În peisajul bogat al tradițiilor românești, puține ritualuri păstrează, cu atâta forță, legătura dintre om, comunitate și timp precum colindatul de ceată bărbătească. Practicat astăzi în numeroase sate din România, acest obicei de Crăciun este un liant între generații, un spectacol al solidarității comunitare și o mărturie vie a unei culturi care continuă să pulseze și să inspire.

„Ritualul colindatul de ceată bărbătească rămâne, în prezent, una dintre cele mai vii şi reprezentative expresii ale tradiției românești de Crăciun. Statutul său este recunoscut şi oficial — din 2013 este înscris de UNESCO pe Lista Patrimoniului Cultural Imaterial al Umanității.”

 

Ritual la granița dintre sacru și precreștin

Colindatul de ceată bărbătească este atestat documentar în secolul al XVII-lea, dar originile sale sunt cu mult mai vechi, răsfrângându-se până în straturile precreștine ale culturii europene. Antropologii remarcă faptul că structura cetei – cu alegerea unui conducător și simbolica sa „sacrificare” la finalul ritualului – amintește de vechile Saturnalii romane și de rituri solstițiale. Odată cu creștinarea spațiului românesc, colindatul s-a suprapus firesc peste sărbătoarea Nașterii Domnului, păstrând însă fascinația duală a unui ceremonial în care sacrul și profanul conviețuiesc armonios.

Harta unei tradiții vii

Deși colindatul bărbătesc se regăsește în toate regiunile țării, el este deosebit de puternic în zonele subcarpatice, transcarpatice și în arealul sud-estic marcat de transhumanță. De la Almașu Mare (Alba) până la Bixad (Satu Mare), de la Monor (Bistrița-Năsăud) la Șicula (Arad), de la Dăișoara (Brașov) la Tufești (Brăila), numeroase comunități păstrează cu sfințenie structura tradițională a cetei și repertoriul colindelor.

În Ajunul Crăciunului, sau în zorii zilei de 25 decembrie, ceata, formată exclusiv din bărbați tineri necăsătoriți, pornește prin sat cu colindele pregătite la repetițiile din săptămânile anterioare. Fiecare casă primește vizita colindătorilor, iar gazdele oferă ritualic colaci, vin și, mai nou, bani.

Ritualul este minuțios structurat:

• Fereastra și pragul casei devin spații sacralizate;
• Intrarea și ieșirea cetei sunt momente ceremoniale;
• Zorile anunță încheierea colindatului, marcate prin interpretarea „Colindei de Zori” pe ulița satului sau în mijlocul comunității, după caz la biserica din sat unde ciclul se înceheie, pornirea fiind tot de la biserică primind binecuvântarea preotului.

În unele regiuni, colindatul este completat cu dansuri ceremoniale.

Colindele – poeme arhaice care păstrează memoria lumii

Textele colindelor bărbătești sunt adevărate relicve poetice. Aici regăsim cosmogonii, vânători mitice, metamorfoze, mese rituale cu sfinții sau confruntări cu monștri – toate articulate într-o narațiune cu rol augural. Refrene precum „Lerui Ler”, „Flori dalbe” sau „Seara lui Crăciun” sunt ecouri ale unor formule străvechi, transmise oral din generație în generație.

Colindele sunt cântate fie la unison, fie antifonic, iar în unele zone sunt însoțite de instrumente: fluier, cimpoi, clarinet, taragot, vioară sau tobe mici.

De la colind la cântec de Crăciun: privirea doamnei Sabinei Ispas asupra transformării unui ritual

Studiile doamnei Sabina Ispas, folcloristă și membră titulară a Academiei Române, director al Institutului de Etnografie și Folclor „Constantin Brăiloiu”, reprezintă una dintre cele mai solide contribuții la înțelegerea colindului ca act ritualic în cultura tradițională românească. În lucrări precum Flori dalbe de măr. Din poezia obiceiurilor de iarnă (1987) și Colindatul tradițional românesc. Sens și simbol (2007), doamna Ispas argumentează că colindele nu constituie simple producții poetice sau muzicale, ci forme sacre de comunicare simbolică, integrate în structura calendarului creștin tradițional.

Pentru autoare, colindatul este un ritual complet, cu un timp sacru bine delimitat — intervalul 23 decembrie–7 ianuarie — și cu o structură socială stabilă, articulată prin cete, roluri și trasee precise. În această logică, colindul nu poate fi disociat de contextul comunitar în care este practicat, întrucât funcția sa principală este sacralizarea spațiului domestic și restaurarea ordinii simbolice a comunității.

Transformările socio-culturale din ultimele decenii — urbanizarea, mobilitatea populației, mediatizarea intensă a sărbătorilor — au modificat însă funcțiile colindelor, conducând la ceea ce doamna Ispas numește „de-ritualizarea” lor. În acest proces, colindele sunt tot mai des reinterpretate în forme artistice sau comerciale, fiind convertite în „cântece de Crăciun” moderne, decuplate de structura ritualică originară. Citez – „Acum, mai ales, televiziunile, filmele și marile magazine prin tot jocul comercial au făcut ca tradiția Crăciunului să devină imaginea unei pseudobucurii. Lumea vrea să se simtă bine, să se distreze, să primească daruri, fără să se gândească de ce se întâmplă aceasta și care este semnificația. În plus, pentru că s-a pierdut sensul de adâncime al colindatului, s-au dezvoltat ceea ce numim cântecele de Crăciun, inclusiv concertele pe care ni le oferă cântăreții de muzică populară și pop. Dar acestea nu sunt colinde, ci cântece de Crăciun.”

„Adaug, spunând eu, că este o manifestare firească a dinamicii culturale moderne — cu riscul, totuși, ca sensurile sacre și identitare ale colindatului tradițional să devină opace pentru noile generații.”

Totodată un aspect esențial în studiile lui Ioan Bocșa și Grigore Sanda este analiza transferului colindelor din spațiul ritual în cel al spectacolului. Odată cu interpretarea scenică, înregistrările profesionale, aranjamentele corale sau orchestrale, colindul se transformă dintr-un act comunitar cu funcție sacră într-un produs cultural destinat consumului urban și mediatic. Bocșa descrie această transformare drept o formă de „popularizare formală”, întrucât menține structura muzicală, dar pierde contextul socio-ritual care făcea colindatul un moment de comunicare comunitară și sacralizare a spațiului domestic.  Totodată, cei doi autori evidențiază că acest proces are și efecte pozitive: crește vizibilitatea repertoriului tradițional, favorizează conservarea unor variante rare și stimulează interesul public pentru patrimoniul imaterial. Cu toate acestea, Bocșa și Sanda insistă că înțelegerea colindului în sensul său autentic presupune cunoașterea cadrului originar — structura cetelor, regulile colindatului, temporalitatea sacră și rolul comunității în reînnoirea simbolică a lumii. Analizele lor oferă astfel un cadru teoretic solid pentru distincția necesară dintre colindul ritual și colindul artistic standardizat, subliniind relevanța ambelor forme în dinamica contemporană a patrimoniului cultural românesc.

Funcțiile colindatului – mai mult decât un simplu obicei de sărbători

Dincolo de frumusețea lui, ritualul îndeplinește funcții profunde:

• vestirea sărbătorii,
• urarea și transmiterea binelui,
• consolidarea identității comunitare,
• inițierea tinerilor în structuri sociale tradiționale,
• spectacolul și celebrarea apartenenței,
• funcția patrimonială, prin continuitatea pe care o asigură.

În prezent, însă, tradiția se confruntă cu provocări majore care pun în pericol caracterul său ritualic și autentic. Una dintre acestea este uniformizarea repertoriului sub influența mass-media și a culturii de consum. După cum notează un raport de la Institutul Național al Patrimoniului, „pe măsură ce colindatul devine mediatizat și spectaculizat, repertoriul tinde să se standardizeze, iar variantele locale riscă să se piardă” . Această uniformizare diminuează diversitatea culturală care caracteriza odinioară colindatul tradițional. O altă problemă o reprezintă înlocuirea colindelor autentice cu variante moderne. Conform unui articol de analiză din Doxologia, „în multe comunități urbane sau semi-urbane, colindele tradiționale sunt adaptate pentru spectacole sau înregistrări, ceea ce reduce accentul pe dimensiunea ritualică și comunitară”. Un risc asociat acestor transformări este pierderea semnificației ritualice. Într-un reportaj de teren realizat de Ziarul Lumina, se subliniază că „dacă cetele nu mai respectă traseul tradițional și regulile de colindat, iar colindele devin simple momente de spectacol, se pierde legătura profundă cu comunitatea și valorile sărbătorii”.

În ciuda acestor provocări, există factori care asigură supraviețuirea colindatului autentic. Recunoașterea internațională prin UNESCO și eforturile comunităților locale au dus la menținerea tradiției în multe sate, unde cetele continuă să se formeze și să meargă din casă în casă, păstrând repertoriul și structura ritualică. Totodată, articole recente evidențiază că reinterpretările sau modernizările pot fi pozitive dacă respectă rădăcinile tradiționale și semnificațiile originale, oferind o punte între vechi și nou.

Tipurile de cete / variante tradiționale: bâta/bățul, turca, steagul etc.

Documentarea locală — mai ales din Ţara Făgărașului și zone în Transilvania — menționează diverse tipuri de cete, identificate după accesoriile sau semnele lor distinctive:

• Ceata cu bâtă sau băț: un tip de ceată care folosește ca element simbolic o bâtă sau bețe împodobite — recuzită care poate avea un caracter arhaic‑ritua, semn al tăriei și al protecției

• 

• Ceata cu turca (sau de „turcaşi”): aici element central e o mască, adesea reprezentând o capră sau altă formă zoomorfă, care joacă rolul unei fiinţe mitice, venerabile sau sacrificabile. Turca este „îmbrăcată/împodobită” de feciori, iar ceata merge cu ea pe la case unde prinde viață și adună în jurul ei veselie, teamă, farmec și poveste.

• 

• Ceata cu steag: un alt tip — ceata are un steag ca semn identitar/ritual, pe care îl poartă sau îl arborează la poarta gazdei. Steagul are o valoare simbolică — de identitate, de apartenenţă la ceată, de reprezentare a grupului.

• 

Unele surse spun explicit că, în zona Făgărașului, există aceste trei tipuri de cete — „în funcție de accesoriile pe care le folosesc în timpul colindului: cu bâtă, cu turcă (mască) și cu steag”.

Colindatul de ceată bărbătească la Dăișoara: între tradiție și continuitate

În satul Dăișoara, județul Brașov, colindatul de ceată bărbătească este un ritual viu, transmis din strămoși și păstrat cu mare grijă până în prezent. Obiceiul se desfășoară anual, începând cu 6 decembrie, când cetele de feciori se adună pentru a-și desemna funcțiile, a stabili detaliile organizatorice și a pregăti repertoriul muzical. Fiecare ceată își alege conducători precum „primar” sau  „casier”, iar tinerii stabilesc împreună detaliile organizatorice, aleg muzicanții de stradă, data în care vor aduce lemne pentru încălzirea Căminului Cultural, unde se va organiza balul feciorilor pe 26 decembrie, ce și la ce feciori se mănâncă acasă în noaptea de colindat, etc.

Tinerețea în ritual

În trecut, la Dăișoara o ceată număra doar cinci feciori, dintre care doar unul fără armată făcută. Astăzi, când tinerii sunt mai puțini și mai răsfirați prin orașele țării, intrarea în ceată se face de la 16-17 ani și în funcție de disponibilitate tinerii rămân în ceată până la căsătorie, uneori până la 32 de ani. Dincolo de reguli și funcții, ceata este un dans al vieții, o legătură între generații, între trecut și prezent.

Înainte de Crăciun, fiecare fecior își alege simbolic o fată care îi împodobește/gătește bățul și vrâsta cu iederă verde și flori (în trecut erau folosite florile care se puneau în piept la nunți) — un gest care odinioară însemna alegerea viitoarei mirese. Astăzi, gestul continuă să fie simbolic, dar încă poartă emoția și frumusețea unei tradiții care leagă tinerii și comunitate. În dimineața zilei de 25 decembrie, când feciorii și fetele se adună la Căminul Cultural din sat, fetele aduc căciulile cu vrâste și bețele împodobite, iar băieții oferă, la rândul lor, o ciocolată, în sen de prețuire pentru munca depusă, iar schimbul acesta simplu aduce continuitate unei bucăți de tradiție.

Colindatul: o lume întreagă într-o noapte

Pe 25 decembrie, prima zi de Crăciun, ceata pornește de la Căminul Cultural, însoțită de muzicanți — toba, saxofonul și acordeonul transformă pașii într-o melodie care răsună prin ulițele satului. Strigăturile tradiționale umplu aerul rece al dimineții:

„Pe ulița mândrii-n sus toate lămpile s-au stins, / Numai la mândruța mea arde lampa ca o stea.”

„Cât îi țara și Ardealul / Nu-i fecior ca dăișoreanul

Că-i înalt și subțirel / Parcă-i tras printr-un inel!”

Prima oprire este la biserică, unde feciorii primesc binecuvântarea preotului, apoi urmează jocul din fața școlii unde în fața părinților, a bunicilor și a sătenilor, ceata joacă o sârbă, o învârtită și o hațegană. Prima casă colindată este casa parohială, apoi la autoritățile locale, primarul și vice-primarul. După aceste momente se pornește din „grui” din capul satului din casă în casă, oriunde poarta este descuiată și sătenii își doresc să fie colindați. Fiecare casă devine un mic univers de sărbătoare, iar întreaga comunitate se reunește în jurul muzicii și jocului, într-un dans al tradiției și al timpului care se reînnoiește. Fata din casă este jucată de către primarul cetei, alături de ceilalți feciori și fete care se încing la joc în curțile și casele oamenilor. De obicei, colindatul întregului sat se întinde până în zorii dimineții de 26 decembrie.

Ritualul purificării și al înnoirii

Dimineața, după ce colindul ajunge și la ultima casă din sat, feciorii se adună și-și spală fața cu apă rece la izvorul de la Oarda — un ritual de purificare, simbol al curățirii sufletului și al începutului unui nou ciclu, după o noapte în care s-a mâncat, jucat și cântat. Aici fetele îi așteaptă pe feciori cu „ștergare” (reg. pentru prosoape). Apoi urmează ultima colindare în biserică, înainte ca seara să înceapă balul feciorilor, un moment de bucurie, muzică și socializare, care adună satul întreg.

Semnificația adâncă

Colindatul de ceată bărbătească nu este doar un obicei — este un cântec al vieții și al timpului, o ceremonie prin care satul întreg respiră împreună, renunțând la grijile zilei și primind energia noului an. Prin băț, turcă, steag, vrâsta împodobită și muzica ce răsună în zăpadă, feciorii dau viață renovării simbolice a lumii, așa cum a făcut-o generație după generație.

Chiar și astăzi, în acest colț de lume, la Dăișoara, tradiția supraviețuiește. Ea este mai mult decât un obicei — este pulsul comunității, emoția tinereții și magia Crăciunului, care se împletesc într-un ritual ce leagă trecutul de prezent și aduce speranță în sufletele celor care îl trăiesc.

VĂ AȘTEPTĂM LA BALUL FECIORILOR!

Un drum iniţiatic şi mitic, spre tainele întregului cosmos. Asta presupune ia românească, care va fi mereu mai mult decât o haină. Vă prezentăm azi, pe Matricea Românească, povestea iei, în semnătura Silviei Iorgulescu.

Străbătând istoria imperturbabilă, egală sieşi în semnificaţii şi sporită în frumuseţe de munca şi creativitatea generaţiilor succesive ce s-au învrednicit să ne-o păstreze, ia fascinează contemporaneitatea  cu un suflu nou. Iar semnele acestei fascinaţii se găsesc la tot pasul, de la sărbătorirea Zilei Internaţionale a Iei la multiplele prelucrări ale bluzei populare în gustul trendurilor actuale şi la revirimentul ei în spaţiul de origine – satul.

Şi fascinează mai întâi prin ceea ce se percepe cu ochiul liber: frumuseţea ei, armonia cromatică, inventica ornamentală, simplitatea ei sofisticată, semn al unui îndelung proces de „şlefuire”. Mai apoi, prin ceea ce nu se vede, dar se simte dincolo de imagine şi mode: prin faptul că ne spune o poveste. Scrisă într-o limbă pe care abia dacă ne-o mai amintim şi pe care încercăm să o descifrăm ca prin vis, povestea este simultan cea a veşmântului însuşi şi a noastră. Mai precis, a felului în care, prin el, ne re-prezentăm în faţa lumii şi a propriei conştiinţe. Este încriptarea sintetică a tuturor credinţelor depre noi înşine, a propriului ADN cultural, a tiparului de gândire şi mentalitate străveche tipică spaţiului de-i spunem azi, odată cu Blaga, „mioritic”.

Scrisă cu acul într-un alfabet enigmatic şi totuşi atât de familiar, povestea iei ne transmite, peste timp, o amintire. Instinctiv, privind-o, înţelegem că nu ne aflăm în faţa unei frumuseţi neutre şi gratuite, ci a uneia semnificative. Pentru însăşi esenţa felului nostru de-a fi şi de a ne raporta la noi, la ceilalţi, la lume şi univers.

Iar această poveste vorbeşte, ca orice basm, despre metamorfoze mitice, despre eroi porniţi în călătorii iniţiatice şi despre intervenţia providenţială a elementelor cosmice.

Un drum iniţiatic: al omului spre tainele cosmice

Azi, când ia se cumpără de-a gata (constatare, nu reproş), ne este greu să ne imaginăm efortul ancestral al realizării ei şi nu înţelegem, poate, că lucrarea ei nu putea fi un capriciu de moment. Veșmântul purtat avea o semnificație mitică, rituală și ceremonială care exclude întâmplătorul și aleatoriul.

În mentalitatea arhaică, orice act de creaţie era un drum străbătut etapizat şi conştient, ca trepte spre desăvârşire (propria desăvârşire, dar şi a obiectului lucrat), urcate în acord cu ritmurile naturii, ciclicitatea fenomenelor, întreaga respiraţie cosmică. Pe toate acestea, omul străvechi nu numai că le pricepea, dar și le însușea, astfel stăpânindu-le.

[pullquote]Azi, când ia se cumpără de-a gata (constatare, nu reproş), ne este greu să ne imaginăm efortul ancestral al realizării ei şi nu înţelegem, poate, că lucrarea ei nu putea fi un capriciu de moment[/pullquote]

Povestea iei, un proces îndelungat, începea  de la sămânță – să zicem, de cânepă.  Planta se cultiva primăvara, când temperaturile în sol sunt constante, adică după echinocţiu (sau primul cântat al cucului, azi sărbătoarea Buneivestiri, 25 Martie) şi se recolta vara. Urmau uscatul la soare, topirea în apă curgătoare sau baltă (pentru a desprinde fibra de ţesutul lemnos), timp de 10-15 zile, apoi iarăşi uscarea.

Chiar şi în această simplificată narare, fibra vegetală apare ca rezultat al rodului seminţei, al lucrării pământului, al intervenţiei luminii şi căldurii solare, al elementului acvatic şi al efortului uman, co-participant direct la şi coordonator al drumului devenirii cânepii.

Când munca naturii se sfârşea, cea a trudei omeneşti continua, cu mai multă efervescenţă, toamna. Venirea frigului (în funcţie de regiune şi de condiţiile vremii, în general fiind consemnată data de 14/28 octombrie) însemna transferarea muncii în gospodărie şi debutul şezătorilor. Cânepa meliţată (bătută cu un instrument special pentru a-i înlătura partea lemnoasă) şi pieptănată (pentru separarea a două calităţi de fire – fuior şi câlţi), se peria şi se făcea caiere, care erau toarse cu furca, deci transformate în fire.

View this post on Instagram

Dăinuim. Pentru că suntem români. Am lansat revista Matricea Românească. Un proiect cultural național al Bulboacă şi Asociații SCA. #revistaMatriceaRomaneascanrI #lansare #identitate #istorie #traditie #cultura #Romania #MatriceaRomaneasca

A post shared by Matricea Romaneasca (@matricearomaneasca) on Nov 30, 2017 at 2:44am PST

Un prag important în metamorfoza plantei, al transformării caierului în fir, corespundea inevitabil cu o altă „cezură” temporală semnificativă în viaţa omului. Există consemnări care arată că torsul se termina înainte de prinsul Postului Crăciunului – 15 noiembrie –, moment care se sărbătorea cu masă şi petrecere (celebrări interzise de sobrietatea postului).

Începând de toamna târziu, în cadrul şezătorilor, cânepa se depăna apoi cu vârtelniţa, se lega în gheme şi se ţesea la război. Devenită pânză, se croia și cosea. În preajma Paştelui, când şezătorile se opreau definitiv (căci mai existau pauze regulate, de la Crăciun la Bobotează, la pragurile altor sărbători: Filipi – 14 noiembrie, Sfântul Andrei), odată cu renaşterea vegetală şi a întregii firi, omul se înnoia şi el cu nou veşmânt: cu ia făurită peste iarnă.

Astfel, el străbătea odată cu obiectul transformării lungul drum al metamorfozei sale. Şi nu oricum, nu ca spectator, ci ca un dimpreună lucrător. Prin această trăire concomitentă, prin conectarea la efortul forţelor cosmice, acest drum conţinea în sine o răsplată: omul îşi parcurgea propria iniţiere şi obţinea legitim accesul în miezul tainelor universului.

Un drum mitic: al metamorfozei seminţei în veşmânt

Cu un proces de desfăşurare atât de complex, prelungit pe parcursul întregului an (de primăvara până toamna se desfăşura îndeosebi lucrarea naturii, de toamna până primăvara se etapiza munca umană) şi parcurs cu concursul întregului cosmos, al omului însuşi şi al uneltelor create de el, periplul cânepii capătă, în mentalitatea tradiţională, tiparul unei călătorii mitice.

Că este aşa, dovezi folclorice sunt destule. Prea complexe chiar pentru o sintetică relatare, iradiind, ca fibre intime, precum capilarele în organismul uman, în structura obiceiurilor de peste an şi a riturilor de trecere (adică apărând constant în derularea destinului pământesc şi cosmic).

[pullquote class=”left”]Odată cu renaşterea vegetală şi a întregii firi, omul se înnoia şi el cu nou veşmânt: cu ia făurită peste iarnă[/pullquote]

Una dintre instanţele cele mai semnificative – care concentrează concomitent  date ancestrale despre calea iniţiatică parcursă de omul creator şi despre transformarea mitică a umilei vegetale – este „povestea cânepii”, pe care femeile trebuia musai s-o cunoască. Ea este, în termeni moderni, un soi de parolă cu ajutorul căreia persoanele participante la drumul acesteia, iniţiate deci în taina cosmică, își evidențiau rolul și intervenția. Povestea spunea cum cânepa a fost culeasă, topită, meliţată, pieptănată, albită, ţesută… O narațiune recitată cu solemnitate în fața unei entități reglatoare a meşteşugurilor feminine, căreia i se dovedea astfel participarea legitimă la actul transformării mitice. Nici numele acestui trimis cosmic, nici momentul apariției sale şi nici rolul ei de verificator al bunului mers al torsului şi ţesutului ei nu sunt întâmplătoare. Ea se numește Joimărița (care provine de la Joia Mare, care precede Paștele), apare la momentul de încheiere a lucrărilor șezătorilor şi întreabă fetele tinere (cu precădere) şi femeile dacă au tors câlţii şi au ţesut pânza, adică dacă și-au îndeplinit partea ce le revenea din „înţelegerea” cosmică ce leagă destinul tuturor.

Mai apoi, o dovedesc alte numeroase rămăşiţe folclorice ale mentalităţii străvechi în care cânepa, firul, uneltele de tors şi ţesut apar sub formă sacralizată şi reafirmă prin prezenţa lor strânsa, inseparabila întrepătrundere dintre planul uman și cel cosmic, la armonia căruia omul e chemat să contribuie, perpetuând-o. Simbolistica este complexă, lăsând să transpară strânsa conexiune dintre prelucrarea firelor naturale şi destin, viaţă şi regenerare pe de o parte, și capacitatea omului de a da consistență și profunzime acestor ritmuri cosmice, prin participarea conștientă, cu propriul destin, la destinul universului. Mai mult, prin efortul său creator, omul se poziționează chiar în centrul lumii, coordonând elementele naturii în drumul lor spre devenire.

Înainte să fie fir, cânepa este încă o virtualitate şi atât. Când devine fir, momentul este fără întoarcere. Calea metamorfozei sale este de-acum dreaptă şi menirea sa pe jumătate împlinită. Poate de aceea firul a devenit, în credinţele strămoşilor, unul dintre cele mai importante metafore ale curgerii timpului, veşnicei înnoiri şi desfăşurării  lente a destinului: cosmic şi uman.

„Scrisă cu acul într-un alfabet enigmatic şi totuşi atât de familiar, povestea iei ne transmite, peste timp, o amintire despre cine suntem noi, românii”

E deja un hipercunoscut fapt acela că mărţişorul este firul timpului, împletit inițial în alb şi negru, contopirea perpetuă de nou şi vechi, prin care lumea se regenerează. În lupta dintre vechiul an, cu toate ale sale, şi Anul Nou (având străvechea dată de început la 1 Martie), timpul însuşi îmbătrâneşte, moare şi renaşte. Este o confruntare de anvergură cosmică între două forţe – una epuizată, alta abia ivită (lipsită încă de vigoare) –, în care omul îşi joacă rolul lui. El poartă mărţişorul, actualizând, la nivel uman, această regenerare a universului şi participând la efortul de reînnoire a cosmică.

Dar, pentru că în viziunea arhaică toate cele ale firii se supun acelorași reguli, comunică și-și răspund la multiple niveluri, viața omului și a universului sunt inseparabil întrețesute. Astfel, firului timpului îi corespunde firul vieții omenești. Pe acesta îl hotărăsc, necruțătoare, Ursitoarele, divinităţile destinului care torc, deapănă și taie firul vieţii. Dar ele pot fi influenţate, tot prin reamintirea, cu dovezi palpabile, a faptului că omul știe, la rândul lui, taina torsului și depănării firului.  Pe masa Ursitoarelor, menită a le îmbuna, se lasă deci o pânză nouă și un caier de lână, alături de alte ofrande.

Citeşte aici partea a II-a