Redirecționează 3,5% din impozitul pe venit
Tag

romi

Deși doctorand azi, și culmea, nu a văzut acest model în familia sa, Daniel Caraivan a îmbrățișat în interiorul familiei sale valori cu care merge mândru la braț prin lume. A învățat de la tatăl său că măiestria în orice domeniu vine cu dedicare și că valoarea unui om nu se măsoară în diplome, ci în capacitatea de a lăsa o amprentă pozitivă în viețile celorlalți.

Defilează cu principii și norme însușite chiar din greșelile pe care o societate întreagă le face, dar luptă cu dârzenie  în continuare pentru drepturile omului. Indiferent de grupul etnic din care face parte omul, dizabilitatea pe care o poartă sau religia pe care a ales-o,  crede cu tărie că acesta este îndreptățit să fie inclus social.

Excluderea și discriminarea romilor încep de la o vârstă fragedă, din păcate. Chiar Daniel încă aude voci pe lângă el descurajatoare și care au comportamente care se contrazic în pofida rolului pe care îl au în organizații și instituții dedicate promovării egalității șanselor. Nu a urmărit să fie un exemplu, dar este un punct de referință, mai ales prin povestea sa de viață. Vede foarte puțin, are proteză la picior, este un model care arată că nu e loc și timp să te plângi, ci cauți resurse în orice ca să dăinuiești. A căzut de șapte ori, dar s-a ridicat de opt.

Să-l cunoaștem pe Daniel Caraivan!

 

 

Cum ești în prezent, Daniel? Care s-a mai întâmplat pe plan profesional de când nu am mai vorbit ultima dată?

În prezent, mă aflu într-o perioadă foarte aglomerată, axată în principal pe promovarea drepturilor omului. Colaborez cu Asociația Juriștilor Romi RomaJust, unde ofer consiliere juridică comunității romilor în probleme precum segregarea școlară, abuzurile instituțiilor statului și evacuările forțate. De asemenea, în cadrul aceleiași colaborări, m-am implicat în sprijinirea ucrainenilor romi, mulți dintre ei aflându-se în situații critice, într-un context în care am observat o indiferență din partea statului român față de problemele lor. Pe parcursul acestei perioade, am avut oportunitatea de a călători în toată țara alături de soția mea, Florina. Împreună, ne dedicăm acestor activități, angajându-ne în mod activ în lupta pentru drepturile omului.

 

Ești doctorand și culmea, nu ai văzut acest model în familia ta, fiind singurul care urmează cursuri doctorale din familie. Cât de mult te onorează acest rol?

Pentru mine, urmarea studiilor doctorale reprezintă un demers determinat de necesitatea de a fi recunoscut și avizat atât de comunitatea academică, cât și de cea civică, în domeniul cercetării despre romi. Este adevărat că statutul academic are o importanță considerabilă în cadrul societății, iar absolvirea unor astfel de studii conferă un anumit grad de credibilitate și recunoaștere profesională. Chiar dacă aș fi putut să continui cercetarea fără a deține un titlu de doctor, impactul și seriozitatea cu care munca mea ar fi fost primită ar fi fost, fără îndoială, diminuate.

Consider că este un privilegiu să particip la acest nivel de studii și, în același timp, o responsabilitate majoră, mai ales acum, când mă apropii de finalul parcursului meu doctoral și sunt în faza de pregătire a tezei de doctorat. Această etapă vine la pachet cu un nivel semnificativ de stres, însă, cu speranța și credința în ajutorul lui Dumnezeu, sunt optimist că voi finaliza cu succes doctoratul și îți voi împărtăși vestea bună în toamnă.

 

Ești mijlocitorul dintre educație și familia ta. Spun asta pentru că tatăl și fratele său, nevăzători fiind, nu au urmat școala. De unde motivația interioară?

Motivația mea interioară își are rădăcinile în moștenirea familială și în exemplele de perseverență și dedicare pe care le-am avut în tatăl și unchiul meu. Ambii au fost figuri eminente în domeniul muzical, considerați veritabile fenomene pentru talentul lor. Unchiul meu, deși a părăsit lumea prea devreme pentru a-și vedea cariera muzicală înflorind pe deplin, și tatăl meu, care, deși recent decedat, a avut o contribuție semnificativă în dezvoltarea muzicii lăutărești. Chiar dacă nu au avut înregistrări oficiale în case de discuri, tatăl meu a devenit cunoscut publicului cântând în fața oamenilor din localitate în localitate, oferind spectacole memorabile care au avut un impact emoțional profund asupra auditoriului. Muzica lui transmitea emoții intense, cu o precizie și o virtuozitate rar întâlnite, făcându-l de neuitat chiar și fără utilizarea cuvintelor.

Această pasiune și profesionalism, demonstrată prin studiu asiduu și o umilință deosebită, au fost o sursă de inspirație constantă pentru mine. Am învățat de la tatăl meu că măiestria în orice domeniu vine cu dedicare și că valoarea unui om nu se măsoară în diplome, ci în capacitatea de a lăsa o amprentă pozitivă în viețile celorlalți. Experiențele de viață pe care le-am trăit alături de ei au fost o adevărată școală de viață, pregătindu-mă pentru provocările și realizările mele personale și profesionale.

 

 

Ai ales sociologia în detrimentul oricărei ramuri superioare de studii. Poate pentru că a fost, pe vremea când erai elev, tu însuși copilul lovit de etichete?

Am ales sociologia motivat de o dorință profundă de a înțelege și a aborda dinamica etichetărilor și prejudecăților cu care m-am confruntat personal în societate. Observația mea asupra modului în care prejudecățile și stereotipurile sunt încorporate în identitatea culturală românească, chiar și în rândul persoanelor cu un nivel educațional avansat, m-a determinat să caut răspunsuri și soluții prin prisma sociologiei. Recent, atitudinea discriminatorie față de refugiații ucraineni m-a făcut să reflectez și mai profund la acest aspect, subliniind rolul important al educației în formarea unui mod de gândire deschis și informat.

Fie că ești etichetat ca rom, fie că ești persoană cu dizabilități, provocarea este să te pregătești să faci față reacțiilor societății și, dacă posibil, să contribui la schimbarea acesteia. Sociologia oferă uneltele necesare pentru a analiza, înțelege și propune soluții la problemele sociale, permitându-mi să îmi canalizez experiențele și observațiile într-un cadru academic și practic, cu speranța de a genera schimbări pozitive în comunitate.

 

Le mai simți acum? Priviri, voci auzi? Cum ai învățat să le faci față?

Simt în continuare privirile și vocile, ceea ce este deosebit de descurajator este faptul că acestea provin adesea de la persoane implicate în organizații și instituții dedicate promovării egalității și drepturilor omului. Ironia situației este că, în ciuda misiunilor lor declarate, unele dintre aceste entități adăpostesc indivizi care manifestă comportamente contrare principiilor pentru care ar trebui să lupte. Experiențele mele în dezbateri interne sau în interacțiunile sociale au dezvăluit adesea discrepanțe între valorile promovate și modul de gândire real al unora dintre acești așa-zisi susținători ai egalității.

Pentru a face față acestor situații și a diminua impactul lor negativ asupra mea, am învățat să am încredere în propriile capacități și să nu permit altora să mă evalueze pe baza propriilor lor prejudecăți sau limitări. Este esențial să recunoaștem că suntem propriii noștri evaluatorii și că, în fața unei lupte aparent pierdute cu societatea, eșecul nu înseamnă că suntem vinovați sau slabi. Această perspectivă interioară m-a ajutat să rămân rezilient și să continui să lupt pentru ceea ce este corect, indiferent de provocările sau obstacolele întâmpinate.

 

Lupți pentru egalitatea de șanse. E greu să învingi mentalitatea societății noastre?

Într-adevăr, lupta pentru egalitatea de șanse este o provocare majoră, având în vedere că prejudecățile și stereotipurile sunt profund înrădăcinate în mentalitatea colectivă. Această încorporare a prejudecăților în structura societății noastre complică semnificativ eforturile de a induce o schimbare pozitivă. Cu toate acestea, nu consider că este o misiune imposibilă. De-a lungul timpului, am observat schimbări în modul de gândire al unor persoane care, inițial, aveau viziuni limitative despre cei considerați diferiți de ei. Aceste schimbări au fost posibile la indivizii deschiși să primească și să proceseze informații noi sau necunoscute.

Pentru a facilita acceptarea diversității, societatea are nevoie de acces la informații corecte și relevante, lucru care, din păcate, este adesea lipsă. Educația joacă un rol foarte important în acest proces, iar introducerea și continuarea educației despre diversitate și toleranță de la o vârstă fragedă, în cadrul școlii, poate contribui semnificativ la schimbarea mentalităților pe termen lung. Aceste schimbări necesită timp și răbdare, transmițându-se de la o generație la alta.

Naționalismul exagerat sau, mai grav, extremismul, nu mai are loc în societatea modernă și constituie o amenințare reală la adresa coeziunii și păcii sociale. Exemplele istorice arată că astfel de atitudini pot conduce la tragedii de proporții, iar ideologiile eugeniste reprezintă un pericol real. În acest context, este esențial să lucrăm împreună pentru promovarea unei societăți mai deschise și mai incluzive, în care diversitatea este văzută ca o resursă, nu ca un motiv de diviziune.

 

Cum contribui la rezolvarea problemelor pe care consideri că le întâmpină oamenii în societatea noastră?  Ai vreo soluție?

Contribuția mea la abordarea problemelor societății este multifacetedă, adaptându-mi eforturile în funcție de diversitatea și complexitatea provocărilor. Deși nu am urmat un plan de intervenție prestabilit, datorită variabilității problemelor, am adoptat mai multe roluri strategice prin care îmi pot exercita influența în mod constructiv.

Ca promotor al diversității culturale, acționez dintr-o perspectivă academică, creând și diseminând cunoștințe care, sper, vor contribui la schimbări pozitive pe termen lung în modul în care societatea percep și valorizează diversitatea. În această capacitate, lucrez pentru a educa și sensibiliza, având ca obiectiv final o societate mai deschisă și mai incluzivă.

În rolul de monitor al drepturilor omului, intervin direct și imediat pentru a ajuta persoanele afectate de abuzuri și discriminare. Această activitate implică adesea colectarea și raportarea dovezilor de încălcări ale drepturilor omului, precum și sprijinirea victimelor în accesarea justiției și repararea prejudiciilor suferite.

Ca activist pentru drepturile omului, aplic cunoștințele și experiențele mele pentru a milita în favoarea schimbărilor legislative, politice și sociale necesare pentru a asigura egalitatea de șanse pentru toți. Acest rol implică o varietate de activități, de la campanii de conștientizare publică și advocacy, la colaborarea cu alte organizații și entități pentru a influența politici și practici.

În esență, abordarea mea este holistică și se bazează pe convingerea că schimbarea semnificativă necesită eforturi conjugate și adaptate la specificul fiecărei probleme. Prin combinarea acestor roluri, îmi propun să contribui la crearea unei societăți mai juste, mai echitabile și mai incluzive.

 

 

Îi înveți prin exemplul propriu și pe ceilalți care fac parte din categoria minoritară din care faci și tu parte să-și iubească condiția și etnia?

În încercarea mea de a influența și inspira comunitatea din care fac parte, nu am urmărit intenționat să devin un model sau un exemplu de urmat. Perspectiva mea asupra acestei chestiuni a fost prezentată în cartea autobiografică „Pe marginea prăpastiei”, unde am deschis o fereastră către viața mea personală, nu cu scopul de a-mi promova imaginea, ci mai degrabă de a împărtăși experiențele prin care am trecut. Reacțiile la povestea mea variază: în timp ce unii mă văd ca pe un exemplu de determinare și voință, alții mă consideră o inspirație, semn că „se poate”. Există, de asemenea, posibilitatea ca pentru unii să fiu perceput ca un model de urmat.

Conștientizez că societatea în ansamblu beneficiază de pe urma exemplarelor de succes, întrucât acestea pot contribui la schimbarea mentalităților, indiferent de poziția pe care o persoană o ocupă în cadrul acesteia. Deși s-ar putea ca contribuția mea să pară nesemnificativă la scară largă, ca o picătură în ocean, consider că este esențial să recunoaștem că fiecare picătură contează. Prin propriile mele acțiuni și prin modul în care mă raportez la viață, sper să ofer un punct de referință pozitiv pentru comunitatea mea, încurajându-i pe ceilalți să își îmbrățișeze cu mândrie identitatea și să lucreze împreună pentru o societate mai incluzivă și mai echitabilă.

 

Cât de importantă este asumarea identității etnice?

Asumarea identității etnice este extrem de importantă și reprezintă un subiect de mare actualitate, discutat intens, inclusiv online, de către romii tradiționali. Într-o societate în permanentă evoluție, schimbările sunt resimțite acut și în cadrul minorității rome, unde identitatea etnică este într-un continuu proces de transformare, sub influența diverselor factori. Unul dintre acești factori este cel economic, care a determinat ca multe dintre meseriile tradiționale specifice romilor să devină învechite. Chiar și lăutăria, care a rezistat timpului, s-a transformat, fiind adaptată de majoritate pentru divertisment, forțând lăutarii romi renumiți să adopte o abordare comercială pentru a supraviețui, ceea ce a dus la pierderea identității muzicale autentice.

Practicile ezoterice, altădată specifice romilor, sunt acum industrializate și preluate de majoritate, schimbându-și semnificativ natura. Alte meserii, cum ar fi spoitul ceaunelor, dresajul de urși, sau fierăritul, sunt fie pe cale de dispariție, fie au dispărut complet. În acest context complex, se ridică întrebări despre fundamentul identității culturale a romilor și motivele pentru care anumite segmente din această comunitate își asumă încă apartenența etnică.

Romaniphenul, baza ideologică a culturii romilor, ar putea fi considerat un element esențial al identității etnice, dar și acesta se confruntă cu schimbări semnificative. Migrația, căsătoriile mixte și conversia religioasă influențează profund tradițiile comunitare, modificând rolurile tradiționale de gen și relația dintre libertatea individuală și tradiția comunitară. Cu toate aceste schimbări, am observat că romii sunt printre puținii care își păstrează tradițiile în forma lor autentică.

Asumarea identității etnice în rândul romilor este un proces complex, influențat de schimbările socio-economice, culturale și ideologice. Deși comunitatea romă se confruntă cu provocări semnificative în menținerea și adaptarea tradițiilor sale, identitatea etnică rămâne un pilon central în definirea și afirmarea sinelui într-o lume în schimbare.

 

Simți că trebuie să munciți de zece ori mai mult ca să fiți văzuți, validați?

Da, sentimentul că trebuie să muncim de zece ori mai mult pentru a fi văzuți și validați este o realitate cu care se confruntă mulți dintre noi, în special în comunitatea romă. Este o luptă constantă, marcata de progrese semnificative, deși adesea nerecunoscute de societate. Romii, în pofida presiunilor rasiste și a condițiilor sociale precare, au făcut pași importanți în adoptarea educației și sunt din ce în ce mai prezenți în domenii variate, cum ar fi justiția, educația sau medicina. Această evoluție reflectă o dorință și o strădanie remarcabilă de depășire a barierelor istorice și sociale.

Pe parcursul propriului meu drum, atât în calitate de rom cât și de persoană cu dizabilități, am simțit greutatea acestor lupte. Ajungerea în poziția dorită este doar începutul; urmează apoi o nouă bătălie pentru a te menține acolo. Aceasta este o realitate dureroasă, care conduce uneori la evitarea asumării identității etnice, sub greșita impresie că renunțarea la această parte a sinelui ar facilita respectul și recunoașterea meritelor profesionale și umane. Este o mărturie a presiunii constante sub care trăiesc membrii comunității rome, un indicator al nevoii de schimbare în percepția și acceptarea socială.

 

Dacă ar fi să mă iei de mână și să mă conduci în perioada copilăriei tale, aș simți alături de tine durere? Sau cu ce trăiri, emoții te-ai întâlnit?

Călătoria în perioada copilăriei mele te-ar confrunta cu emoții profund contrastante, o ilustrare a durității și frumuseții vieții. În primul rând, te-aș ghida prin momentele dureroase ale copilăriei, unde suferința și incertitudinea viitorului erau realități zilnice. Ai simți greutatea de a fi diferit, ținta ironiilor și glumelor răutăcioase din cauza dizabilității și etniei, o experiență pe care astăzi o numim bullying. Ai înțelege singurătatea unui copil care, lipsit de curajul de a împărtăși durerea cu familia, plângea pe ascuns sub pătură, rugându-se pentru dreptate și înțelegere.

Însă, călătoria nu s-ar opri aici. Te-aș conduce apoi prin anii adolescenței, un timp în care, în sânul familiei extinse, am învățat ce înseamnă să fii cu adevărat om. Ai descoperi importanța valorilor de a te bucura de cele mici și de a nu judeca pe nimeni după aparențe, lecții de viață care modelează caracterul și percepția asupra lumii.

Nu aș vrea să te expun suferinței profunde trăite la începutul tinereții, când un accident de tren mi-a luat un picior și m-a confruntat cu o durere inimaginabilă. Acea parte a vieții mele, marcată de o luptă interioară intensă și de reconstrucție personală, reflectă forța umană de a depăși momente de cumpănă, dar este o experiență pe care prefer să o păstrez departe de dorința de a nu împovăra pe alții cu intensitatea acelei dureri.

 

În această călătorie prin copilăria și adolescența mea, te-aș invita să îmbrățișezi complexitatea emoțiilor umane, să înveți din durere și să prețuiești lecțiile de viață care ne formează ca indivizi și ne învață despre reziliență, compasiune și adevărata valoare a umanității.

 

 

Ce lipsește României?

România se confruntă cu o serie de provocări esențiale care necesită abordări strategice și o voință politică puternică pentru a fi depășite. La baza acestor provocări se află nevoia acută de a dezvolta și consolida o clasă politică de calitate, capabilă să guverneze prin principii etice și competență, nu prin interes personal sau de grup. Aceasta presupune, în primul rând, o evoluție a mentalității electoratului, care trebuie să depășească logica votului bazat pe raționamente mediocre și să prioritizeze meritocrația și integritatea în alegerea reprezentanților săi.

Un alt domeniu cheie care necesită reforme profunde este educația. Aceasta ar trebui să fie o prioritate națională, cu un focus pe revizuirea curriculei școlare pentru a se alinia la cerințele și provocările secolului XXI, îmbunătățirea pregătirii cadrelor didactice, depolitizarea instituțiilor de învățământ, modernizarea infrastructurii școlare și responsabilizarea elevilor și părinților. Educația este fundamentul pe care se clădește progresul social și economic al unei națiuni, iar România are nevoie de un sistem educațional care să promoveze gândirea critică, creativitatea și valorile democratice.

Meritocrația în administrația publică și instituțiile de stat este, de asemenea, un aspect care necesită atenție urgentă. Competența și profesionalismul ar trebui să fie criteriile principale în selecția și promovarea personalului, depășind practicile de clientelism politic și nepotism care subminează eficiența și credibilitatea instituțiilor.

În cele din urmă, progresul civic este esențial pentru consolidarea democrației și a societății civile. Acesta implică o participare activă și informată a cetățenilor în viața comunității și în procesele de luare a deciziilor, precum și un angajament față de principiile transparenței, responsabilității și respectului reciproc.

România se confruntă cu necesitatea unor schimbări semnificative în sfera politică, educațională și civică. Aceste schimbări necesită timp, răbdare și un efort concertat din partea tuturor actorilor sociali, de la guvern la cetățeni, pentru a construi o societate mai justă, prosperă și incluzivă.

 

 

Documentarul Ultimul căldărar începe cum nu se poate mai expresiv: auzim bătăi metalice, în timp ce privirea ne este captată de prim-planul cu mâna ridată și durdulie – cu oja roșie, pe alocuri ciupită de pe ungiile late -, ce ține de marginea unui vas mare din metal neșlefuit. Mâna bătrânei este ajutată de o altă mână, bărbătească, vizibil brăzdată de anii de muncă, dar mai înnegrită de funinginea cărbunilor. Toate acestea, acompaniate de barosul care face mișcări neîncetate de du-te-vino pe metalul greu.

Meseria asta nu se poata salva, dacă oamenii nu mai vor să mai cumpere lucruri de la noi. Oamenii, românii, nu mai caută oalele noastre, cazanele noastre. Oamenii le cumpără din magazin, smălțuite, din alea, făcute de fabrică.” Declarația îi aparține lui Geo și exprimă, în marea sa simplitate, adevărul limpede ca apa râului despre soarta meșteșugurilor românești, inclusiv a celor practicate de către minorități.

Acest film, semnat de către jurnalista Elena Stancu și fotograful Cosmin Bumbuț, urmărește povestea lui Geo Stănescu, un tânăr căldărar din satul Corcova (județul Mehedinți), care nu își mai poate întreține familia, pentru că nu nimeni nu îi mai cumpără oalele. Astfel, el se vede nevoit să se alăture miilor de români care au luat calea străinătății, și să plece în Franța, la cules de mere.

Din momentul când Geo a devenit soț, a decis și să renunțe la școală, pentru că se transformase într-un bărbat însurat și nu voia „să râdă țiganii de el”

Pe lângă caracterul aproape exotic al peliculei filmate în sânul unei familii de romi căldărari – pentru că ne este oferită o frescă din lumea și obiceiurile acesteia -, povestea este de fapt una care ridică un văl de pe ochii privitorilor: meșteșugurile noastre, prezente pe pământul românesc din vremuri îndepărtate, pier pe zi ce trece.

Însă producătorii au „bătut fierul” și pe obiceiul de la care familiile tradiționale de romi nu se abat sub nicio formă: căsătoriile între copii. Familiile trebuie să-și căsătorească odraselele cât sunt mici, altfel intervin bătrânii: „Ce, ești român? Ești țigan!”.

Aflăm, urmărind cele 59 de minute de film, că Geo s-a căsătorit cu Marina atunci când cei doi aveau 12, respectiv 13 ani. Ei se amuză și acum, când povestesc, în fața camerei de filmat, cât de stângaci și de speriați au fost în noaptea nunții lor. „La 12, ani ce să știi?”, întreabă ei, retoric.

„Hai, Marină, că ne omoară ăștia!”, rememorează Geo spaima și jena momentului intim, ajuns la paroxism după ce au realizat că rudele așteptau lângă ușă ca proaspătul cuplu să-și consume căsătoria.

Din momentul când Geo a devenit soț, a decis și să renunțe la școală, pentru că se transformase într-un bărbat însurat și nu voia „să râdă țiganii de el”. Așa că a învățat, la rândul său, să facă oale și cazane. Însă îndeletnicirea, pe care o stăpânește cu o măiestrie lăudată de către bătrâni, este inutilă, fără clienți. Așa că tânărul își întreține familia mergând la cules de mere în Franța.

Familiile trebuie să-și căsătorească odraselele cât sunt mici, altfel intervin bătrânii: „Ce, ești român? Ești țigan!”

Elena Stancu și Cosmin Bumbuț surprind, în Ultimul căldărar, momentele de dinaintea plecării cuplului și a copilului lor în „Hexagon”. Ei știu că îi așteaptă muncă grea și un „trai rău și mizerabil”, printre „gunoaie, barăci și șobolani”, dar nu au de ales. În țară nu este de lucru.

Pe parcursul documentarului, care a avut premiera în cadrul Docuart Fest 2016, când a luat premiu pentru cea mai bună imagine, privitorul este amuzat, intrigat, dar nu poate să nu fie încercat de o sinceră mâhnire atunci când se întoarce la adevăratul motiv al plecării familiei de căldărari în Franța: oamenii nu mai apreciază obiectele născute din meșteșug, ci preferă produsele din fabrici. Câteva cadre, precum fetița îmbrăcată în alb de pe uliță și veselia romilor, acompaniată de nelipsitele manele, nu pot să nu îți genereze zâmbete și empatie.

Ultimul căldărar a obținut premiul pentru debut, în cadrul Transilvania International Film Festival (TIFF) 2017.

Foto deschidere: captură Ultimul căldărar

Trailer „Ultimul căldărar”

 

Cântec de dragoste, interpretat la cobză de către Bogdan Simion

Are numai 26 de ani, este cel mai tânăr cobzar din țara noastră, cântă la o cobză veche de 95 de ani, este absolvent de Litere (licență și master) și pregătește o teză de doctorat despre imaginea Regelui Carol I în secolul XIX. Această prezentare nu constituie decât o palidă descriere a lui Bogdan Simion, un tânăr sclipitor, originar din Râmnicu Vâlcea, care, în viziunea mea, este cea mai tânără „enciclopedie muzicală umană”. Am purtat o discuție de colecție cu Bogdan, în cadrul căreia mi s-a dezvăluit o remarcabilă frescă a istoriei muzicii lăutărești.

Matricea Românească: De ce cobza? Cum ai învățat să cânți?

Bogdan Simion: Cobza, pentru că este cel mai vechi instrument cu coarde din Peninsula Balcanică, pentru că este singurul instrument care nu există decât într-o fâșie extrem de subțire pe întreg teritoriul României. Întinderea maximă a cobzei în secolul XIX era undeva din extremitatea vestică a județului Mehedinți și până în extremitatea nordică a județului Botoșani, călcând, practic, pe dedesubtul Carpaților, neajungând niciodată în Transilvania și nici în Maramureș. Cum îi zic eu, afectiv, Bible Belt-ul românesc sau rust belt-ul, cum îi zic americanii. Adică zona aceea, îngrozitor de săracă, din nordul Moldovei și până în vestul Olteniei. Și pentru că este un instrument completamente original pe această planetă, la care mai cântă, după cunoștințele mele, în jur de 10 persoane. Cel mai tânăr, în afară de mine, având 60 de ani. Nu a fost o plăcere, ci am perceput-o ca pe o datorie. Cred că ar trebui să te apuci și tu de cântat la cobză!

Am învățat să cânt de la toți cobzarii care mai trăiesc în România astăzi. Am avut oportunitatea să mă întâlnesc și cu un cobzar evreu, ultimul cobzar evreu din Moldova de Sus, comuna Coșula, județul Botoșani. Este Constantin Negel – sigur, evreu cu nume schimbat -, denumit afectiv Moș Negel, pentru că e un moșneag. Eu l-am întâlnit pe Moș Negel când avea 91 de ani. Am stat o perioadă la el și am avut câteva întâlniri importante cu el, până când a murit la vârsta de 93 de ani. În rest, toți ceilalți cobzari pe care i-am întâlnit sunt romi lăutari, pentru că evrei muzicanți de klezmorim și muzicanții de husnu din nordul Moldovei și din Maramureșul voievodal au dispărut în epoca aceea, despre care nu aș vrea să vorbim.

Matricea Românească: Ce este lăutăria? Cum este percepută ea în România?

Bogdan Simion: Dacă discutăm din punct de vedere metodologic și etimologic, cred că este cel mai simplu. Lăuta este o familie de instrumente într-o extensie uriașă dintr-un colț în celălalt al globului – de la sitar-ul indian, trecând prin setar-ul persan, barbat-ul persan, oud-ul, din califatul arab. De la acel oud, cu prefixoidul arab al-oud, avem noi cuvântul alăută și alăudar. E lăutarul care-ți cântă din lăută și care te și laudă. Se poate discuta mult, eu nu sunt lingvist, dar sunt pasionat de subiect. Ajungând până la balalaika rusească, până la banjo-ul de pe plantațiile de bumbac din sudul Americii și, de ce nu, și la instrumentele poeților și barzilor din Africa subsahariană.

Extensia aceasta a instrumentelor vine odată cu popoarele migratoare și a căpătat o formă locală, distinctivă, și aici. Nu doar aici, ci și în Portugalia, și în Spania, și peste tot pe această planetă. Pentru pavan a scris Vivaldi, pavan-ul fiind omologul lăutei în partea de nord a Italiei. În ziua de astăzi, cobza e aproape de negăsit.

Întâi de toate, lăutarul era strict cel care cânta la lăută. Nu m-aș referi la Transilvania și la Maramureș, pentru că e cu totul altă poveste, ele sunt provincii austro-ungare, sunt legate, din punct de vedere cultural, mai degrabă de Europa Centrală, decât de Peninsula Balcanică. În schimb, în Țările Române, în Principate, lăutarul era cel care cânta la cobză. Lăutarul era cobzarul, scripcarul era vioristul, iar muscalagiul era naistul – trioul clasic de taraf din ultimul sfert al secolului XVIII și de mare popularitate la jumătatea secolului XIX. După care, ușor, sigur că lăutarul a derivat în orice instrumentist, într-o primă fază, apoi desemnând inclusiv soliștii vocali și, în vremea din urmă, cântăreții de muzică de petrecere, soliștii de manele șamd. Aceasta este evoluția istorică a termenului „lăutar”.

Bogdan Simion: „Am învățat să cânt de la toți cobzarii care mai trăiesc în România astăzi”

Bogdan Simion: „Am învățat să cânt de la toți cobzarii care mai trăiesc în România astăzi”

Acum, lăutăria, în mediile de romi lăutari, desemnează o muzică extrem de diferită de cea pe care v-am cântat-o eu. Este o muzică extrem de aproape de sufletul meu, o muzică foarte nouă, nu mai veche de perioada interbelică – îndrăznesc să spun că a apărut după al Doilea Război Mondial și desemnează muzicile urbane, produse de romii lăutari. Aș cita câteva nume, pentru o mai bună înțelegere: Ion Nămol, Romica Puceanu, Florică Roșioru, Dona Dumitru Siminică. Ei sunt reprezentanți de muzică lăutărească. Este muzica romilor lăutari de la oraș, nu are legătură cu muzica țărănească. Sigur că are rădăcini evidente în muzica sătească, pentru că oamenii aceia, mai devreme sau mai târziu, tot de la sat au venit.

Dar muzica pe care ei au început s-o dezvolte, începând cu perioada interbelică, ajungând la un vârf estetic – în opinia mea – în anii ’50-’60, este această muzică lăutărească sau lăutăria. Cea din urmă desemnează un gen de muzică foarte diferit de ceea ce cântă lăutarii de țară. Lăutarii de oraș cântă muzică lăutărească, sau muzică lăutărească urbană, sau de mahala, sau țigănească. Deși dintre interlocutorii mei, lăutarii bătrâni cu care am stat eu de vorbă de-a lungul vremii, unii puneau accentul pe muzică lăutărească țigănească, și alții pe muzică lăutărească țigănească. Adică unii o socoteau o muzică reprezentativă pentru o breaslă, indiferent de etnie, în timp ce alții o socoteau o muzică distinctiv romă. Încă nu m-am hotărât care dintre variante este corectă, dar este limpede că există intelectuali de marcă în secolul XX – îndrăznesc să dau câteva exemple: Ștefan Iordache, Gheorghe Dinică, Fănuș Neagu, Mircea Cărtărescu -, extrem de atașați de aceste cântări țigănești de groapă, de jale, de pușcărie.

Sigur că muzicile au devenit și ale lor. A spune că muzica este țigănească sau românească implică faptul că noi trebuie să știm cu precizie care dintre cele două etnii și-o arogă. Or, sigur că țiganii au produs-o, dar și românii au ascultat-o. Atunci, e destul de complicat să discutăm. În general, suntem pe nisipuri mișcătoare, frontierele sunt întotdeauna periculoase în cultură și e destul de complicat.

Pentru că s-a discutat atât de puțin în ultima jumătate de mileniu despre contribuția extraordinară a romilor la cultura românească, simt nevoia uneori să le exagerez meritele. Și o fac cu bună știință. Asta se întâmplă pe toată planeta, numai la noi nu se întâmplă. Noi, în continuare, am rămas daci. E în regulă, dar mă tem că nu cunoaștem foarte multe despre secolul XV, ca să vorbim despre secolul I. În prezent, lăutăria este „demonizată”, ca toate celelalte muzici de tradiție orală și ca toate muzicile de amestec. Unele sunt de fuziune. De exemplu, muzica lăutărească este o muzică de fuziune. Maneaua este o muzică de amestec. Sunt lucruri foarte diferite. Fuziunea se petrece în timp îndelungat. Timp de 100 de ani îți cântă în grecește, apoi în turcește, și toate aceste straturi se pun unul peste altul și la un moment dat se produce un rezultat despre care putem discuta. În timp ce, maneaua este o muzică de amestec neintegrat. Maneaua este singurul gen de muzică din istoria muzicii de pe pământul românesc ce a fost demonizată până la Dumnezeu și înapoi, pentru că nu e nimic mai ușor decât să râzi de niște romi analfabeți.

Există un soi de romantism legat de muzica lăutărească

Muzica lăutărească, în schimb, în anumite medii, mai ales în cele de tineri, de intelectuali, de boemi, a devenit un bun omolog al blues-ului american, al flamenco-ului andaluz și al fado-ului portughez. Există un soi de romantism legat de muzica lăutărească. E o chestiune de cafenea, cu fum, cu femei ușoare, cu miros de coniac, de vanilie și de transpirație. E o chestiune romantică la muzica lăutărească, ce la manele n-a trecut. Părerea mea e că n-a trecut destul timp. Când va trece timpul… Iată, avem niște tineri progresiști în România, putem să le spunem hipsteri, cum vrem noi. Există o categorie de tineri progresiști în țară care au început să îmbrățișeze maneaua – cu curiozitate, cu bucurie, cu haz, unii dintre ei.

Muzicile mai noi, muzica țărănească din secolul XX, de pildă, muzica lăutărească și maneaua ne amintesc, mai ales în sudul și în estul țării, de același lucru: de moștenirea noastră otomană, balcanică, rușinoasă, pe care trebuie să o ascundem sub preș, din dorința noastră, de la pașoptism încoace, de a deveni „evropeni”. Cum ziceau înaintașii noștri pașoptiști: „Să ne îmbrăcăm evropenește și să ne comportăm evropenește. Nu avem cum să ne comportăm evropenește, dacă vine cioroiul fără dinți în gură și bate cobza. Că aia ne amintește de bazarul împuțit, isfanahez, și nu avem treabă cu lumea aceea”. Dar sarmaua ne place, și koftaua, sau chifteaua. Dar cât mai puțin Orient cu putință. Când e cu Orient, e cu probleme!

Matricea Românească: La sat, țăranul cum percepea lăutarul?

Bogdan Simion: Drept „cioroiul care trebuia să cânte”. Nu se înțelege un lucru, este simplu, doar că istoria muzicilor folclorice de la noi a fost „ocultată” începând cu primul sfert al secolului XX. Cam de când Corneliu Zelea Codreanu s-a urcat pe fabrica de cărămidă de la Iași, a arborat drapelul României și a început să strige că a venit „ciuma” jidănească, bolșevică peste noi. Din momentul acela, țăranul nu mai avea tălpile crăpate, nici haina ruptă, prin sat îl pozau antropologii plătiți de Casa Regală, îl îmbrăcau în costum de ginere și așa mergea la coasă. A apărut țăranul imperial, cel cu mustățile răsucite, îmbrăcat în alb imaculat, care strălucește în fotografiile gustiene. Lucrurile sunt simple: până la eliberarea din sclavie a țiganilor, în 1856, muzica era aproape de neauzit. Singurele forme de cântări întâlnite erau niște forme primitive de doină, niște capete de doină – putem să le asemănăm cu doinele din munții Gorjului de azi – capete de doină cu noduri din Lăpuș, capete de doină din Bucovina. Adică acele cântări tânguite, care ne amintesc tulburător de mult de muzicile persane.

Rugă cântată la cobză

O bună parte din aceste informații, absolut verificabile, sunt amestecate cu credințele mele, și-mi asum chestiunea aceasta. Aceste tipuri de cântări tânguite, jelite, aritmice – acesta este, poate, cel mai important element de structură a doinei, acela că nu are ritm. E o jelitură, aproape ca un cântec de muezin, care se cântă mai mult în sine, decât în exterior. Mai sunt anumite forme de cântece de leagăn, anumite forme de cântece de groapă – care se îngemănează mult cu aceste doine. Și la horă-n sat erau un fluieraș sau un cimpoier, și un dubaș. Unul bătea toba și unul sufla-ntr-o țeavă. Nu știm cât de bine – probabil, prost.

În același timp, exista o efervescență muzicală incredibilă la curțile boierești. Țiganii, cu mai puține drepturi decât această masă pe care ne ținem noi paharele, ținuți ca niște vite de către boieri timp de o jumătate de mileniu – cea mai lungă perioadă de sclavie din istoria umanității – erau puși să cânte. Mulți dintre ei, venind structural din Imperiul Persan, au adus cu ei un barbat, care s-a transformat în cobză, un keman, care s-a transformat, la întâlnirea cu Occidentul, în țibulcă și apoi în vioară, și mai era și un muscal sau un nei, care s-a transformat în nai. Instrumentele au fost aduse și muzicile au fost amestecate. Nu erau deloc locale, ci, în general, turco-grecești.

Acesta este, poate, cel mai important element de structură a doinei, acela că nu are ritm. E o jelitură, aproape ca un cântec de muezin, care se cântă mai mult în sine, decât în exterior

În momentul în care Barbu Știrbei a decis să-i scoată pe aceștia din statutul de vite și să-i transforme în oameni – sigur, sub parfumul ideilor de la Paris și de la Viena aduse de către tinerii conduși de Dinicu Golescu și de urmașii lui, și apoi de Alecu Russo – ei bine, în momentul acela, o foarte mică parte dintre țigani erau muzicanți. Comunitatea romilor este extrem de eterogenă, sunt o grămadă de subgrupuri etnice cu limbi diferite, culturi diferite, dar noi folosim eticheta „țigănesc”. E ca și cum ai spune „limbi africane”. Habar n-avem ce cântau poeții aceia prin Sub-Sahara și din ce caste veneau oamenii aceștia! Multe dintre aceste subgrupuri etnice au denumiri care țin de practicarea unor vechi meserii. O mică parte erau lăutari. Țiganii lăutari, ca subgrup etnic, nu erau desemnați drept muzicanți, ci erau o categorie în care toți cântau. Cu asta se ocupau. Și noi, românii, avem o ocupație tradițională: păstoritul. Oamenii aceștia, atunci când au fost eliberați, au avut trei variante: cei mai buni dintre ei au rămas lângă boieri ca lăutari nobili, care purtau hainele vechi ale boierilor.

„Petrecere cu lăutari”, Theodor Aman (secolul XIX) Foto: mnar.arts.ro

„Petrecere cu lăutari”, Theodor Aman (secolul XIX) Foto: mnar.arts.ro

V-aș propune tabloul „Petrecere cu lăutari” al lui Theodor Aman. Acolo este un tablou splendid unde, pe partea stângă, este un grup de lăutari îmbrăcați cu caftan, cu paftale, cu papuci rotunzi – îmbrăcați precum turcii. Pe partea dreaptă, boierii sunt îmbrăcați după ultima modă de la Paris. Tabloul este pictat la jumătatea secolului XIX și arată exact ruperea, diferența. Dar aceia purtau hainele vechi ale boierilor. Lăutarii reprezintă o categorie aparte, deoarece au devenit, în primul rând, aculturați – și-au pierdut limba, și-au pierdut tradițiile, obiceiurile. Aș da câteva exemple: Cristache Ciolac, Angheluș Dinicu, Grigoraș Dinicu, familia Voicu. N-aș intra în contemporaneitate. Ei au fost categoria cea mai privilegiată.

A doua categorie a fost reprezentată de către cei ce erau mai puțin buni decât aceștia, care s-au dus pe la hanurile de la răscruce de drumuri. Niște armeni, greci, evrei au deschis mici pensiuni. Țiganii au zis: „Cântăm și noi aici, pentru pomană”. A treia categorie și poate cea mai importantă, ca să ajungem la subiectul muzicii țărănești, s-a pus la dispoziția țăranilor, pentru că n-a avut încotro. Membrii ei s-au așezat la marginea satelor de români și au zis: „De azi înainte, noi vă păzim ritualul. De azi înainte, nu mai suflați voi în fluiere și în cimpoaie și bateți în tobe. Am venit noi cu viorile, cu cobzele și cu țambalele”.

Țăranii români au lăsat muzica pe mâinile țiganilor, care au devenit stăpâni pe ritual. Din momentul acela, sigur că au început să cânte ce pofteau. Asta ușor-ușor, pentru că la început țăranii erau extrem de stăpâni pe ritual, știau foarte bine ce trebuie să se cânte și ce nu. Dar țiganii au început să îi mai păcălească. În vremea din urmă, românii cunoscând tot mai puțin această muzică – eu mi-am pierdut demult speranța că mă întâlnesc cu un român care să știe ce e capul de horă, ce e sârba boierească, ce e brâul, geamparaua sau doina -, sigur că lăutarii cântă ce poftesc, pentru că oamenii nu știu ce să le ceară. Sigur că mulți dintre ei s-ar bucura ca oamenii să spună clar: „Domnule, eu sunt din sudul țării, aș vrea muzici gorjenești”. În momentul în care îi spui așa: „Nu știu, cântă ceva să ne veselim, să dansăm, să ne bucurăm, să bem un pahar de vin”, îți va răspunde: „Bun, atunci îți cânt ce vreau eu.”

De la începutul secolului XIX și până astăzi, asistăm la confiscarea – nu în sens rău – a cvasi-totalității muzicilor de tradiție orală și ajungerea lor în mâinile unei minorități. De 150 de ani, e atât de mult, încât habar nu mai avem cum suna muzica românilor. Ah, că ne mai întâlnim cu niște țărani prin Bucovina, cu niște țărani prin centrul Câmpiei Transilvaniei, bine, dar imediat cum își „dau drumul la glas”, sesizezi niște cvinte maghiare.

Matricea Românească: Ce motive au fost adoptate în muzica țărănească?

Bogdan Simion: Depinde de la regiune la regiune sau chiar de la o microregiune la alta. Muzicile din Gorj erau extremisim de diferite de cele din Gorj, începând cu instrumentar, frază muzicală, armonie, linie melodică. Maramureș, Lăpuș, Chioar, Codru – acestea deja sunt două județe astăzi, Maramureș și Satu Mare.

Matricea Românească: Ce poveste spune cobza?

Bogdan Simion: Spune una care pleacă din spațiul turco-arab. Drumul pornește din Persia, ajunge în califatul arab, în perioada de aur a acestuia, descinde în Imperiul Otoman și niște țigani cumpărați de colo-colo o aduc în Țările Române și o transformă pentru muzicile locale. Și mai spune două lucruri, două forme muzicale extrem de importante – una este doina, și una este cântecul bătrânesc sau, cum se spune la școală, balada. Nu se spune baladă decât între intelectualii care nu au fost niciodată pe teren. Cântecul bătrânesc e epic, iar doina e lirică. Ele sunt înrudite ca formă muzicală. Doina exprimă sentimente, în timp ce cântecul bătrânesc spune o poveste. Acestea erau cântate prin acompaniament la cobza înrudită cu o sumedenie de instrumente din Orientul Mijlociu.

Cântecul bătrânesc e epic, iar doina e lirică. Doina exprimă sentimente, în timp ce cântecul bătrânesc spune o poveste

Matricea Românească: Spuneai că ai stat printre lăutari. Cum a fost experiența cu ei și cum decurge procesul învățării?

Bogdan Simion: Procesul învățării a fost deosebit de primitiv. Am niște amintiri foarte drăguțe cu Constantin Gaciu din județul Olt, care probabil a fost cel mai important mentor al meu. Mergeam la el acasă. Prima oară îmi lega mâna, ca să nu „trag” ca la chitară, cu ea dreaptă. Forma mâinii trebuia să fie ca un gât de lebădă. M-a învățat panație, după care încerca să mă facă să îmi coordonez glasul cu instrumentul. Apoi, ușor, m-am profesionalizat într-atât, încât veneam eu cu cântecele mele. Sigur că ei aveau un repertoriu slab. Au trecut, totuși, 45 de ani de comunism peste ei, care au lăsat niște urme. Eu veneam cu niște înregistrări, de la Institutul „Brăiloiu” pe care le transferam de pe discuri de gramofon în mp3, veneam cu iPod-ul, îi dădeam căștile, el încerca să-și imagineze cum ar fi acompaniat, și apoi le arhaicizam eu cât puteam.

E un amestec de antropologie muzicală cu arheologie muzicală și cu muzică. Eu n-am făcut muzica Academiei, pentru că nu am vrut. Am dorit să învăț în felul acesta, ce este soțul de Do și alte lucruri. Ei folosesc asta: Do e Do și are și un soț, care la școală se numește septimă. Ei zic soț, „ce se-nsoțește cu Do”. E un limbaj splendid. Când fac concerte cu oamenii aceștia, explic că ei nu sunt învățați să cânte cu fața la public, ci ochi în ochi, ca să-și dea semnale: „Partea a doua, partea întâi, treci, dă-o pe cealaltă”. Neavând partitură, există totuși un limbaj, care trebuie respectat. Doar că nu e unul scris, ci unul oral.

Matricea Românească: În câte locuri ai fost pe teren și ce te-a impresionat cel mai mult?

Bogdan Simion: Am fost mult de tot pe teren. De 10 ani, asta fac. Am fost în 15 localități mari, și încă 30 mai mici. Toate, cu muzicieni de tradiție. Aș comite o nedreptate să spun care mi-a plăcut mai mult. Nu poți să compari Fanfara de la Zece Prăjini cu Taraful din Clejani, cu trioul de la Gherla, sau cu lăutarii de la Gratia din Teleorman. E o nedreptate, pentru că lăutarii de la Zece Prăjini cântă toți cu instrumente de suflat: clarinet piccolo, trompete, tromboane, tube, pe o tradiție ruso-poloneză. Cei din Clejani cântă la țambal, la vioară, la contrabas. În trecut, cântau și la cobză, pe tradiție atât occidentală, cât și orientală, pentru că ei erau la întretăiere de drumuri pe Dunăre.

Am o evlavie atât de mare pentru Emil Mihail, cel care conduce trioul de la Gherla, cât întreaga-mi viață. Omul acesta, pe lângă faptul că este aproape orb – așa a fost de când era mic -, este etnic român, dat de părinții lui țiganilor să învețe vioara, pentru că nu-l puteau trimite la coasă, întrucât nu vedea. Are un trio, cel mai interesant trio din centrul Câmpiei Transilvaniei, o spun cu toată răspunderea. Spun și de ce: Emil Mihail, violonistul, este român, Urszui Kalman, bracistul, cel care cântă la violă, este maghiar, iar Pusztai Aladar, contrabasistul, este țigan de cultură maghiară. Oamenii aceștia trei reprezintă, fiecare, o feliuță din „tortul” Câmpiei Transilvaniei. Și cântă împreună de peste 50 de ani, muzici românești, țigănești și maghiare. Ei sunt un studiu de caz în sine.

De 10 ani, Bogdan Simion merge pe teren pentru a-și alimenta pasiunea pentru muzică și pentru a-și perfecționa arta

De 10 ani, Bogdan Simion merge pe teren pentru a-și alimenta pasiunea pentru muzică și pentru a-și perfecționa arta

Matricea Românească: Câte melodii cunoști? De asemenea, te rog să-mi vorbești despre proiectul tău, „Șamanul Mut”.

Bogdan Simion: Mi-e greu să spun câte melodii cunosc. Le-am socotit odată, erau 150, 170. Mândria mea este că eu cunosc cel puțin 15 cântece vechi țărănești din fiecare microregiune puternică de muzici tradiționale de la noi din țară, străduindu-mă să le cânt mai ales vocal, și la cobză, acolo unde e cazul, pentru că în Câmpia Transilvaniei și în Maramureș nu m-am dus niciodată cu cobza. Mi se pare lipsă de respect. Mă străduiesc ca emisia mea vocală să fie cât mai aproape de cântarea țărănească. Întotdeauna, cântările din Câmpia Transilvaniei le voi cânta „pe piept”, cu plămânii deschiși, și cu gura larg deschisă. În timp ce cântările țigănești de la București le voi cânta pe „voce de cap”, în falset, încercând să-mi transform glasul în unul feminin, lungind consoanele moi, în special „â-ul” și cântatul melismatic jelit, care leagă, de fapt, lăutăria de cerșetorie. Pentru că structura lăutăriei e legată de cea a cerșetoriei. Putem să vorbim mult sau puțin, dar este aceasta o chestiune profundă de vagabondaj.

În Câmpia Transilvaniei și în Maramureș nu m-am dus niciodată cu cobza. Mi se pare lipsă de respect

Mă străduiesc ca în fiecare povestioară să mă „contopesc” cu locul. Am învățat câteva cântări în limba idiș, am avut un episod în cadrul spectacolului „Șamanul Mut” cu muzicile pierdute ale evreilor din Moldova de Sus. Am avut un taraf tradițional de la Coșula, condus de Doru Farcaș, un splendid violonist rom din Botoșani. Poate că el e ultimul  violonist din „vechea gardă” botoșăneană. Să nu uităm că, dacă vorbim de Botoșani, vorbim de Iorga, de Eminescu, de George Enescu, de toată cultura română de la finalul secolului XIX. Nu ai nume mare din literatură și din istorie care să nu fie botoșănean. E ceva acolo!

„Șamanul Mut” este un pariu al meu. În urmă cu patru ani, sătul până peste cap de toți muzicanții care propun fuziune, am zis să fac un proiect care nu propune fuziune, ci „pe crud”, raw vegan, că e la modă. Nu vreau cu „o pătură” de hip hop, de rock. Evident că lumea a zis că sunt nebun să aduc așa ceva într-un club de tineri din București. Niciodată nu am avut spectacol cu mai puțin de 200 de oameni.

Matricea Românească: De ce crezi că a prins spectacolul?

Bogdan Simion: Pentru că nu mai auzi nicăieri aceste muzici. E limpede. În același timp, e trist că a prins, pentru că, în 2017, pot spune foarte relaxat că aceste muzici au devenit exotice.

Despre profesorul-învăţător Dana Smerea, cu 36 de ani de învăţământ la activ, se poate spune că şi-a închinat existenţa copiilor pe care îi creşte în spiritul iubirii de carte, dar şi de semenii lor. Matricea Românească a descoperit-o la Roman, într-un pitoresc colţ de Moldovă, acolo unde doamna profesoară lucrează dimineaţa la o şcoală din oraş, pentru ca după-amiaza să se consacre cursurilor găzduite de către Fundaţia Pacea şi dedicate copiilor defavorizaţi, din comunităţi marginalizate, participanţi în programul naţional „A Doua Şansă”. „Nu cred că mi-aş îndeplini misiunea mea de cadru didactic, dacă nu aş fi ajutată de către oamenii de la Fundaţie, pentru că mă susţin în aducerea copiilor la şcoală. Este un mare ajutor faptul că aici li se dă o masă caldă. Unii nu ar putea altfel să îşi susţină activitatea intelectuală, fiindcă a face o activitate intelectuală presupune să fii alimentat – şi bine!”.

Matricea Românească: Ce înseamnă „A Doua Şansă”?

Prof. Dana Smerea: Chiar sintagma aceasta exprimă ce reprezintă de fapt programul: îi mai dă o șansă copilului să vină la școală. Adică, dacă nu a finalizat-o la timpul potrivit, el poate să se întoarcă în clasă dacă a împlinit vârsta cu 4 ani mai mare decât vârsta biologică de intrare în școală. Adică, dacă un elev intră în școală la 6 ani, aici poate veni dacă are 6+4, 10 ani. Este un program național. Nu știu exact în care județe se desfășoară.

Matricea Românească: Cât de mare este rata abandonului școlar la nivelul Municipiului Roman?

Prof. Dana Smerea: Este destul de mare, mai ales în familiile de romi. Și sunt chiar copii cu intelect, buni, nu vorbesc doar despre cei care suferă de retard – pentru că sunt și situații de acest fel. Şi atunci, părintele nu poate să facă față cerințelor școlare – să îl ajute, să îl susțină pe acel copil care încet-încet se elimină, iese din sistem. Dar sunt copii normali – nu la toți am găsit o scuză privind motivul abandonului. La unii, a fost migrația: au plecat în străinătate și au luat cu ei copilul, care a pierdut legătura cu şcoala.

Am avut, la o serie, un copil căruia i-a plecat un an părintele în străinătate. Venea aici, făcea jumătate de semestru, după care iar pleca în străinătate… Acolo îți trebuie niște acte, o documentație, și asta lipsește. Am un copil care – tot din cauza migrației – este acum, la mine, în clasa I. El spune că a făcut în Anglia ceva carte, dar nu aduce documentația. Mai știe. Cognitiv, e un copil destul de bun, dar nu avem documentația pentru a-l putea înscrie într-o clasă conform pregătirii lui.

Matricea Românească: Ce valori le insuflați elevilor Dvs., doamnă profesoară?

Prof. Dana Smerea: În primul rând, noi mergem pe dragoste pentru citit, pentru lectură, pentru scris – scrierea de mână, scrierea caligrafică. Chiar și dragostea pentru etnia lor. Organizăm serbări și încercăm și noi să ne pregătim. La Anul Nou, au și romii momentele, tradițiile lor foarte frumoase. Au adus cântecele, poezioarele lor – și le-am folosit în serbare. Astfel, le-am dat încredere că e foarte frumos momentul lor și că îl pot prezenta oricând. Erau foarte mândri. Chiar acum m-au întrebat: „Facem și anul acesta, la Crăciun, sceneta pe care am făcut-o?”. „Sigur că da!”.

Matricea Românească: Clasele sunt mixte?

Prof. Dana Smerea: Da, și este destul de greu de lucrat în aceste condiţii.

Dana Smerea, un dascăl dedicat şi un creator de oameni

Dana Smerea, un dascăl dedicat şi un creator de oameni Foto: Marius Donici

Matricea Românească: Cum se înțeleg copiii între ei?

Prof. Dana Smerea: Avem conflicte. Dar trebuie să le mediem, evident. Chiar adineauri le spuneam: „Voi sunteți copii, nu sunteți copii buni sau copii răi. Faptele voastre sunt rele sau bune”. Şi noi trebuie să eliminăm comportamentele urâte. Trebuie lucrat foarte mult la comportament, și lucrul acesta îl face și domnișoara psiholog de aici, din școală. Mai întâmpinăm greutăți, pentru că sunt și copii de pe stradă. Am o fetiță de pe stradă, care vine la școală cu tragere de inimă și cu drag. Chiar răsfoia niște caiete: „Doamna, eu eram aici, în clasa I, și nu știam nimic și acum știu să scriu!”. Deci, şi-a văzut progresul.

Matricea Românească: De unde provin elevii?

Prof. Dana Smerea: Am un caz particular – un copil care vine de la părinți, dintr-o altă localitate, și locuiește la bunici. În rest, elevii provin doar din Municipiul Roman.

Matricea Românească: Care este cea mai mare satisfacție a Dvs., ca profesor?

Prof. Dana Smerea: Când mă întâlnesc pe stradă cu ei şi mă strigă: „Doamna! Doamna!”. Deci ştiu să comunice, să relaționeze, cât de cât. Că am putut să le pun creionul în mână, că pot să citească, să socotească, să vorbească cu tine într-un mod civilizat. E un progres. Când vii prima dată, nici nu știi ce să faci. E o nebuneală totală: nu au deprinderea de a sta în bancă, de a vorbi când li se oferă momentul sau de a asculta. Încet-încet, îi aducem pe drumul cel bun…

Le-am spus: „Voi sunteți copii, nu sunteți copii buni sau copii răi. Faptele voastre sunt rele sau bune”

Prima zi de școală a fost rezervată stabilirii unor reguli de a ne comporta în clasă. Cinci reguli de comportare, dar făurite cu ei. Au propus, eu le-am mai cizelat, dar au fost făcute împreună cu ei! Şi, acum, le țin minte. Când greșesc, noi trebuie să conștientizăm ce am greșit. „Ce ai greșit?” „Am vorbit neîntrebat.”

Matricea Românească: Am văzut că vă ajută și doi studenți ai Institutului Teologic Franciscan din Roman.

Prof. Dana Smerea: Într-adevăr. Studenţii pe care i-aţi văzut vin numai miercurea. Și e foarte bine, pentru că este greu să faci învățământ simultan, cu elevi cu probleme de comportament, cu mentalități diferite. Ei vin să mă ajute. De exemplu, cât lucrez eu cu nivelele trei și patru, studenţii mă ajută la nivelul întâi, unde se predau litere. La nivelul doi e altceva, la trei e altceva, la patru – nu mai vorbesc!

Matricea Românească: Câți elevi are o clasă la care predaţi?

Prof. Dana Smerea: Nu mai puțin de 12, și nu mai mult de 20.

Matricea Românească: Aveți o experiență consistentă în învăţământ, deci puteți să faceți o comparație cu prestanța pe care o avea un profesor român, înainte. Cum poate fi societatea românească determinată să ne aprecieze mai mult profesorii?

Prof. Dana Smerea: Prin munca, prin dăruirea față de copii. Nu are cum să nu te aprecieze părintele, dacă simte că al lui copil se duce cu drag la școală. Copilul vine cu dragoste la şcoală – dacă lipsește, se dă peste cap. Părintele simte. Este o relație frumoasă între tine și copil și, normal, și părinte. Nu se poate ca părintele să nu te aprecieze și, implicit, societatea.

Povaţa lui Ion Creangă pentru părinţi şi dascăli, care tronează în sala de clasă a Fundaţiei Pacea, la fel de actuală în 2016 ca şi în secolul ei de origine

Povaţa lui Ion Creangă pentru părinţi şi dascăli, care tronează în sala de clasă a Fundaţiei Pacea, la fel de actuală în 2016 ca şi în secolul ei de origine

romi





 
×

Donează

Împreună putem construi un viitor în care cultura românească este prețuită și transmisă mai departe. Alege să susții Matricea Românească!

Donează