fiind, saluta pe toţi: „Trăiască naţia”! Când era el însuşi salutat astfel, răspundea: „Sus cu dânsa!”

Sus cu dânsa, şi jos cu dânşii care vor s-o aducă la nivelul lor de micime, zicem şi noi.

Patriotism cu beneficii

22 Februarie 2018 |
Am mai spus-o în paginile foii noastre de cultură, şi o vom mai spune: 2018, anul Centenarului, e anul în care e cel mai la modă să fii român. E, deşi n-ar trebui să fie, clipa de aur a ipocriziei în toate câmpurile vieţii sociale, momentul potrivit pentru...