Tag

români din New York

Anca Stuparu, medic român la New York, întreţine o pasiune ardentă pentru medicină şi literatură. Un articol despre medicii artişti, pe Matricea Românească.

Ceea ce ne definește într-o țară de adopție rămâne apartenența la propria noastră identitate culturală, purtată cu noi și menținută vie, ca un legământ ce trebuie neapărat transmis mai departe. Arta, în general, este un element definitor, un spațiu protector, de resurse și refugiu, de libertate și creativitate, de regăsire într-o realitate nouă, diferită. Întoarcerea spre albia din care faci parte, întoarcerea spre artă, devine mai puternică în afara granițelor, fiind amplificată de distanță, de dor și de timp.

Abia când am lucrat în New York, într-un mediu multicultural, în presiunea departamentului de urgență, am realizat că medicii cu care lucrez își încarcă, ca și mine, forțele în matricea culturilor din care provin. I-am găsit sculptând în ghips între pacienți, scriind citate între două reanimări, aducând pe lume poezii sublime între răgazul dintre două nașteri. Colegii mei nasc sculpturi, nasc poezie și filosofie scrise pe apucate, în spital. Pentru că, dacă nu ar scrie, ar lua-o razna sau ar înnebuni. Și ceea ce e absolut impresionat este că lucrările lor stau în muzee, în rafturile librăriilor, și ajung în cutiile poștale în formă de reviste.

Dr. Hassan Farhat este medic în Departamentul de Urgență și conduce una din cele mai prolifice reviste online: Ya7eleween Magazine Group, distribuită pe 5 continente. Lucrează cu o echipă întreagă să distribuie revista și în formă printată. În același timp, practică Medicină de Urgență la două mari spitale: Mount Sinai și New York Community Hospital. Este îndrăgostit de România, pe care o știe din poveștile verișorului său Amir, medic stomatolog, trimis din Liban în anii ‘80 să facă Stomatologia în Timișoara.

Schimb de gărzi, cu Dr. Farhat şi Dr. Chowdhury Foto: arhiva personală

Schimb de gărzi, cu Dr. Farhat şi Dr. Chowdhury Foto: arhiva personală

Miracolul medicinei nu stă doar în a vindeca, dar și în a cultiva valorile sufletului la cel mai profund nivel, la liziera dintre suflet și trup, acolo unde întotdeauna găsești o sursă de inspirație și creativitate ce poate fi imortalizată în artă. Medici prin profesie, artiști prin vocație, cam asta sunt câțiva dintre medicii cu care lucrez. Sunt uluită de fiecare dată când îi văd scriind după ce au salvat o viață, după ce au intubat un pacient, sau după ce au adus pe lume un copil. “Stiloul inspirat”, pe care îl țin în mână, așa cum îl numește Dr Farhat, trece în permanență granița dintre a prescrie pentru trup și a scrie pentru suflet; o dualitate a vindecării care transcende medicina și arta, un dualism paradoxal ce conferă substanță și dimensiune chemării lor artistice.

Abia când am lucrat în New York, într-un mediu multicultural, în presiunea departamentului de urgență, am realizat că medicii cu care lucrez își încarcă, ca și mine, forțele în matricea culturilor din care provin. I-am găsit sculptând în ghips între pacienți, scriind citate între două reanimări, aducând pe lume poezii sublime între răgazul dintre două nașteri

În New York am întâlnit medici care s-au întors către scris, muzică sau sculptură la o vârstă matură, o pasiune latentă, care era acolo dintotdeauna, ca o validare a faptului că medicii pot scrie și resuscita, pot sculpta și coordona intervenții rapide în cazuri de traumă, pot fi poeți și aduce pe lume copii, pot recita din Tagore în timp ce tratează un șoc anafilactic. Își duc existența la cel mai înalt nivel al umanității, pentru că se jertfesc pe sine pentru alții prin nopți de gardă și muncă asiduuă și dau înapoi celorlalți la un nivel artistic, ridicând lucrul mâinilor lor la artă, la sublim, preschimbând chemarea medicală într-o sursă de inspirație.

În departamentul de urgență, Dr. Farhat a scris cele mai frumoase cugetări, între două reanimări. Dr. Utpal Chowdhury recită din Tagore și murmură arii pe care le exersează la vioară. Dr. Emil Silberman preia durerea de pe fața pacienților săi și o înmărmurește în sculpturi. Una dintre sculpturile sale, înfățișând Turnurile Gemene și suferința celor din jur, e pusă în holul spitalului Jamaica.

Sculptura “Untitled” (Fără titlu) a medicului Emil Silberman, expusă la unul dintre vernisaje

Sculptura “Untitled” (Fără titlu) a medicului Emil Silberman, expusă la unul dintre vernisaje

“Scopul fiecăruia e să atingă imposibilul și să țintească mai mult decât și-ar fi închipuit că poate”, scrie doctorul Farhat. Și peste limitele închipuirii este și suferința pe care o transmite sculptura doctorului Silberman. Medic într-unul dintre cele mai aglomerate Departamente de Urgență, Jamaica Medical Center, Emil Silberman găsește timp să modeleze din ghips, din sârmă și din bronz lucrări care sintetizează durerea, suferința, disperarea umanului într-un moment de criză și durere, la marginea dintre viață și moarte.

Născut în Lituania, își amintește momentul când plastilina a fost înlocuită cu ghips și modelată în forme ce dăinuie. “Pentru multă vreme am ținut arta departe de medicină, dar într-o zi am realizat că aduceam idei din lumea medicală în opera artistică și că de fapt cele două lumi se împleteau”, afirmă  Dr. Silberman.

“Stiloul inspirat”, pe care îl țin în mână aceşti medici, trece în permanență granița dintre a prescrie pentru trup și a scrie pentru suflet

Dr. Utpal Chowdhury, cardiologist în Bangladesh, practică Medicina de Urgență în New York. Are în permanență pe birou cartea lui Tagore, “Ghitanjiali”, din care citește între pacienți. Cu  “Ghitanjiali”, Tagore a reușit să ia Premiul Nobel tocmai pentru că a fost tradusă de el. Are copii după desenele lui Tagore, și îi ascultă din versurile scrise pe muzica compusă tot de autor. Ia lecții de vioară și murmură partituri când scrie fișele pacienților.

Cartea doctorului Adrian Sângeorzan, “Între femei” (Among Women) a fost epuizată, apoi exemplarele avute au fost împrumutate și citite cu rândul la Jamaica Hospital, de la directorul spitalului, la instrumentarele sălii de operație, asistente,  dieteticieni și bucătărese. O carte minunată, cu povești trăite pe viu, în clinică sau în spital, o carte pe care odată deschisă nu o mai lași până la ultima filă.

Este impresionant că toți acești medici au avut turnura spre artă în momentul când presiunea dintr-un spital american și dorul de propria lor țară s-au interpus. Sunt oameni care poate nu ar fi scris, sau nu ar fi sculptat dacă nu ar fi emigrat, oameni ce ard, devotați profesiei și artei, oameni de foc, torțe vii lângă care doar să stai, vezi lumea cu alți ochi, te reîntorci spre artele frumoase, citești sau chiar încerci stângaci să desenezi o umbră sau să scrii.

 

Foto deschidere: time.com

„În sfârşit, am dat de un poet!”, i-a strigat Iacob Negruzzi lui Titu Maiorescu, fluturând „Venere şi Madonă”, undeva în startul lui 1870. Aceeaşi exclamaţie îi provocă şi prim redactorului Matricei Româneşti primirea versurilor de mai jos, semnate Anca Stuparu, româncă stabilită la New York, unde practică, în afara poeziei, profesia de medic. N-o citiţi, ascultaţi-o, cum asculţi murmurul unei cascade! Citind-o pe Anca Stuparu, reînveţi să iubeşti.

 

De pe alt mal

Lasă ușile deschise, să te aud
Când treci, când taci și răsufli ritmic
Cu briza care încurcă apă și nisip
Pe fața ta mirosind a alge și scoici.
Ții luna lipită de piept, ca o inimă uriașă
Care crește și descrește împinsă de reflux
Într-o noapte ai dansat cu meduzele
Stăteau lipite de tine, în valuri,
Desenându-ți cărări de sare în palme
Te-am găsit la țărm făcând negoț
Cu perle aduse de sirene, contra timp.
Ai întors cheia într-un orologiu
Tras să meargă înapoi, aruncând aiurea
Minute, ore, secunde, lumina din ani,
Ai rămas pe mal, ca o torță în valuri:
Arzând viu, mincinos de real,
Sfidând gravitația, și viața, și moartea.
Tragi după tine fâșii de timp,
Luate pe schimb de corali și ceva perle
Îți sună în urechi cântul sirenelor
Pe care le-ai iubit, lepădându-le în larg
Trec desculță pe lângă tine
Cu vuietul mării ce rămâne în mine
Ca un tremor ce crește și descrește
La fiecare flux și reflux
Pescărușii țipă  asurzitor
Mi-am lipit urechea de o scoică
În care pulsa inima ta ca o lună plină.

 

Vis nipon

Ploaia asta egală,
Incredibil de ritmică,
Se sparge în stropi
Prelinși pe asfalt
Reflexia chipului tău
În ochiul de rouă…
Lunecam desculţi
Fără țintă, pe ape
Printre stropii răsfrânți
Sub tălpile noastre.
Iarba vuia amar
A copilărie
Mai știi? Îţi amintești?
Când deșiram păpădii
Și alergam râzând
Printre flori de cireș?
Ne învârteam asemeni
Unui parasol de gheișă
Pierdută într-o minusculă
Grădină japoneză,
Devenind și noi
O ikebana, un aranjament
Un răsărit de lumină.

 

Foto deschidere: Ovidiu Iordache

O dublă pasiune: între medicină și literatură

6 august 2018 |
Anca Stuparu, medic român la New York, întreţine o pasiune ardentă pentru medicină şi literatură. Un articol despre medicii artişti, pe Matricea Românească. Ceea ce ne definește într-o țară de adopție rămâne apartenența la propria noastră identitate...