Tag

Săptămâna Mare

În Banat, la Timişoara, filosofia de viaţă dictează că nu se fuge după tramvai, pentru că “întotdeauna mai vine unul”. “Mi-a luat 30 de ani să învăţ asta de la nevastă-mea”, îmi mărturiseşte un fiu adoptiv al regiunii. “Eu sunt oltean la origine, transpir şi când mă leg la şireturi. În primii ani, se amuza lumea când mă vedea prin oraş că fug după tramvaie…”

Şi cu toate astea, bănăţenii sunt orice, numai înceţi nu. Vioiciunea lor e însă, mai degrabă decât fizică, mintală: cum altfel ai putea descrie Oraşul-Martir care-a născut flacăra ce a cuprins România, în decembrie 1989?

Câteva ore mai târziu, aflat alături de un prieten preot la Librăria Esotera din Timişoara, loc al ataraxiei, asist la schimbul lui, în fond retoric, cu oameni care-s prea conştienţi de adevărul spuselor sale:

“Lumea urează acuma «Sărbători fericite!». Dar nu zice despre ce sărbătoare e vorba. Nu sună bine. Zi, frate, că e Învierea Domnului! Dar nu… Nu e bine cu Hristos, că te învaţă să fii martir, mucenic… Acum trebuie să fie totul comod, de ce să suferi? Ne trebuie oameni cu stomac!”

Îi spun prietenului meu că are dreptate, că prea puţini mai văd valoarea suferinţei, atât în sens spiritual, de asumare a Crucii, cât şi în sens creator, unde nimic bun n-a ieşit din tihnă. Îmi replică scurt: “Mai am unele discuţii cu fiul meu, să-l pregătesc. Copiii noştri e posibil să fie nevoiţi să fie martiri, mucenici, aşa cum a fost Sfântul Constantin Brâncoveanu.”

Văzându-l şi ascultându-l, am senzaţia că stau de vorbă cu Popa Tanda, preotul lui Slavici care şi-a trezit comunitatea prin puterea exemplului.

Copiii noştri e posibil să fie nevoiţi să fie martiri, mucenici, aşa cum a fost Sfântul Constantin Brâncoveanu

Mă combate cu modestie: “Fac lucruri mici, ca un popă de la ţară ce sunt! Azi, modelele sunt lovite intenţionat, pentru că modelele creează modele. Aşa că e mai util să nu existe, să nu te inspire nimic, şi să te aţâţe totul”.

Puţină vreme mai încolo, ajungem la Parţa, locul unde părintele Simion Bistrian slujeşte. Şi-mi va rămâne veşnic întipărit în memorie cum, din altar, se văd trei cruci de pe trei turle brăzdând cerul. Românii, descrişi de un pseudo-preşedinte drept „fanatici religioşi”, n-au nevoie de lecţii de toleranţă şi acceptare, când la o răscruce dintr-o comună bănăţeană „convieţuiesc” patru biserici distincte, la o aruncătură de băţ una de cealaltă: ortodoxă română, ortodoxă sârbă, unită (greco-catolică) şi catolică.

“De unde are iepurele ouă de Paşte, le-a furat?”

Aţâţatul dorinţei e fundamental pentru negoţ. Şi e o deosebită ironie că cele mai importante sărbători religioase ale românilor (şi nu numai) sunt cele mai puternic permeate de mercantilism:

“Românii nu sunt vânători, iepuraşul ăsta nu le e specific, cum le e de pildă nordicilor… Românul e păstor, animalul lui e oaia pe care o păstoreşte, nu iepurele… Şi pe urmă, de unde are iepuraşul ăsta ouă, că doar iepurii nu fac ouă? Înseamnă că le-a furat!”, conchide părintele, şugubăţ.

 

Foto deschidere – Scenă rară în altarul Bisericii ortodoxe din Parţa, Judeţul Timiş: Mântuitorul în dublă ipostază, împărtăşind Apostolii

La începutul Săptămânii Mari, vă oferim o porţie savuroasă de înţelepciune românească, invitându-vă la moderaţie…

Biblia ne spune că pofta nestăvilită de mâncare și de băutură nu-l lasă pe îmbuibat să doarmă, de aici și până la certuri fiind un pas extrem de mic. Lăcomia, adică acea dorință intrinsecă puternică ce-l forțează pe om să râvnească mult peste nevoile și capacitățile sale, este oglinda unui suflet „urât”, de aceea face parte din cele șapte păcate capitale.

Și cum firea omului este construită din calități, dar și din defecte – într-o măsură sau alta -, și sâmburele lăcomiei zace înlăuntrul fiecăruia dintre noi, pentru că și românii sunt încercați de dorința de a dobândi peste puteri. Vorbele din popor reprezintă mijlocul cel mai elocvent și mai sincer de a exprima lăcomia la români, întrucât țăranul, înzestrat cu inteligență și cu franchețe, a știut dintotdeauna cum să spună lucrurilor pe nume: prin proverbe și zicători savuroase.

Poate una dintre cele mai reprezentative zicale româneşti ce oglindește „urâțenia” acestui păcat este aceea care ne avertizează că lăcomia strică omenia. În același registru, în popor se mai spune că poftele omului n-au hotar, dar și că găina vecinului totdeauna-i curcă. Românul își descrie, cu umor neaoș, consăteanul, subliniind că acesta nu se mulțumește nici în car, nici în căruță, nici în sanie, nici în teleguță, dar și că cel care se lăcomește, nu se pricopsește.

La fel, lăcomia la români este ilustrată cu succes și prin expresii potrivit cărora noi vrem să fim și cu pui, și cu ouă, și cu găina grasă, dar și că musca, pentru puțină dulceață, își răpune viața. Așa cum vietățile furnizează cele mai facile și mai expresive exemple pentru a construi un proverb, nici flora nu a fost ignorată de către români, iar referitor la acest păcat capital, geniul sătesc spune că lacomii sunt de unde n-are mărul (uneori, cu varianta pomul) coajă și cireașa sâmbure.

Așa cum, deasupra oracolului din Delphi, era scris „nimic prea mult, totul cu măsură”, și românul consideră că aceasta este o povață după care ar trebui să-și rânduiască viața, deoarece el crede că lăcomia sparge sacul sau cine ia o brazdă lată, rămâne cu ea nearată.

Mai jos, Matricea Românească vă prezintă, spre reflecție, în Postul Mare, alte câteva proverbe și zicători românești despre lăcomie:

Lacomul mai mult pierde, și leneșul mai mult aleargă.

Nu mai poate să mănânce, dar nu se-n-dură să plece.

Lăcomia de la aur la gunoi şi de la diamant până la sticlă se întinde.

Are ochii mai mari decât burta.

Lacom la bogăţie şi sărac la minte.

Cică mălaiul nu-i copt, și el înfulecă cât opt.

A mânca banii cu lingura și a pune lumea-n pântece.

Pântecele se satură, dar ochii niciodată.

 

Foto deschidere: patch.com