În cuvintele simple și sincere ale unui copil se poate ascunde o adâncime pe care adesea o trecem cu vederea. Poezia care urmează nu este doar o manifestare a creativității copilărești, ci o fereastră către sufletul tânăr și curat al celui care o scrie.

Sfântul Paisie Aghioritul, cunoscut pentru înțelepciunea sa duhovnicească și dragostea față de cei mici, ne îndeamnă la simplitate și rugăciune în educația copiilor:

„Pentru o educație creștinească corectă sunt necesare trei lucruri: în primul rând puține cuvinte, în al doilea rând multe exemple și în al treilea rând mai multă rugăciune.” – Sf. Paisie Aghioritul, Mica Filocalie, Editura Egumenița, 2009

Tot el subliniază influența durabilă a ceea ce se sădește în copilărie:

„Numele pe care îl scrijelești pe scoarța unui copac se va mări, va crește odată cu el. La fel și inima copilului tău. Ceea ce scrijelești în anii lui de gingășie vei citi în cei care vor urma.” – Sf. Paisie Aghioritul, Mica Filocalie, Editura Egumenița, 2009

Autor: David Ioan Bulboacă

Postul Mare este o perioadă importantă în calendarul creștin ortodox, în care credincioșii își pot exprima devotamentul față de Dumnezeu prin post și rugăciune. Dar este acest post un prilej de luptă sau de bucurie?

Potrivit Pr. Asist. Dr. Silviu Tudose, acest post este o oportunitate de a lupta împotriva păcatelor și de a ne apropia mai mult de Dumnezeu. Renunțarea la alimentele de proveniență animală și produsele lactate sunt doar o parte a acestei lupte, trebuie completată și de eforturile noastre de a fi mai buni, mai iertători și mai generoși cu cei din jur.

Deși postul poate fi o provocare pentru mulți, el poate fi și o sursă de bucurie și speranță. În timpul acestui post, credincioșii se pot concentra mai mult asupra credinței lor și pot simți prezența lui Dumnezeu în viețile lor. Rugăciunea și faptele bune sunt importante în această perioadă și pot aduce împliniri.

Mai multe detalii le găsiți în videoclipul de mai jos:

Matricea Românească a avut plăcerea de al avea invitat, în data de 21.03.2022, pe Pr. Conf. Dr. Univ. Gh. Holbea, preot la Biserica Precupeții Noi din București, ce ne-a vorbit pe tema RUGĂCIUNII

,,M-am tot gândit cum să început, sunt convins că fiecare aveți experiență personală în ceea ce privește rugăciunea. Am adus o carte: Omul, acest necunoscut de Alexis Carrel. Bineînțeles noi, teologii, eram obișnuiți cu rugăciunea, era în programul nostru, dar sincer în perioada aceea când am citit această carte am înțeles că pentru mine era o întărire puternică, pentru că în perioada aceea era o ofensivă împotriva credinței.”

,,Pr Antonie Plămădeală ne-a înaripat invitându-l mai întâi pe Ioan Alexandru în dat de 6 iunie 1991. Cel care l-au ascultat, cunoscut pe Ioan Alexandru, nu ca om politic, ci ca poet care a predat la Universitate, poezia ebraică dar și la arte plastice, iconografia bizantină, știu foarte bine că dânsul era însăși credința întrupată și în același timp împărtășită prin entuziasm.’’

,,La noi la Teologie exista aceasta vorbă: ești teolog? Roagă-te!”

Ce înseamnă rugăciunea? Sunt foarte multe definiții. Răspunsul la aceasta întrebare îl găsiți în videoclipul de mai jos.

Rugăciunea este legătura conștientă a omului cu Dumnezeu, canal de comunicare prin care ne împărtășim de Creator, aducându-i prinosul recunoștinței noastre, dar și cereri pentru milostenie, nădejde și mântuire. Prin rugăciune adorăm Creatorul, primim harul divin, păstrăm firea naturală chemată la asemănare, semănăm unitatea ființială a Bisericii, de care suntem legați, ca și mădulare. Harul este lucrător, pentru că atunci „când tu te rogi, se roagă Duhul iubirii în tine (…) dacă tu ești mădular al Bisericii, rugăciunea ta este necesară pentru toți membrii Bisericii. Dacă mâna ar spune că sângele corpului nu îi este necesar și ea nu i-ar da sângele ei lui, ea s-ar usca”[1]; rugăciunea este actul iubirii de Dumnezeu și de aproapele.

Către divinitate, „rugăciunea este ridicarea minții și voii noastre către Dumnezeu, rugăciunea este vorbirea minții cu Dumnezeu. A cugeta la Dumnezeu numai, nu înseamnă rugăciune; că și demonii cugetă la Dumnezeu, dar de rugat nu se roagă”[2], pentru că rugăciunea înseamnă împărtășire, adăpare din izvorul vieții. „Se cuvine să trăim tot timpul în rugăciuni, să slujim lui Dumnezeu și să cugetăm la Dumnezeu; se cuvine deci să socotim că viața noastră, sănătatea noastră, bogăția noastră, cununa bunătăților noastre este rugăciunea către Dumnezeu, rugăciuni făcute cu suflet curat și nestricat. După cum soarele e lumină pentru trup, tot așa rugăciunea e lumină pentru suflet.”[3]

Rugăciunea pentru aproapele este răspunsul poruncii divine de a ne ruga neîncetat, dar și de a ne ruga unii pentru alții, căci „putere mare are rugăciunea dreptului” (Iacov 5, 16) atât pentru sănătatea sufletească cât și trupească. Fiind mădulare ale aceluiași Trup, simțim durerea și suferința celuilalt, pentru că întregul nu rămâne indiferent de nevoia părții.

În gulagul comunist, rugăciunea are forță eliberatoare și izvorâtoare de nădejde, ridicând ființa umană peste starea degradării sale; părintele Bejan evoca starea contemplării din temniță, spunând: ,,rugăciunea noastră în pușcărie, ca și în viața de mai târziu, curgea limpede ca apa unui izvor, în care-I spui lui Dumnezeu, direct, tot ce te doare. Simțeai totdeauna că Dumnezeu aude și te ajută să suporți greutatea (…) Doi țărani: Tudor Popescu de lângă Podu Iloaei, Iași și Ion Moldoveanul de lângă Cluj. Le strălucea fața când se rugau. Se predau total rugăciunii și prin ea lui Dumnezeu.”[4] Această ,,predare” către Dumnezeu, o părăsire a nădejdii în om și o investire în cea a divinității, devine singura formă de scăpare din iadul torturii. Și iadul torturii se dezlănțuie în nebunia reeducării de la Pitești, unde experimentul inventării omului nou eșuează după ce expresia acestei inovații este doar omul dezumanizat. Gheorghe Andreica, unul dintre cei ce a rezistat fenomenului Pitești, explică în cartea ,,Mărturii din iadul temnițelor comuniste”, cum a reușit să-și păstreze sufletul neatins de furia schimbării. Izbăvirea venea rugându-se astfel:  ,,ajută-mă, Doamne, și ține-mă sănătos, să nu-mi pierd mințile asemeni roboților, care mă torturează. (N-am reușit să-i înțeleg) Îmi dădeam seama că dacă voi deveni asemenea lor, voi înțelege. De aceea strigam din toate puterile sufletului meu ca să mă mântuiască . Rugăciunea era simplă și scurtă : Doamne, miluiește-mă! Doamne, adu-ți aminte de mine! Preasfântă Fecioară, ocrotește-mă!”

Acestea erau cele trei rugăciuni   care le-am rostit neîncetat în timpul torturilor. Îmi era frică de clipa când îmi voi pierde mințile și voi deveni asemenea torționarilor mei. De aceea și strigam în gândul meu cel răvășit: Doamne, nu mă lăsa! Doamne, nu mă lăsa!”[5] Același autor descrie regimul de la Zarca (Aiud) în care  ,,orice asistență medicală era exclusă (…) unicul medicament rămânea rugăciunea și mila lui Dumnezeu”[6], care vindecau de ,,orice boală și neputință”.

Gradul sfințeniei atins de unii dintre deținuți creează o rugăciune, care se îndrepta, chiar  spre torționarii care îi chinuiau, cerând iertarea lor de la Dumnezeu. În rugăciune trupul uman se transfigurează și se primește lumina necreată care încarcă cu putere pe cel căzut și-l ajută să depășească toată durerea. Astfel, amintim ca exemplu pe singhelul Emilian despre care aflăm „din mărturiile unor țărani din Polovraci care au fost anchetați ca martori, că singhelul  avea o fața luminoasă, ce amintea de martirii de la începutul creștinismului, căci acesta se ruga pentru sufletele anchetatorilor și cerea să se întoarcă la adevăr și credință. Spre exemplu, părintele Emilian s-a rugat să fie iertate păcatele locotenentului de Securitate Sechei, care desfăcuse Sfântul Altar cu ranga și băgase mâna unde este locul pecetluit, spurcând biserica (…) în timpul torturilor, părintele Emilian avea cămașa numai sânge, și de multe ori nu mai putea nici mânca.”[7]

Rugăciunea, ca și manifestare religioasă,  nu era permisă, iar cel care era descoperit ca practicând-o era aspru pedepsit; actul de comunicare cu Dumnezeu devine în acest context un act martiric, cunoscând că  acest  curaj de a exprima liber și cu putere adeziunea către divinitate putea fi condamnat prin tortură aducătoare de moarte.

La Gherla, Dumitru Bordeianu trăiește un episod dramatic, în care un deținut ce se ruga este maltratat de către gardieni; acesta relata: ,,sunt martori oculari, care au stat în celulă cu un fiu de preot, când acesta a fost surprins de Goiciu prin vizeta ușii, în momentul când își făcea rugăciunea. Atunci, spun ei, Goiciu a intrat în celulă, l-a lungit pe fiul de preot pe dușumea si l-a zdrobit cu picioarele, până l-a lăsat mort. Era o brută, un tip de proletar cu putere (politică) de care abuza oricând, executând ordinele de distrugere.”[8]

Pentru a nu putea fi surprinși rugându-se, deținuții mai înduhovniciți cunoșteau rugăciunea inimii, dar și discreția stării de comuniune, făcând abstracție de locul sau mediul în care se petrece. Trăirea se adâncește deși trupul pare a rămâne în dispoziția anterioară. Un ascet al pușcăriei comuniste este Naidim Marin care „spre deosebire de alți frați de cruce cu închisoare îndelungată, Naidim era echilibrat și prin faptul că păstra o notă decentă, smerită, a trăirii lui religioase. Numai un ochi atent poate observa clipele de absență ale lui Nadim când își făcea rugăciunea sau când postea. În toate zilele era de o extraordinară discreție, iar în discuțiile religioase nu căuta să-și impună punctul de vedere.”[9] Comportamentul celui ce se roagă se mulează pe îndemnul iubirii lăsat de Hristos, răbdând mai mult, iubind mai profund, acceptând durerea ca fiind parte a voii divine și a proniei Sale.

Salvatoare era „rugăciunea lui Iisus”,  pe care noii deținuți o învățau de la cei ce cunoșteau și experimenta mistica ortodoxă, pentru că în ea se cuprinde o întreagă mărturisire de credință, ce unește pe toți cei ce o folosesc. În numele lui Iisus „tot genunchiul să se plece, al celor cerești, al celor pământești și al celor de dedesubt” (Filipeni 2,10), toată făptura să slăvească pe Dumnezeu, ca în El să găsească viață. Tehnica folosită în această rugăciune îl ajută pe credincios să elimine din factorii exteriori care l-ar putea perturba, căci ,,rareori omul este constrâns de zbucium și aleargă la Dumnezeu dezgolind adevărata sa stare sufletească, fără a se folosi de filtrele altor rugi exterioare sieși (…) ,,Rugăciunea lui Iisus” este o  ,,rugăciune a statorniciei, fiindcă nu este discursivă – nu trecem de la un gând la altul -, ci este o rugăciune,  care ne pune față către față cu Dumnezeu printr-o mărturisire de credință care-L privește pe El și definește o situație care ne privește pe noi.”[10]

În contextul în care regimul uzita toate instrumentele de tortură, inclusiv pe cea a izolării pentru a îngenunchea pe cei încarcerați și a-i obliga să renunțe la valorile și principiile după care își guvernau viața de dinainte de condamnare, rugăciunea inimii era „corabia” ce-i ținea sănătoși duhovnicește. Paradoxal, izolarea nu dărâmă pe cel ce aducea în rugăciune pe Hristos, ci mai mult îl întărește, fiind un mediu specific (cu liniște și post) în care se putea experimenta isihasmul.

Unul din cunoscuții rugători este Valeriu Gafencu care  „ prin 1943 a fost izolat, împreună cu alții, în Zarca cu regim sever, fără cărți, fără contact cu familia și cu o rație de hrană insuficientă, care l-a distrofiat. Aici s-a dedicat în întregime Rugăciunii inimii, spunând neîncetat: Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul”[11]. Se conturează un proces al cunoașterii, în care „cărțile duhovnicești îl vor ajuta să vadă mai adânc lucrurile și să se întoarcă spre sine însuși. În singurătatea celulei se roagă mult, căutând să înțeleagă rostul suferinței. După chinuitoare frământări și zbateri, prin harul lui Dumnezeu, trăiește o stare de iluminare în care își vede sufletul plin de păcate.”[12] Această înțelegere îl ajută să se curățească de patimi, dar și să se raporteze la suferință ca la un mod purificator.

Părintele Steinhardt consemnează o parte din rugăciunile învățate în închisoare, afirmând „abia de la profesorul Tomescu învăț rugăciunea de seară Lumina lină, al cărei farmec inefabil mă cucerește de prima dată.”[13] (Înconjoară-mă, Doamne, cu puterea nemărginită și de viață dătătoarei Tale cruci și ferește-mă, Doamne, de orice rău amin! zice scurta rugăciune a insului anchetat: pe drumul de la celulă la birou ori în tăcerile interogatoriului ori ca fond mintal obsesiv neîntrerupt: rugați-vă neîncetat)[14].

În temniță preotul se îngrijește de lucrarea rugăciunii, atât pentru sine cât și pentru comunitatea sa (a colegilor), pe care o clădește chiar pe temelia acesteia. Aducem aici mărturia lui Grigore Caraza, care spunea ,,părintele Bejan a făcut o rugăciune de mulțumire, apoi am spus cu toții «Tatăl nostru» și am cântat «Cu noi este Dumnezeu». Credeam că sunt singurul care plâng, dar mi-am dat seama că toți colegii mei de luptă și de suferință erau cu ochii plini de lacrimi.”[15]

Rugăciunea preotului și binecuvântarea lui aduc prin puterea investită de Taina Hirotoniei, harul peste cei ce sunt adunați în numele lui Hristos. Iar această comuniune este definită în sânul Bisericii, sub auspiciul unității. Misiunea clericilor din închisori (dar și a credincioșilor) s-a manifestat și la nivelul rugăciunii pentru aproapele încarcerat, care avea nevoie de întărirea lui Dumnezeu pentru a păstra nepătat sufletul său și pentru a rămâne în starea potenței de jertfă martirică pentru propovăduirea lui Hristos și a Evangheliei Sale.

[1] Pr. Dumitru STĂNILOAE, Comunitate prin iubire, în „Ortodoxia”, Nr. 1, Bucureşti, 1963, p. 54.

[2] Pr. Prof. Drd. Alexandru Stanciulescu- BÂRDA, Catehism Crestin –Ortodox, Editura Parohiei Malovăţ, 2004,p.260

[3] Sfântul Ioan Gura de Aur, Despre soarta si providenta si alte omilii, traducere de Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic si de Misiune al BOR, 2005, p.84-85

[4] Pr. Dimitrie BEJAN, Bucuriile suferinţei. Evocări din trecut, ed.cit., pp. 6-7.

[5] Gheroghe ANDREICA, Mărturii-din iadul temniţelor comuniste, 2000, pp. 82-83. Sursa: http://www.scribd.com/doc/43986/Gheorghe-Andreica-Mrturii-Mrturii-Din-iadul-temnielor-comuniste

[6] Ibidem., p. 186.

[7] Martiri pentru Hristos din România, în perioada regimului comunist, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2007, p. 277.

[8] Dumitru BORDEIANU, Mărturisiri din mlaştina disperării, ed.cit., pp. 307-323.

[9] Monah MOISE, op.cit., pp.48-49

[10] Mitropolitul ANTONIE de Suroj, Scoala rugăciunii, trad. Gheorghe Fedorovici, Editura Sofia, Bucureşti, 2006, p. 78.

[11] Monah MOISE, op.cit., p.71.

[12] Ibidem., p.66.

[13] Nicolae STEINHARDT, Jurnalul fericirii, Editura Mănăstirii Rohia, 2005, p. 140.

[14] Ibidem., p. 34.

[15] Grigore CARAZA, Aiud însângerat, Editura Vremea XXI, Bucureşti, 2004, pp. 127-137.

Întâlnirile Matricei au programat joi seară o nouă conferinţă pe teme de spiritualitate, despre yoga în modernitate, diversele maladii sufleteşti produse de pseudospiritualitate şi diferenţele dintre hinduism şi creştinism.

Să nu se tulbure inima voastră; credeţi în Dumnezeu, credeţi şi în Mine. În casa Tatălui Meu multe locaşuri sunt”, spune Iisus Hristos în Evanghelia după Ioan, capitolul 14, versetele 1-3. În acest spirit a decurs polemica în jurul conceptului de yoga din perspectivă creștină versus perspectiva occidentală contemporană, dezbatere ocazionată joi, 3 octombrie, de o nouă ediţie a seriei Întâlnirile Matricei.

Conferenţiarul Ungureanu Dănuţ-Teodor, cercetător în materie, a explicat nevoia de solidaritate cu identitatea strămoșească, conectarea cu spațiul cultural-spiritual din care izvorâm cu toții, în contrast cu nevoia yoghinului de a urma treptele evoluției spirituale care îl va elibera din încastrarea corporală în care se află.

Fiecare dintre ei, creștinul de astăzi și yoghinul de astăzi, cultivați într-o anumită identitate modelată în timp îndelungat de spațiul spiritual de obârşie, sunt liberi în conştiința lor, urmând o destinație comună ca scop, care se împlinește prin și cu distincție, prin alteritate, dacă ne exprimăm în spirit occidental, recunoscută de ambele părți. Astfel, evoluția spirituală despre care ne vorbește yoga clasică autentică (ce se bucură de un respect considerabil din partea unor personalități luminate precum Mircea Eliade, Ioan Petru Culianu şamd) și căutarea lăuntrică a lui Dumnezeu sunt similare ca noțiuni din punct de vedere al orientării sprituale, al căutării omului, dintotdeauna, a unui sens într-un adevăr suprem imuabil, dar cele două nu se împlinesc prin imixtiune și se exclud iremediabil atunci când cineva încearcă o îngemănare forțată, sau o înrudire între ele cu alte scopuri decât ”cele veșnice”, să le numim.

Asociația Culturală Matricea Românească, proiectul cultural naţional al Bulboacă şi Asociaţii SCA, a organizat joi, 4 octombrie, un eveniment a cărui temă de discuție prezintă un real interes în vremurile actuale. Intitulat YOGA – o nouă „ofertă” religioasă sau o practică medicală alternativă?, expozeul a subliniat impostura multor practici medicale alternative curente în România, care sunt escrocherii din punct de vedere juridic și care pot produce pe termen lung, maladii ale sufletului ce vor urâți omul frumos al creștinismului, ce încearcă să adune tot ceea ce este plăcut în fața lui Dumnezeu, pentru a trăi plenar acest sentiment de împlinire întru Hristos.

Azi avem yoga pentru orice și oricine, fără substratul religios, spiritual cu care era obișnuit yoghinul „clasic”

Yoga se bazează foarte mult pe forțele autonome interioare ale individului și are nevoie imperioasă de un guru autentic, care să vadă limpede în oameni nevoia imediată în calea evoluției lor spirituale. Sunt multe cazuri în care un anumit guru atenționează discipolul respectiv că poate să-și piardă mințile pe parcursul întregului proces.

Yoga modernă, un fenomen ce produce malformaţii spirituale

Astfel, practica Yoga nu poate fi pe deplin exercitată autonom, cum ne este deprinderea tot mai individualistă a trăirii contemporane religioase, unde individul tinde să fie singur chiar și într-o comunitate religioasă (sub pretextul: ”Nu vin la biserică, am credința mea și nu trebuie în fața preotului sau a altora să mi-o mărturisesc”). În prezent, Yoga a suferit mai multe transformări, ce urmăresc interesul financiar imediat al celor care doresc să o practice sau doar să-i îmbunătățească adeptului anumite calități ce vor oferi premisele unei superiorități măsurabile, comparativ cu profanul de rând. Practic, azi avem yoga pentru orice și oricine, fără substratul religios, spiritual cu care era obișnuit yoghinul „clasic”. În absența respectivului substrat, omul contemporan consideră că se liniștește prin practici ritualizate și desacralizate, fie meditând în poziția lotus, fie executând diferite procedee corporale.

Omul contemporan este smintit de exotic, de excepțional, de căutarea de noi spiritualităţi, au apreciat lectorii conferinţei

Această formă de rătăcire modernă, printr-un Hinduism desacralizat, produce malformații spirituale omului modern, ce este obnubilat să întrevadă puterea rugăciunii creștine, care îi este proprie filonului său de credință strămoşească. Cererea şi oferta de pe „piaţa” alternativelor spirituale este numeroasă: avem yoga pentru copii, yoga medical, yoga în corporaţii, yoga pentru seniori etc, iar această pululație de opțiuni produce confuzie generală în mintea omului contemporan smintit de exotic, de excepțional și de magia reală a spațiului hindus, care nu poate fi reprodus în spațiul occidental fără să-și piardă din substanța arhaică din care este izvorât.

“Goana” după noi spiritualităţi şi pseudospiritualităţi, au apreciat lectorul serii şi profesorul dr. Adrian Lemeni, specialist în teologie dogmatică şi teologie fundamentală, îndepărtează creștinul de matricea sa spirituală ce a servit și slujește pentru el drept creuzet al propășirii lui sprituale.

Dănuț-Teodor Ungureanu este doctorand în anul al III-lea la Şcoala Doctorală „Dumitru Stăniloae” din cadrul Facultăţii de Teologie Ortodoxă „Justinian Patriarhul” din Bucureşti, disciplina Istoria şi Filosofia religiilor. În prezent finalizeză lucrarea de cercetare cu titlul „Elemente religioase şi pseudoreligioase în medicina alternativă”, sub coordonarea Pr. prof. univ. dr. Nicolae Achimescu.

Despre valorile ce unesc un neam. Astfel s-a numit tema ediției de anul acesta a taberei de la Nemțișor, tabără la care am avut bucuria să particip pentru a doua oară. În pofida faptului că data organizării sale era destul de apropiată de perioada de admitere la facultățile din nord-estul României, m-a surprins că numărul participanților a depășit recordul anilor anteriori: peste o mie de tineri au venit să înțeleagă cum pot contribui la realizarea unirii naționale, dorită cu ardoare cu fiecare an ce trece peste istoria țării. Tineri români din țară, din Basarabia și din străinătate s-au adunat în poiana împrejmuită de brazi, din zona Nemțișorului, ghidați de dor și de dragostea de patrie.

Pentru că tabăra are, în principal, caracter creștin-ortodox, am învățat că esențiala valoare care ține un neam unit este credința. Am fost încurajați să credem. Să credem în Dumnezeu, în noi, în ceilalți. Să credem din toată ființa că putem schimba lucrurile în bine și să luptăm pentru crezul nostru. Să ne stabilim idealul și să ne încredem în el, căci, așa cum spune și Anatole France, „pentru a realiza lucruri mari trebuie să și visăm. Trebuie să credem, nu numai să plănuim”. Cu acest crez ne-am rugat împreună, iar când peste o mie de inimi se roagă concomitent pentru aceeași țară, cum să nu fie ea binecuvântată?

Seminarele s-au transformat ușor în reale lecții de istorie. Ni s-a vorbit de sacrificiul, suferința și curajul celor care, cu secole în urmă, au luptat până la ultima suflare pentru acest pământ. Din păcate, cărțile de istorie nu prezintă și acele scene în care țăranii se aruncau voluntar în goana războiului pentru a-și apăra glia, murind acoperiți de sângele dușmanului și cu zâmbetul pe buze că și-au împlinit datoria față de patrie, sau cele în care frontul devenea leagănul celor mai strânse prietenii, demonstrate în bătaia obuzelor. Când ni se povesteau astfel de lucruri, puteam vedea o lucire tainică, adâncă, în ochii celorlalți: scânteia unui imbold mut, a unei speranțe înnoite.

Când peste o mie de inimi se roagă concomitent pentru aceeași țară, cum să nu fie ea binecuvântată?

Ne-am bucurat de prezența părintelui diacon Adrian Sorin Mihalache, licențiat în matematică și teologie, cu master în psihologie, filosofie, teologie și fizică teoretică, cel care ne-a invitat la o conferință pe baza temei propuse. De la dumnealui am învățat că nu poți uni un neam dacă tu însuți ești dezbinat lăuntric, că unirea trebuie să înceapă din interiorul fiecăruia dintre noi. Că ar trebui să ne unim în cadrul țării, iar după să primim alături teritoriile pierdute, și că fiecare persoană deține o putere extraordinară, pe care de multe ori nici nu o cunoaște, deci nici nu o valorifică. Suntem mulți și suntem puternici. Ce ne oprește să luptăm pentru ce ne dorim?

Am realizat poate una dintre cele mai mari hore din țară, am refăcut cursul istoric pe perioada unui mileniu și am fredonat împreună frumoasele cântece patriotice românești. Unul dintre cele mai profunde momente a fost acela al defilării voluntarilor cu un tricolor de mari dimensiuni (foto deschidere), care a trezit în noi conștiința că suntem români, că avem o patrie care ne strigă. Am văzut mulți tineri cu lacrimi în ochi, lacrimi care se amestecau cu ploaia ce începuse să cadă din ce în ce mai năvalnic, de parcă și cerul plângea pentru țară. În acele clipe, nu mai eram români veniți de pretutindeni, locuitori ai altor țări, eram doar români, trăind la fel bucuria revederii.

Din ce în ce mai mulți tineri, îndrumați de preoți și profesori, sunt implicați în evenimente similare, iar acesta este un lucru bun. Este un semn că se dorește din ce în ce mai ardent o îmbunătățire a situației generale și unitate. Încet, lucrurile se mișcă, se transformă, și poate dacă nu aș fi trăit o astfel de experiență, nu aș fi crezut că ne îndreptăm spre schimbare. Din spate vin forțe noi, bine informate și cu țeluri precise. Aparent, totul stagnează. În realitate, se apropie o furtună.

La Mănăstirea Hodoş-Bodrog, Istoria este la ea acasă: locaşul are o origine mitică, însă concomitent înrădăcinată în real, coarnele taurului “fondator” al aşezământului, păstrate deasupra intrării în biserica veche, fiind dovada însăşi a acestei autenticităţi – la fel ca pietrele zidirii, unele provenind chiar de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa. În acelaşi timp, zbuciumul intens căruia mănăstirea i-a făcut faţă timp de 1000 de ani este reflectat de relieful prezent pe o faţadă a vechiului turn-clopotniţă, ilustrând ostaşi călare purtând în vârful suliţelor capete de turci. Aşadar, la Mănăstirea Hodoş-Bodrog, nimeni nu poate nega două lucruri: caracterul puternic creştin, dar şi puternic românesc al locului, care a supravieţuit şi prosperat în faţa diverselor influenţe străine.

“Arădeanul este tradiţionalist şi modern”, îmi explică părintele Nicolae, monah la Mănăstirea Hodoş-Bodrog şi pedagog cu mare experienţă. “Tradiţionalist, pentru că în faţa atâtor ameninţări alogene, a rămas român şi este mândru de originile lui. În acelaşi timp, arădenii au avut în istorie inteligenţa şi priceperea de a se adapta modernităţii.” O dovadă, îmi arată părintele mai târziu, găsim chiar în Catedrala „Nașterea Sf. Ioan Botezătorul” din Arad, unde Iisus este reprezentat nu după canoanele artei bizantine, ci după cele ale artei occidentale: Mântuitorul ţine în mâini globul pământesc, “la fel cum era reprezentat împăratul de la Viena”. “Şi cu toate astea, în această catedrală barocă, după canoane occidentale, s-a ţinut mereu, din secolul XIX încoace, slujba ortodoxă.”

Una dintre cele mai semnificative dovezi ale înţelepciunii arădene a venit în anii ce au culminat cu Marea Unire de la 1918, când Aradul a jucat – puţină lume realizează – locul central în organizarea Marii Adunări de la Alba Iulia. Este, s-a spus, oraşul de unde a fost “orchestrată” Unirea Transilvaniei şi a Banatului cu Ţara.

Locul unde Ioan Ignatie Papp s-a rugat pentru ca Marea Unire să se facă

Însă nu vom insista asupra istoriei canonice, ci asupra unei istorii sufleteşti, prea puţin ştiute: înaintea marii serbări româneşti de la 1 decembrie 1918, Episcopul Ioan Ignatie Papp,  pornit către Alba Iulia, a făcut un gest ce, singur de-ar fi, dă măsura omului supranumit “Episcopul Marii Uniri”.

“Nu am găsit consemnări scrise ale lucrului, însă tradiţia orală a reţinut că, înainte de a pleca la Alba Iulia la Marea Adunare Naţională, Episcopul Ioan Ignatie Papp s-a oprit cu însoţitorii săi la mănăstirea Hodoş-Bodrog, de lângă Arad, cea unde fusese tuns călugăr la 1900. Aici, Episcopul s-a rugat pentru izbânda românilor, iar actele Unirii, incluzând rezoluţia ce urma a fi prezentată de către Vasile Goldiş, au fost sfinţite.”

“Nu trebuie să ne mire această evlavie, pentru că ea se înscrie în logica, în filosofia de viaţă a acestor ostenitori întru realizarea Marii Uniri, care au fost ghidaţi de o credinţă puternică, de un idealism şi de valori care au dat cele mai sublime roade practice. De aceea, oprirea lui Ioan Ignatie Papp la mănăstirea noastră şi rugăciunea lui şi a suitei sale pentru reuşita întreprinderii sunt aproape certe. Ei realizau că Hristos este rezolvarea tuturor luptelor nostre, şi Îi cereau ajutorul înaintea unui moment istoric. Ca urmaşi, trebuie să învăţăm din acest exemplu”, a subliniat părintele Nicolae de la Mănăstirea Hodoş-Bodrog, într-o discuţie cu Matricea Românească.

Părintele Nicolae, monah la Mănăstirea Hodoş-Bodrog din judeţul Arad, a revelat Matricei Româneşti o poveste puţin ştiută, în contextul Anului Centenar al Marii Uniri

De notat că, ulterior popasului la Mănăstirea Hodoş-Bodrog, loc de aleasă însemnătate atât pe plan personal cât şi pentru neamul românesc, Episcopul Aradului Ioan Ignatie Papp a slujit în dimineaţa de 1 decembrie 1918 Sfânta Liturghie în Catedrala ortodoxă din Alba Iulia, împreună cu ceilalţi ierarhi şi preoţi participanţi la eveniment. Cuvintele sale de atunci sunt o confirmare a gestului de pietate şi gratitudine faţă de pronia cerească făcut anterior la mănăstirea Hodoş-Bodrog şi au rămas întipărite pe vecie: „Cel ce a înviat din morţi […] a înviat astăzi şi neamul românesc, Hristos adevăratul Dumnezeu”.

Cu alese mulţumiri, pentru ajutorul în realizarea materialului, părintelui Iustin Popovici, consilier cultural Arhiepiscopia Aradului, părintelui Nicolae de la Mănăstirea Hodoş-Bodrog, respectiv părintelui Florin Marica, consilier, Patriarhia Română