Tag

România Mare

Absolvent al Facultății de Drept din Budapesta, George Crișan își face debutul în cadrul Baroului Arad. Ajunge un apropiat al celor mai importanți oameni implicându-se cu timp și fără timp în tumultul politic. Participă la tratativele româno-maghiare, militează de zor pentru afirmarea conștiinței naționale, iar la vremea potrivită este delegat ca reprezentant la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia. La scurtă vreme după Unire, avocatul Crișan este trimis ca membru al delegației române la Conferința de Pace de la Paris. Escaladează cele mai înalte culmi politice, ajungând de la fotoliul de deputat, până la funcția de secretar de stat la Ministerul Lucrărilor Publice și Comunicații. De numele lui se leagă felurite studii de specialitate în domeniul dreptului internațional sau analizei politice, fiind totodată autorul volumelor “Două politici” și ”Un nou program de finanță publică.”

 

Debutul în avocatură

Se pomenește în această lume la 7 noiembrie 1887 în familia meșterului tăbăcar Ilarie din Beiuș. La scurtă vreme, viața le scoate în cale primul hop, iar cele cinci odrasle rămân fără mamă. Din puținul pe care îl pusese deoparte, capul familiei s-a îngrijit să nu le lipsească absolut nimic. George parcurge toate etapele aferente unei educații cât mai bune și apucă pe cărarea științelor juridice la Budapesta, unde va obține atât licența cât și titlul de doctor. Perioada stagiaturii se consumă la Arad între 5 februarie 1909 – 1 septembrie 1912. Odată cu promovarea examenului de liberă practică, se înscrie ca avocat definitiv în baroul arădean și își deschide propriul birou. Printre acte, procese și pledoarii, își face timp pentru derularea unor acțiuni menite să țină aprinsă flacăra conștiinței naționale a românilor din comitat. Ajunge rapid un apropiat al elitei din acele vremuri, înscriindu-se în cele din urmă în Partidul Național Român.

 

În mijlocul frământărilor politice 

La sfârșitul Primului Război Mondial face echipă cu avocatul Ștefan Cicio-Pop în cadrul Consiliului Național Român Central. Pentru diminuarea tensiunilor politice, au loc tratative româno-maghiare la Arad, în cadrul cărora se implică și George Crișan în calitate de secretar al părții române. Din nefericite, negocierile nu aduc mari schimbări în peisajul politic, prin urmare trebuia o nouă strategie. La 18 noiembrie 1918, Cicio-Pop mai face o încercare și semnează ca președinte al Marelui Sfat al Națiunii Române din Ungaria și Transilvania, manifestul “Către popoarele lumii.” Văzând că nici de această dată românii nu sunt luați în serios, are loc adunarea Consiliului Național Român, pentru elaborarea unei noi strategii. La 26 noiembrie, membrii adunării au decis în unanimitate delegarea avocatului Crișan ca reprezentant al cercului electoral Aletea-Sântana, la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia.

 

Pe culmi nebănuite

Înainte de a porni către cetatea Marii Uniri, Consiliul Național Român îl trimite ca participant la Congresul General al Românilor din Bucovina, unde va vorbi în numele Transilvaniei și Banatului. La întoarcere, George Crișan are parte de o nouă surpriză fiind ales secretar al Marii Adunări Naționale, alături de Silviu Dragomir, Laurențiu Oanea, Ionel Pop, Victor Deleu, etc. Nu stă locului nici după înfăptuirea Unirii. La scurtă vreme află că este ales membru al delegației române la Conferința de Pace de la Paris. Ascensiunea politică continuă la alegerile parlamentare din noiembrie 1919, unde pune mâna pe un mandat de deputat în circumscripția Vașcău. La vremea potrivită schimbă tabăra și trece de partea Partidului Național Țărănesc. Mișcarea s-a dovedit mai mult decât înțeleaptă, motiv pentru care în timpul guvernării P.N.Ț a fost ales secretar de stat la Ministerul Lucrărilor Publice și Comunicații (1931-1932).

Rămâne pe culmi și după alegerile din 1931, când obține un nou mandat de deputat, plus fotoliul de vicepreședinte al Camerei Deputaților. Datorită implicării în tumultul politic nu s-a mai aplecat atât de mult către avocatură. Conform registrului avocaților din Baroul Arad, George Crișan a pledat la bară până la 30 noiembrie 1920, apoi după o pauză de șase ani a mai profesat din 5 august 1929 până în 18 ianuarie 1927. A fost un pasionat al condeiului, mărturie stau articolele politice pe care le publica în presa vremii cât și studii de specialitate în domeniul dreptului internațional sau analizei politice. Tot din strădania lui, în anul 1929, vede lumina tiparului volumul “Două politici” iar în 1930 lucrare ”Un nou program de finanță publică.” Părăsește această viață la 23 iunie 1935, în inima Capitalei.

 

 

Surse: 1)  Biblioteca Digitală BCU Cluj;

 

Din aproape 350.000 de locuitori, câţi numără zona metropolitană a oraşului Novi Sad, circa 1000 sunt români, foarte mulţi – specialişti apreciaţi în comunitate, a explicat pentru Matricea Românească preşedintele Societăţii de Limba Română din capitala Voivodinei, Lucian Marina, rezident în zonă de patru decenii. O corespondenţă de la Novi Sad, despre românii din Serbia, de Teodor Burnar (text) şi Ovidiu Iordache (foto).

Animator cultural şi jurnalist, fost absolvent de facultate la Zagreb, Lucian Marina se descrie “român get-beget, prin toată istoria neamului. Mă trag din Voivodinţ – satul voievodului – situat la 500 de metri de frontiera cu România, în imediata apropiere a Vârşeţului.”

Matricea Românească în dialog cu românii din Serbia Lucian Marina Novi Sad Voivodina interior cu revista

Românul Lucian Marina din Voivodina, consultând, cu pietate, revista Matricea Românească

Ajuns să vieţuiască, de decenii bune, la Novi Sad (urbe ce se pregăteşte să fie Capitală Europeană a Tineretului în 2019 şi Capitală Culturală Europeană în 2021), românul Lucian Marina spune despre oraşul adoptiv că “este un centru cultural al sârbilor, care găzduieşte Matica srpskamatca sârbească – înfiinţată de fapt la Pesta în 1826, ca apoi să treacă la Novi Sad în 1864.”

Matricea Românească, prolifică în matica srpska

Va rămâne, probabil, o inedită a istoriei faptul că Matricea Românească a ajuns în 2018, iată, exact în “matca sârbă”, locul ce găzduieşte cea mai veche instituţie cultural-ştiinţifică din ţara vecină. Însă românii, a se citi matricea românească, prosperă în această matcă sârbească, după cum a lămurit Lucian Marina.

“Românii din Novi Sad sunt puţini la număr, însă majoritatea sunt intelectuali: la radio, la televiziune, la catedra de Limbă şi Literatură, corespondenţi ai ziarului Libertatea (ziar al românilor din Serbia, n.n.), sau medici, oameni de ştiinţă, cercetători la Institutul pentru Manuale.

Matricea Romaneasca în dialog cu românii din Serbia Lucian Marina Novi Sad Voivodina interior ipostaze

Român get-beget: Lucian Marina, preşedintele Societăţii de Limba Română din Novi Sad, Voivodina, Serbia

Suntem 1000 de români, aproximativ, la Novi Sad. Printre altele, se spune despre oraş, chiar şi prin documente, că a fost fondat şi de unul Ion sau Iovan Valahul – deci Ion Vlahul. Mulţi români de aici au ajuns să fie doctori în ştiinţe, la tot felul de instituţii. Cum se raportează sârbii la noi? Dacă lucrezi bine şi mult, te recunosc sârbii.”

“Voi păstraţi mai bine tradiţiile şi obiceiurile decât românii din Ţară!”

Românul din Novi Sad a explicat, pentru Matricea Românească, situaţia privilegiată a românilor din Voivodina, comparativ cu cea a românilor din Timoc: “Ne simţim nu doar liberi, ne simţim ai locului. Românii au un statut special aici încă din perioada monarhiei austro-ungare, drepturile lor istorice au fost păstrate şi respectate, pe cât s-a putut. Noi aici organizăm, la Casa Românească, unde este sediul Consiliului Naţional al Minorităţii Naţionale Române din Republica Serbia, diferite reuniuni (prezentări de carte, lecturi de poezie, obiceiuri de iarnă). Este o viaţă culturală înfloritoare. Se întâmplă deseori să vină din România prieteni, colegi, oaspeţi care, nu doar din curtoazie, zic că «Voi păstraţi mai bine şi mai mult tradiţiile şi obiceiurile, decât la noi în ţară!»

Matricea Românească în dialog cu românii din Serbia Lucian Marina Novi Sad Voivodina publicaţii româneşti

Publicaţii româneşti din Serbia, editate de Societatea de Limba Română din Voivodina

Pentru Lucian Marina, nu există dubiu asupra poetului naţional (“Eminescu este cel mai mare!”), chiar dacă adesea a fost confundat, din cauza asemănării fizice izbitoare, cu Adrian Păunescu, cel cu care a fost “frate de cruce”, la fel cum a fost şi cu regretatul Grigore Vieru.

România nu se termină la graniţe

Acest “Adrian Păunescu” de Voivodina l-a evocat pe Nicolae Iorga, în finalul discuţiei noastre, exprimându-şi optimismul asupra perpetuităţii românilor nu doar în România, ci oriunde se va împrăştia (şi reuni) matricea românească.

Matricea Romaneasca în dialog cu românii din Serbia Lucian Marina Novi Sad Voivodina Dacia greyscale

Prezenţe româneşti în Serbia: Dacia, eterna constantă…

“Este cunoscută, deja poate epuizată, ideea lui Nicolae Iorga, că «România are 2 prieteni: Marea Neagră şi Serbia». Or, România are mai mulţi prieteni, fiindcă este înconjurată de români. În toate ţările din jurul României, pe teritoriul fostei Românii Mari, sau pe alte teritorii mai îndepărtate, care nu i-au aparţinut nicicând României – poate de pe vremea lui Burebista, când teritoriul era mult mai mare – sunt români în jurul României, uneori şi uitaţi de Ţara-Mamă, sau nu prea bine văzuţi, sau insuficient ajutaţi în eforturile lor de a-şi păstra conştiinţa naţională, identitatea naţională – înainte de toate, cultura, tradiţiile. Aceşti români îşi păstrează identitatea, vorbesc şi vieţuiesc româneşte. România nu se termină la graniţe.”

 

Cu mulţumiri deosebite pentru sprijinul acordat în realizarea materialului domnului Alin Ciocănea (Ambasada României de la Belgrad).

Teodor Burnar
Urmăriţi-mă:

Teodor Burnar

Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com
Teodor Burnar
Urmăriţi-mă:

Ovidiu Iordache

Ovidiu Iordache

Ardelean la origine. A studiat istoria la Universitatea din București. În cadrul studiilor de licenţă, a analizat regia românească de teatru, cu accent pe perioada de după 2000, iar în prezent este masterand în cadrul programului „Istoria Ideilor, Mentalităților și a Culturii de Masă”.
Ovidiu Iordache

Ultimele postari ale lui Ovidiu Iordache (vezi toate)

    Nu trebuie să știi multă istorie pentru a cunoaște importanța acestui an: împlinirea a 100 de ani de la făurirea României Mari. Da, o sută de ani de când chemarea „Noi vrem să ne unim cu țara” s-a concretizat prin efortul unor oameni pentru care patria însemna mai mult decât propria viață. Un secol de la Marea Unire. O spunem cu mândrie, de parcă noi înșine am luptat pentru împlinirea acestui arzător deziderat.

    De fapt, noi nu am făcut nimic. Nimic pentru a continua această luptă. Aproape tot ce am câștigat în anul 1918 am cedat în circumstanțele nefavorabile din cel de-al Doilea Război Mondial, dar ce e mai grav decât aceasta e că nu luptăm să păstrăm nici măcar ceea ce ne-a rămas. Nu există tristețe mai mare decât să fii obligat să vorbești altă limbă în țara ta, să fii străin pe propriul pământ. Ne întrebăm atunci: care este rezultatul eforturilor de acum o sută de ani? Unde e de fapt unitatea de țară și de neam?

    În acest an atât de valoros din punct de vedere istoric, suntem mai dezbinați decât oricând. Se pregătesc manifestații pentru celebrarea atât de importantului eveniment de acum 100 de ani, dar nu se iau măsuri pentru îmbunătățirea traiului prezent. Trăim în trecut, rememorând momentele de glorie, dar nu învățăm din greșeli pentru ca urmașii urmașilor noștri să ne rememoreze pe noi. Cine este vinovat de toate astea? Aici apare marea problemă: în loc să întrebăm „cine este vinovat?”, ar trebui să ne întrebăm „oare eu sunt vinovat?” Așa se descoperă o certitudine: fiecare dintre noi este vinovat, direct sau indirect, în primul rând prin acceptarea a tot ceea ce ni s-a părut nedrept.

    Trăim în trecut, rememorând momentele de glorie, dar nu învățăm din greșeli pentru ca urmașii urmașilor noștri să ne rememoreze pe noi

    În dorința de asigurare a propriului confort, uităm ce este mai important: lucrurile mari se realizează împreună, nu individual. Mulți aleg calea aparent simplă, pleacă în alte țări, renunțând să se mai întrebe ce nu funcționează în propria țară. Realitatea este că această cale nu e deloc simplă: nu e simplu să-ți lași în urmă copiii, părinții, bunicii, locul natal, limba, obiceiurile, istoria. Nu e simplu să fii străin printre străini, dar un lucru e sigur: e mai ușor decât să fii străin printre ai tăi.

    O sută de ani de zbuciumată istorie, de schimbări radicale și de lupte pentru libertate. Ce s-a întâmplat cu această dorință de integritate teritorială și cu dorul de unitate? Unde s-au pierdut? Ce e drept, există un sentiment general de nepăsare față de țară. În loc să elogiem excesiv valorile trecute, haideți să le promovăm pe cele ale prezentului. În fond, ele sunt singura șansă pentru o schimbare în bine. Să fie acesta anul în care țara face primul pas spre vindecare, ca după o sută de ani, să se sărbătorească centenarul unei reînvieri naționale.

     

    Foto deschidere: Monumentul Eroilor din Parcul Rozelor (Drobeta-Turnu Severin), Ovidiu Iordache

    Pentru români, generalul Henri Mathias Berthelot va rămâne mereu Taica Burtălău. Trimis aici de Franţa în Primul Război Mondial, el ne-a câştigat pe vecie inimile. Cum şi de ce, explică Silvia Iorgulescu, într-un nou material pe Matricea Românească.

    Un entuziast susţinător al cauzei ţării natale în Marele Război, generalul Henri Mathias Berthelot soseşte pe pământ românesc lipsit de entuziasm şi ajunge să susţină, în numeroase instanţe – fără însă a-şi uita datoria faţă de patrie sau poate tocmai de aceea –, cauza românească în faţa unor intransigenţi conaţionali şi terţi aliaţi.

    Cunoscând îndeaproape situaţia României şi împărtăşindu-i soarta într-un lung şi dureros periplu de la disperare la triumf, Berthelot izbuteşte, printr-o stranie turnură a sorţii, să rămână, aşa cum însuşi spunea într-o scrisoare, în amintirea generaţiilor viitoare ale poporului român, în timp ce, în memoria propriului popor, nu este decât un ilustru necunoscut.

    Destinul i-a dăruit lui Berthelot o a doua ţară, în care este încă rememorat cu simpatie şi recunoştinţă. Cu dreptate? Da, căci numele lui se leagă de misiunea franceză, în fruntea căreia ajunge în România pe 15 octombrie 1916, misiune care a avut ca scop să contribuie cu un ajutor specializat la efortul de război al României şi, ulterior, la reorganizarea armatei române. Pentru România, sosirea misiunii este încă asociată impulsului necesar care a condus ulterior la făurirea României Mari.

    Acelaşi destin l-a făcut uitat însă în Franţa. Pe nedrept? Poate. Pentru că, pentru Antantă, reorganizarea armatei române se dovedeşte a fi un pariu câştigat, de vreme ce România a obţinut ulterior victoriile importante de la Mărăşeşti, Mărăşti şi Oituz, de altfel singurele victorii aliate împotriva Puterilor Centrale din anul 1917.

    Celebritatea câştigată în ţara de adopţie i-a diminuat – nu neapărat direct şi voit – gloria în propria ţară. Să fi fost o victimă colaterală a modului „uituc” în care este tratat Frontul de Est în istoriografia occidentală? Posibil. De altfel, Berthelot însuşi mărturiseşte, în Notele celei de-a doua misiuni în România, când, în calitate de comandant al Armatei franceze de la Dunăre, trece fluviul pentru a face joncţiunea cu armata română, că în Franţa „s-a păstrat o tăcere deplină şi asupra trecerii Dunării, şi asupra mobilizării române” [1].

    Dar la fel de adevărat este şi faptul că, încă înainte de plecarea în România, Berthelot căzuse deja într-o semidizgraţie. Ideile sale au contribuit la planificarea manevrei de pe Marna şi, implicit, la victoria „miraculoasă” care a marcat înfrângerea germană în Belgia şi nordul Franţei. La momentul bilanţului însă, i se reproşează lui Joffre, al cărui apropiat colaborator era Berthelot, că rezultatele materiale ale victoriei nu au fost pe măsura efectivelor angajate în luptă şi a sacrificiilor şi că s-a mulţumit cu obţinerea unui succes facil, fără să valorifice deplin reuşita [2]. Berthelot devine astfel ţap ispăşitor, în locul lui Joffre, şi este subiectul unei problematice, dar elegante treceri în „plan secund”.

    O misiune şi cinci motive de nemulţumire

    Generalul francez care avea să-şi găsească celebritatea pe meleaguri străine nu-şi anticipează însă destinul şi, la părăsirea Franţei – eufemistic vorbind – pentru România,  nu-şi simte deloc inima plină de bucurie.

    Este adevărat că motivele nemulţumirii sale sunt numeroase: de la dorinţa de a fi rămas pe frontul francez şi de a fi participat efectiv la lupte, până la vagul misiunii încredinţate; de la lipsa informaţiilor despre prevederile tratatului semnat între Aliaţi şi România, până la situaţia deloc îmbucurătoare a noilor combatanţi est-europeni, care începuseră deja să simtă gustul înfrângerii. Necunoaşterea ţării de destinaţie reprezenta un alt obstacol în primirea cu inima deschisă a misiunii.

    Mai întâi că generalul Berthelot este obligat să se „transfere” din centrul nevralgic al concretelor operaţiuni şi decizii de front în miezul unor realităţi cu preponderenţă diplomatice, prin însăşi natura lor vagi şi schimbătoare. Abia numit general de divizie cu titlu definitiv la finalul anului 1915, Berthelot este convocat, în august 1916, la Marele Cartier General francez. Aici, pe 20 septembrie, însuşi Joffre – poate în compensaţia înlăturării forţate din 1914 – îl însărcinează să preia conducerea misiunii militare franceze în România şi îi prezintă o sinteză a exigenţelor sale cu privire la responsabilităţile încredinţate. În instrucţiunile primite i se precizează că va fi trimis în misiune pe lângă Marele Cartier General român, ca reprezentant al comandantului-şef francez, şi că va îndeplini pe lângă Înaltul Comandament al armatei române (ataşat pe lângă rege) rolul de consilier. De asemenea, va avea calitatea de intermediar între Înaltul Comandament român şi comandantul armatei Orientului, generalul Maurice Sarrail, pe de o parte, respectiv şeful misiunii militare franceze la Stavka (Marele Cartier General rus), generalul Maurice Janin, pe de altă parte. Va fi însoţit de un anumit număr de ofiţeri (în februarie 1917, misiunea se compunea din 404 ofiţeri şi 1150 trupă [3] ), cu rolul de instructori/consilieri ataşaţi la comandamentele de mari unităţi sau la serviciile române.

    Misiunea va fi aceea pe care veţi şti să vi-o faceţi. Rusia nu vă va vedea cu ochi buni. Cât despre români, rolul de consilier este întotdeauna foarte delicat. Trebuie, mai întâi de toate, să le câştigaţi încrederea şi inimile

    Dar aceste instrucţiuni nu menţionează decât termenii generali ai însărcinării primite, ordinul de misiune neconţinând în sine nimic precis. „Misiunea va fi aceea pe care veţi şti să vi-o faceţi. Rusia nu vă va vedea cu ochi buni. Cât despre români, rolul de consilier este întotdeauna foarte delicat. Trebuie, mai întâi de toate, să le câştigaţi încrederea şi inimile.” (Ordin de misiune din 28 septembrie 1916) [4].

    Berthelot, omul misiunilor şi al situaţiilor fără echivoc, nu este deloc satisfăcut de vagul coordonatelor împărtăşite. În plus, sfaturile oferite înainte de plecare lăsau să se întrevadă faptul că rolul său militar va fi dublat de unul diplomatic.

    Optimist în cele mai dificile situaţii, obişnuit să analizeze cu sânge rece orice provocare şi încredinţat că misiunea va ajuta implicit Franţa şi întregul efort de război aliat, Berthelot rămâne fidel caracterului său. Este, deci, hotărât să-şi ducă la bun sfârşit sarcina încredinţată. În Jurnalul său, în data de 1 octombrie 1916, notează: „Lucrurile îmi sunt încă neclare. Misiunea mea este extraordinară şi poziţia mea în raport cu comandamentul rus şi cu guvernul român nu este deloc precisă. Şi asta va trebui să fac!” [5].

    Cât despre Tratatul de alianţă dintre România şi Antantă, ai cărui termeni Berthelot nu-i cunoaşte, dar este indirect îndrituit să-i pună în aplicare, situaţia pe care o are de gestionat este şi mai delicată.

    Tratatul, precum şi cele 17 articole aflate într-o convenţie militară anexată, prevăd exigenţe concrete ale părţilor şi manevrele militare ale României şi Aliaţilor. Cu toate acestea, aplicarea prevederilor acestor documente este tragic distorsionată de desfăşurarea reală a evenimentelor.

    Pe scurt, în noaptea dintre 27 şi 28 august 1916, armata română trece Carpaţii în Transilvania, începând operaţiile împotriva Austro-Ungariei, în momentul când deschiderea unui al doilea front devenise o necesitate pentru Antantă, iar o victorie în România putea antrena o victorie generală a Aliaţilor. La 17 august deci, Aliaţii şi România semnaseră la Bucureşti un tratat de alianţă prin care, în schimbul dreptului de a redobândi provinciile istorice româneşti de peste Carpaţi şi de a obţine aceleaşi drepturi ca puterile Antantei la negocieri şi la conferinţa de pace, România urma să declară război monarhiei austro-ungare [6]. Conform articolului 1 din anexa la Tratat, intrarea României în război trebuia să survină la opt zile de la o ofensivă aliată la Salonic. Prin articolele 2 şi 3, Rusia se angaja să continue ofensiva de-a lungul frontului austriac, în special în regiunea Bucovinei, şi să trimită o divizie de cavalerie şi două de infanterie în Dobrogea pentru a o acţiune concertată împotriva Bulgariei. România ar fi trebuit să primească un debit zilnic de 300 de tone de material şi muniţie.

    În paranteză fie spus, una dintre problemele dificile – încă nerezolvate – pe care Berthelot şi-o asumă după venirea în România este reprezentată tocmai de insuficienţa materialului de război, fără de care nu se putea lupta, problemă care necesita o strânsă colaborare între România şi Franţa. Astfel, Berthelot devine responsabil de operaţiunile de comandă şi de transport al materialului de război francez şi englez în România, scop în care şi întocmeşte, metodic, o listă a produselor solicitate. Durata transportului acestor produse pune de asemenea probleme, din pricina trecerii lor prin Rusia, pe căile ferate sau navale. De aceea,  Berthelot se ocupă personal de acest lucru şi, prin grija sa, se semnează la Petrograd, în 9 martie 1917,  o convenţie prin care Rusia se angajează să expedieze produsele către România. Problemele nu se rezolvă imediat şi nici cu celeritate, iar numeroase inconveniente apar încă, dar un plus de elan este dat prin încheierea acestei convenţii.

    Note:

    1 Henri-Mathias Berthelot, Memorii şi corespondenţă: 1916-1919, Editura Militară, Bucureşti, 2012, p. 420.

    2 Jean-Noël Grandhomme, Berthelot – Du culte de l’offensive à la stratégie globale, ECPAD, Paris, 2012, p. 352.

    3 Gheorghe Nicolescu, Contribuţii franceze la reforma structurilor organizatorice ale armatei române în Primul Război Mondial, în Occasional Papers, anul 6, nr. 8, 2007, p. 132.

    4 Henri-Mathias Berthelot, op. cit., p. 21.

    5 Ibidem, p. 71.

    6 Michel Roussin, Sur les traces du général Berthelot, Éditions Guéna-Barley, Paris, 2013, p. 65.

     

    va urma

    Doctorandul Sorin Stanciu, de la Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti, a susţinut zilele trecute o conferinţă cu tema ,,Teologia şi construcţia naţiunii în anii ’30”, “disecând” conceptele de teologie politică, naţiune, ortodoxie şi stat creştin în discursul “ierarhilor, părinţilor profesori, al intelectualilor şi filosofilor creştini care se circumscriu unui referenţial creştin”, cu accent pe sistemele lui Nichifor Crainic şi Dumitru Stăniloae. Matricea Românească vă oferă câteva dintre cele mai interesante intervenţii din cadrul evenimentului.

    În deschiderea conferinţei, profesorul de Istorie Sorin Stanciu a definit cadrul conceptual al discuţiei, dominat de noţiunea de teologie politică: “Referindu-ne la raportul dintre teologie, naţiune şi stat în câmpul cultural şi politic interbelic românesc, se poate pune întrebarea în ce măsură o noţiune precum teologia politică, născută într-un spaţiu cultural catolico-protestant, poate fi translatată ca instrument conceptual în spaţiul est-european. La această întrebare, politologul Daniel Barbu răspunde că «Teologia politică este una dintre tentativele procedurale ale teologiei, ştiinţă asociată genealogic adevărului». Această hermeneutică, ce aşază adevărul în confruntare cu puterile din societate şi politică, poate fi un instrument eficient, dacă se raportează critic-reflexiv la acest câmp”.

    În prezentarea sa, doctorandul a vorbit pe larg despre relaţia dintre Biserica Ortodoxă Română, privită ca instituţie, şi Marea Unire, despre rolul BOR în înfăptuirea şi consolidarea statului naţional unitar român:

    “BOR a fost participantă activă, în limita competenţelor ei, la Războiul de Întregire Naţională, prin cei 250 de preoţi confesori care au asigurat nu numai o îndrumare spirituală, ci şi o asistenţă medicală şi socială Armatei Române, dar şi populaţiei române afectate de Marele Război. Totodată, Biserica Ortodoxă Transilvană a fost catalizatoarea, în Ardeal, dar şi la nivelul întregului areal românesc, alături de liderii politici ai Partidului Naţional Român, a procesului de unificare naţională.

    Una dintre direcţiile în care Biserica-instituţie s-a implicat pentru construcţia naţiunii româneşti interbelice a fost identificarea rapidă a necesităţii organizării unitare, la nivel naţional. Unificarea eclezială, sub conducerea Sfântului Sinod din Bucureşti, a contribuit implicit şi la consolidarea statală a României Mari.

    Această unificare eclezială s-a realizat cu dificultate, din cauza tradiţiilor bisericeşti, ecleziologice, diferite în provinciile româneşti. Dacă Biserica din Ardeal avea o tradiţie a autonomiei faţă de Stat, faţă de Imperiu, conform statutului şagunian, Biserica Ortodoxă din Regat avea o tradiţie negativă, a unui absolutism ierarhic şi a unei dependenţe, obedienţe faţă de Statul modern.

    Unificarea eclezială, sub conducerea Sfântului Sinod din Bucureşti, a contribuit implicit şi la consolidarea statală a României Mari

    Printre ierarhii care au contribuit la unificarea eclezială, a întregii Biserici Ortodoxe în spaţiul românesc, s-au numărat Mitropolitul Nicolae Bălan al Ardealului (1882-1955) şi Episcopul Caransebeşului de atunci, dr. Miron Cristea, devenit ulterior Mitropolit, în martie 1919, şi Patriarh al României în anul 1925.

    În acest cadru istoric, al unei dezbateri privind reorganizarea bisericească la nivel naţional, preotul teolog ardelean Gheorghe Ciuhandu (1875-1947) considera că unificarea bisericească trebuie construită pe baze canonice şi istorice de continuitate, fiind primul teolog care declară urgenţa înfiinţării Patriarhiei Române.”

    Istoricul Sorin Stanciu a vorbit şi despre relaţia dintre Biserica Ortodoxă Română şi democraţie, respectiv ascensiunea extremei drepte în anii ’30 ai secolului trecut, precizând că BOR a salutat înnoirile democratice, iar derapajele xenofobe de după 1930 au fost respinse de ierarhi precum Bartolomeu Stănescu, Episcopul Râmnicului.

    “Făurirea României Mari a determinat conturarea unor mari speranţe în viitorul societăţii româneşti. Reformele economice şi politice, iniţiate de elitele tradiţionale, prevesteau un răspuns pozitiv al societăţii noastre. Partidele politice promiteau mai multă democraţie şi rezolvarea problemelor sociale. Biserica Ortodoxă Română a salutat dintru început aceste înnoiri democratice, plasându-se într-o poziţie de sprijinitoare a unui regim politic [democratic].

    Dacă Biserica din Ardeal avea o tradiţie a autonomiei faţă de Stat, faţă de Imperiu, conform statutului şagunian, Biserica Ortodoxă din Regat avea o tradiţie negativă, a unui absolutism ierarhic şi a unei dependenţe, obedienţe faţă de Statul modern

    Astfel, în discursul Mitropolitului Bălan al Ardealului, din 23 martie 1923, intitulat Evanghelia şi democraţia, Ortodoxia şi Neamul, Biserica şi Statul, se aprecia că între creştini şi democraţie există o înrudire din punct de vedere etic. Cele două concepţii, afirma Mitropolitul, sunt asemănătoare deoarece ambele pun la baza fundamentului lor ideatic persoana umană.

    Dacă Biserica Ortodoxă din Ardeal manifesta încă din anii ’20 un sprijin evident pentru valorile democraţiei, şi ale liberalismului, această situaţie se va schimba treptat în anii următori, în anii ’30 din perioada interbelică. Afirmarea proiectelor naţionaliste, fascizarea peisajului politic, conjunctura internă au determinat o schimbare de atitudine a BOR faţă de democraţie. Naţionalismul discursiv din ce în ce mai radical al Bisericii a susţinut un derapaj spre soluţii politice autoritare.

    În articolul din Telegraful Român din 1936, intitulat Biserica şi naţionalismul, Dumitru Stăniloaie cita şi comenta declaraţia Mitropolitului Bălan, referitoare la atitudinea Bisericii faţă de naţionalism. Nicolae Bălan declara «Spun de aici, ca să se audă în toată ţara, că Biserica noastră este sprijinitoarea naţionalismului românesc, a cărui vatră caldă a fost ea întotdeauna.» Mai departe, Mitropolitul susţine «Avem convingerea profundă că precum în numele Ideii naţionale a fost întregit statul român, tot prin puterea naţionalismului înfrăţit cu ortodoxia se va consolida el».

    Dumitru Stăniloaie afirma că nu lupta împotriva altor popoare este esenţa naţionalismului, ci împiedicarea acelor popoare de a înăbuşi viaţa poporului în sânul căruia te-a aşezat Dumnezeu

    Acelaşi ierarh, într-un filoromânism accentuat, susţinea: «Dar naţionalismul pentru Biserică nu este partid, ci este suflet. Naţionalismul este sufletul românesc pătruns de conştiinţa drepturilor şi a misiunii sale pe acest pământ, de conştiinţa că nu trebue să se lase sufocat de alte neamuri, ci însuşi Dumnezeu îi porunceşte, odată ce l-a aşezat pe acest pământ, să trăiască».

    Comentând această declaraţie, Dumitru Stăniloaie afirma că nu lupta împotriva altor popoare este esenţa naţionalismului, ci împiedicarea acelor popoare de a înăbuşi viaţa poporului în sânul căruia te-a aşezat Dumnezeu.”

    Proiect creştin vs. proiect naţional, ortodoxie sau civism românesc? Ce spunea Andrei Şaguna în secolul XIX: “Românii trebuie să se simtă mai aproape de cei de aceeaşi credinţă, decât de cei de acelaşi sânge”

    Moderatorii conferinţei, prof. univ. dr. Mirela-Luminiţa Murgescu şi prof. univ. dr. Florin Muller au fost la rândul lor autorii unor intervenţii extrem de pertinente, cu privire la raportul proiect creştinproiect naţional.

    Astfel, profesorul Mirela Murgescu a subliniat, în contextul dezbaterii: “Proiectul naţional este mai important decât proiectul creştin, iată concluzia la care au ajuns ei [în perioada interbelică]. Nu este nici un conflict între mesajul universal al lui Iisus şi cel naţional, care este o insulă.”

    Reliefând evoluţia gândirii teologico-politice şi naţionale spre momentul 1 decembrie 1918 şi ulterior, istoricul a evocat o pastorală a – pe atunci – Episcopului ortodox ardelean de secol XIX Andrei Şaguna, în care acesta avertiza că “românii trebuie să se simtă mai aproape de cei de aceeaşi credinţă, decât de cei de acelaşi sânge”, ceea ce a atras inclusiv contestarea din partea filologului Treboniu Laurian. “Greco-catolicii l-au combătut, spunând că «acum trebuie să construim naţiunea română! De aceeaşi credinţă sunt şi bulgarii, şi ruşii, şi sârbii şamd.” Reacţia fraţilor români de altă confesiune a fost catalogată de către istoricul Florin Muller drept “o poziţie foarte civică.

    În interbelic, care după înfăptuirea României Mari a readus în prim-plan melanjul cultural şi confesional, “teza se reia şi ortodoxia se simte marginalizată” (prof. Mirela Murgescu), greco-catolicii fiind consideraţi “nişte iobagi spirituali ai catolicilor şi ai papilor, neintegrabili în ortodoxie, o opoziţie contradictorie istoric” (prof. Florin Muller), tensiuni latente care vor izbucni dramatic în anii de după al Doilea Război Mondial şi instaurarea comunismului în România.

     

    Foto deschidere: Episcopul greco-catolic Iuliu Hossu (dreapta), citind Rezoluţia de la Alba Iulia la 1 decembrie 1918, sub privirile Episcopului ortodox Miron Cristea (centru)

    “A fost ratată, în România, şansa scrierii unei noi istorii privind Primul Război Mondial?” s-au întrebat participanţii la masa rotundă cu tema «Scrierea unei noi istorii a Primului Război Mondial. Oportunitate sau șansă ratată?», organizată săptămâna trecută la Facultatea de Istorie a Universităţii Bucureşti, de către Societatea de Ştiinţe Istorice din România şi instituţia gazdă. Matricea Românească vă oferă cele mai interesante intervenţii de la o manifestare de primă importanţă pentru istoriografie, care a adus istoria românilor şi Centenarul Primului Război Mondial în prim-plan.

    Prof. univ. dr. Bogdan Murgescu: Top 5 cărţi recente despre Centenarul Primului Război Mondial şi al Marii Uniri

    Am făcut un test cu câţiva colegi, întrebându-i care este, în opinia lor, un “top 5” al lucrărilor apărute în România în ultimii cinci ani, cam de când a început discuţia despre Centenarul Primului Război Mondial şi al Marii Uniri, lucrări care împing înainte cunoaşterea istoriografică.

    Întrebarea pentru colegi a fost grea şi a născut răspunsuri interesante, dar şi foarte diverse. Este clar că a face un top 5 al celor mai remarcabile cărţi româneşti din ultimii ani despre Centenarul Primului Război Mondial este dificil. Nu avem o “opera magna” despre Primul Război Mondial, titlu care îi revine ediţiei clasice a lui Constantin Kiriţescu, “Istoria războiului pentru întregirea României: 1916-1919” (1921).

    Totuşi, voi aminti câteva titluri:

    Liviu Maior – Doi ani mai devreme – care arată că, deşi Primul Război Mondial a început pentru Vechiul Regat  în 1916, pentru peste jumătate dintre românii care trăiau în acea vreme, a început în forme foarte crude şi contondente încă din 1914.

    Radu Tudorancea, Institutul Iorga – Frontul de acasă. Propagandă, atitudini şi curente de opinie în România Primului Război Mondial – o carte care s-a bucurat de puţină discuţie, deşi poate trebuia mai mult, despre “Războiul de acasă”.

    Alin Ciupală – Bătălia lor. Femeile din România în Primul Război Mondial

    Lucian Boia – Germanofilii

    Adrian Silvan Ionescu – „Războiul cel Mare. Fotografia pe frontul românesc” (album foto)

    şamd

    Lect. dr. Alin Matei: “Suntem în epoca post-naţională”

    Nici nu ştiu dacă ar trebui să ne aşteptăm la o istorie completă, la o istorie mare a Primului Război Mondial.

    Avem puţine tentative de a scrie mari istorii. Istoricii au înţeles magnitudinea demersului. Suntem în impas.

    Azi, suntem în epoca post-naţională. Ca exemplu, anul trecut a apărut o lucrare despre efectul războiului asupra minorităţilor – asupra “devianţelor”, cu multe ghilimele.

    masa rotundă istoriografie România Primul Război Mondial în istoria românilor şi Centenarul Primului Război Mondial

    Istoricii prezenţi la manifestare au analizat felul în care istoriografia românească de azi a fructificat (sau nu) Centenarul Primului Război Mondial şi al implicării României în marea confruntare militară Foto: ssir.ro

    Prof. dr. Dumitru Preda: “Avem peste 1 milion de români căzuţi în Primul Război Mondial. Istoria trăită nu poate fi uitată”

    Ca tânăr cercetător, îmi dădeam seama în comunism de ce nu puteam vorbi despre o problemă sau alta. Ca să dau un exemplu, Războiul se termina în 1917, nu în 1918, iar despre campania din 1919, nici nu aveai voie să vorbeşti! În schimb, se publica în România Războiul Republicii Sfaturilor, cu succes inclusiv internaţional, dintr-o propagandă pe care vecinii noştri au ştiut mereu să o facă mult mai bine decât noi.

    Azi, la Centenarul marii conflagraţii, trebuie să constatăm cu regret că problematica românească e tratată şi cunoscută superficial [la nivel internaţional] şi se încheie cu blitzkrieg-ul lui [August von] Mackensen și [Erich von] Falkenhayn din 1916… Nu mai spun că marile bătălii din vara anului 1917 sunt trecute sub tăcere, deşi au fost singurele victorii ale Antantei pe acest front răsăritean.

    1 milion de soldaţi ruşi au luptat aici, mulţi dintre ei din Basarabia, iar victoriile noastre pe frontul din Moldova s-au datorat unei colaborări excelente între artileriştii români şi cei ruşi.

    A fost o jertfă uriaşă, de peste 1 milion de români căzuţi. Era, îmi amintesc, câte o troiţă în fiecare sat din Oltenia, Muntenia, Moldova… Căzuseră câte 2-3 membri din aceeaşi familie, iar lucrurile acestea nu se pot uita. Nu e vorba de patetism, e vorba de istorie trăită, de istoria oamenilor.

    Istoria e o armă politică teribilă. (…) Istoria educă şi pregăteşte cetăţeni capabili să apere democraţia.

    Centenarul nu e doar despre 1918, este din 1914 până în 1920 şi!

    C.S. II dr. Cosmin Popa: “Trebuie să recunoaştem că avem ruşi căzuţi în bătăliile din Moldova cel puţin la nivelul românilor”

    Avem tendinţa de a transforma multe lucruri într-un prohod.

    Autorităţile au ignorat Centenarul Primului Război Mondial, preferând să se concentreze pe Centenarul Marii Uniri, şi pe acesta transformându-l într-un şir de pomeni militarizate.

    Nu cred într-o mare istorie a Primului Război Mondial, într-una care să trateze tot. Istoriile occidentale sunt istorii ale războiului din perspectiva Marii Britanii, a Franţei, frontul răsăritean e expediat din câteva rânduri. Este datoria noastră profesională ca istorici români să schimbăm situaţia. (…)

    Trebuie să lămurim problema aliatului rus. Nu este de ajuns să vorbim, fugitiv, despre ruşi în Dobrogea şi în Moldova. Ci este necesar să amintim că refacerea Armatei Române din 1917 s-a realizat în spatele frontului asigurat de aliatul rus – aşa cum l-a asigurat el, mai bine sau mai rău – , şi trebuie să recunoaştem că avem ruşi căzuţi în bătăliile din Moldova cel puţin la nivelul românilor. Să încercăm să mergem mai departe cu această investigaţie istorică.

    S-a bătut multă monedă pe istoria diplomatică, pe ezitările politice şi pe planul lui Brătianu – constând, de altfel, într-o serie de premise care nu s-au adeverit. Asta arată un Stat care se bazează excesiv pe demersuri diplomatice. Trebuie, deci, să scriem şi o istorie militară.

     

    Foto deschidere: greatwarproject.org

    De câteva zile, pe posturile româneşti de televiziune îşi face veacul (cea mai potrivită expresie!) o publicitate având ca obiect “100 de ani de România”. Sub pretextul românismului, în realitate unul de ocazie, un mare lanţ de magazine – nici măcar românesc, pe deasupra – îşi face reclamă, nu mascată ci directă (“Celebrăm centenarul în toate prăvăliile P….”), comercializând egoist un eveniment care e despre orice – numai despre cumpărături nu.

    Oricât de mistificant ar fi marketing-ul, România Mare nu s-a făcut pornind de la o coadă mare la cumpărături, de la milioane de români care s-au îngrămădit “la rând” într-un supermarket din Alba Iulia, până s-au unit cu Ţara. Dacă de asta vrea să ne “convingă” subliminal reclama cu pricina, una ce trece în revistă aspecte ale devenirii vieţii şi gastronomiei româneşti din ultimii 100 de ani, purtând bătrânei prin magazinele respectivei entităţi, greşeşte şi ne jigneşte inteligenţa. Sigur, filmarea e la cele mai înalte cote, decorurile şi costumele la fel: dar motivul mercantil e străveziu.

    La văzul respectivei publicităţi, mi-a venit în minte, instinctiv, declaraţia recentă a liderului (oficial) al comunităţii maghiare din România, Kelemen Hunor, care a spus: “Dacă anul 2018 va fi redus la folclor, la mâncat fasole şi la cântat şi dansat în piaţa publică, îmi pare rău. Din punctul meu de vedere, ar fi o greşeală”.

    Gura conaţionalului ungur adevăr grăieşte! Căci Centenarul României reunite nu e vreo trufanda pe care o cumperi la reducere. Nu despre mania cumpărăturilor, despre excese nestăpânite, şi nici despre fineţuri culinare e acest an cu totul şi cu totul special pentru români. 2018 e an de bilanţ pentru un stat tânăr, dar o naţiune veche. E – sau ar trebui să fie – o clipă de răgaz, de analiză, de reaşezare, de redefinire a priorităţilor, de conturat planul de viaţă comună, de echilibrare. Ne vom regăsi echilibrul nu în magazine, oricât de atractivă ar fi propunerea sau reducerea, ci în agora românească, în şcoli şi în biserici, capete ale aceluiaşi trident naţional.

    Suntem neam de păstori, nu de cumpărători, neam de creatori, nu de consumatori

    E an de Post Mare pentru România, şi acest an de post se termină abia la 1 decembrie. Când ne vom bucura împreună, dar nu de carnea micilor şi de şorici, oricât de “Mitici” am fi, ci de acea carne care nu se strică: de pământul nostru etern roditor – de mituri şi de genii.

    Prin urmare, nu căutaţi România Mare în magazine – mare ţi-e raionul, Doamne! N-o s-o găsiţi la 99,99 de bani. Dacă daţi însă doi bani – nu mai mult – pe România, veţi înţelege că facem 100 de ani, şi vă veţi feri de lucruri superflue, fără nici o legătură cu esenţa noastră.

    Suntem neam de păstori, nu de cumpărători, neam de creatori, nu de consumatori.

     

    Foto deschidere: dailybusiness.ro

    O cunoştinţă, numele căreia n-are rost să îl rostesc aici, e încântată de minunile Vienei şi îi laudă, cu mai orice ocazie când ne întâlnim, senzaţionala Grădină Zoologică. E o naivitate poate scuzabilă pentru un postmodern, dar denotă o severă necunoaştere a istoriei: orice român cu minime cunoştinţe în materie se înfrigurează când se gândeşte la puşcăriile în care au fost aruncaţi, de la Viena, fruntaşii Mişcării Memorandiste, şi face piele de găină când trece, pe Prinz Eugen-“Strasse” 27, pe lângă Palatul Belvedere, unde la 30 august 1940 se împlânta un pumnal în inima României, prin infamul Dictat de la Viena.

    Desigur, chiar dacă “soarele, pentru toţi românii, la Bucureşti răsare” şi, de multe ori în istorie, ni s-a stins lumina de pe malurile Dunării, asta nu însemnează că românii, austriecii şi ungurii lui 2018 nu pot fi prieteni, cum nici americanii şi japonezii nu-şi vor purta pică la nesfârşit pentru Hiroshima şi Nagasaki. Şovinismul, ne-a învăţat Nae Ionescu, e rău. Rău şi letal e însă şi să uiţi: a nu uita este nu atât o promisiune a revanşei, cât o garanţie a nemaicreării de iluzii, o platoşă pentru pragmatism mult mai sigură decât garanţiile franco-britanice din 1939, unele de hârtie.

    De fiecare dată când ajung – nu la Viena, ci – la Braşov, mica şi săltăreaţa inimă a României Mari, îmi vin în minte vorbele disperate ale Ministrului nostru de Externe de la 1940, Mihail Manoilescu:

    Am observat întâi că este o hartă românească. Am desfăcut-o cu nordul în jos, ceea ce m-a făcut să nu înţeleg nimic. Mi-a întors-o Schmidt. Ochii mei căutau tăietura de la graniţa de vest pe care cu toţii o aşteptam. Mi-am dat seama însă că este altceva. Am urmărit cu ochii graniţa care pornea de la Oradea către răsărit, alunecând sub linia ferată şi am înţeles că cuprindea şi Clujul … Am început să nu mai văd. Când mi-am dat seama că graniţa coboară în jos ca să cuprindă secuimea am mai avut, în disperarea mea, un singur gând: Braşovul! O mică uşurare: Braşovul rămâne la noi.

    Astfel, ori de câte ori destinul mă mai poartă o dată la Braşov, încerc mai mult decât simpla bucurie a turistului în căutare de plăceri montane. Ceea ce este pentru unii Kronstadt, pentru alţii Brassó, iar pentru vreunii a fost – şi poate continuă să fie – Stalin, va rămâne pentru noi eternul Braşov: oraşul marelui păzitor de limbă Coresi, oraşul care ne-a dat imnul României, oraşul care a aruncat în 1987 scânteia Revoluţiei române de doi ani mai târziu.

    Cum să nu iubeşti, ca român, Braşovul? Acesta e oraşul care s-a-ncăpăţânat, ca un berbec la porţile istoriei, să rămâie românesc. Şi poate că odată, până la bicentenar, România îi va recunoaşte meritele, mutându-şi Capitala acolo unde logica istorică, geografică şi sentimentală, dar şi cea economică, i-o cere demult.

    La Braşov, centrul de echilibru al României, vorba lui Grigore Vieru

    “e o tăcere
    atât de afundă,
    că se aud Carpații spre seară
    cum, aplecându-se, aștern umbra
    pe masă,
    curată și răcoroasă”

    Iubiţi Braşovul, căci şi el mult ne-a iubit şi ne iubeşte pe noi, românii!

    Foto deschidere: pxhere.com

    Este indubitabil că Sergiu Nicolaescu a fost unul dintre granzii cinema-ului din România. Ştefan Paraschiv semnează, pe Matricea Românească, un eseu ce analizează un film istoric de calibru al regizorului (“ultima capodoperă a filmului istoric românesc”), despre participarea ţării noastre în Primul Război Mondial: “Triunghiul morţii” (1999).

     

    Magistrului Gheorghe Buzatu

    „Jertfa supremă nu poate fi surprinsă decât în prim-plan.” – Sergiu Nicolaescu

    Vreau, dintru început, să mă pun în contra curentului neobolşevic, a adepţilor săi, urmaşi ai lui Roller într-ale tâlhăriei identitare, a celor care condamnă comunismul, ocolindu-şi propriii părinţi, vajnici torţionari şi comisari ai „Marelui Prieten”. Bineînţeles, şi a acelora care, pentru vânzări mai consistente, confundă studiul istoriei cu o manelizare generală a faptelor, opera lor nefiind altceva decât maculatura tipărită de edituri compromise.

    Aşa că afirm: istoria nu poate exista fără faptă şi document, dar nici fără – literar spus – personaje de legendă. Unul dintre aceste personaje – personalitate, totodată – este, fără dar şi poate, şi regretatul Sergiu Nicolaescu, cel mai important cineast român. Iar această judecată de valoare nu vine doar ca o apreciere personală, ci este confirmată atât de calitatea operei sale cinematografice, cât şi de penuria de veritabili creatori de film, prin contrast. Nu este momentul să discutăm despre grotesca împăunare a unora cu premii europene, ce vin, în bătaie de joc, să râdă de primitivismul postdecembrist al românilor – subiectul predilect al aşa-zisului „nou val” din filmul românesc.

    Scriu acest eseu ca literat. Nu mă dezic, iar patima nu mi-aş da-o pe sterilitatea („obiectivitatea”) niciunui om de ştiinţă. Şi, la o adică, n-aş avea de ce: lui Sergiu Nicolaescu îi voi mulţumi întotdeauna. Pentru că, unei lumi în care colcăie, de atât amar de timp, laşitatea, conformismul şi compromisul, el i-a opus faptele unor oameni de toată isprava, care au mers până la capăt, „oriunde ar fi acel capăt”!

    Filmul istoric – artă şi evadare în timp

    Arta nu are decât un singur echivalent: creaţia. Filmul (subsecvent, filmul istoric) nu face excepţie. Sistemele totalitare, însă, acordă o nouă valenţă artei: nevoia de evadare, de eliberare din chingile unei ideologii smintite. De altfel, poate părea straniu acest efect pentru reprezentanţii noilor şi abulicelor generaţii, pentru care cuvintele de ordine în artă au devenit derizoriul, grosierul, vulgarul. Dar, alegem să vorbim astăzi despre Sergiu Nicolaescu tocmai datorită conştiinţei istorice a artistului veritabil care a fost. În faţa unui regim opresiv, ce acţiona pentru reducerea spiritului în limitele unui minimalism detestabil (deşi „omul nou”, sădit atunci, avea să se manifeste plenar de-abia după sfârşitul – oficial al – dictaturii), cineastul a adoptat o atitudine pragmatică, refuzând, însă, compromisul identitar.

    Profilul spiritual al lui Sergiu Nicolaescu e de-ajuns pentru a stârpi orice cârcoteli. Transpare, de altfel, şi din paginile-prolog ale ultimului său volum biografic, Viaţă, destin şi film (Editura Universitară, 2011): un idealist, grefat pe educaţia conservatoare a României Mari. În această cheie trebuie înţelese remarci (de altfel, adevărate şi de substanţă) ca naţional-comunismul – „nu doar o contradicţie, ci pur şi simplu o monstruozitate” (p. 11) sau „după jumătate de secol de dictatură comunistă, moştenirea pe care ne-a lăsat-o acest regim este falimentul politic, moral şi dominaţia mediocrităţii” (p. 24).

    În faţa unui regim opresiv, ce acţiona pentru reducerea spiritului în limitele unui minimalism detestabil, Sergiu Nicolaescu a adoptat o atitudine pragmatică, refuzând, însă, compromisul identitar

    Deşi putem argumenta pentru succesul său în fiecare domeniu tematic pe care l-a abordat, nu negăm o realitate, anume că, îndeobşte, Sergiu Nicolaescu rămâne identificat cu filmul istoric. În acest sens, resortul său intim a fost deja anticipat: nevoia de modele, de eroi care să intre în antiteză cu micimea diriguitorilor vremii şi ai vremurilor. Dar nici o nesfârşită odă nu îi este opera, iar un creator are, întâi de toate, datoria să fie cinstit – cu sine şi cu publicul său. Nu degeaba, pentru cineast, împătimit – cum nu se află mulţi – al istoriei, trădarea care ne-a însoţit de-a lungul veacurilor nu poate fi decât expresia supremei degradări a fiinţei noastre naţionale: „Sunt de părere că mizeria noastră dintotdeauna – TRĂDAREA – vine din interiorul nostru şi că un adevărat naţionalism nu poate porni de la o istorie falsă. […] Eroismul din filmele mele este o formă conştientă a sacrificiului şi împlinirea întotdeauna a unei misiuni. Prezenţa trădării în filme îi displăcea profund lui Ceauşescu, care nu accepta niciodată abordarea realităţilor istorice în mod sincer, dur şi direct.” (p. 26)

    Crezul cineastului – fericita formulă „naţionalism-romantic” îi aparţine – este afirmat şi aici: nicio mare înfăptuire nu se poate împlini în lipsa unei jertfe, iar istoria şi arta (aşadar, inclusiv filmul) au datoria să îi reţină numai pe cei care, fără dileme sterpe, au ales calea sacrificiului, în slujba unui ideal (individual, dar, mai ales, naţional): „Întreaga mea operă realizată în România s-a aflat sub semnul militantismului. Am avut de ales între filmul ‹‹cult›› – ca artă prevăzută ‹‹estetic›› în vocaţia ei simbolică – şi filmul istoric, în sensul larg, ca o practică dinamică pentru toţi şi prin toţi, purtătoare a unei ficţiuni istorice, de educaţie şi de formare. Am optat pentru a doua, nu pentru că ar fi mai puţin ambiţioasă, ci pentru faptul că îmi permitea o gestionare mai pragmatică a lucrurilor şi atingerea unui scop sub semnul căruia cred că a stat cariera mea cinematografică: să redau poporului român, în măsura puterii mele, conştiinţa existenţei sale în afara ideologiei marxist-leniniste şi a luptei de clasă, pentru a încerca să mă apropii de adevăr cât mai mult şi cu tot respectul şi dragostea mea faţă de patrie.” (p. 56)

    În ceea ce priveşte momentul particular al Primului Război Mondial, Sergiu Nicolaescu îşi înscrie, şi de această dată, filmele (Osânda, Ultima noapte de dragoste, Capcana mercenarilor, Triunghiul morţii, Carol I – un destin pentru România) în profilul unei ample confruntări individ-istorie, ale cărei consecinţe, deşi tragice, pot conduce la momente de graţie unice – în cazul filmelor amintite, Unirea, naşterea României Mari.

    Eseul nostru – subliniem această categorisire, lăsând loc altora pentru interminabile studii ştiinţifice, împănate, se-nţelege, cu bibliografii dintre cele mai alese – se referă la Triunghiul morţii, film istoric al dramei colective a Armatei Române în timpul Primului Război Mondial (perioada ianuarie 1917 – august 1917), cu inserarea unor portrete ale personalităţilor marcante din epocă, în oglindă, din moment ce războiul este prezentat atât din perspectiva românilor (de la familia regală, Marele Cartier General şi comandanţii armatelor, până la simpli oşteni, ca cei şase fraţi Ailenei, care, „precum fiii Vrâncioaiei pe vremea lui Ştefan cel Mare”, au venit cu toţii la luptă), cât şi din perspectiva germanilor (de la kaiserul Wilhelm al II-lea şi mareşalul August von Mackensen, până la duoul Franz- Jürgen, combatanţi relocaţi de pe frontul francez).

    Nu avem pretenţia exhaustivităţii, nici din punct de vedere artistic (filmul ca atare), nici din punct de vedere istoric (faptele, evenimentele pe care filmul le reconstituie). De asemenea, nu ne ascundem nici intenţia de a reveni, în viitorul cât mai apropiat, asupra celor patru filme (Osânda, Ultima noapte de dragoste, Capcana mercenarilor, Carol I – un destin pentru România) în care cineastul plasează participarea românilor la Primul Război Mondial şi reconstituirea epocii în subsidiarul firului narativ, urmărind, în prim-plan, o dramă individuală.

    Triunghiul morţii – ultima capodoperă a filmului istoric românesc

    Scenariu: Corneliu Vadim Tudor şi Sergiu Nicolaescu, asistaţi în scrierea dialogurilor de către Dumitru Radu Popescu

    Data premierei: 21.05.1999

    Pelicula Triunghiul morţii vine să împlinească, peste timp, ultimele cuvinte ale proclamaţiei regelui Ferdinand (Bucureşti, la 15/28 august 1916), rostite în debutul filmului: „V-am chemat ca să purtați steagurile voastre peste hotarele unde frații voștri vă așteaptă cu nerăbdare și cu inima plină de nădejde. […] De-a lungul veacurilor un neam întreg vă va binecuvânta și vă va slăvi.” Se pare, însă, că cineastul ar fi vrut ca primele secvenţe ale filmului să prezinte Consiliul de Coroană din august 1914 – care a decis menţinerea României în neutralitate – şi profunda mâhnire din cauza căreia Regele Carol I (în interpretarea lui Nicolaescu însuşi) avea să moară curând după. Diriguitorii politici ai anului 1997 nu ar fi permis o serie de filmări – între altele, la Castelul Peleş, unde amintitul Consiliu a avut loc. Sergiu Nicolaescu va reveni asupra acestui proiect al său în docu-drama Carol I – Un destin pentru România (2009). De asemenea, trebuie să dăm curs declaraţiilor cineastului, potrivit cărora producţia filmului a fost sistematic sabotată de conducerea cinematografiei din guvernarea 1996-2000, motiv pentru care au fost chemate efective tehnice de peste Prut, iar dificultăţile financiare au fost atenuate prin atragerea unor sponsori privaţi. Nu avem decât de speculat că, din aceste cauze, Bătălia de la Oituz nu a mai fost reconstituită.

    V-am chemat ca să purtați steagurile voastre peste hotarele unde frații voștri vă așteaptă cu nerăbdare și cu inima plină de nădejde. […] De-a lungul veacurilor un neam întreg vă va binecuvânta și vă va slăvi

    Întâi de toate, ne apare limpede că tendinţa enciclopedică a scriitorului şi omului politic Vadim Tudor – aici, în calitate de scenarist – a făcut ca firul narativ al filmului să ia forma unui mozaic de secvenţe monumentale (unele pur-documentare, altele de o certă valoare estetică), care, fiecare în parte, ar fi putut constitui subiectul unei producţii cinematografice distincte. Scenariul este, astfel, exhaustiv, dens în informaţie, anul 1917 fiind prezentat în multiple valenţe: intrigi politice, sacrificii şi trădări, elaborarea – măcinată de orgolii a – strategiilor militare, a proiectelor diplomatice şi, mai ales, confruntările armate care au zădărnicit ocuparea de către Puterile Centrale a ultimei provincii româneşti libere, Vestul Moldovei (operaţiuni din 1916, cum ar fi dezastrul campaniei din Sud – Turtucaia, Câineni, Flămânda – sau eşecul din Transilvania, sunt doar amintite ca răni vii în moralul armatei).

    Totuşi, trei episoade majore se conturează, prin complexitatea intrigii lor: trădarea colonelului Alexandru D. Sturdza, Bătălia de la Mărăşti şi Bătălia de la Mărăşeşti (împreună cu operaţiunile defensive subsecvente, printre care şi „al treilea element” al „triunghiului morţii” – Oituzul). Fără a încerca să secţionăm un corp organic, ne vom construi analiza în această ordine. De asemenea, fiind încredinţaţi că cititorii noştri cunosc deja în amănunt subiectele istorice în cauză, nu facem decât să le redăm sumar, în acord cu firul narativ al filmului.

    Trădarea colonelului Alexandru D. Sturdza (interpretat cu ascuţit cinism de Ştefan Velniciuc) face parte dintr-o colecţie de fapte istorice relativ slab cunoscute sau documentate până la momentul ecranizării lor de către Sergiu Nicolaescu (tale quale, ca aici, sau mascate de ficţiune, ca masacrul de la Giurcuţa/ Beliş din Capcana Mercenarilor, film realizat de către cineast în 1981). O monografie completă dedicată acestui subiect – apreciată deosebit de regretatul academician Florin Constantiniu – avea să fie publicată de-abia în 2011 de către Petre Otu şi Maria Georgescu. De asemenea, tot ca o consideraţie de ansamblu, remarcăm faptul că întreg acest segment al filmului (prin replici, interpretare artistică, realizare a imaginii şi a luminilor) se poate constitui într-un eseu restrâns asupra trădării, temă ce revine obsesiv în filmografia lui Nicolaescu şi care, cum arătam mai sus, ocupă un loc însemnat în preambulul ultimului său volum memorialistic.

    Colonelul Alexandru D. Sturdza, fiu al fostului prim-ministrul liberal (în patru mandate) Dimitrie Sturdza şi ginere al patriarhului conservator Petre P. Carp (şi el premier în două rânduri), militar şcolit în Imperiul German, convins fiind că o nouă alianţă cu Rusia ţaristă va avea consecinţe nefaste, asemenea celei din 1877-78, elaborează un complot prin care – spera el – o parte cât mai însemnată a ostaşilor şi a ofiţerilor să refuze lupta împotriva Puterilor Centrale, alături de ruşi, şi să determine, astfel, pentru Regatul Român, schimbarea taberei. Evenimentele se petrec între sfârşitul lunii decembrie 1916 şi începutul lunii februarie 1917, după ce Bucureştii căzuseră pe 6 decembrie, iar întregul aparat statal şi militar, dar şi un însemnat număr de civili au fost relocate în Moldova dintre Carpaţi şi Prut. Complotul începe prin retragerea nejustificată a unităţii conduse de Sturdza, Brigada a 7-a mixtă, în timpul unei operaţiuni ofensive inamice, în ultimele zile ale anului 1916. Pentru a masca aceste decizii tactice şi a distrage atenţia generalului Averescu (rol căruia Sergiu Nicolaescu îi oferă orgoliul, demnitatea şi rigoarea cuvenite), comandantul Armatei a II-a – între cei doi existând, de-a lungul timpului, o serie de conflicte ce au culminat în acest moment –, de părăsirea înălţimii Momâia este acuzat sublocotenentul Constantin Ciulei (Dragoş Ionescu), a cărui companie nu reuşise să o apere. Acesta este judecat şi condamnat la pedeapsa capitală, martor al acuzării fiind un oarecare căpitan în rezervă Polihroniade (Viorel Comănici), dornic să fie reintegrat în armată.

    Sergiu Nicolaescu, în rolul Generalului Alexandru Averescu, în Triunghiul morţii (1999)

    Sergiu Nicolaescu, în rolul Generalului Alexandru Averescu, în Triunghiul morţii (1999) Foto: All about Romanian Cinema

    Alături de Sturdza se află şi locotenent-colonelul Constantin Crăiniceanu (Cristian Şofron), comandantul Regimentului 25 Infanterie şi fiul generalului Grigore Crăiniceanu, fost ministru de război (Matei Alexandru). Acesta ar fi trebuit să treacă la inamic împreună cu unitatea din subordine, constituind, în planul lui Sturdza, exemplul necesar altor ofiţeri pentru a-i urma. Însă, între timp, Averescu îi ia lui Sturdza comanda Diviziei a 8-a Infanterie, care îi fusese recent oferită, mutându-l, totodată, la Armata I, fapte care grăbesc defectarea lui Sturdza (noaptea de 23 ianuarie/5 februarie – 24 ianuarie/6 februarie). Însoţit de locotenentul Erwin Rommel (Radu Bânzaru), căruia îi mărturiseşte că acţionează din convingere, colonelul Sturdza este prezentat mareşalului August von Mackensen (Iurie Darie), comandantul forţelor armate ale Puterilor Centrale în România, dar lipsa de încredere a corpului ofiţeresc german într-un astfel de demers dezonorant şi hazardat este mai mult decât evidentă. Colonelul întocmeşte un manifest, din care un număr de exemplare este predat locotenent-colonelului Crăiniceanu în seara de 29 ianuarie/11 februarie, în pădurea de pe dealul Cârlan, dar, în scurtă vreme, acesta din urmă, în zona punctului Paltin, este surprins de o patrulă românească.

    Parcursul personajului Sturdza se frânge din acest moment. Rămâne, totuşi, de exploatat cinematografic nu numai trădarea a doi ofiţeri, ci şi bănuiala unei conspiraţii antidinastice. Curtea marţială a Armatei a II-a îl condamnă în contumacie la moarte şi degradare militară pe Sturdza, iar pe Crăiniceanu, la 15 ani muncă silnică / temniţă grea. După ce, la insistenţele lui Averescu, procesul este rejudecat de Curtea marţială a Armatei I, pedeapsa lui Crăiniceanu este comutată în pedeapsa capitală.

    Avem de-a face aici cu o licenţă artistică, ce translatează data executării sentinţei capitale după Bătălia de la Mărăşti, în timp ce ea, în realitate, avusese loc în Vinerea Mare a anului 1917 (31 martie/13 aprilie), conform notelor de război ale generalului Averescu. Justificarea este una de ordin dramatic, regizorul realizând, astfel, o puternică antiteză între vina de neiertat a trădării şi jertfa ostaşilor pentru idealul naţional. Totodată, această licenţă subliniază şi mai bine atitudinea generalului, care ameninţă chiar cu demisia din armată dacă sentinţa iniţială (15 ani muncă silinică) ar fi fost menţinută de către instanţa militară, Averescu susţinând ferm, în ciuda tuturor intervenţiilor – bunăoară, a Reginei Maria pe lângă Rege sau a mamei lui Crăiniceanu (Monica Ghiuţă) pe lângă generalul Prezan (Virgil Andriescu) –, că, pentru aceeaşi faptă incriminată de justiţia militară, trebuie să răspundă, în mod identic, atât un simplu ostaş, cât şi un ofiţer. De asemenea, generalul Eremia Grigorescu (Emil Hossu) consideră că această pedeapsă vine şi pentru ca aliaţii francezi şi ruşi să primească satisfacţie prin executarea „exemplară” a unui filogerman.

    Vezi şi: Matricea Românească a făcut istorie la Râşnov!

    În ciuda acestei licenţe artistice – prezentarea execuţiei lui Crăiniceanu ca fiind ulterioară Bătăliei de la Mărăşti –, o eroare, totuşi, se regăseşte, ofiţerul de justiţie militară dând citire sentinţei în care se face vorbire de executarea ei „în faţa regimentului, azi, 13 iunie 1917”.

    Bătălia de la Mărăşti (11/24 iulie – 19 iulie/1 august) şi preliminariile ei sunt marcate de conflictul dintre comandantul Armatei a II-a, generalul Alexandru Averescu, şi generalul Constantin Prezan, şeful Marelui Cartier General, asistat de maiorul Ion Antonescu (Vladimir Ivanov), şeful Biroului Operaţiuni – personalitate căreia Sergiu Nicolaescu îi dedicase, cu cinci ani în urmă, portretul monumental Începutul Adevărului – Oglinda.

    Obiectivul Armatei a II-a, conduse de Averescu, era împingerea inamicului până în valea Putnei, printr-o acţiune ofensivă care să străpungă frontul în zona Nămoloasa. Operaţiunile efectivelor române aveau să fie asigurate şi de Armata a IX-a rusă, care ar fi trebuit să fixeze noile coordonate ale frontului. Planul operativ includea şi o acţiune ofensivă a Armatei I române, sub comanda generalului Constantin Christescu (Vladimir Găitan), dar eşecul militar rus pe frontul de Nord, urmat de intrarea în degringoladă a trupelor ruse, a zădărnicit această iniţiativă temerară. Pe plan continental, se urmărea menţinerea numeroaselor efective ale Puterilor Centrale pe frontul românesc, în vederea înlesnirii unei ofensive generale a Aliaţilor în Franţa şi Italia.

    Obiectivul Armatei a II-a, conduse de Averescu, era împingerea inamicului până în valea Putnei, printr-o acţiune ofensivă care să străpungă frontul în zona Nămoloasa

    În primele ei momente, acţiunea Armatei a II-a române evoluează remarcabil, dar, cum am precizat, concomitent, ofensiva Kerensky din Galiţia se încheie lamentabil, ca, mai apoi, ruşii să fugă ruşinos, incendiind Tarnopolul. La scurt timp, în frunte cu arhiducele Iosif, trupele austro-ungare intră în Cernăuţi. În faţa acestei situaţii, Marele Cartier General emite ordinul 34, prin care cere oprirea ofensivei, dar Averescu, hotărât fiind să-şi „reabiliteze” numele după Flămânda şi să atingă obiectivul propus, Valea Putnei, dispune, în mod inspirat, continuarea operaţiunilor. Ofensiva de la Mărăşti a fost, astfel, încununată de succes, pe toate planurile. Iar celui moral ar trebui să i se acorde întâietatea, românii devenind, pentru inamic, „un adversar redutabil”.

    Bătălia de la Mărăşeşti (24 iulie/6 august – 21 august/3 septembrie 1917) se desfăşoară sub – acum – realitatea abandonării fronturilor de către armatele foste ţariste. Forţele ruse aliate rămase pe frontul din Sudul Moldovei mai degrabă îngreunează operaţiunile trupelor române (a se vedea cazul unităţilor subordonate prinţului Ragoza). Situaţia de fapt este surprinsă într-o secvenţă de la Marele Cartier General, imediat după victoria de la Mărăşti, în care maiorul Antonescu – cel ce se va dovedi un strălucit strateg pe tot parcursul războiului – îi mărturiseşte generalului Prezan crezul său militar şi dispreţul faţă de ruşi, prefigurându-se întocmirea planului de luptă pentru Mărăşeşti, de către maior, ca şef al Biroului Operaţiuni.

    De asemenea, regina Maria (Maia Morgenstern, într-un energic tur de forţă: patron al Crucii Roşii, cap încoronat şi om politic) îndeamnă corpul ofiţeresc superior (generalii Prezan, Christescu, Averescu…) să continue lupta până la capăt, dar însăşi familia regală se confruntă cu decizia (în fapt, trădarea) prinţului-moştenitor Carol (Ovidiu Niculescu) de a renunţa la coroană, decizie urmată de fuga din ţară, pentru a se căsători, la Odessa, cu Ioana „Zizi” Lambrino.

    În acelaşi timp, kaiserul Wilhelm al II-lea (Ion Dichiseanu) al Imperiului German ajunge pe front, pentru a fi martorul ofensivei germane comandate de către mareşalul Mackensen în persoană. Avem de-a face cu o altă licenţă artistică, din moment ce, conform lui Constantin Kiriţescu, împăratul german nu avea să sosească în România decât în septembrie, după încheierea operaţiunilor din „triunghiul morţii” Mărăşti-Mărăşeşti-Oituz. Efectul dramatic este, categoric, amplificat, Wilhelm al II-lea asistând, astfel, la înfrângerea propriei armate în cea mai importantă confruntare de pe frontul românesc.

    Complexitatea de ordin tactic a bătăliei este cunoscută de istorici şi, în mod evident, o transpunere cinematografică integrală ar fi fost hazardată. De aceea, realizatorii concentrează punctul culminant al filmului (ca şi al bătăliei, de altfel) în confruntarea armată de la cota 100, în zona pădurii Răzoare, unde Compania I Mitraliere, condusă de către căpitanul Grigore Ignat (Mircea Rusu), a rezistat până la ultimul om. Aşezarea în poziţie de tragere a celor căzuţi aminteşte de un alt film al cineastului, Nemuritorii, Sergiu Nicolaescu argumentând artistic încă o dată pentru zădărnicia oricărei înfăptuiri lipsite de jertfa supremă. Imaginea-simbol din final a gornistului (George Alexandru) nu este altceva decât o încarnare a celebrului „Pe aici nu se trece!” (Deşi această sintagmă şi, implicit, rolul principal al acestei bătălii îi sunt atribuite generalului Eremia Grigorescu, nu trebuie să uităm că meritele strategice şi de tactică militară revin, înainte de toate, generalului Constantin Prezan, şefului Marelui Cartier General – care, astfel, îşi lua revanşa în faţa mareşalului von Mackensen pentru înfrângerea din Bătălia de pe Argeş şi pentru ocuparea Bucureştilor –, şi maiorului Ion Antonescu, şeful Biroului Operaţiuni.)

    Actorii George Alexandru (gornistul Mitu) şi Cosmin Şofron (căpitan în Armata I Română), în timpul unei pauze de filmare la Triunghiul morţii, pregătind scena finală de pe Dealul Răzoare Foto: All about Romanian Cinema

    Actorii George Alexandru (gornistul Mitu) şi Cosmin Şofron (căpitan în Armata I Română), în timpul unei pauze de filmare la “Triunghiul morţii”, pregătind scena finală de pe Dealul Răzoare Foto: All about Romanian Cinema

    Filmul se încheie cu operaţiunea ofensivă a efectivelor inamice în zona Varniţa-Muncelu. Cătălina Toderoiu (Ilinca Goia) cade eroic pe dealul Secuiului din această zonă. De altfel, relaţia dintre personajele Alexandru Averescu şi Cătălina Toderoiu prezintă o importanţă deosebită pentru regizor, din moment ce mama lui, Sevastiţa Cambrea, a cunoscut-o şi chiar a găzduit-o la Târgu-Jiu, unde întreaga populaţie civilă a oraşului s-a opus înaintării duşmanului.

    Bătălia de la Mărăşeşti şi, apoi, cea de la Oituz împiedică încercarea Puterilor Centrale de a ocupa Moldova şi de a scoate România din război. Totuşi, statul român se vedea constrâns, pentru a-şi continua existenţa, să încheie armistiţiul de la Focşani (26 noiembrie/9 decembrie 1917) şi să semneze ruşinosul tratat de la Bucureşti (24 aprilie/7 mai 1918).

    * * *

    Dincolo de reconstituirea evenimentelor istorice, filmul mai propune – cu succes – atât conturarea unei fresce sociale de proporţii, dominate de imaginea ţăranului român, pe rând strivit şi înălţat de malaxorul istoriei, dar şi o suită întreagă de motive şi secvenţe alcătuind modelul specific de credinţă al poporului român, model creştin individualizat de rolul deosebit jucat de tradiţii, superstiţii şi vise în mentalul colectiv şi în raportarea sa la moarte.

    În ceea ce priveşte primul aspect, o seamă întreagă de secvenţe premerg soluţionarea crizei agrare, dar şi situaţia disperată a societăţii româneşti – a întregului stat, în definitiv. Pentru acestea, regizorul recreează chiar o scenă similară (de altfel, indicativul gării nu este acelaşi) faimosului moment din Răcăciuni, unde Regele Ferdinand I (Eusebiu Ştefănescu) rosteşte discursul în care se anunţa reforma agrară. Tot aici, scenariştii au avut fericita inspiraţie de a insera un fragment, scris după căderea Bucureştilor, din jurnalul lui Octavian Goga (Constantin Cotimanis, dozând remarcabil patetismul), uşor modificat, lipsit de referirile la persoane particulare, pentru a-l aduce, mereu valabil, peste veacuri, rostit în dialog cu generalul Averescu: „Vorbiţi de clasa noastră politică… Ei, bine, ea confirmă că am ajuns o ţară plină de secături, țară minoră, căzută rușinos la examenul de capacitate în fața Europei. Aici ne-au adus politicienii ordinari, hoții improvizați astăzi moraliști, miniștrii ce s-au vândut o viață întreagă, parlamentari [/deputaţi] contrabandiști…Nu ne prăbuşim, domnule general, nici de numărul duşmanului, nici de armamentul lui, boala o avem în suflet, există o epidemie înfricoşătoare de meningită morală, iar ţara trebuia să ajungă aici, [/ţara în care un Morţun e ministru de interne, un aşa-zis Porcu’, stâlp de partid], târâtă pe marginea prăpastiei de unii conducători care sunt hoţi la drumul mare.”

    Legătura ancestrală a ţăranului român cu pământul este rezumată de răspunsul dat de un ostaş (Cornel Gîrbea) Cătălinei Toderoiu: „Vezi, domnişoară, pământul ăsta e ca un blestem. Îl muncim toată viaţa şi el, forţat, ne întoarce toate roadele. Pentru el ne omorâm, de parcă n-ar fi destul – până într-o zi, când totul se sfârşeşte: intrăm în el şi pământ ne facem. Pământul ne dă totul şi ne ia totul.

    Regizorul Sergiu Nicolaescu (centru), împreună cu actorii Mihai Constantin (Jürgen - stânga) şi Ştefan Bănică Jr. (Franz - dreapta), la filmări

    Regizorul Sergiu Nicolaescu (centru), împreună cu actorii Mihai Constantin (Jürgen – stânga) şi Ştefan Bănică Jr. (Franz – dreapta), la filmări Foto: pagina de internet a actorului Mihai Constantin

    De asemenea, se prefigurează cariera politică a generalului Averescu în calitate de lider al României interbelice, beneficiind, încă din timpul războiului, de un însemnat suport popular. Regele Ferdinand insinuează o apropiere a lui Averescu de conservatori, iar acesta din urmă nu întârzie să catalogheze asemenea posibilitaţi ca „zvonuri şi intrigi” şi să-i recunoască suveranului dificultăţile pe care le întâmpină în relaţiile cu Marele Cartier General (Prezan şi Antonescu), Ionel Brătianu (Liviu Crăciun), Barbu Ştirbey şi generalul Berthelot (Silviu Stănculescu). Averescu se dovedeşte, totodată, un cunoscător lucid al problemelor socio-politice, pe care le expune fără menajamente: „Nu vom putea învinge atâta vreme cât, de-o parte, e puterea, străină la interesele prostimii, iar, pe de altă parte, este mulţimea indiferentă la orice, bineînţeles, în afara durerilor proprii...” Cuvintele i se confirmă într-un schimb de replici cu soldatul Ion Gheorghe Purice, care este de părere că „generalii au rolul să trimită lumea la moarte.”

    Nu vom putea învinge atâta vreme cât, de-o parte, e puterea, străină la interesele prostimii, iar, pe de altă parte, este mulţimea indiferentă la orice, bineînţeles, în afara durerilor proprii...

    Mai târziu, cazul Sturdza-Crăiniceanu, pentru Averescu, nu este doar un act de trădare incriminat de justiţia militară, ci şi un posibil focar de destabilizare socială în rândul Armatei („Culmea, întâi un colonel cu sânge de prinţ, acum fiul unui general, fost ministru de război. Ce să mai zică soldaţii…?!”), amintirea răscoalei de la 1907 (în timpul căreia generalul a deţinut portofoliul Ministerului de Război) fiind încă puternică în conştiinţa colectivă. Totuşi, Averescu, deşi de nestrămutat în privinţa sentinţei capitale, rămâne întrucâtva impresionat de convingerile – exprimate în presa antebelică ale – fostului locotenent-colonel Crăiniceanu în legătură cu starea generală în care se afla statul român, convingeri datorită cărora a ales să acţioneze alături de Sturdza. Crăiniceanu vorbea de „idealul naţional, de prăpastia adâncă dintre clasa conducătoare şi clasele conduse şi de faptul că depinde numai de conştiinţa noastră ca această prăpastie să poată fi umplută”, dar, confruntat, mai apoi, cu sergentul Ailenei, cel care îl demascase faţă de patrula românească în pădurea de pe dealul Cârlan, i se va reproşa de către fostul subordonat că „atunci când dvs. vreţi să faceţi lucruri mari, niciodată nu ne întrebaţi pe noi, ţăranii. […] Ne credeţi prea proşti, domnilor ofiţeri.

    Cât despre situaţia gravă a trupelor – formate, în mod evident, din ţăranimea română – şi a logisticii, cuvintele mamei lui Crăiniceanu sunt mai mult decât suficiente: „Generalul Iliescu împreună cu Brătianu bagă mii de soldaţi, desculţi şi dezarmaţi sub focul mitralierelor germane şi nimeni nu spune nimic.” Într-adevăr, deşi insuficient dezvoltată în film, maniera execrabilă în care s-a desfăşurat pregătirea de război, precum şi neîndeplinirea angajamentelor Antantei pentru a susţine efortul de război al României rămân pete negre, condiţiile în care armata noastră şi-a desfăşurat – de la un moment dat, chiar singură în faţa trupelor impresionante ale Puterilor Centrale – campaniile din Primul Război Mondial fiind mai mult decât neprielnice.

    Pentru a vorbi de cealaltă temă invocată, cea spirituală, trebuie să remarcăm faptul că desfăşurarea şi eroii filmului stau sub semnul rugăciunii rostite, în debut, de Cătălina Toderoiu, prototip al femeii române şi, în definitiv, al ţării: „Doamne, măsoară locul ce ni se cuvine pe pământ. Iubitorule de oameni, au doară nu-mi va fi acest pământ o groapă sau încă vei mai lumina cu ziua ticălosul meu suflet? Iată, groapa-mi stă-nainte. Luminează ochii mei, ca nu cumva să adorm întru moarte. Luminează mintea mea, oţeleşte voinţa mea, curăţeşte-mi trupul şi sfinţeşte sufletul meu. Amin!

    Actriţa Ilinca Goia (interpreta Cătălinei Toderoiu), în timpul unei pauze de filmare, pregătind scena finală de pe Dealul Secuiului Foto: pagina de facebook Începutul Adevărului - Oglinda, de Sergiu Nicolaescu

    Actriţa Ilinca Goia (interpreta Cătălinei Toderoiu), în timpul unei pauze de filmare, pregătind scena finală de pe Dealul Secuiului Foto: pagina de facebook Începutul Adevărului – Oglinda, de Sergiu Nicolaescu

    Sergentul Dumitru Ailenei (Valentin Teodosiu) poartă în raniţă o bucată din tencuiala unei biserici, înfăţişând pe Mântuitorul Iisus Hristos. La începutul războiului, în toamna lui 1916, aflat în Transilvania, sub focul artileriei inamice, se refugiază într-o biserică. Ridică ochii şi priveşte un segment de pictură înfăţisând crucificarea lui Iisus Hristos, care „parcă(-i) spunea” să fugă de-acolo, ceea ce şi face. Un obuz distruge biserica, iar sergentul revine printre ruine, recuperând  bucata de zid cu tencuiala pe care era pictat chipul lui Hristos. De atunci, Ailenei o dezveleşte în momentul fiecărei înmormântări, rosteşte rugăciuni improvizate la căpătâiul camarazilor căzuţi şi se îngrijeşte ca acest ritual să respecte cât mai fidel datina creştină. De altfel, sfârşitul lui Dumitru Ailenei însuşi, pe dealul Răzoare, în timpul Bătăliei de la Mărăşeşti, va fi marcat tot de acest chip al Mântuitorului, într-una dintre cele mai tulburătoare scene din filmul românesc.

    Bătrânul soldat interpretat de Ernest Maftei, care cutreieră frontul pentru a împărţi cruci, apare ca un adevărat motiv de-a lungul desfăşurării evenimentelor, fiind o întruchipare a tradiţiei creştine a poporului român, în sânul căruia nu se cuvine ca un om să-şi doarmă somnul de veci fără cruce la căpătâi. De asemenea, putem considera, de ce nu, că bătrânul soldat este chiar Timpul: „Se mişcă pământul şi nu-l pot opri (…) Mie-mi spune Gheorghe, Vasile, Dumitru, Lisandru…

    Doamne, măsoară locul ce ni se cuvine pe pământ. Iubitorule de oameni, au doară nu-mi va fi acest pământ o groapă sau încă vei mai lumina cu ziua ticălosul meu suflet? Iată, groapa-mi stă-nainte. Luminează ochii mei, ca nu cumva să adorm întru moarte. Luminează mintea mea, oţeleşte voinţa mea, curăţeşte-mi trupul şi sfinţeşte sufletul meu. Amin!

    Un alt motiv recurent în film este cel al visului în care se arată o mireasă neînsoţită – în tradiţiile populare, semn rău, de moarte. Astfel, într-un spital în care era îngrijită, un soldat, înainte să moară, îi povesteşte Cătălinei Toderoiu cum visase o „mireasă albă, frumoasă”. Ea însăşi, înainte să cadă pe dealul Secuiului, are un schimb de replici cu sublocotenentul Gheorghe Mănoiu: „Am visat rău...”/ „Ce?”/ „Am visat o mireasă…”/ „Şi cine era?”/ „Eu eram…

    Tot acest ansamblu de tradiţii, superstiţii şi vise probează un profil cu totul specific al creştinismului ortodox român, o integrare în natură şi în rânduiala lucrurilor, pe care ţăranul nu încearcă să le pătrundă – ar fi zadarnic să depăşească „cenzura Marelui Anonim” de care vorbea Lucian Blaga, acea limită după care nu se poate încumeta cunoaşterea umană. El îşi însuşeşte rostul lor, iar semnificativă rămâne secvenţa în care gornistul Mitu se aruncă la pământ, în tranşee. Întrebat de sergentul Ailenei, fratele său, ce l-a apucat, Mitu răspunde: „N-auzi cum boceşte pământul?”/ „Acasă mi-ai zis c-auzi cum plâng păpădiile...”/ „Şi n-a murit tata dup-o săptămână?! N-auzi, bre, cum plânge iarba, plâng pădurile?!”/ „Şi cine să moară?”/ „M-am visat aprinzând o lumânare la crucea mea… şi nu era singura…”/ „Poate-o fi murit moartea…

    * * *

    În final, nu putem să nu ne referim la muzica originală semnată de compozitorul Anton Şuteu, ce subliniază fragilitatea fiinţei umane în faţa războiului şi a istoriei. Până la urmă, în faţa propriului destin. Totodată, compoziţia profesorului Şuteu este susţinută, în momente critice, de doine populare, interpretate inconfundabil de Floarea Calotă – element de mare forţă dramatică, întrebuinţat de Sergiu Nicolaescu şi în Începutul Adevărului – Oglinda.

    De asemenea, colaborarea imagine (Dan Alexandru) – lumini (Valentin Haret) – scenografie (Mircea Ribinschi, Nicolae Ursu) – costume (Janine Ştefan-Sârbu, Ştefan Brandes, Radu Corciova), împreună cu montajul (Melania Oproiu), oferă spectatorului un film dur, fără menajamente, reuşind să redea, cu maximă fidelitate, calvarul Războiului pentru Întregirea Neamului. Astfel, pe un frontispiciu imaginar al acestei pelicule – ultima dintr-o serie strălucită a cinematografiei româneşti – stau cuvintele generalului Averescu, din elogiul rostit la căpătâiul Cătălinei Toderiu: „Îngenuncheaţi voi, cei care sunteţi in viaţă, în faţa măreţiei celor care şi-au dat viaţa pentru ţară!

    Consideraţii finale şi perspective

    Triunghiul morţii îmbină, aşadar, spiritualitatea populară cu filmări fruste, cadre austere, în care carnagiul războiului, bocetul şi rugăciunea se aşază ca fundaţie a viitorului stat unit şi unitar.

    Ceea ce trebuie, de asemenea, remarcat, este că filmul asupra căruia ne-am oprit atenţia este opera unui fiu al României Mari. Sergiu Nicolaescu şi-a trăit întreaga viaţă sub semnul unirii tuturor românilor, cu atât mai mult cu cât, odată cu dezonorarea Armatei şi a naţiunii prin – în opinia mea – trădarea de la 23 august şi, apoi, cu instaurarea Republicii Populare, a început bolşevizarea statului şi a culturii române – care continuă şi în ziua de astăzi, prin formule mult mai subtile. Bineînţeles, ca mai toate filmele sale, şi cel tratat în paginile acestui eseu dă mărturie despre idealismul – de certă factură romantică – al cineastului. De aici, întreaga suită de teme predilecte pentru opera sa: credinţa, dreptatea, lupta pentru datorie şi ideal, până la sacrificiul de sine. Celor mai tineri şi mai dedaţi facilului, procedeul (romantic al) antitezei li se poate părea desuet, depăşit, în orice caz, de noile mode minimaliste ale cinematografului, culminând cu domnia vulgarului, singurul lor scop – declarat sau nu – fiind acela de a agresa spectatorul (când nu-l plictisesc teribil).

    Sergiu Nicolaescu, în filmele sale istorice (şi nu numai), urmăreşte, prin jocul perspectivei dramatice personaj individual (eroul) – personaj colectiv (oştirea), dezvoltarea conştiinţei spectatorului, a întregului public, în sensul unui patriotism militant (nimic altceva decât naţionalismul), (şi) cu ajutorul căruia românii au reuşit să suporte platitudinea, mediocritatea şi lipsa modelelor autentice din societatea comunistă. Şi – chipurile – postcomunistă, de asemenea.

    Cât despre personajele sale (aici, generalul Alexandru Averescu), merită amintit că Sergiu Nicolaescu s-a considerat întotdeauna un interpret, nu un actor capabil de compoziţii. Drept care, a ales întotdeauna roluri de om forte, de idealist, de luptător. În ciuda tuturor detractorilor neputincioşi, acesta este personajul lui Nicolaescu: „omul care îşi alege destinul” – după o sintagmă a Ecaterinei Oproiu (România liberă, 1981). Secondat, e drept, mai mereu, de neamul pentru care luptă.

    Cu ostaşii Armatei noastre, cu sprijinul consultanţilor militari, am realizat performanţe comparabile cu ale oricărei mari cinematografii din lume. În ceea ce priveşte durata de realizare a filmelor istorice, de pildă, nu avem rival

    Cu ostaşii Armatei noastre, cu sprijinul consultanţilor militari, am realizat performanţe comparabile cu ale oricărei mari cinematografii din lume. În ceea ce priveşte durata de realizare a filmelor istorice, de pildă, nu avem rival”, îi declara cineastul lui Viorel Domenico în articolul Filmul artistic rămâne pentru generaţiile viitoare un document istoric, apărut în Almanahul Oştirii (1988), publicaţie a Ministerului Apărării Naţionale, articol citat de Cristian Vasilescu în cartea sa Până la capăt! Contribuţii ale lui Sergiu Nicolaescu la cinematografia naţională (Editura Universitară, 2011). Astfel, faptul că, după Triunghiul morţii, niciun alt film istoric nu a reuşit să atingă – iar niciun regizor nu şi-a propus – performanţele şi rigorile producţiilor nicolaesciene, i se datorează, în bună măsură, şi cineastului însuşi.

    Nicidecum lipsit de har, ca artist Sergiu Nicolaescu nu a fost nici teoretician steril, nici boem fără cauză. Mai degrabă, el face parte din galeria acelor meşteri, a acelor meşteşugari, pentru care valoarea operei sale nu poate fi apreciată decât de destinatarul ei: de public. Judecând în contextul general al regresului axiologic din cultura română, lui Sergiu Nicolaescu – cel care s-a identificat în mod legitim cu întemeierea naţionalismului-romantic în cinematografia noastră – i se poate reproşa aceasta: lipsa coerenţei ideologice extrinseci operei, care, la rândul ei, să poată genera o linie unitară de creaţie – mai precis, alţi cineaşti care să realizeze pelicule pentru a-şi exprima un crez şi a oferi spectatorului o alternativă la mizeria momentului. Asta nu înseamnă că noi pelicule de referinţă pentru genul filmului istoric, în linia promovată de regretatul cineast, nu se lasă aşteptate. De altfel, istoricul Cristian Vasilescu ajunge, în singura monografie dedicată operei celui mai important cineast român, la aceleaşi concluzii: „Regizorul român [Sergiu Nicolaescu] a realizat două performanţe greu de egalat în cinematografie. A promovat un naţionalism militant, lipsit de elemente antisemite, rasiste sau partinice – filmele sale vorbesc de la sine în acest sens –, iar cariera sa internaţională nu poate fi pusă pe seama apartenenţei la un centru de putere ocult. […] Este un mare om de film, un mare educator, iar această calitate vine din faptul că opera sa, înainte de a fi o mare lecţie de profesionalism, este o mare lecţie de viaţă. Filmele sale rămân o permanentă sursă de inspiraţie şi vor furniza permanent motive de reflecţie.” (p. 223)

    Din aceste considerente, filmele lui Sergiu Nicolaescu, evocând participarea naţiunii române la campaniile Primului Război Mondial (în mod deosebit Triunghiul morţii), sunt marcate de o dureroasă nostalgie a eroismului, de valenţele dramei colective, dar şi de „credinţă în vigoarea sufletului român”, de speranţa că acesta se va ridica din nou pentru ca România Mare, cu ajutorul Bunului Dumnezeu, să ia naştere încă o dată.

     

    În elaborarea eseului său, autorul a consultat următoarele surse documentare:

    Buzatu, Gheorghe, Istorie interzisă, Editura Curierul Doljean, Craiova, 1990

    Chevalier, Jean, Gheerbrant, Alain (coordonatori), Dicţionar de simboluri, Editura Polirom, Iaşi, 2009

    Chiriţescu, Constantin, Istoria războiului pentru întregirea României, 1916-1919, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1989

    Constantiniu, Florin, O istorie sinceră a poporului român, Editura Univers Enciclopedic Gold, Bucureşti, 2011

    Nicolaescu, Sergiu, Viaţă, destin şi film, Editura Universitară, Bucureşti, 2011

    Otu, Petre, Georgescu, Maria, Radiografia unei trădări – Cazul colonelului Alexandru D. Sturdza, Editura Militară, București, 2011

    Vasilescu, Cristian Luis, Până la capăt! Contribuţii ale lui Sergiu Nicolaescu la cinematografia naţională, Editura Universitară, Bucureşti, 2011

    Motto: Dacă am fi atât de siguri de virtuţile memoriei, nu am mai ridica nici o statuie.

    Citesc cu uimire şi absolut inopinat despre planurile Primăriei Capitalei de a-i ridica, în centrul Bucureştiului (nu, nu la periferie!), o statuie fostului preşedinte american Ronald Reagan. Explicaţia primarului în exerciţiu e, pe cât de ridicolă şi inadecvată în cosmopolitismul şi spiritul ei forţat-democratic, pe-atât de halucinantă:

    “Doresc să avem în Bucureşti statuia preşedintelui american Ronald Reagan, pentru că acesta reprezintă un simbol al democraţiei, al luptei împotriva comunismului, al respectării drepturilor omului, al libertăţii presei, dar şi al economiei de piaţă. Acest monument va fi amplasat în centrul oraşului şi îi reasigur pe toţi cetăţenii Bucureştiului că investiţiile culturale nu se realizează în detrimentul proiectelor sociale, de infrastructură sau din domeniul sănătăţii. Capitala României trebuie să se dezvolte unitar, atât din punct de vedere cultural, cât şi social şi economic.”

    Ca absolvent de Istorie, nu pot decât bănui revolta pe care ştirea a declanşat-o în Universitatea bucureşteană şi prin liceele ţării, în inimile unor profesori inimoşi, care-şi educă elevii şi studenţii în spiritul iubirii de ţară şi al preţuirii acelor înaintaşi care ne-au dăruit, prin jertfa lor, România de azi.

    Ca om care a trăit, în faza lor terminală, dezagregarea blocului sovietic şi disoluţia Cortinei de Fier, precum şi ca gazetar, îi sunt recunoscător lui Ronald Reagan, dar doar ca un afterthought, dacă tot e să gândim şi să vorbim “americăneşte”. Pentru mine, şi pentru tinerii din generaţia millennials din care fac parte, cei care într-un deceniu vor moşteni România, Reagan nu înseamnă nimic, sau nu mai mult decât prinţul de Monaco, cel căruia Primăria oraşului îi pregăteşte o altă statuie controversată.

    Faptul că noi, tinerii «millennials», mâncăm la KFC şi ne încălţăm de la Nike, în timp ce savurăm savant o sticlă de Cola imaginându-ne vestici, nu înseamnă că ne dorim sau că avem nevoie de statui ale lui Reagan, Marilyn Monroe sau Mickey Mouse, în centrul oraşului lui Bucur

    Nimeni nu le neagă lui Reagan şi lui Rainier al III-lea, personalităţi recunoscute ale lumii, dreptul la o statuie. Poate chiar în Bucureşti, date fiind veleităţile noastre democratice şi pro-occidentale. Însă iniţierea aiuritoare a unor astfel de proiecte, fără nici o legătură cu spiritul locului în care vor fi amplasate, fără o consultare civică autentică, are toate caracteristicile unei bufonade ce riscă să ne înstrăineze şi mai mult de fărâma de identitate pe care o mai avem: e absurd şi revoltător să-i ridici o statuie lui Reagan în condiţiile în care, cu un an înainte de Centenarul Marii Uniri, Bucureştiul n-are o statuie a lui Ferdinand I Întregitorul, după ce originalul amplasat în Şoseaua Kiseleff a fost distrus de către comunişti în 1948.

    Da, România nu trebuie să-şi renege rădăcinile democratice şi nici parteneriatele strategice cu aliaţii vestici. Dar, înainte de a-şi oferi prinosul marilor personalităţi ale Occidentului, ale căror decizii epocale au marcat prin contagiune şi istoria noastră, ar trebui să nu uităm că, înainte de NATO sau Uniunea Europeană, înainte de Schengen şi de McDonald’s, a mai existat o mână de români care au făcut o ţară.

    Cu tot respectul pentru acele valori occidentale care s-au dovedit benefice aici, faptul că noi, tinerii millennials, mâncăm la KFC şi ne încălţăm de la Nike, în timp ce savurăm savant o sticlă de Cola imaginându-ne vestici, nu înseamnă că ne dorim sau că avem nevoie de statui ale lui Reagan, Marilyn Monroe sau Mickey Mouse, în centrul oraşului lui Bucur.

     

    Foto deschidere: pbs.org


    România nu se termină la graniţe. Lucian Marina, “Adrian Păunescu de Voivodina”: “Suntem 1000 de români în Novi Sad, oameni de elită. În documente se spune că oraşul a fost fondat şi de unul Ion Valahul”

    3 iulie 2018 |
    Din aproape 350.000 de locuitori, câţi numără zona metropolitană a oraşului Novi Sad, circa 1000 sunt români, foarte mulţi - specialişti apreciaţi în comunitate, a explicat pentru Matricea Românească preşedintele Societăţii de Limba Română din...

    Un secol al zădărniciei?

    2 iulie 2018 |
    Nu trebuie să știi multă istorie pentru a cunoaște importanța acestui an: împlinirea a 100 de ani de la făurirea României Mari. Da, o sută de ani de când chemarea „Noi vrem să ne unim cu țara” s-a concretizat prin efortul unor oameni pentru care patria...



    Războiul care a făcut România Mare, sub lupa istoricilor: “Trebuie lămurită problema aliatului rus. În toate bătăliile din Moldova avem ruşi morţi cel puţin la nivelul românilor” / “Să nu facem, din Centenar, istorie de parastas!”

    7 martie 2018 |
    "A fost ratată, în România, şansa scrierii unei noi istorii privind Primul Război Mondial?" s-au întrebat participanţii la masa rotundă cu tema «Scrierea unei noi istorii a Primului Război Mondial. Oportunitate sau șansă ratată?», organizată săptămâna...

    Nu rataţi Centenarul - la doar 99,99 (b)ani!

    19 februarie 2018 |
    De câteva zile, pe posturile româneşti de televiziune îşi face veacul (cea mai potrivită expresie!) o publicitate având ca obiect “100 de ani de România”. Sub pretextul românismului, în realitate unul de ocazie, un mare lanţ de magazine – nici măcar...

    Braşov, oraşul care s-a-ncăpăţânat să rămâie românesc

    15 februarie 2018 |
    O cunoştinţă, numele căreia n-are rost să îl rostesc aici, e încântată de minunile Vienei şi îi laudă, cu mai orice ocazie când ne întâlnim, senzaţionala Grădină Zoologică. E o naivitate poate scuzabilă pentru un postmodern, dar denotă o severă...