Tag

rrom

Derulat pe o perioadă de 31 de luni – ,,Segregare pe minus, diversitate pe plus” este un proiect de educație pentru incluziune cu obiective ambițioase. Respectiv, de a crea un cadru propice pentru respectarea dreptului la educație, tratament egal și echitabil, fără discriminare de orice fel, cu accent pe discriminarea pe bază de etnie, având în vedere 7 comunități cu premise de a avea cetățeni mai informați, cu un comportament mai puțin discriminatoriu la adresa persoanelor de etnie romă.

Subiectul segregării școlare necesită o abordare cu mai multe fațete care să includă acțiuni legale, schimbări de metodologie, implicarea comunității și reforme educaționale, spun inițiatorii, care amintesc, în același timp, că, în 2015, un raport al Comisiei Europene (Education and Training Monitor – Romania 2015, European Commission) semnala că „26% dintre elevii romi din România învață în clase separate etnic”.

 

 

Prin proiectul “,,Segregare pe minus, diversitate pe plus”, experți în educație, decidenți politici, profesioniști din mediul guvernamental, părinți, elevi, profesori și manageri școlari din 7 comunități unde ponderea elevilor romi este de minimum 50% sunt aduși față în față într-un spațiu de dialog la nivel național pentru a găsi soluții. Din acest demers face parte și evenimentul creat pe 11 octombrie, la București, de două organizații de impact social, Teach for Romania și Roma Education Fund. Vorbim de o consultare publică menită să aducă în prim-plan o problemă semnificativă în sistemul de învățământ românesc: segregarea școlară pe baza criteriilor etnice, statutului socio-economic, genului și dizabilității. Consultări similare s-au desfășurat anterior în 7 județe – cheie din România: Craiova, Timișoara, Cluj, Iași, Ploiești, Brașov și Constanța, evenimentul de la București fiind cel care a închis seria acestor consultări.

„Obiectivul este de a asculta și colecta opiniile și contribuțiile tuturor participanților pentru a dezvolta acțiuni concrete și eficiente în implementarea unei metodologii de monitorizare a segregării școlare, precum și pentru a asigura respectarea și îndeplinirea indicatorilor asumați prin această metodologie”, explică cei de la Teach for Romania și Roma Education Fund. Potrivit celor două organizații, consultările publice reprezintă pași semnificativi în eforturile de a transforma sistemul de învățământ din România într-unul mai inclusiv, echitabil și orientat spre drepturile fundamentale ale fiecărui elev. Iar lista soluțiilor comune găsite în urma acestor consultări publice este una lungă. Și eficiente, speră organizatorii.

Pentru combaterea segregării școlare pe criteriu etnic, de exemplu, este considerată necesară abordarea de tip top-down: autorități – ONG-uri – școală (profesori, psihologi, consilieri, mediatori) – comunitate – familie, alături de un curriculum cu directive clare, aplicabile și măsurabile. La fel de importantă este implicarea familiei în mod activ prin dialog și empatie. Discuțiile au mai evidențiat ca soluții campaniile de awareness: cultură, limbă, tradiții etc. & evenimente tematice/interculturale, precum și acțiuni comune cu miză socială. Discuțiile libere facilitate de autorități, cum ar fi organizarea de întâlniri periodice elevi – părinți – consilieri școlari, în cadrul cărora să fie abordată tema segregării, sunt considerate utile, la fel eliminarea claselor formate din elevi de o singură etnie, atunci când este posibil. Este nevoie, în același timp de personal pregătit, personal de etnie romă, dar și de folosirea psihoeducației ca pe un act de prevenție a segregării cu ajutorul consilierului școlar.

Primele trei măsuri enunțate mai sus sunt și primele trei găsite ca soluții comune în cazul segregării pe criteriu de statut socio-economic, acestea venind alături de campanii de awareness pornind de la faptul că lipsa banilor îngreunează accesul la educație. Discuțiile deschise la nivel de comunitate, încurajarea comunicării fără criterii socio-economice, accesul egal și echitabil la educație prin programe de susținere financiară a elevilor, precum și folosirea psihoeducației ca pe un act de prevenție a segregării cu ajutorul consilierului școlar se regăsesc, de asemenea, pe lista soluțiilor identificate în urma consultărilor.

 

 

Vine apoi rândul soluțiilor comune privind segregarea școlară pe criteriu de dizabilitate. Abordarea de tip top-down: autorități-ONG-uri-școală (profesori, psiholog)-comunitate-familie și un curriculum cu directive clare, aplicabile și măsurabile apar, din nou, ca soluții, pe lista cărora mai regăsim campanii de awareness pornind de la ideea că în societatea românească persoanele cu dizabilități nu sunt suficient de vizibile și acceptate. Implicarea familiei rămâne și aici la fel de importantă, în aceeași măsură cu personalul pregătit, dar și cu acomodarea elevilor cu dizabilități în școli. Nu există peste tot modalități de accesibilizare a procesului educațional pentru elevii cu deficiențe de vedere și auzi și, de asemenea, nu există în toate unitățile școlare facilități care să acomodeze elevii cu dizabilități, de exemplu rampe de acces, fiind necesare, de asemenea, programe specializate de shadowing pentru elevii cu dizabilități, care au nevoie de mai multă atenție în procesul de învățare. Tuturor acestora li se adaugă folosirea psihoeducației ca pe un act de prevenție a segregării cu ajutorul consilierului.

În fine, dar nu în ultimul rând, s-a discutat despre segregarea școlară pe criteriu de gen. Abordarea de tip top-down: autorități-ONG-uri-școală (profesori, psiholog)-comunitate-familie rămâne și în acest caz o soluție, alături de un curriculum cu directive clare, aplicabile și măsurabile și campanii de awareness: în societatea românească rolurile de gen sunt văzute ca un lucru normal, firesc, femeile sunt percepute ca fiind mai vulnerabile și în consecință sunt victimizate. Educația de gen cuprinde, în același timp, sprijin în valorificarea diferențelor de gen, înțelegerea și acceptarea genului elevilor fără judecată și discriminare. Elaborarea unor programe naționale de informare și psihoeducație atât pentru elevi cât și pentru profesori sunt o altă parte a soluției, alături de folosirea psihoeducației ca pe un act de prevenție a segregării cu ajutorul consilierului școlar și de organizarea de activități în grupuri mixte, workshop-uri, educație în familie.

Organizatorii subliniază că discriminarea în contextul școlilor poate lua mai multe forme, inclusiv acces inegal la resurse, practici disciplinare părtinitoare și diferențe în rezultatele academice. Atât segregarea, cât și discriminarea sunt probleme sociale care implică tratament inechitabil sau separarea unor indivizi sau grupuri pe baza anumitor caracteristici, cum ar fi rasa, sexul, etnia, religia sau alți factori.

 

 

Mai multe despre proiectul „Segregare pe Minus, Diversitate pe Plus”, puteți vizita site-ul https://faradiscriminare.ro/.

 

Alin Ibriș își poartă cu mândrie etnia, deși se șușotea pe lângă el și se făceau glume despre cei din aceeași categorie minoritară de care aparține și el. Nu l-a ținut pe loc, dar a mărturisit cinstit că a simțit diferența dintre cum era tratat el și cum erau tratați românii. Uneori, era nevoit să muncească de zece ori mai mult să arate că merită să fie privit fără vreo urmă de prejudecată. Este polițist și cu bucurie îmbrățișează viața cu tot ce i-a fost hărăzit. Conversia profesională îl va satisface complet. De ce preot militar, aflăm în rândurile de mai jos!

 

 

Alin, etnia pentru tine  a fost un dar, o luptă sau o combinație între cele două?

În viață culegem ce semănăm, eu am cules ce a semănat familia mea de generații. În cazul meu, am ales etnia să fie un dar doar pentru că ceilalți să nu o vadă ca un blestem.

 

Dar în comunitatea în care trăiești cum este privită etnia? Este acceptată de cei mai mulți dintre ei sau suferă din cauza românilor?

De cele mai multe ori, sunt înconjurat de persoane ce nu-mi cunosc etnia ce lasă frâu liber cuvintelor și se întâmplă că în încăpere să fie și persoane ce mă cunosc că OM/PERSOANĂ și mă privesc chiar în acele momente când celălalt își exprimă opinia personală, iar eu le răspund la privirea rușinată de necunoștință celuilalt cu un zâmbet. Acela e semnul care le face să înțeleagă că trebuie să lăsăm semenii să își expună oful indiferent de situație.

 

Cum ai simțit pătura românească față de cea romă de-a lungul vieții tale?

În comunitatea în care trăiesc nu s-a făcut niciodată diferențe, toți au fost la fel de săraci sau bogați, la fel de bucuroși sau supărați. Dar în cele mai multe cazuri fericiți pentru că supărările le-au fost alungate de semenii aceia cu tenul măsliniu ce s-au născut cu vioara sau acordeonul în mână și încântat viețile tuturor.

 

Des sau rar te-ai confruntat cu marginalizările din partea celorlalți?

Au fost destule situații când cei dragi mie au încercat să fac haz de necaz, însă eu le-am răspuns cu același haz de necaz și la final am râs cu toți, împreună, nu separat.

 

 

Ai simțit vreodată rușine pentru că ești rom? Ai fost pus vreodată în vreo situație în care să te simți rușinat de categoria din care faci parte?

Da, mi-a fost rușine de multe ori, când am fost folosit drept etalon, atunci când am muncit de 10 ori mai mult, deși eu voiam să fiu recompensat cu o vorba bună atunci când eram la același nivel cu ceilalți.

 

Despre comunitatea în care trăiești, ce-mi poți spune? Înconjurat de romi sau români?

Comunitate mică în care toată lumea se cunoaște cu toată lumea. Iar eu sunt acela care sar în ajutorul oricui mi-l cere. De asta îmi place să cred că toți mă privesc așa cum îi privesc și eu… semenii mei.

 

De ce este condusă mai mult România? Este ghidată de valori morale sau materiale?

Îmi amintesc cu drag de momentele din copilărie când numărăm zilele până la Crăciun…când mă bucuram de sticlă aceea de suc ce o cumpără mama special pentru sărbători. Singurele momente ce ne reînvie acele sentimente sunt zâmbetele celor mici prin ochii cărora retrăim bucuriile copilăriei.

 

Ușor sau greu este să îți faci un drum în viață? De ce ai nevoie, Alin?

Voință este cuvântul cheie. Drumul în viață este pavat de sârguința părinților care fac orice pentru puiul lor.

 

Cât de mult îți place ție ceea ce faci în prezent?

Carieră de polițist e acea meserie în care mergi cu zâmbetul pe buze la muncă chiar dacă e duminică. Satisfacția este și mai mare când, deși ai depășit programul, ți se mulțumește deși este obligația ta de a ajuta.

 

 

De ce preot militar? De ce această conversie?

Teologia este hrană pentru minte și suflet…am ales să învăț materia pentru a putea participa la examenul de admitere pentru această facultate în timpul pandemiei când toți eram obligați să ne ferim unul de celălalt. Mă gândeam pe atunci că Dumnezeu nu se va feri de mine dacă voi încerca să mă apropii de el.

 

Dacă ai avea o super putere, ce ai șterge din trecutul tău?

Chiar dacă aș avea o super putere, aș lasă trecutul așa cum este pentru că trecutul este temelia caracterului puternic pe care îl am în prezent.

 

Daniel Petrilă provine dintr-o familie mixtă, cu un tată român și o mamă romă care, într-un moment al vieții lor, au decis să se separe. A rămas la tatăl său, apoi a fost crescut de către bunica de pe mamă, dar ambii l-au sprijinit să învețe, să meargă la școală, să se țină de carte pentru a se ridica deasupra unei vieți obișnuite.

Așa se și întâmplă lucrurile. A studiat la secțiile de limba și literatura romani – limba și literatura română în cadrul Facultății din București, a fost voluntar în mai multe organizații rome care l-au ajutat să se dezvolte într-un timp foarte scurt, iar contribuția aceasta își pune amprenta în parcursul său profesional.

În clasa a VI-a, începuse să participe la cursurile dedicate limbei romani, limbă străină lui până la acei ani. Nu știa să scrie în această limbă, nu știa să citească, nu cunoștea cultura, istoria neamului ce-l purta.  Adult fiind acum, scrie poezii în limba română și face traduceri destul de mult în limba rromani. Să-l cunoaștem pe Daniel Petrilă!

 

 

Moștenirea ta genetică se răsfrânge asupra poeziei. Cum ai vrea să se raporteze publicul la ea?

Eu, în primul rând, încerc să transmit idei sau sentimente. Este adevărat că nu pot șterge, nici măcar temporar, amprentele moștenirii mele genetice. Cred că mă preocupă acest aspect atât de mult, încât nu-i pot face față. Evadează tot timpul. Aș vrea ca publicul să rezoneze cu sentimentele respective, indiferent de culoarea pe care o au. Moștenirea genetică este cartea mea de vizită, sunt eu dincolo de perdeaua cuvintelor, un om viu, un om care se confruntă cu probleme cotidiene. Cred că e important ca cititorii să poată cunoaște și informații despre persoana care scrie, scrisul devenind astfel mai autentic.

 

De când scrii beletristică?

În anul 2012, în revista Adolescenţa Tini” a Colegiului Naţional „Arany Janos” din  Salonta (jud. Bihor) am publicat primele poezii, după ce participasem la Concursul național de creație literară “Ștefan Fuli”, un concurs dedicat elevilor rromi.

Am debutat în poezie cu adevărat odată cu publicarea unui mic volum în limbile rromani și română, memorrie şi infanterie (volum bilingv rromani – română),  Oradea: Editura Metropolis, 2017, pe urmă au mai urmat: am strigat-o pe mama de la capătul pământului, București: Editura Centrului Național de Cultură a Romilor – Romano Kher, 2018; picioare de lut, Slatina: Editura Alana, 2022. Am publicat poezie și în reviste precum „Literatura de azi”, „Rromano vak”, „Vatra veche“, “Monitorul de Poezie”, “Meridian Cultural Românesc”.

 

Care crezi că este principala menire și responsabilitate a ta în societate?

Nu știu care este cea mai importantă. Și lucrurile nici nu pot fi de impact. Îmi place interacțiunea, să cunosc oameni și să îi influențez în bine. Dar, pot la rândul meu, să învăț multe lucruri de la persoanele pe care le cunosc și să fiu influențat și eu în bine. Tot timpul există ceva de îmbunătățit, mai ales din punct de vedere profesional.

 

 

Ce atribuții ai în prezent, Daniel?

Pe scurt, formez oameni maturi. Sunt tot felul de provocări pe care le întâmpin, însă e important ca după terminarea unui capitol sunt dispus să accept noi provocări.

 

Cine crezi că a contribuit la educația ta? Dacă ar fi să te apleci cu mulțumirile, către cine le-ai îndrepta?

Părinții spirituali, adică profesorii care m-au format. În mod special îi mulțumesc doamnei Daniela Roxin, profesoara de limba și cultura rromani. M-a susținut în orice moment și este mândră de realizările pe care le-am avut împreună.

 

Crezi că la rândul tău impactezi?

Da, nu știu dacă foarte des. Dar am avut experiențe vaste și pot spune că da. Prefer să las să se vadă, nu să răspund în acest loc.

 

 

Avantaj sau dezavantaj faptul că faci parte dintr-o categorie minoritară?

Eu m-am născut așa și nu voi renunța vreodată la etnia mea indiferent de circumstanțe. Nu știu dacă, născându-mă într-o altă cultură, aș fi fost deschis către celelalte culturi. Cultura rromă reprezintă ceva aparte, nu se poate exprima în cuvinte.

 

Scrii în limba rromani, nu în limba română. Nu o vei face și în limba română?

Deși traduc destul de mult în limba rromani, scriu mai mult în limba română. Este mai greu să exprimi anumite concepte în limba rromani. Plus că limba rromani se clasifică în mai multe dialecte sau subdialecte. Anumiți termeni au o anumită semantică și este dificil să reușești să ai o acoperire foarte largă. Avem, de mai mulți ani, o limbă rromani comună, însă nu este cunoscută de toată lumea și nici nu se vorbește decât în facultate și în câteva instituții guvernamentale. Dacă am fi mai mulți scriitori care să scriem în limba rromani comună, lucrurile ar sta altfel.

 

Mai întâlnești într-o Românie democratică încă oameni cu prejudecăți la braț?

Da, există prejudecăți la tot pasul. Prejudecăți despre rromi, despre români, despre evrei, maghiari, femei, bărbați etc.

 

Ai purtat vreodată gândul că mai bine nu aparțineai categoriei de rromi? Ai fost mânat în gândire de acest aspect?

Nu, niciodată. Mă bucur că aparțin rromilor și, sper, ca prin ceea ce fac să îmbunătățesc situația acestora. E un proces extrem de lung. Mai întâi trebuie schimbată mentalitatea. Și ar trebui ca toți intelectualii să se ocupe de acest aspect, indiferent de domeniul în care lucrează.

 

 

Valentin Căldăraș provine dintr-o familie numeroasă, dar nu a simțit apartenența. De la naștere a fost crescut de către statul român, în orfelinate. A cunoscut, zicea el pe la vârsta copilăriei, normalitatea doar că acea normalitate era scrisă cu răni fizice, cu abuzuri, cu violență, cu cuvinte urâte. Nu simțite pe el, dar fără să-și dorească, vedea ce i se întâmpla seamănului de vârsta lui. Nu putea sta indiferent.

Nu stă nici acum cu mâinile la spate doar ca să privească în jur cum alții au nevoi și el să nu ajute să și le satisfacă. O face prin interiorul ONG-ului pe care l-a fondat după ani în care s-a dedicat ca asistent social în cadrul altor ONG-uri.

Ușoară nu i-a fost viața lui Valentin trăind în cinci cămine instituționale, dar vrea să pună umărul la treabă pentru alții. Nu se plânge de cum i-a fost hărăzit traseul, dar nu vrea să plângă nici alții. Să-l cunoaștem!

 

Valentin, o să începem discuția noastră cu începutul. De la ce vârstă ai petrecut prin orfelinate și câte au fost la număr?

Vârsta abandonului meu a fost practic de la naștere direct in Spitalul Pediatric Lipova, iar numărul centrelor în care am crescut a fost de cinci cămine instituționale.

 

Știi de ce ai fost abandonat? Ce sentimente porți părinților tăi?

Abandonul l-am avut din partea mamei, cauza fiind decesul bunicii mele în ziua când m-am născut, iar atașamentul față de părinți nu s-a putut crea drept pentru care am putut să o privesc ca pe un om oarecare și nu ca o mamă.

 

 

Simți că te-ai maturizat precoce față de copiii care trăiesc în familii?

Maturizarea mea precoce față de cei din familie clar a fost pentru că eu o trebuit să îmi descopăr totul despre mine și să mă confrunt cu toate schimbările corporale și a stilului de viață pe care îl vedeam mult mai diferit ca și la un copil din familie. Practic, un copil din familie la fiecare etapă a vieții a fost pregătit cu schimbările radicale care vor urma, iar trecerea la maturitate a fost mult mai ușoară decât la noi care noi efectiv nu aveam habar de nimic și nu știam care sunt cauzele și motivele noastre de maturitate in urma neinformării și a lipsurilor cu, care ne confruntam zi de zi.

 

Cum ai valorificat maturizarea ta rapidă și timpurie în decursul vieții tale?

Luând ca atare fiecare etapă a vieții, lovindu-mă și conștientizând ce era bine pentru mine și ce era rău pentru mine.

Eram practic foarte conștient și matur de mic în urma văzutelor a fiecăruia lucru în mod aparte ce era să devină un surplus de valoare pentru mine sau un rău al valorii mele care mă ducea în jos și aveam foarte mult de suferit. Practic, maturitatea m-a făcut să devin mama și tata pentru mine, creându-mi nevoile la cele mai mici standarde învățând prin acest aspect să îmi creez puținul care să fie valoare pentru mine. Iar de fiecare dată în viață am reușit să mă mulțumesc cu puținul pentru a supraviețui și a-mi crea din puțin valoare.

 

Știm cu toții relele tratamente din casele de copii. Le-ai simțit pe pielea ta? Ce-mi poți mărturisi fără ocolișuri?

Viața mea în casa mare de copii  nu a fost știută una rea în care să conștientizez cât de frumoasă este una normală într-o familie pe care habar nu aveam cum era. Noi am considerat că viața normală într-o astfel de casă mare de copii este una normală în care mulți colegi de-ai mei au suferit rele tratamente cum ar fi:

Dacă făceai în pat, îți băga urzica în pantaloni. Dacă erai rău, erai bătut cu leaț de la pat la degete de la mână sau la talpă. Dacă făceai figuri la masă, nu mai mâncai nimic.

Și multe altele.

Eu am fost un copil foarte sensibil și îndrăgit de mulți angajați, nu am fost un copil cu probleme psihice, eram mai fricos, eram luat acasă și practic suferința mea era atașamentul față de familia respectivă și casa de copii.

Cel mai rău tratament nu l-am avut în acea casa mare de copii și în casă de tip familial când am primit bătaie cu pumnii, am avut o colega care făcea în pat și era scoasă dezbrăcată afară in curte și arunca cu apa din găleata pe ea, un abuz a urmat și multe alte probleme.

 

 

Se spune că în viață te călești. Așa-i?

Da, așa este în urma unor momente foarte grele cu care te-ai confruntat se spune că te călești învățând din problemele și greutățile cu care ai avut de-a face.

De cele mai multe ori ni se spuneau că foarte maturi suntem pentru vârstele respective și că viața, lipsurile și conjunctura în care te-ai aflat te-au călit pentru a face față vremurilor poate mult mai grele care vor urma să apară.

 

Care a fost primul tău job, Valentin, și la ce vârstă? Ai lucrat orice doar ca să te întreții?

Vârsta la care am început să câștig primii mei bănuți a fost la 17 ani mergând în perioada vacanței de vara la câmp, fiind perioada de agricultură.

În perioada respectivă noi avusesem o sumă de bani foarte mică primită de la stat de 3 lei.

Bănuții adunați în plantație îmi erau bani de buzunar pentru școală și colegi de-ai mei pe care îi ajutam in limita posibilităților.

 

Te-ai hotărât și te-ai înscris la Asistență Socială. Care a fost motivația din spate?

Atunci când am terminat cu liceul și mi-am luat bacul, dorința cea mai mare pentru mine a fost să mă înscriu la facultatea de asistență socială pentru a-mi crea o pregătire mai detaliată în ceea ce privește dezvoltarea mea pentru ceea ce mi-am propus să dezvolt în ceea ce privește crearea de proiecte sociale, sprijinul pentru cei nevoiași și crearea oportunităților de-ai sprijini pe alți colegi din sistem de protecție pentru a se integra în societate prin programe de dezvoltare personala și a integrării în societate.

Practic, mi-am dorit să ofer ceea ce am avut eu ca și lipsă în copilărie și la părăsirea mea din sistemul de protecție. Acesta a fost scopul meu pentru care am terminat facultatea și masterul în asistența socială.

 

Te apleci asupra celor care au nevoie, celor care, poate, au avut soarta ta sau chiar mai rea. Cum a venit gândul unei organizații?

Când vine vorba de ajutor, sprijin  și implicare sunt la dispoziția din momentul respectiv pentru că nevoile mele știu că mi-au fost mare ajutor așa cum sunt și eu pentru cei din jurul meu. Nevoile mele, lipsurile mele și vocația mea de-a face cât mai mult bine mă determină să îmi fondez un ONG ca să pot demara și crea proiecte mult mai mari în care să pot ajuta mult mai mulți. Practic, să dezvolt o rețea a solidarității pentru a oferi ceea ce Dumnezeu a creat prin om.

 

 

Ce se întâmplă sub egida acestui ONG?

Sub egida ONG-ului se întâmplă lucruri deosebite în ceea ce privește implicarea noastră și amprenta noastră pe care o încercăm să o lăsăm generației următoare. Când spun aceste lucruri, pot afirma cu mândrie că am lăsat până în prezent o secție de pediatrie pusă pe picioare.

Din orașul Lipova unde eu am fost abandonat. Pe urmă am deschis trei locuri speciale în domeniul educației și sănătate creând o sala de clasă specială într-un sat, un alt  loc de joacă pentru copiii bolnavi de la Spitalul Louis Turcanu din Timișoara și două săli mici de terapii speciale.

Alt Centrul fondat de Lector Prof. Universitar Alina Costin sa creat un Centrul Interdisciplinar de Practică și Cercetare in Educația și Protecția Copilul Arad oferind 20.000 de euro investiția totală pentru a fi pus pe picioare și în anul 2024 un Centru Medical Special Care,  care va deservi toată comunitatea Arădeană aflați cu probleme fizice, ce este fondată de doamna Nicolai Anca Mădălina, iar noi, fiind sponsori, cu o parte din fondarea ei și parteneri.

Iar ultimul lucru pe care ni-l propunem pe acest an 2023 este să finalizăm proiectul pentru achiziționarea unui Computer Tomograf pentru Spitalul Orășenesc Lipova, având posibilitatea să ofere diferite investigații medicale către o capacitate de 60.000 de oameni de pe Valea Mureșului.

 

După care deviză te ghidezi în viață și se lasă condusă și echipa ta din interiorul ong-ului?

Practic ne ghidam după experiențele noastre de viață în care știm lipsurile cu care ne-am confruntat, pe urmă după  nevoile oamenilor și cerințele oamenilor care au diferite funcții în ceea ce privește domeniile educația și sănătatea.

Analiza nevoilor mari care ni se transmit prin diferiți reprezentați ai instituțiilor de stat începem să implementăm practic fiecare proiect în parte și să îl aplicam împreună cu mediul privat al companiilor care ne susțin financiar toate proiectele sociale.

 

În jurul căror valori guvernați?

Noi guvernăm în jurul tuturor celor din jurul nostru. Începând de la echipele de voluntari până la parteneriate cu mediul de stat și privat din toate domeniile .

Avem relații foarte bune, suntem deschiși la ori ce tip de relaționare și sunt primiți în familia noastră ori ce tip de om care ne câlca pragul.

 

Ușoară sau grea este integrarea adolescenților în societate după ce au trăit ani la rând în mediul instituționalizat? Tu cum ai simțit că a fost trecerea?

Integrarea în societate a tinerilor foști instituționalizați este cea mai grea parte din viața lor pentru că ei trebuie să părăsească pentru a patra oară alt tip de familie, drept pentru care trebuie sa ia totul de la zero. Una când se naște din familia respectivă, al doilea pas când ia contact și se creează un atașament cu leagănul de abandon sau familia maternală. Trei, când ajunge într-o casă de tip familial, patru când trebuie să părăsească casa de tip familial pentru a se pregăti de viața lui independentă. În urma celor patru etape ale vieții tânărul este bulversat la maxim, își pierde încrederea în sinea lui în urma reatașamentului cu partenera sau partenerul pentru a-și crea propria lui familie.

De cele mai multe ori, eșuează viața unui tânăr fost instituționalizat pentru că este acoperit de drepturile lui pe care legea prevederii îi le oferă, lipsa responsabilități, lipsa conștientizării , lipsa maturității și muncii care să-i ofere o viață normală.

Eu, ca sa ajung să am o viață normală, a trebuit mult sa îndur, mult să lupt, să știu ce îmi doresc de la viață, să conștientizez de potențialul meu și să devin din ce în ce mai bun prin multe compromisuri și eforturi pe care le-am făcut pentru a fi ceea ce mi-am dorit toată viața.

 

 

Valentin, m-aș întoarce puțin la rădăcinile tale. Ce știi și tu de ele? De unde te tragi?

Proveniența mea este dintr-o familie de etnie rromă, cu 12 mătuși și unchi care au locuit în Lipova. După 2000 au început toți să se mute în Arad.

 

Ai frați, surori? Ce legături ai cu ei? Dacă da, au avut aceeași soarta ca a ta?

Familia mea am cunoscut-o la 28 ani. Familia mea este compusă din 12 mătuși și unchi, șase frați, toți suntem de etnie rromă, iar cunoașterea lor am avut-o din parte unei surori de-a mele pe numele Florica Caldaraș pe care am cunoscut-o într-un Centru de tineri cu deficiențe psihice făcând practică în centrul lor. Acolo am început practica discutând cu beneficiarii respectivi și oferindu-mi dosarele lor am descoperit că una din beneficiarele respective este practic sora mea pentru că coincideau datele cu rudele mele. După un timp scurt, am reușit să iau legătura cu părinții mei prin aceasta soră pe nume Florica Caldaras. La două zile după cunoașterea cu mama mea, dânsa a murit în urma unui infarct miocardic acut făcut la spital. După decesul mamei mele și până în prezent păstrez legătura cu familia și rudele apropiate.

 

De unde îți tragi puterea, Valentin?

Puterea vieții mi-o sustrag de la copiii bolnavi de cancer care sunt un exemplu cu propriile lor lupte pentru viața, de la oamenii luptători care iubesc viața și de la oamenii care au dorința de-a face mult bine pentru cei din jur.

Practic datorita lui Dumnezeu pentru că îmi oferă oameni și copii cu putere și exemplu de urmat.

 

Te mai înduioșează povestea ta sau a celorlalți? Este loc de victimizare?

Eu niciodată nu am considerat o poveste de viață cu puternic impact emoționant. Eu totdeauna am considerat că povestirile de viață sunt a celor foarte bolnavi care luptă cu moartea și care își înving propriile lor destine care mulți dintre noi nu am putea să luptăm .

Eu cred că este o menire firească a vieții pe care am avut-o și pe care trebuie să o avem în noi pentru a face bine, a oferi ceea ce ai primit și tu la rândul tău și a crea ceea ce a creat Dumnezeu în tine pentru generația de mâine.

 

 

Segregare pe minus, diversitate pe plus

26 octombrie 2023 |
Derulat pe o perioadă de 31 de luni – ,,Segregare pe minus, diversitate pe plus” este un proiect de educație pentru incluziune cu obiective ambițioase. Respectiv, de a crea un cadru propice pentru respectarea dreptului la educație, tratament egal și echitabil,...