Tag

romi

Muzica din România nu poate face abstracţie de ursari, romi care se consideră – cel puţin în comuna Gratia, din judeţul Teleorman – „foarte diferiţi” de lăutari. Bogdan Simion le explică viaţa şi cultura muzicală.

În comuna Gratia (judeţul Teleorman), ursarii reprezintă al treilea sub-grup etnic, din punct de vedere numeric, după români şi ţiganii lăutari. Spre deosebire de lăutarii care şi-au pierdut limba, aceştia îşi spun romi – articulând simplu de fiecare dată „me som rom” („eu sunt om”), expresie ce nu ar trebui să fie străină de ambianţa culturală românească, având în vedere că şi astăzi unele femei din satele din România, încă se referă la bărbatul lor ca fiind „omul lor”. Ursarii sunt relativ puţini la număr – în jur de cincisprezece familii, toate înrudite între ele – locuind la marginea satului, în case modeste dar curate. Aceştia s-au stabilit aici după cel de-al Doilea Război Mondial. O bătrână (Floarea) îşi aminteşte că părinţii ei au venit din Rusia şi ar fi trecut prin multe necazuri, ceea ce înseamnă că ascendenţii lor de acum şapte decenii au fost deportaţi în Transnistria. Ei vorbesc dialectul ursăresc al limbii romani, dar se înţeleg şi cu căldărarii din satele vecine, cu care sunt deseori înrudiţi. Ursarii susţin că trăiesc în pace cu românii din sat, iar relaţiile lor, deşi limitate, par într-adevăr amiabile.

Din rândul acestor ursari şi a altora din satele şi oraşele învecinate, cu precădere din judeţele Giurgiu şi Teleorman, au apărut o sumedenie de vedete rome. Câteva dintre ele, sprijinite de producători şi agenţi care să privească cu detaşare la contextul cultural ce a dat naştere muzicii lor, i-ar putea face concurenţă serioasă în topuri unui artist internaţional cum este Kanye West. Un gen muzical nu mai vechi de sfârşitul anilor `70, ce a devenit un bun omolog al gangsta-rap-ului american în comunităţile de romi ursari, a câştigat din ce în ce mai multă popularitate în România – mai ales de la sfârşitul anilor `80 – transformând artiştii locali în milionari. Dar maneaua – o muzică electronică, având numeroase elemente melodice şi armonice comune cu muzicile de tradiţie orală din Turcia – s-a dovedit a fi un gen controversat. Un documentar produs de BBC în anul 2016, de pildă, regizat de către Liviu Tipuriţă, recent nominalizat pentru un premiu BAFTA, încearcă să pună sub microscop melodiile ce glorifică şampania scumpă, maşinile de sute de cai putere şi risipa ostentativă a unor sume obscene de bani.

Ursarii susţin că trăiesc în pace cu românii din sat, iar relaţiile lor, deşi limitate, par într-adevăr amiabile

Pare că ursarii şi lăutarii, iniţial două sub-grupuri etnice rome extrem de eterogene, au devenit, în bună măsură, una şi aceeaşi categorie. În Gratia însă, ursarii sunt îndureraţi că fraţii lor (lăutarii) îi tratează cu răceală, dar spun mereu că sunt foarte diferiţi. Bărbaţii ursari repară metale în curte sau îngrijesc de casă – văruind („spoind”), reparând o fereastră, o uşă ş.a. Îşi caută mereu vecinii pentru un pahar de ţuică, un joc de barbut sau o mică ceartă. Femeile gătesc şi cresc copiii. Ele trăiesc deosebit de pasional fiecare moment al existenţei lor: se întâlnesc tot timpul cu vecinele, îşi împrumută lucruri, se ceartă, se strigă la gard, iar în zilele de vară se strâng pe şanţul ce trece pe lângă toate casele din „ţigănie”, înconjurate de copii, până după miezul nopţii. Toţi sunt foarte săraci, dar se consideră fericiţi şi norocoşi. Cu toate acestea, ei reuşesc întotdeauna să găsească bani pentru fustele multicolore şi şalurile legate aparent neglijent în jurul taliei femeilor. Televizoarele, păstrate în locuri de onoare, de regulă în centrul casei, par să îi conecteze cu lumea exterioară.

Napoleon Constantin, alături de fiul său Bilclinton (sic!) şi fosta soţie Nadia (filmare în comuna Gratia, judeţul Teleorman)

Legătura este formală însă: ursarii trăiesc într-o lume proprie, plină de fantasme, în care integrează în mod bizar date culese din ştiri, filme şi reclame. Viorica Rudăreasa, de pildă, o lăutăreasă-rudăreasă crescută într-o comunitate de ursari, îmi povestea că „ăştia” au vrut să interzică manelele – cum spuneam, un gen deosebit de popular în comunităţile de romi ursari, dispreţuit de oficialităţi şi de majoritatea oamenilor de cultură din România – dar FBI-ul a intervenit şi i-a oprit. Povestea era de fapt cu totul alta: o companie de taximetrie din Timişoara interzisese şoferilor să pună manele în taxi-uri, iar un ONG local a protestat împotriva deciziei. Decizia, în mod evident, a rămas definitivă.

Muzicienii lăutari Bogdan-Mihai Simion (dreapta), respectiv Napoleon Constantin din comuna Gratia, judeţul Teleorman

Muzicienii Bogdan-Mihai Simion (dreapta), respectiv Napoleon Constantin din comuna Gratia, judeţul Teleorman

În acelaşi timp, principala grijă a folcloriştilor şi etnomuzicologilor prezentului este definirea muzicii romilor (adesea numită „muzică ţigănească”, însă termenul a început să cam dispară din studii, fiind considerat ofensator de către mulţi specialişti în problematica romă), adică a muzicii poporului rom, ce îşi are originile în nordul Indiei, dar trăieşte astăzi, în cea mai mare parte, pe întreg cuprinsul Europei. Istoric, 15 din cele aproximativ 25 de sub-grupuri rome erau nomade, însă astăzi marea lor majoritate au devenit sedentare. Atât în perioada sclaviei, cât şi după, romii au fost deosebit de activi ca animatori privaţi sau ai spaţiilor publice (bâlciuri, circuri, carnavaluri ş.a.), ca negustori şi ca meşteşugari.

Flerul legendar al ţiganilor pentru instrumente, muzici ameţitoare şi voci puternice, ce par că vin dintr-un secol pe care nu se poate pune degetul cu precizie, a început să apară pe discuri începând cu al doilea deceniu al secolului XX – în realitate „cântece ţigăneşti” fuseseră înregistrate şi la sfârşitul sec. al XIX-lea, dar numai de către majoritari, ce aveau acces la resurse şi idei şi îşi apropriau cultura unui popor pe care îl neglijaseră, sau chiar îl chinuiseră de-a dreptul, veacuri la rând.  Cântecele ţigăneşti au alergat liber între tradiţiile muzicale occidentale şi orientale, purtând în ele rădăcini şi structuri din perioada nomadismului, dar şi din epoca în care erau sclavi, slugi, servitori sau robi la curţile nobiliare din întreaga Europă. Astfel s-au născut, rând pe rând, flamenco-ul în Andalusia, lăutăria – printr-un amestec deosebit de interesant, despre care vom vorbi la o altă dată, cu tradiţiile muzicale ale evreilor aşkenazi din întreaga Europă de Est – în Valahia şi în Moldova, fado-ul urban în Lisabona, numeroase stiluri regionale turceşti, armeneşti sau celtice – ultima categorie de muzici, prin contribuţia romilor din insulele britanice, aşa numiţii „travelers”.

Toţi ursarii sunt foarte săraci, dar se consideră fericiţi şi norocoşi

Totuşi, ce muzică „ţigănească” din România s-a vândut pe piaţa internaţională? Ca „brand” ţigănesc s-au vândut multe muzici, cele mai importante produse de export fiind Taraf de Haidouks şi Fanfare Ciocărlia. Deşi sub egida acestor trupe – şi a multor altora – au apărut nişte albume senzaţionale, cu orchestraţii excepţionale, trebuie spus că ele nu reprezintă decât într-o foarte mică măsură cultura romă. O bună parte din etnicii romi din România sunt muzicieni desăvârşiţi, însă muzica lor este foarte diferită de muzica pe care o cântă pentru majoritari. Cvasitotalitatea cd-urilor pe care scrie „gypsy” şi provin din România – produse, mixate şi masterizate pentru export – conţin de fapt muzică tradiţională românească. O bună parte din managerii occidentali adaugă cuvântul cu pricina pe copertă pentru a convinge iubitorul de muzică „ţigănească” – nici acesta nefiind foarte convins de ce este şi, mai ales, de ce nu este o muzică ţigănească – să cumpere discul.

Cele mai facile „victime” ale acestui procedeu de marketing sunt cei ce au o viziune extrem de romanţată asupra vieţii şi obiceiurilor ţigăneşti. Niculae Neacşu cânta splendid balada, Costică Panţîru suflă minunat hora, însă nici unul nici celălalt nu reprezintă cultura romă. Pentru a ne apropia de aceasta, trebuie să înţelegem 500 de ani de sclavie, Holocaustul („Poiarmos”-ul, în limba romani), şi cum explică acestea în bună măsură consumul ostentativ, botezarea copiilor cu nume „trăsnite”, arhitectura caselor, înmormântările cu muzică, căsătoriile între minori şcl. Dar pentru asta e nevoie de tărie, compasiune, înţelegere şi muncă de pe ambele părţi.

Ilie Claudiu, zis „Cuba”, din cartierul Ferentari, Bucureşti, alături de fiul său Elvis

Foto deschidere: Ursar anonim şi fiul său, judeţul Giurgiu, 1946

Documentarul Ultimul căldărar începe cum nu se poate mai expresiv: auzim bătăi metalice, în timp ce privirea ne este captată de prim-planul cu mâna ridată și durdulie – cu oja roșie, pe alocuri ciupită de pe ungiile late -, ce ține de marginea unui vas mare din metal neșlefuit. Mâna bătrânei este ajutată de o altă mână, bărbătească, vizibil brăzdată de anii de muncă, dar mai înnegrită de funinginea cărbunilor. Toate acestea, acompaniate de barosul care face mișcări neîncetate de du-te-vino pe metalul greu.

Meseria asta nu se poata salva, dacă oamenii nu mai vor să mai cumpere lucruri de la noi. Oamenii, românii, nu mai caută oalele noastre, cazanele noastre. Oamenii le cumpără din magazin, smălțuite, din alea, făcute de fabrică.” Declarația îi aparține lui Geo și exprimă, în marea sa simplitate, adevărul limpede ca apa râului despre soarta meșteșugurilor românești, inclusiv a celor practicate de către minorități.

Acest film, semnat de către jurnalista Elena Stancu și fotograful Cosmin Bumbuț, urmărește povestea lui Geo Stănescu, un tânăr căldărar din satul Corcova (județul Mehedinți), care nu își mai poate întreține familia, pentru că nu nimeni nu îi mai cumpără oalele. Astfel, el se vede nevoit să se alăture miilor de români care au luat calea străinătății, și să plece în Franța, la cules de mere.

Din momentul când Geo a devenit soț, a decis și să renunțe la școală, pentru că se transformase într-un bărbat însurat și nu voia „să râdă țiganii de el”

Pe lângă caracterul aproape exotic al peliculei filmate în sânul unei familii de romi căldărari – pentru că ne este oferită o frescă din lumea și obiceiurile acesteia -, povestea este de fapt una care ridică un văl de pe ochii privitorilor: meșteșugurile noastre, prezente pe pământul românesc din vremuri îndepărtate, pier pe zi ce trece.

Însă producătorii au „bătut fierul” și pe obiceiul de la care familiile tradiționale de romi nu se abat sub nicio formă: căsătoriile între copii. Familiile trebuie să-și căsătorească odraselele cât sunt mici, altfel intervin bătrânii: „Ce, ești român? Ești țigan!”.

Aflăm, urmărind cele 59 de minute de film, că Geo s-a căsătorit cu Marina atunci când cei doi aveau 12, respectiv 13 ani. Ei se amuză și acum, când povestesc, în fața camerei de filmat, cât de stângaci și de speriați au fost în noaptea nunții lor. „La 12, ani ce să știi?”, întreabă ei, retoric.

„Hai, Marină, că ne omoară ăștia!”, rememorează Geo spaima și jena momentului intim, ajuns la paroxism după ce au realizat că rudele așteptau lângă ușă ca proaspătul cuplu să-și consume căsătoria.

Din momentul când Geo a devenit soț, a decis și să renunțe la școală, pentru că se transformase într-un bărbat însurat și nu voia „să râdă țiganii de el”. Așa că a învățat, la rândul său, să facă oale și cazane. Însă îndeletnicirea, pe care o stăpânește cu o măiestrie lăudată de către bătrâni, este inutilă, fără clienți. Așa că tânărul își întreține familia mergând la cules de mere în Franța.

Familiile trebuie să-și căsătorească odraselele cât sunt mici, altfel intervin bătrânii: „Ce, ești român? Ești țigan!”

Elena Stancu și Cosmin Bumbuț surprind, în Ultimul căldărar, momentele de dinaintea plecării cuplului și a copilului lor în „Hexagon”. Ei știu că îi așteaptă muncă grea și un „trai rău și mizerabil”, printre „gunoaie, barăci și șobolani”, dar nu au de ales. În țară nu este de lucru.

Pe parcursul documentarului, care a avut premiera în cadrul Docuart Fest 2016, când a luat premiu pentru cea mai bună imagine, privitorul este amuzat, intrigat, dar nu poate să nu fie încercat de o sinceră mâhnire atunci când se întoarce la adevăratul motiv al plecării familiei de căldărari în Franța: oamenii nu mai apreciază obiectele născute din meșteșug, ci preferă produsele din fabrici. Câteva cadre, precum fetița îmbrăcată în alb de pe uliță și veselia romilor, acompaniată de nelipsitele manele, nu pot să nu îți genereze zâmbete și empatie.

Ultimul căldărar a obținut premiul pentru debut, în cadrul Transilvania International Film Festival (TIFF) 2017.

Foto deschidere: captură Ultimul căldărar

Trailer „Ultimul căldărar”

 

Cântec de dragoste, interpretat la cobză de către Bogdan Simion

Are numai 26 de ani, este cel mai tânăr cobzar din țara noastră, cântă la o cobză veche de 95 de ani, este absolvent de Litere (licență și master) și pregătește o teză de doctorat despre imaginea Regelui Carol I în secolul XIX. Această prezentare nu constituie decât o palidă descriere a lui Bogdan Simion, un tânăr sclipitor, originar din Râmnicu Vâlcea, care, în viziunea mea, este cea mai tânără „enciclopedie muzicală umană”. Am purtat o discuție de colecție cu Bogdan, în cadrul căreia mi s-a dezvăluit o remarcabilă frescă a istoriei muzicii lăutărești.

Matricea Românească: De ce cobza? Cum ai învățat să cânți?

Bogdan Simion: Cobza, pentru că este cel mai vechi instrument cu coarde din Peninsula Balcanică, pentru că este singurul instrument care nu există decât într-o fâșie extrem de subțire pe întreg teritoriul României. Întinderea maximă a cobzei în secolul XIX era undeva din extremitatea vestică a județului Mehedinți și până în extremitatea nordică a județului Botoșani, călcând, practic, pe dedesubtul Carpaților, neajungând niciodată în Transilvania și nici în Maramureș. Cum îi zic eu, afectiv, Bible Belt-ul românesc sau rust belt-ul, cum îi zic americanii. Adică zona aceea, îngrozitor de săracă, din nordul Moldovei și până în vestul Olteniei. Și pentru că este un instrument completamente original pe această planetă, la care mai cântă, după cunoștințele mele, în jur de 10 persoane. Cel mai tânăr, în afară de mine, având 60 de ani. Nu a fost o plăcere, ci am perceput-o ca pe o datorie. Cred că ar trebui să te apuci și tu de cântat la cobză!

Am învățat să cânt de la toți cobzarii care mai trăiesc în România astăzi. Am avut oportunitatea să mă întâlnesc și cu un cobzar evreu, ultimul cobzar evreu din Moldova de Sus, comuna Coșula, județul Botoșani. Este Constantin Negel – sigur, evreu cu nume schimbat -, denumit afectiv Moș Negel, pentru că e un moșneag. Eu l-am întâlnit pe Moș Negel când avea 91 de ani. Am stat o perioadă la el și am avut câteva întâlniri importante cu el, până când a murit la vârsta de 93 de ani. În rest, toți ceilalți cobzari pe care i-am întâlnit sunt romi lăutari, pentru că evrei muzicanți de klezmorim și muzicanții de husnu din nordul Moldovei și din Maramureșul voievodal au dispărut în epoca aceea, despre care nu aș vrea să vorbim.

Matricea Românească: Ce este lăutăria? Cum este percepută ea în România?

Bogdan Simion: Dacă discutăm din punct de vedere metodologic și etimologic, cred că este cel mai simplu. Lăuta este o familie de instrumente într-o extensie uriașă dintr-un colț în celălalt al globului – de la sitar-ul indian, trecând prin setar-ul persan, barbat-ul persan, oud-ul, din califatul arab. De la acel oud, cu prefixoidul arab al-oud, avem noi cuvântul alăută și alăudar. E lăutarul care-ți cântă din lăută și care te și laudă. Se poate discuta mult, eu nu sunt lingvist, dar sunt pasionat de subiect. Ajungând până la balalaika rusească, până la banjo-ul de pe plantațiile de bumbac din sudul Americii și, de ce nu, și la instrumentele poeților și barzilor din Africa subsahariană.

Extensia aceasta a instrumentelor vine odată cu popoarele migratoare și a căpătat o formă locală, distinctivă, și aici. Nu doar aici, ci și în Portugalia, și în Spania, și peste tot pe această planetă. Pentru pavan a scris Vivaldi, pavan-ul fiind omologul lăutei în partea de nord a Italiei. În ziua de astăzi, cobza e aproape de negăsit.

Întâi de toate, lăutarul era strict cel care cânta la lăută. Nu m-aș referi la Transilvania și la Maramureș, pentru că e cu totul altă poveste, ele sunt provincii austro-ungare, sunt legate, din punct de vedere cultural, mai degrabă de Europa Centrală, decât de Peninsula Balcanică. În schimb, în Țările Române, în Principate, lăutarul era cel care cânta la cobză. Lăutarul era cobzarul, scripcarul era vioristul, iar muscalagiul era naistul – trioul clasic de taraf din ultimul sfert al secolului XVIII și de mare popularitate la jumătatea secolului XIX. După care, ușor, sigur că lăutarul a derivat în orice instrumentist, într-o primă fază, apoi desemnând inclusiv soliștii vocali și, în vremea din urmă, cântăreții de muzică de petrecere, soliștii de manele șamd. Aceasta este evoluția istorică a termenului „lăutar”.

Bogdan Simion: „Am învățat să cânt de la toți cobzarii care mai trăiesc în România astăzi”

Bogdan Simion: „Am învățat să cânt de la toți cobzarii care mai trăiesc în România astăzi”

Acum, lăutăria, în mediile de romi lăutari, desemnează o muzică extrem de diferită de cea pe care v-am cântat-o eu. Este o muzică extrem de aproape de sufletul meu, o muzică foarte nouă, nu mai veche de perioada interbelică – îndrăznesc să spun că a apărut după al Doilea Război Mondial și desemnează muzicile urbane, produse de romii lăutari. Aș cita câteva nume, pentru o mai bună înțelegere: Ion Nămol, Romica Puceanu, Florică Roșioru, Dona Dumitru Siminică. Ei sunt reprezentanți de muzică lăutărească. Este muzica romilor lăutari de la oraș, nu are legătură cu muzica țărănească. Sigur că are rădăcini evidente în muzica sătească, pentru că oamenii aceia, mai devreme sau mai târziu, tot de la sat au venit.

Dar muzica pe care ei au început s-o dezvolte, începând cu perioada interbelică, ajungând la un vârf estetic – în opinia mea – în anii ’50-’60, este această muzică lăutărească sau lăutăria. Cea din urmă desemnează un gen de muzică foarte diferit de ceea ce cântă lăutarii de țară. Lăutarii de oraș cântă muzică lăutărească, sau muzică lăutărească urbană, sau de mahala, sau țigănească. Deși dintre interlocutorii mei, lăutarii bătrâni cu care am stat eu de vorbă de-a lungul vremii, unii puneau accentul pe muzică lăutărească țigănească, și alții pe muzică lăutărească țigănească. Adică unii o socoteau o muzică reprezentativă pentru o breaslă, indiferent de etnie, în timp ce alții o socoteau o muzică distinctiv romă. Încă nu m-am hotărât care dintre variante este corectă, dar este limpede că există intelectuali de marcă în secolul XX – îndrăznesc să dau câteva exemple: Ștefan Iordache, Gheorghe Dinică, Fănuș Neagu, Mircea Cărtărescu -, extrem de atașați de aceste cântări țigănești de groapă, de jale, de pușcărie.

Sigur că muzicile au devenit și ale lor. A spune că muzica este țigănească sau românească implică faptul că noi trebuie să știm cu precizie care dintre cele două etnii și-o arogă. Or, sigur că țiganii au produs-o, dar și românii au ascultat-o. Atunci, e destul de complicat să discutăm. În general, suntem pe nisipuri mișcătoare, frontierele sunt întotdeauna periculoase în cultură și e destul de complicat.

Pentru că s-a discutat atât de puțin în ultima jumătate de mileniu despre contribuția extraordinară a romilor la cultura românească, simt nevoia uneori să le exagerez meritele. Și o fac cu bună știință. Asta se întâmplă pe toată planeta, numai la noi nu se întâmplă. Noi, în continuare, am rămas daci. E în regulă, dar mă tem că nu cunoaștem foarte multe despre secolul XV, ca să vorbim despre secolul I. În prezent, lăutăria este „demonizată”, ca toate celelalte muzici de tradiție orală și ca toate muzicile de amestec. Unele sunt de fuziune. De exemplu, muzica lăutărească este o muzică de fuziune. Maneaua este o muzică de amestec. Sunt lucruri foarte diferite. Fuziunea se petrece în timp îndelungat. Timp de 100 de ani îți cântă în grecește, apoi în turcește, și toate aceste straturi se pun unul peste altul și la un moment dat se produce un rezultat despre care putem discuta. În timp ce, maneaua este o muzică de amestec neintegrat. Maneaua este singurul gen de muzică din istoria muzicii de pe pământul românesc ce a fost demonizată până la Dumnezeu și înapoi, pentru că nu e nimic mai ușor decât să râzi de niște romi analfabeți.

Există un soi de romantism legat de muzica lăutărească

Muzica lăutărească, în schimb, în anumite medii, mai ales în cele de tineri, de intelectuali, de boemi, a devenit un bun omolog al blues-ului american, al flamenco-ului andaluz și al fado-ului portughez. Există un soi de romantism legat de muzica lăutărească. E o chestiune de cafenea, cu fum, cu femei ușoare, cu miros de coniac, de vanilie și de transpirație. E o chestiune romantică la muzica lăutărească, ce la manele n-a trecut. Părerea mea e că n-a trecut destul timp. Când va trece timpul… Iată, avem niște tineri progresiști în România, putem să le spunem hipsteri, cum vrem noi. Există o categorie de tineri progresiști în țară care au început să îmbrățișeze maneaua – cu curiozitate, cu bucurie, cu haz, unii dintre ei.

Muzicile mai noi, muzica țărănească din secolul XX, de pildă, muzica lăutărească și maneaua ne amintesc, mai ales în sudul și în estul țării, de același lucru: de moștenirea noastră otomană, balcanică, rușinoasă, pe care trebuie să o ascundem sub preș, din dorința noastră, de la pașoptism încoace, de a deveni „evropeni”. Cum ziceau înaintașii noștri pașoptiști: „Să ne îmbrăcăm evropenește și să ne comportăm evropenește. Nu avem cum să ne comportăm evropenește, dacă vine cioroiul fără dinți în gură și bate cobza. Că aia ne amintește de bazarul împuțit, isfanahez, și nu avem treabă cu lumea aceea”. Dar sarmaua ne place, și koftaua, sau chifteaua. Dar cât mai puțin Orient cu putință. Când e cu Orient, e cu probleme!

Matricea Românească: La sat, țăranul cum percepea lăutarul?

Bogdan Simion: Drept „cioroiul care trebuia să cânte”. Nu se înțelege un lucru, este simplu, doar că istoria muzicilor folclorice de la noi a fost „ocultată” începând cu primul sfert al secolului XX. Cam de când Corneliu Zelea Codreanu s-a urcat pe fabrica de cărămidă de la Iași, a arborat drapelul României și a început să strige că a venit „ciuma” jidănească, bolșevică peste noi. Din momentul acela, țăranul nu mai avea tălpile crăpate, nici haina ruptă, prin sat îl pozau antropologii plătiți de Casa Regală, îl îmbrăcau în costum de ginere și așa mergea la coasă. A apărut țăranul imperial, cel cu mustățile răsucite, îmbrăcat în alb imaculat, care strălucește în fotografiile gustiene. Lucrurile sunt simple: până la eliberarea din sclavie a țiganilor, în 1856, muzica era aproape de neauzit. Singurele forme de cântări întâlnite erau niște forme primitive de doină, niște capete de doină – putem să le asemănăm cu doinele din munții Gorjului de azi – capete de doină cu noduri din Lăpuș, capete de doină din Bucovina. Adică acele cântări tânguite, care ne amintesc tulburător de mult de muzicile persane.

Rugă cântată la cobză

O bună parte din aceste informații, absolut verificabile, sunt amestecate cu credințele mele, și-mi asum chestiunea aceasta. Aceste tipuri de cântări tânguite, jelite, aritmice – acesta este, poate, cel mai important element de structură a doinei, acela că nu are ritm. E o jelitură, aproape ca un cântec de muezin, care se cântă mai mult în sine, decât în exterior. Mai sunt anumite forme de cântece de leagăn, anumite forme de cântece de groapă – care se îngemănează mult cu aceste doine. Și la horă-n sat erau un fluieraș sau un cimpoier, și un dubaș. Unul bătea toba și unul sufla-ntr-o țeavă. Nu știm cât de bine – probabil, prost.

În același timp, exista o efervescență muzicală incredibilă la curțile boierești. Țiganii, cu mai puține drepturi decât această masă pe care ne ținem noi paharele, ținuți ca niște vite de către boieri timp de o jumătate de mileniu – cea mai lungă perioadă de sclavie din istoria umanității – erau puși să cânte. Mulți dintre ei, venind structural din Imperiul Persan, au adus cu ei un barbat, care s-a transformat în cobză, un keman, care s-a transformat, la întâlnirea cu Occidentul, în țibulcă și apoi în vioară, și mai era și un muscal sau un nei, care s-a transformat în nai. Instrumentele au fost aduse și muzicile au fost amestecate. Nu erau deloc locale, ci, în general, turco-grecești.

Acesta este, poate, cel mai important element de structură a doinei, acela că nu are ritm. E o jelitură, aproape ca un cântec de muezin, care se cântă mai mult în sine, decât în exterior

În momentul în care Barbu Știrbei a decis să-i scoată pe aceștia din statutul de vite și să-i transforme în oameni – sigur, sub parfumul ideilor de la Paris și de la Viena aduse de către tinerii conduși de Dinicu Golescu și de urmașii lui, și apoi de Alecu Russo – ei bine, în momentul acela, o foarte mică parte dintre țigani erau muzicanți. Comunitatea romilor este extrem de eterogenă, sunt o grămadă de subgrupuri etnice cu limbi diferite, culturi diferite, dar noi folosim eticheta „țigănesc”. E ca și cum ai spune „limbi africane”. Habar n-avem ce cântau poeții aceia prin Sub-Sahara și din ce caste veneau oamenii aceștia! Multe dintre aceste subgrupuri etnice au denumiri care țin de practicarea unor vechi meserii. O mică parte erau lăutari. Țiganii lăutari, ca subgrup etnic, nu erau desemnați drept muzicanți, ci erau o categorie în care toți cântau. Cu asta se ocupau. Și noi, românii, avem o ocupație tradițională: păstoritul. Oamenii aceștia, atunci când au fost eliberați, au avut trei variante: cei mai buni dintre ei au rămas lângă boieri ca lăutari nobili, care purtau hainele vechi ale boierilor.

„Petrecere cu lăutari”, Theodor Aman (secolul XIX) Foto: mnar.arts.ro

„Petrecere cu lăutari”, Theodor Aman (secolul XIX) Foto: mnar.arts.ro

V-aș propune tabloul „Petrecere cu lăutari” al lui Theodor Aman. Acolo este un tablou splendid unde, pe partea stângă, este un grup de lăutari îmbrăcați cu caftan, cu paftale, cu papuci rotunzi – îmbrăcați precum turcii. Pe partea dreaptă, boierii sunt îmbrăcați după ultima modă de la Paris. Tabloul este pictat la jumătatea secolului XIX și arată exact ruperea, diferența. Dar aceia purtau hainele vechi ale boierilor. Lăutarii reprezintă o categorie aparte, deoarece au devenit, în primul rând, aculturați – și-au pierdut limba, și-au pierdut tradițiile, obiceiurile. Aș da câteva exemple: Cristache Ciolac, Angheluș Dinicu, Grigoraș Dinicu, familia Voicu. N-aș intra în contemporaneitate. Ei au fost categoria cea mai privilegiată.

A doua categorie a fost reprezentată de către cei ce erau mai puțin buni decât aceștia, care s-au dus pe la hanurile de la răscruce de drumuri. Niște armeni, greci, evrei au deschis mici pensiuni. Țiganii au zis: „Cântăm și noi aici, pentru pomană”. A treia categorie și poate cea mai importantă, ca să ajungem la subiectul muzicii țărănești, s-a pus la dispoziția țăranilor, pentru că n-a avut încotro. Membrii ei s-au așezat la marginea satelor de români și au zis: „De azi înainte, noi vă păzim ritualul. De azi înainte, nu mai suflați voi în fluiere și în cimpoaie și bateți în tobe. Am venit noi cu viorile, cu cobzele și cu țambalele”.

Țăranii români au lăsat muzica pe mâinile țiganilor, care au devenit stăpâni pe ritual. Din momentul acela, sigur că au început să cânte ce pofteau. Asta ușor-ușor, pentru că la început țăranii erau extrem de stăpâni pe ritual, știau foarte bine ce trebuie să se cânte și ce nu. Dar țiganii au început să îi mai păcălească. În vremea din urmă, românii cunoscând tot mai puțin această muzică – eu mi-am pierdut demult speranța că mă întâlnesc cu un român care să știe ce e capul de horă, ce e sârba boierească, ce e brâul, geamparaua sau doina -, sigur că lăutarii cântă ce poftesc, pentru că oamenii nu știu ce să le ceară. Sigur că mulți dintre ei s-ar bucura ca oamenii să spună clar: „Domnule, eu sunt din sudul țării, aș vrea muzici gorjenești”. În momentul în care îi spui așa: „Nu știu, cântă ceva să ne veselim, să dansăm, să ne bucurăm, să bem un pahar de vin”, îți va răspunde: „Bun, atunci îți cânt ce vreau eu.”

De la începutul secolului XIX și până astăzi, asistăm la confiscarea – nu în sens rău – a cvasi-totalității muzicilor de tradiție orală și ajungerea lor în mâinile unei minorități. De 150 de ani, e atât de mult, încât habar nu mai avem cum suna muzica românilor. Ah, că ne mai întâlnim cu niște țărani prin Bucovina, cu niște țărani prin centrul Câmpiei Transilvaniei, bine, dar imediat cum își „dau drumul la glas”, sesizezi niște cvinte maghiare.

Matricea Românească: Ce motive au fost adoptate în muzica țărănească?

Bogdan Simion: Depinde de la regiune la regiune sau chiar de la o microregiune la alta. Muzicile din Gorj erau extremisim de diferite de cele din Gorj, începând cu instrumentar, frază muzicală, armonie, linie melodică. Maramureș, Lăpuș, Chioar, Codru – acestea deja sunt două județe astăzi, Maramureș și Satu Mare.

Matricea Românească: Ce poveste spune cobza?

Bogdan Simion: Spune una care pleacă din spațiul turco-arab. Drumul pornește din Persia, ajunge în califatul arab, în perioada de aur a acestuia, descinde în Imperiul Otoman și niște țigani cumpărați de colo-colo o aduc în Țările Române și o transformă pentru muzicile locale. Și mai spune două lucruri, două forme muzicale extrem de importante – una este doina, și una este cântecul bătrânesc sau, cum se spune la școală, balada. Nu se spune baladă decât între intelectualii care nu au fost niciodată pe teren. Cântecul bătrânesc e epic, iar doina e lirică. Ele sunt înrudite ca formă muzicală. Doina exprimă sentimente, în timp ce cântecul bătrânesc spune o poveste. Acestea erau cântate prin acompaniament la cobza înrudită cu o sumedenie de instrumente din Orientul Mijlociu.

Cântecul bătrânesc e epic, iar doina e lirică. Doina exprimă sentimente, în timp ce cântecul bătrânesc spune o poveste

Matricea Românească: Spuneai că ai stat printre lăutari. Cum a fost experiența cu ei și cum decurge procesul învățării?

Bogdan Simion: Procesul învățării a fost deosebit de primitiv. Am niște amintiri foarte drăguțe cu Constantin Gaciu din județul Olt, care probabil a fost cel mai important mentor al meu. Mergeam la el acasă. Prima oară îmi lega mâna, ca să nu „trag” ca la chitară, cu ea dreaptă. Forma mâinii trebuia să fie ca un gât de lebădă. M-a învățat panație, după care încerca să mă facă să îmi coordonez glasul cu instrumentul. Apoi, ușor, m-am profesionalizat într-atât, încât veneam eu cu cântecele mele. Sigur că ei aveau un repertoriu slab. Au trecut, totuși, 45 de ani de comunism peste ei, care au lăsat niște urme. Eu veneam cu niște înregistrări, de la Institutul „Brăiloiu” pe care le transferam de pe discuri de gramofon în mp3, veneam cu iPod-ul, îi dădeam căștile, el încerca să-și imagineze cum ar fi acompaniat, și apoi le arhaicizam eu cât puteam.

E un amestec de antropologie muzicală cu arheologie muzicală și cu muzică. Eu n-am făcut muzica Academiei, pentru că nu am vrut. Am dorit să învăț în felul acesta, ce este soțul de Do și alte lucruri. Ei folosesc asta: Do e Do și are și un soț, care la școală se numește septimă. Ei zic soț, „ce se-nsoțește cu Do”. E un limbaj splendid. Când fac concerte cu oamenii aceștia, explic că ei nu sunt învățați să cânte cu fața la public, ci ochi în ochi, ca să-și dea semnale: „Partea a doua, partea întâi, treci, dă-o pe cealaltă”. Neavând partitură, există totuși un limbaj, care trebuie respectat. Doar că nu e unul scris, ci unul oral.

Matricea Românească: În câte locuri ai fost pe teren și ce te-a impresionat cel mai mult?

Bogdan Simion: Am fost mult de tot pe teren. De 10 ani, asta fac. Am fost în 15 localități mari, și încă 30 mai mici. Toate, cu muzicieni de tradiție. Aș comite o nedreptate să spun care mi-a plăcut mai mult. Nu poți să compari Fanfara de la Zece Prăjini cu Taraful din Clejani, cu trioul de la Gherla, sau cu lăutarii de la Gratia din Teleorman. E o nedreptate, pentru că lăutarii de la Zece Prăjini cântă toți cu instrumente de suflat: clarinet piccolo, trompete, tromboane, tube, pe o tradiție ruso-poloneză. Cei din Clejani cântă la țambal, la vioară, la contrabas. În trecut, cântau și la cobză, pe tradiție atât occidentală, cât și orientală, pentru că ei erau la întretăiere de drumuri pe Dunăre.

Am o evlavie atât de mare pentru Emil Mihail, cel care conduce trioul de la Gherla, cât întreaga-mi viață. Omul acesta, pe lângă faptul că este aproape orb – așa a fost de când era mic -, este etnic român, dat de părinții lui țiganilor să învețe vioara, pentru că nu-l puteau trimite la coasă, întrucât nu vedea. Are un trio, cel mai interesant trio din centrul Câmpiei Transilvaniei, o spun cu toată răspunderea. Spun și de ce: Emil Mihail, violonistul, este român, Urszui Kalman, bracistul, cel care cântă la violă, este maghiar, iar Pusztai Aladar, contrabasistul, este țigan de cultură maghiară. Oamenii aceștia trei reprezintă, fiecare, o feliuță din „tortul” Câmpiei Transilvaniei. Și cântă împreună de peste 50 de ani, muzici românești, țigănești și maghiare. Ei sunt un studiu de caz în sine.

De 10 ani, Bogdan Simion merge pe teren pentru a-și alimenta pasiunea pentru muzică și pentru a-și perfecționa arta

De 10 ani, Bogdan Simion merge pe teren pentru a-și alimenta pasiunea pentru muzică și pentru a-și perfecționa arta

Matricea Românească: Câte melodii cunoști? De asemenea, te rog să-mi vorbești despre proiectul tău, „Șamanul Mut”.

Bogdan Simion: Mi-e greu să spun câte melodii cunosc. Le-am socotit odată, erau 150, 170. Mândria mea este că eu cunosc cel puțin 15 cântece vechi țărănești din fiecare microregiune puternică de muzici tradiționale de la noi din țară, străduindu-mă să le cânt mai ales vocal, și la cobză, acolo unde e cazul, pentru că în Câmpia Transilvaniei și în Maramureș nu m-am dus niciodată cu cobza. Mi se pare lipsă de respect. Mă străduiesc ca emisia mea vocală să fie cât mai aproape de cântarea țărănească. Întotdeauna, cântările din Câmpia Transilvaniei le voi cânta „pe piept”, cu plămânii deschiși, și cu gura larg deschisă. În timp ce cântările țigănești de la București le voi cânta pe „voce de cap”, în falset, încercând să-mi transform glasul în unul feminin, lungind consoanele moi, în special „â-ul” și cântatul melismatic jelit, care leagă, de fapt, lăutăria de cerșetorie. Pentru că structura lăutăriei e legată de cea a cerșetoriei. Putem să vorbim mult sau puțin, dar este aceasta o chestiune profundă de vagabondaj.

În Câmpia Transilvaniei și în Maramureș nu m-am dus niciodată cu cobza. Mi se pare lipsă de respect

Mă străduiesc ca în fiecare povestioară să mă „contopesc” cu locul. Am învățat câteva cântări în limba idiș, am avut un episod în cadrul spectacolului „Șamanul Mut” cu muzicile pierdute ale evreilor din Moldova de Sus. Am avut un taraf tradițional de la Coșula, condus de Doru Farcaș, un splendid violonist rom din Botoșani. Poate că el e ultimul  violonist din „vechea gardă” botoșăneană. Să nu uităm că, dacă vorbim de Botoșani, vorbim de Iorga, de Eminescu, de George Enescu, de toată cultura română de la finalul secolului XIX. Nu ai nume mare din literatură și din istorie care să nu fie botoșănean. E ceva acolo!

„Șamanul Mut” este un pariu al meu. În urmă cu patru ani, sătul până peste cap de toți muzicanții care propun fuziune, am zis să fac un proiect care nu propune fuziune, ci „pe crud”, raw vegan, că e la modă. Nu vreau cu „o pătură” de hip hop, de rock. Evident că lumea a zis că sunt nebun să aduc așa ceva într-un club de tineri din București. Niciodată nu am avut spectacol cu mai puțin de 200 de oameni.

Matricea Românească: De ce crezi că a prins spectacolul?

Bogdan Simion: Pentru că nu mai auzi nicăieri aceste muzici. E limpede. În același timp, e trist că a prins, pentru că, în 2017, pot spune foarte relaxat că aceste muzici au devenit exotice.

Despre profesorul-învăţător Dana Smerea, cu 36 de ani de învăţământ la activ, se poate spune că şi-a închinat existenţa copiilor pe care îi creşte în spiritul iubirii de carte, dar şi de semenii lor. Matricea Românească a descoperit-o la Roman, într-un pitoresc colţ de Moldovă, acolo unde doamna profesoară lucrează dimineaţa la o şcoală din oraş, pentru ca după-amiaza să se consacre cursurilor găzduite de către Fundaţia Pacea şi dedicate copiilor defavorizaţi, din comunităţi marginalizate, participanţi în programul naţional „A Doua Şansă”. „Nu cred că mi-aş îndeplini misiunea mea de cadru didactic, dacă nu aş fi ajutată de către oamenii de la Fundaţie, pentru că mă susţin în aducerea copiilor la şcoală. Este un mare ajutor faptul că aici li se dă o masă caldă. Unii nu ar putea altfel să îşi susţină activitatea intelectuală, fiindcă a face o activitate intelectuală presupune să fii alimentat – şi bine!”.

Matricea Românească: Ce înseamnă „A Doua Şansă”?

Prof. Dana Smerea: Chiar sintagma aceasta exprimă ce reprezintă de fapt programul: îi mai dă o șansă copilului să vină la școală. Adică, dacă nu a finalizat-o la timpul potrivit, el poate să se întoarcă în clasă dacă a împlinit vârsta cu 4 ani mai mare decât vârsta biologică de intrare în școală. Adică, dacă un elev intră în școală la 6 ani, aici poate veni dacă are 6+4, 10 ani. Este un program național. Nu știu exact în care județe se desfășoară.

Matricea Românească: Cât de mare este rata abandonului școlar la nivelul Municipiului Roman?

Prof. Dana Smerea: Este destul de mare, mai ales în familiile de romi. Și sunt chiar copii cu intelect, buni, nu vorbesc doar despre cei care suferă de retard – pentru că sunt și situații de acest fel. Şi atunci, părintele nu poate să facă față cerințelor școlare – să îl ajute, să îl susțină pe acel copil care încet-încet se elimină, iese din sistem. Dar sunt copii normali – nu la toți am găsit o scuză privind motivul abandonului. La unii, a fost migrația: au plecat în străinătate și au luat cu ei copilul, care a pierdut legătura cu şcoala.

Am avut, la o serie, un copil căruia i-a plecat un an părintele în străinătate. Venea aici, făcea jumătate de semestru, după care iar pleca în străinătate… Acolo îți trebuie niște acte, o documentație, și asta lipsește. Am un copil care – tot din cauza migrației – este acum, la mine, în clasa I. El spune că a făcut în Anglia ceva carte, dar nu aduce documentația. Mai știe. Cognitiv, e un copil destul de bun, dar nu avem documentația pentru a-l putea înscrie într-o clasă conform pregătirii lui.

Matricea Românească: Ce valori le insuflați elevilor Dvs., doamnă profesoară?

Prof. Dana Smerea: În primul rând, noi mergem pe dragoste pentru citit, pentru lectură, pentru scris – scrierea de mână, scrierea caligrafică. Chiar și dragostea pentru etnia lor. Organizăm serbări și încercăm și noi să ne pregătim. La Anul Nou, au și romii momentele, tradițiile lor foarte frumoase. Au adus cântecele, poezioarele lor – și le-am folosit în serbare. Astfel, le-am dat încredere că e foarte frumos momentul lor și că îl pot prezenta oricând. Erau foarte mândri. Chiar acum m-au întrebat: „Facem și anul acesta, la Crăciun, sceneta pe care am făcut-o?”. „Sigur că da!”.

Matricea Românească: Clasele sunt mixte?

Prof. Dana Smerea: Da, și este destul de greu de lucrat în aceste condiţii.

Dana Smerea, un dascăl dedicat şi un creator de oameni

Dana Smerea, un dascăl dedicat şi un creator de oameni Foto: Marius Donici

Matricea Românească: Cum se înțeleg copiii între ei?

Prof. Dana Smerea: Avem conflicte. Dar trebuie să le mediem, evident. Chiar adineauri le spuneam: „Voi sunteți copii, nu sunteți copii buni sau copii răi. Faptele voastre sunt rele sau bune”. Şi noi trebuie să eliminăm comportamentele urâte. Trebuie lucrat foarte mult la comportament, și lucrul acesta îl face și domnișoara psiholog de aici, din școală. Mai întâmpinăm greutăți, pentru că sunt și copii de pe stradă. Am o fetiță de pe stradă, care vine la școală cu tragere de inimă și cu drag. Chiar răsfoia niște caiete: „Doamna, eu eram aici, în clasa I, și nu știam nimic și acum știu să scriu!”. Deci, şi-a văzut progresul.

Matricea Românească: De unde provin elevii?

Prof. Dana Smerea: Am un caz particular – un copil care vine de la părinți, dintr-o altă localitate, și locuiește la bunici. În rest, elevii provin doar din Municipiul Roman.

Matricea Românească: Care este cea mai mare satisfacție a Dvs., ca profesor?

Prof. Dana Smerea: Când mă întâlnesc pe stradă cu ei şi mă strigă: „Doamna! Doamna!”. Deci ştiu să comunice, să relaționeze, cât de cât. Că am putut să le pun creionul în mână, că pot să citească, să socotească, să vorbească cu tine într-un mod civilizat. E un progres. Când vii prima dată, nici nu știi ce să faci. E o nebuneală totală: nu au deprinderea de a sta în bancă, de a vorbi când li se oferă momentul sau de a asculta. Încet-încet, îi aducem pe drumul cel bun…

Le-am spus: „Voi sunteți copii, nu sunteți copii buni sau copii răi. Faptele voastre sunt rele sau bune”

Prima zi de școală a fost rezervată stabilirii unor reguli de a ne comporta în clasă. Cinci reguli de comportare, dar făurite cu ei. Au propus, eu le-am mai cizelat, dar au fost făcute împreună cu ei! Şi, acum, le țin minte. Când greșesc, noi trebuie să conștientizăm ce am greșit. „Ce ai greșit?” „Am vorbit neîntrebat.”

Matricea Românească: Am văzut că vă ajută și doi studenți ai Institutului Teologic Franciscan din Roman.

Prof. Dana Smerea: Într-adevăr. Studenţii pe care i-aţi văzut vin numai miercurea. Și e foarte bine, pentru că este greu să faci învățământ simultan, cu elevi cu probleme de comportament, cu mentalități diferite. Ei vin să mă ajute. De exemplu, cât lucrez eu cu nivelele trei și patru, studenţii mă ajută la nivelul întâi, unde se predau litere. La nivelul doi e altceva, la trei e altceva, la patru – nu mai vorbesc!

Matricea Românească: Câți elevi are o clasă la care predaţi?

Prof. Dana Smerea: Nu mai puțin de 12, și nu mai mult de 20.

Matricea Românească: Aveți o experiență consistentă în învăţământ, deci puteți să faceți o comparație cu prestanța pe care o avea un profesor român, înainte. Cum poate fi societatea românească determinată să ne aprecieze mai mult profesorii?

Prof. Dana Smerea: Prin munca, prin dăruirea față de copii. Nu are cum să nu te aprecieze părintele, dacă simte că al lui copil se duce cu drag la școală. Copilul vine cu dragoste la şcoală – dacă lipsește, se dă peste cap. Părintele simte. Este o relație frumoasă între tine și copil și, normal, și părinte. Nu se poate ca părintele să nu te aprecieze și, implicit, societatea.

Povaţa lui Ion Creangă pentru părinţi şi dascăli, care tronează în sala de clasă a Fundaţiei Pacea, la fel de actuală în 2016 ca şi în secolul ei de origine

Povaţa lui Ion Creangă pentru părinţi şi dascăli, care tronează în sala de clasă a Fundaţiei Pacea, la fel de actuală în 2016 ca şi în secolul ei de origine