Zidit după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, omul, încă din prima clipă a creării sale, „fiind făcut rațional și liber a primit puterea de a se uni pentru totdeauna cu Dumnezeu prin proprie alegere, dacă va rămâne în bine, adică dacă va asculta de Creator”[1]. Îndepărtat de Părintele său ceresc prin căderea în păcat, omul a păstrat însă năzuința sa către înălțimi, chemarea către modelul ce ar fi trebuit să fie, spre slava lui Dumnezeu și fericirea sa veșnică, deoarece, așa cum frumos spune Fericitul Augustin la începutul Confesiunilor sale: „…ne-ai făcut pe noi pentru Tine, (Doamne), și neliniștit este sufletul nostru până ce se va odihni în Tine”[2]. Iar pentru realizarea acestei apropieri, Dumnezeu a lăsat spre folosul tuturor Sfintele Taine, prin lucrarea și primirea cărora credincioși își impropriază harul Sfântului Duh.

Numită și exomologheză[3], Taina Sfintei Spovedanii sau Mărturisiri este definită drept Taina în care Dumnezeu iartă prin duhovnic păcatele creștinilor care se căiesc sincer și le mărturisesc înaintea acestora[4]. Elementele constitutive ale acestei taine sunt, atât în teologia ortodoxă cât și în cea romano-catolică, pe de-o parte pocăința propriu zisă, înțeleasă ca și căință a inimii pentru păcate și simțirea depărtării de Dumnezeu prin păcat, iar pe de altă parte mărturisirea sau spovedirea păcatelor înaintea duhovnicului, primind, pe baza adevăratei pocăințe și credințe, iertarea păcatelor de la Domnul[5].

Un prim îndemn adresat de către Dumnezeu omului pentru a se mărturisi se găsește chiar în cartea Facerea, unde Creatorul, după ce Adam și Eva mușcaseră fiecare din fructul pomului cunoștinței binelui și răului, îi întreabă: „Pentru ce ai făcut aceasta?” (Facerea 3, 13), întrebare ce nu trebuie să ne conducă gândul la a presupune o necunoaștere a motivelor din partea lui Dumnezeu, ci, precum explică Părintele Dumitru Stăniloae, „Dumnezeu vrea s-o spună aceasta omul cu gura lui, pentru a medita asupra motivelor condamnabile ale greșelii sale și asupra slăbiciunilor speciale ale persoanei sale, ca altădată să nu se mai lase condus de aceste motive și să fie cu o grijă mai deosebită la părțile mai slabe ale firii sale”[6]. Totodată, potrivit lui Tertulian, prin mărturisire manifestăm dragoste și încredere; prin mărturisire se arată căința și prin căință îmbunăm pe Dumnezeu”[7]. Așadar, potrivit exegezei patristice a acestui verset, pedeapsa protopărinților nu a fost urmare a păcatului lor, ci a nemărturisirii acestuia[8].

Totodată, această mențiune veterotestamentară a îndemnului adresat de către Dumnezeu oamenilor pentru a se spovedi face dovada, asemenea altora, precum este primirea darurilor de către patriarhul Avraam din partea lui Melchisedec pentru Taina Sfintei Euharistii, a instituirea Sfintelor Taine a făcut parte din planul veșnic al lui Dumnezeu de mântuire a lumii, acestea fiind, potrivit expresiei Sfântului Ambrozie al Milanului, „mai vechi decât ale sinagogii…și mai de valoare”[9].

Și alte cărți ale Scripturii Vechi oferă îndemnuri spre pocăință și mărturisire a păcatelor: „Deci, de se va face cineva vinovat de ceva din aceasta și își va mărturisi păcatul…” (Leviticul 5, 5); „Păcatul meu l-am cunoscut și fărădelegea mea n-am ascuns-o, împotriva mea. Zis-am: «Mărturisi-voi fărădelegea mea Domnului»; și Tu ai iertat nelegiuirea păcatului meu” (Psalmul 31, 5-6), ori oferă exemple de dobândire a iertării divine prin intermediul ei, cum sunt cele ale regilor evrei David (II Regi 12, 1-13) ori Ahab (III Regi 21, 27). Aceste mențiuni veterotestamentare izolate sunt preluate și generalizate de către Sfântul Proroc și Înaintemergător Ioan Botezătorul, care, potrivit Evangheliștilor Matei (3, 6) și Marcu (1, 5), îndemna pe toți cei ce veneau la el pentru  fi botezați să se pocăiască.

Slăbirea năzuinței spre curățirea de păcat are efecte teribile asupra sufletului uman, așa cum subliniază Părintele Dumitru Stăniloae: „Frământarea aceasta, lupta aceasta, e de aceea esențială creștinismului. Atât de esențială, încât unde ea încetează sau e tratată cu o prea mare ușurință, viața religioasă însuși se răcește și e cuprinsă de somnul indiferenței. Unde păcatul nu mai chinuie conștiința, unde se socotește că este lichidat fără un efort mai serios din partea celui care l-a săvârșit, a dispărut sensibilitatea pentru realitatea lui înfricoșată, aducătoare de moarte veșnică. Acolo se va păcătui ușor și în viitor, și grija de mântuire își va pierde intensitatea”[10].

Asupra acestui risc pe care îl comportă abandonarea Tainei Sfintei Spovedanii atrag atenția mai mulți Sfinți Părinți, începând cu Sfântul Clement Romanul, care, în Epistola sa către Corinteni, spune: „E mai bine să-ți mărturisești păcatele decât să-ți împietrești inima”[11], continuând cu Tertulian: „Dar unde nu e nicio teamă nu este nici chip de îndreptare. Și unde nu e îndreptare, căința este neapărat deșartă, fiindcă îi lipsește roada pentru care a semănat-o Dumnezeu, adică mântuirea omului…căci (pocăința), îngenunchindu-l pe om îl înalță și mai mult, întinându-l îl face mai curat, acuzându-l și osândindu-l îl achită”[12] și ajungând până la Sfântul Chiril al Alexandriei: „cei ce, fiind îndrumați de multe ori prin îndemnuri și învățături spre folosul lor, au socotit să se lipsească în mod încăpățânat de cele bune, vor plăti printr-o pedeapsă foarte amară…”[13].

[1] Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, trad. Pr. Dumitru Fecioru, ed. IBMBOR, București, 2005, p. 197.

[2] Fericitul Augustin, Confessiones – Mărturisiri, trad. Nicolae Barbu, col. PSB, vol. 64: „Fericitul Augustin. Scrieri alese, partea întâia”, ed. IBMBOR, București, 1985, p. 63.

[3] Tertulian, Despre pocăință, trad. N. Chițescu și David Popescu, în: col. PSB, vol. 3: „Apologeți de limbă latină”, ed. IBMBOR, București, 1981, p. 218.

[4] Pr. Dumitru Radu, „Taina Mărturisirii”, în: Pr. Dumitru Radu (coord.), Îndrumări misionare, ed. IBMBOR, București, 1986, p. 547.

[5] Hristu Andrutsos, Simbolica, trad. Iustin Moisescu, Editura Centrului Mitropolitan al Olteniei, Craiova, 1955, p. 299.

[6] Pr. Dumitru Stăniloae, „Mărturisirea păcatelor și pocăința în trecutul Bisericii”, p. 220, în: Biserica Ortodoxă Română, nr. 3-4/1955, pp. 218-250.

[7] Tertulian, Despre pocăință, p. 218.

[8] Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere I, trad. Pr. Dumitru Fecioru, col. PSB, vol. 21: „Sfântul Ioan Gură de Aur. Scrieri, partea întâia”, ed. IBMBOR, București, 1987, p. 196.

[9] Sfântul Ambrozie al Milanului, Despre Sfintele Taine, trad. Pr. Ene Braniște, în: col. PSB, vol. 53: „Sfântul Ambrozie. Scrieri, partea a doua”, ed. IBMBOR, București, 1994, pp. 20-21.

[10] Pr. Dumitru Stăniloae, „Mărturisirea păcatelor și pocăința în trecutul Bisericii”, p. 218.

[11] Sfântul Clement Romanul, Epistola I către Corinteni, trad. Pr. Dumitru Fecioru, în: col. PSB, vol. 1: „Scrierile Părinților Apostolici”, ed. IBMBOR, București, 1979, p. 54.

[12] Tertulian, Despre pocăință, pp. 208, 218.

[13] Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, trad. Pr. Dumitru Stăniloae, col. PSB, vol. 41: „Sfântul Chiril al Alexandriei. Scrieri, partea a patra”, ed. IBMBOR, București, 2000, p. 398.

Bibliografie:

Izvoare:

Biblia sau Sfânta Scriptură, ed. IBMBOR, București, 1993.

Tâlcuirea Evangheliilor și cazanii la toate duminicile, ed. IBMBOR, București, 2005.

Sfântul Ambrozie al Milanului, Despre Sfintele Taine, trad. Pr. Ene Braniște, în: col. PSB, vol. 53: „Sfântul Ambrozie. Scrieri, partea a doua”, ed. IBMBOR, București, 1994.

Fericitul Augustin, Confessiones – Mărturisiri, trad. Nicolae Barbu, col. PSB, vol. 64: „Fericitul Augustin. Scrieri alese, partea întâia”, ed. IBMBOR, București, 1985.

Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, trad. Pr. Dumitru Stăniloae, col. PSB, vol. 41: „Sfântul Chiril al Alexandriei. Scrieri, partea a patra”, ed. IBMBOR, București, 2000.

Sfântul Chiril al Ierusalimului, Cateheze, trad. Pr. Dumitru Fecioru, ed. IBMBOR, București, 2003.

Sfântul Clement Romanul, Epistola I către Corinteni, trad. Pr. Dumitru Fecioru, în: col. PSB, vol. 1: „Scrierile Părinților Apostolici”, ed. IBMBOR, București, 1979.

Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, trad. Pr. Dumitru Fecioru, ed. IBMBOR, București, 2005.

Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere I, trad. Pr. Dumitru Fecioru, col. PSB, vol. 21: „Sfântul Ioan Gură de Aur. Scrieri, partea întâia”, ed. IBMBOR, București, 1987.

Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, trad. Pr. Dumitru Fecioru, col. PSB, vol. 23: „Sfântul Ioan Gură de Aur. Scrieri, partea a treia”, ed. IBMBOR, București, 1994.

Tertulian, Despre pocăință, trad. N. Chițescu și David Popescu, în: col. PSB, vol. 3: „Apologeți de limbă latină”, ed. IBMBOR, București, 1981.

Lucrări generale:

Andrutsos, Hristu, Simbolica, trad. Iustin Moisescu, Editura Centrului Mitropolitan al Olteniei, Craiova, 1955.

Ilie, Arhim. Cleopa, Despre credința ortodoxă, ed. IBMBOR, București, 1985.

Radu, Pr. Dumitru (coord.), Îndrumări misionare, ed. IBMBOR, București, 1986.

Stăniloae, Pr. Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. III, ed. IBMO, București, 2010.

Articole:

Bulgakov, Serghei, Dogma euharistică, trad. Pr. Paraschiv Anghelescu, ed. Paideia, București, 2000.

Stăniloae, Pr. Dumitru, „Mărturisirea păcatelor și pocăința în trecutul Bisericii”, în: Biserica Ortodoxă Română, nr. 3-4/1955, pp. 218-250.

În Biserica noastră, tema împărtășirii cu Preacuratele Taine este, şi va fi mereu, actuală. Sub influența nefastă a regimului comunist, care a impus laicizarea tuturor compartimentelor vieții sociale, credincioșii de astăzi trec printr-o criză spirituală fără precedent. Credința a slăbit, oamenilor le este jenă să-şi manifeste deschis religiozitatea, ajungând, din indiferență şi necunoaștere, să nu mai vină la mărturisire, la spovedanie, spre a primi, apoi, cuminecarea cu Sf. Trup și Sânge al Mântuitorului Hristos. Omul contemporan este angrenat într-un sistem industrializat şi computerizat, stăpânit de setea de informație şi cunoaștere, alergând după plăcerile vieţii cotidiene, fără obligații spirituale, îndepărtându-se de valorile credinţei, ale rugăciunii şi ale lucrării faptelor bune ca expresii ale unirii tot mai intense a omului cu Dumnezeu. Unii trăiesc în dezorientare, cu urmări tragice – uneori –, pentru viaţa socială^[1]. La toate acestea se adaugă şi literatura zilelor noastre, chiar internetul, mass-media, ce sprijină, cu îndestulare,  îndepărtarea omului de Dumnezeu. Nimeni nu poate fi încântat de starea societății noastre. Ea inspiră îngrijorare. Îngrijorată este şi Biserica – mamă a neamului românesc – , cunoscut fiind că un popor care trăiește după Evanghelia lui Hristos este ,,popor sănătos, creator în toate domeniile, conștient de chemarea lui pe acest pământ” ^[2].

Instituirea și rostul Euharistiei

Despre Sf. Euharistie aflăm, din Sfintele Scripturi, că a fost prefigurată în Vechiul Testament[3], iar în Noul Testament, Mântuitorul nostru Iisus Hristos se descoperă ca fiind ,,Pâinea cea vie care s-a pogorât din cer”, Pâinea vieţii veșnice  (In 6, 51-56). Totodată, la Cina cea de Taină, după ce a instituit Sfânta Euharistie, Mântuitorul Hristos le-a poruncit ucenicilor: ,,Aceasta să faceți spre pomenirea Mea” (Lc 22, 19). Astfel, din perioada apostolică și până în zilele noastre, membrii Bisericii primesc Trupul şi sângele lui Hristos, în chip euharistic, ca izvor al vieţii veșnice. Spre deosebire de celelalte Sfinte Taine, în Euharistie nu ni se oferă doar Harul dumnezeiesc (cu specificul său în fiecare Taină), ci Însuși Cel Care este izvorul Harului Domnului nostru Iisus Hristos, Euharistia fiind atât Taină şi Jertfă (nesângeroasă), cât şi Ospăț anamnetic (comemorativ, de aducere aminte).

Împărtăşirea tuturor credincioșilor, la Liturghie, era scopul esențial al Euharistiei, în baza cuvintelor Mântuitorului Iisus Hristos: „Aceasta să faceți spre pomenirea Mea” (Lc 22, 19). Credinciosul contemporan, însă, nu mai simte nevoia să se împărtășească. El cunoaște, din poruncile Bisericii, că trebuie să se împărtășească de patru ori, sau ,,cel puţin” o dată, pe an^[4], socotind că nu merită, nu are demnitatea cuvenită spre a se împărtăși mai des. Trăind în lume, ar fi permanent în contact cu necurăția și nedreptatea, de aceea „ar avea nevoie de o curăție şi pregătire deosebite, de o silință şi pocăință deosebită” ^[5]. În acest sens, lucrarea Bisericii trebuie să caute să înlăture din suflet ,,tot ceea ce constituie păcat şi imperfecțiune”^[6], în vederea conștientizării faptului că „nu se poate concepe Liturghia fără împărtăşirea credincioșilor”^[7]. În acest fel, se mărturisește că unitatea trupului Bisericii este asigurată de dumnezeiasca Euharistie, practica Bisericii vechi fiind ca, în aceeași zi, într-un singur loc, să se săvârșească doar o singură Euharistie^[8], pentru ca toți credincioşii (pregătiți) dintr-un loc, să se împărtășească la aceeaşi dumnezeiască Euharistie^[9], nu pe rând, nu separat, nu în Liturghii private.

Euharistia – semnificații pastorale

În cadrul Bisericii noastre, arhierei şi duhovnici, prin cuvântări şi scrieri, încearcă să „corijeze o meteahnă pătrunsă în multe parohii: rara spovedanie şi împărtășire a credincioşilor” ^[10]. Şi aceasta pentru că Liturghia nu reprezintă un cult individualist, ci pentru că ea este slujba publică, obștească, prin care creștinul se integrează în Biserică, Trupul Tainic al lui Hristos (Ef 5, 23), fiind „mădulare unii altora” (Rm 12, 5) şi împreună slujitori ai lui Dumnezeu cu toate puterile cerești care aduc neîncetată slavă lui Dumnezeu^[11]. Așadar rămâne preotului, şi oricărui slujitor al altarului, imperioasa datorie de a-i conștientiza pe credincioşi, pentru ca aceștia să fie pregătiți, la Sfânta Liturghie, să se împărtășească mai des decât au făcut-o până acum.

Unirea cu Hristos, prin Euharistie, real şi substanțial, mistic şi sacramental, desăvârșește viaţa creștinului, curăță, „arde spinii tuturor păcatelor noastre” ^[12], iar Hristos rămâne cu noi, în noi: „Cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu, rămâne în Mine şi Eu în el”^[13] (In 6, 56). În fluxul acesta de activităţi contemporane, într-o societate tehnicizată şi secularizată, Biserica, prin Sfintele Taine, respectiv prin Euharistie, îl smulge pe credinciosul contemporan din decadența şi regresul moral spre care se îndreaptă „cultura” fără Dumnezeu, şi-l așază pe un alt plan de viețuire: cu Hristos, făcându-l asemenea Lui după har. Acest scop al lucrării Bisericii, de îndumnezeire a membrilor săi, rămâne neschimbat, indiferent de epocă. Tocmai de aceea, Biserica, și prin extensie parohia, nu trebuie confundată cu o asociație, corporație sau altă grupare lumească, şi nici etichetată drept unitate de cult pentru câștig lumesc. Dacă ar fi aşa, şi-ar pierde caracterul de Biserică. Când un preot nu mai citește Sf. Scriptură şi nici opera Sfinţilor Părinţi, atunci există pericolul să dispară orientarea corectă şi scopul vieţii bisericeşti^[14]. Biserica, fiind aceeaşi pentru toate timpurile, iar Hristos, capul Bisericii, fiind Acelaşi, ne face

„părtași la propria Sa biruință şi desăvârșire, ne dă din însăşi viaţa Sa dumnezeiască, sfinţindu-ne […] puterile naturale ale sufletului nostru sunt înviorate astfel spre bine, dobândind puterea necesară pentru înfrângerea piedicilor ce stau în calea virtuților şi pentru ferirea de păcatele de moarte” ^[15].

De aceea şi Sfântul Simeon al Tesalonicului (+1429), când recomanda ca măcar la 40 de zile să se împărtășească un bun credincios, zicea: „de se va păzi pe cât se va putea, (creștinul) să se apropie şi mai des de Cuminecătura cu Hristos, iar de se va putea, chiar în toate duminicile, mai ales cei bătrâni şi cei bolnavi, pentru că aceasta ne este viaţa şi tăria” ^[16]. În Mărturisirea Ortodoxă a lui Petru Movilă (1642), se găseşte îndemnul ca nu numai „de patru ori pe an”, ci „cei ce sunt înaintaţi în cuvioșie şi cucernicie să se mărturisească în fiecare lună […] şi să se împărtășească cu Sfintele” ^[17], pentru că „dușmanul sufletului nu îndrăznește să vatăme pe cel ce ştie că îl are pe Hristos, locuind într-însul” ^[18].

Bibliografie

[1] Pr. Toma Stoica, „Televizorul – o cetate a Sodomei”, în: Vestitorul Ortodoxiei, XIV (2002), 285, pp. 4-5.

[2] Gheorghe Vasilescu, „Biserica şi starea societății de azi”, în: Almanah bisericesc, Sfânta Arhiepiscopie a Bucureştilor, (1995), p. 206.

[3] Melchisedec, regele Salemului, l-a întâmpinat pe Avraam cu pâine şi vin (Fc 14, 18); jertfa lui Avraam (Fc 22, 1-18); mielul pascal (Iș 12, 5-11) etc.

[4] A se vedea Carte de rugăciuni, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 2007, p. 168. De asemenea, Învăţătura de credinţă creştin ortodoxă, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1952, p. 338, cât și celelalte ediții.

[5] Alexandre Schmemann, Euharistia – Taina Împărăției, trad. de Pr. Boris Răduleanu, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1998, p. 233.

[6] Pr. Prof. Dr. Nicolae D. Necula, Tradiţie şi înnoire în slujirea liturgică, vol. I, Ed. Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi, 1996, p. 190.

[7] Pr. Prof. Dr. Nicolae D. Necula, Tradiţie şi…, vol. I, p. 191.

[8] A se vedea Prot. Prof. Dr. Gheorghios D. Metallinos, Parohia-Hristos în mijlocul nostru, trad. de Pr. Prof. Ioan I. Ică, Deisis, Sibiu, 2004, p. 14.

[9] Prot. Prof. Dr. Gheorghios D. Metallinos, Parohia…, p. 14.

[10] P.S. Andrei Andreicuț, „Dreapta Judecată”, introd. la Arhim. Ioan Iovan, Sfânta Împărtăşanie, Alba-Iulia, f.a., p. 5.

[11] Liturghier, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 2012, p. 140. A se vedea şi Pr. Prof. Dr. Petre Vintilescu, Liturghierul explicat, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1972, p. 170. Liturghia unește cerul cu pământul, şi de aceea creștinul nu se simte singur, se simte unit „cu tot universul creştin, cu apostolii, cu sfinții, cu frații în Hristos, cu morţii şi cu viii” (Prof. Dr. Iorgu Ivan, „Învățăminte şi foloase duhovniceşti pentru cei care participă la Sfânta Liturghie”, în: Îndrumătorul Pastoral, Arhiepiscopia Bucureştilor, Bucureşti, 1981, p. 254). În fiecare Liturghie, „există şi se simte Biserica întreagă, de pretutindeni şi de totdeauna” (Prof. Dr. Iorgu Ivan, „Învățăminte şi…”, p. 254). Sfânta Liturghie este „slujba la care noi ne rugăm împreună cu îngerii, cu sfinții şi cu cei pentru care facem pomenire (cei adormiți în Domnul)” (Pr. Conf. Dr. Vasile Gordon, Mergând, învăţaţi… (Predici), Ed. Universităţii din Bucureşti, Bucureşti, 2001, p. 222). Cu alte cuvinte, slujba liturgică poate fi numită „teologia populară ortodoxă” (Pr. Prof. Dr. Petre Vintilescu, „Funcţiunea catehetică a Liturghiei”, în: Studii Teologice, II (1949), 1-2, p. 23).

[12] Conform rugăciunii Sfântului Simeon Metafrastul (+940), a treia după primirea dumnezeieștilor Taine. A se vedea Liturghierul, p. 369.

[13] În Ortodoxie, credincioşii se împărtășesc atât cu Trupul, cât şi cu Sângele Domnului, spre deosebire de credincioșii romano-catolici care, pe fondul ,,teoriei concomitenței”, se împărtășesc doar cu ostia, împărtășirea cu ambele elemente fiind rezervată doar clericilor. Cât despre pâinea dospită (ἄρτος), spre deosebire de azima apuseană, sunt studii documentare care certifică adevărul Bisericii Ortodoxe. Joi seara, Mântuitorul nu a sărbătorit Paștele iudaic, ci un Paști special, Paștile creştin. Instituind atunci Sfânta Euharistie, Mântuitorul Hristos nu a folosit azimă (ἄζυμος), ci pâine dospită, după cum menționează sfinții evangheliști. Ca atare, practica Bisericii noastre Ortodoxe este cea adevărată, practica Bisericii primare, elementele euharistice sfinţindu-se prin rugăciunea de invocare, de chemare a Duhului Sfânt (epicleză).

[14] A se consulta capitolul „Parohia astăzi ca spital duhovnicesc”, din lucrarea Prot. Prof. Dr. Gheorghios Metallinos, Parohia-Hristos…, p. 23.

[15] Pr. Prof. Dr. Petre Vintilescu, Liturghierul explicat…, pp. 324-325.

[16] Sfântul Simeon al Tesalonicului, Despre slujba îngropării, apud Pr. Prof. Dr. Petre Vintilescu, „Împărtăşirea la Sfânta Liturghie privită sub aspectul spiritualităţii creştine”, în: Biserica Ortodoxă Română, LXXX (1963), 9-10, p. 969.

[17] Pr. Prof. Dr. Petre Vintilescu, „Împărtăşirea la Sfânta Liturghie…”, p. 970. A se vedea şi Mărturisirea de credinţă a Bisericii Ortodoxe. 1642, trad. de Prof. Alexandru Elian, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1981, p. 87.

[18] Mărturisirea de credinţă a Bisericii Ortodoxe. 1642, p. 88. În același sens, Sf. Ioan Gură de Aur (+407) îndeamnă: „ca nu cumva, rămânând departe prea multă vreme de împărtășirea Ta, să fiu prins de lupul cel înțelegător-nevăzut” (Liturghier, p. 322).