Tag

sărbătoare națională

Comunismul a comandat şi proliferat «decreţeii», democraţia românească a anului 2018 trebuie să încurajeze familia românească, pentru următorii 100 de ani.

2018 e anul în care e cel mai la modă să fii român. Nu ne cunoaştem istoria, dar o trăim: suntem beneficiarii (chiar, speculanţii) direcţi ai eforturilor şi sacrificiilor unor generaţii, a căror înălţime morală ne complexează, de a crea statul naţional unitar român. E anul în care se vor tăia milioane de panglici, e anul în care Ministerul Culturii şi Identităţii Naţionale va sprijini cele mai mirobolante şi lipsite de substanţă proiecte, pe ultima sută de metri a unui superfluu festivism ad-hoc, e anul în care firmele private se vor bate în exhibiţionisme de patriotism.

“După buget”, vorba eternului Caragiale, “alocaţii” de zeci, sute de mii, milioane de euro au fost puse deoparte pentru a sărbători, cum ştie fiecare – cel mai probabil individual şi vanitos – Centenarul Marii Uniri de la 1918. Pe cât de mare fu Unirea, pe atât de mari ne sunt dezbinarea şi înstrăinarea, 100 de ani mai târziu.

Sunt exhibiţionisme previzibile, care nu vor repara, ci probabil vor adânci rifturile din societatea românească, în care un gunoier e plătit mai bine decât un profesor, în care medicii şi învăţătorii neamului, adică oamenii care ne (re)dau sănătatea fizică şi morală, sunt siliţi să ia calea străinătăţii, umiliţi de un sistem care vrea îndobitocirea şi nu luminarea celor pe care-i păstoreşte. Unde sunt programele sociale prin care Statul Român încurajează natalitatea, la un moment istoric de cotitură, în condiţiile unui exod comparabil doar cu Siria, ţară mutilată de război?

Pe cât de mare fu Unirea, pe atât de mari ne sunt dezbinarea şi înstrăinarea, 100 de ani mai târziu

Şi totuşi, românii iubesc România. Nu a tăia o panglică unei structuri de carton, la fel de solidă precum satele lui Potemkin, ce nu va rezista posterităţii, sau a te holba la cel mai mare cârnat tricolor, vizibil de pe Lună, e dovadă de patriotism în 2018 şi pe mai departe.

Ci a rămâne aici. A sădi pentru România, fizic sau spiritual.

Cu zeci de ani în urmă, pe vremea unui totalitarism funest care dirija viaţa indivizilor în mai toate aspectele ei, românilor li s-a impus să producă (termen dur, dar real), ceea ce a rămas în istorie drept “generaţia decreţeilor”. Soldaţii patriei care s-au întors împotriva sistemului, şi care au făcut Revoluţia din 1989.

Acel spor natural programat a creat milioane de români, aruncându-i în braţele unei istorii nu de puţine ori vitrege. “Generaţie de sacrificiu”, li s-a spus: e timpul ca România să scape de blestemul generaţiilor de sacrificiu şi să se apuce să creeze generaţii de edificiu.

E timpul ca România să scape de blestemul generaţiilor de sacrificiu şi să se apuce să creeze generaţii de edificiu

A-ţi împlânta ancora în solul Patriei, “de bunăvoie şi nesilit de nimeni”, e cel mai curajos şi mai curat act de patriotism de care un individ e capabil în anul de graţie al Centenarului, 2018. De aceea, cinste celor care dăruiesc României copii în acest an. E timp, e timp până în martie, şi mai departe, să faceţi dragoste cu România, de aici încolo pentru zeci de ani. A-i dărui noi fii şi fiice, chiar dacă sistemul de protecţie socială pentru familia românească e o glumă mizerabilă, fiind practic inexistent şi umilitor, este cel mai curajos şi mai curat act de patriotism.

Pentru că e nevoie de curaj să faci copii în România. Acesta-i testul suprem al relaţiei tale cu ţara – ca şi în viaţă, unde tot ce vine până la copil nu-i decât o coabitare pleziristă, nu o relaţie în adevăratul sens al cuvântului.

Sigur că a face copii nu-i pentru toţi, şi nici nu poate fi impus ca-n vremurile de tristă amintire – dar copiii nu se plămădesc doar fizic, ci şi spiritual. Un copil, chiar de-i al altuia, îndrumat să rămână aici, să lucreze în ţară şi să se bucure de România e un copil câştigat pentru noi. Faceţi, deci, tot ce puteţi pentru copiii României.

Pentru firmele pregătite să-şi arunce, în 2018, banii pe fereastra laudei de sine: păstraţi-vă banii şi bugetele pentru angajaţii care vă vor anunţa, în acest an, că aşteaptă un copil

Iar pentru firmele pregătite să-şi arunce, în 2018, banii pe fereastra laudei de sine: păstraţi-vă banii şi bugetele pentru angajaţii care vă vor anunţa, în acest an, că aşteaptă un copil. Sigur că asta vă va lovi în plin “productivitatea” şi “eficienţa”. Dar, dacă sunteţi cu adevărat patrioţi aşa cum susţineţi, veţi încuraja cum se cuvine, şi nu doar în 2018, prin bonusuri generoase, familia pe care angajaţii voştri şi-o întemeiează. E aceeaşi familie pe care, la nivel declarativ, orice entitate publică sau privată din România o susţine. E momentul faptelor, nu vorbelor.

Decreţeii au fost un experiment blamabil din istoria României. Istoria ne mai dă o şansă prin centenari şi generaţia lor. E generaţia care trebuie să schimbe faţa unei Românii schimonosite de gândire pe termen scurt, birocraţie excesivă, corupţie, imoralitate şi ipocrizie. E asta ceea ce vă doriţi pentru copiii voştri?

 

Foto deschidere: unica.ro

159 de ani au trecut de la ceea ce, colocvial fie spus, e cunoscut drept „Mica Unire”, deşi corectitudinea termenului e disputată. E momentul să ne reîntâlnim în jurul unui ideal, chiar dacă al unuia de secol XXI. Milioane de români au fost în spatele lui Alexandru Ioan Cuza în 1859 la Unirea Principatelor, milioane din România trebuie acum să fie în spatele Simonei Halep, românca ce domneşte peste tenisul mondial. Un editorial Matricea Românească.

În şapte ani”, scrie Florin Constantiniu în „O istorie sinceră a poporului român”, „sub această sabie a lui Damocles” ce o constituia provizoratul etern sub care românii îşi ţin conducătorii, „Cuza realizează performanţe ce fac din el un semănător – în sens evanghelic – al modernizării; nu există ogor al vieţii publice în care el să nu fi aruncat sămânţa înnoirii”.

„Cuza”, continuă istoricul, „este una dintre cele mai de seamă personalităţi ale istoriei româneşti. Inteligent, voluntar, abil, hotărât să meargă până la capăt (sunt indicii că el s-a aflat la originea asasinării primului-ministru Barbu Catargiu, în 1862 – nota autorului), Cuza a lăsat să-i fie umbrite calităţile de o viaţă privată dezordonată şi de o camarilă de joasă calitate.”

E acelaşi Cuza care i-a împroprietărit pe ţărani. E acelaşi Cuza care, luându-le clericilor români averile, le-a răspuns la contrarierea evident vehementă: „Unui călugăr nu-i trebuie palate domneşti, îi trebuie o mică chilie cu o rogojină, pe care să se culce, şi unde să se roage”. Lecţie de smerenie care rămâne valabilă pentru feţele bisericeşti îndrăgostite de luxul pământean – şi nu sunt puţine în România!

„Unui călugăr nu-i trebuie palate domneşti, îi trebuie o mică chilie cu o rogojină, pe care să se culce, şi unde să se roage”

Cuza n-a fost perfect, nici în viaţa privată şi nici în viaţa de stat, acţiunile lui pot fi disecate şi contestate, sub lupa istoriei şi din confortul demolării miturilor, pe care contemporaneitatea, în apatia ei distrugătoare, ni-l permite.

Însă Unirea pe care Cuza şi poporul român le-au făcut nu ne-o poate fura nimeni, iar monumentalitatea ei transcende orice scăderi omeneşti pe care domnul le va fi avut.

Să nu uităm, la 24 ianuarie 2018, că în februarie 1866, când Cuza a fost detronat de „monstruoasa coaliţie”, la Iaşi o mişcare separatistă (organizată de agenţii ruşi, potrivit aceluiaşi Constantiniu) scanda lozinca „Jos unirea!”, iar secesionistul filorus Constantin Moruzi îi scria prim-ministrului Ion Ghica: „Credeţi că veţi putea săvârşi crima ce se numeşte unire; credeţi că ea va putea avea viaţă? Nu, nu, niciodată”.

Acest „niciodată” s-a transformat în peste un secol şi jumătate de când România dăinuie. La această clipă de emoţie trebuie să ne amintim – nu milioanele cu care, zice-se, regele recent murit a plecat în exil, nu milioanele de căutarea cărora suntem hipnotizaţi mereu – ci milioanele de suflete care au stat alături de Cuza Vodă şi au înfăptuit cu el Unirea Principatelor Române.

O Halep care se califică în semifinalele unui Mare Şlem face mai multe decât zece Guverne incompetente pe care nu le va ţine minte nimeni – sau le va ţine, cu cel mai mare dispreţ

Românii au nevoie să se reîntâlnească în jurul unui ideal. Iar acolo unde politica ne dezamăgeşte, sportul ne va oferi speranţa, speranţă care face azi mai mult ca aurul. O Halep care se califică în semifinalele unui Mare Şlem face mai mult decât zece Guverne incompetente pe care nu le va ţine minte nimeni – sau le va ţine, cu cel mai mare dispreţ.

Detaşaţi-vă deci de cinismul şi de materialismul atroce al vremurilor în care trăim. Nu vă gândiţi la milioanele lui Halep. Ci fiţi milioanele care, în aceste vremuri debusolante,  se strâng în jurul steagului românesc ce flutură, sus de tot, la capătul atlasului, la Melbourne. De români precum Cuza, precum Simona avem nevoie ca de aer.

La mulţi ani, România!

Foto deschidere: montaj după Reuters / Thomas Peter

Mica Unire de la 24 ianuarie 1859, dar și figura lui Alexandru Ioan Cuza în istorie, văzută de atentul cronicar al epocii Dimitrie Bolintineanu, fac obiectul unor confesiuni de școlăriță pe Matricea Românească.

Încă niciodată nu am cunoscut un rege sau un domnitor în viață. Despre ei am citit fie din paginile unor ficțiuni reușite, fie de pe filele manualelor școlare. În apropierea sărbătorii dedicate unui eveniment istoric de anvergură, Mica Unire de la 24 ianuarie 1859, am decis să răsfoiesc albumul meu școlar, unde păstrez presate între file, aidoma florilor uscate, cele mai vii amintiri despre figura celui care a făcut visul Unirii o realitate, Alexandru Ioan Cuza.

L-am întâlnit prima oară în clasa a VIII-a, când profesoara de istorie ne-a vorbit cu multă atenție și migală, impusă de acea perioadă politică (la guvernare era Partidul Comunist) despre Mica Unire și despre figura istorică a domnitorului Alexandru Ioan Cuza. Una dintre temele abordate, care se regăsește și în prezent în unicul manual de istorie pentru clasa a VIII-a, este cea cu privire la dubla alegere a Domnitorului. Citând din actualul suport didactic, reiese că această mișcare: „a fost salutată de românii de pretutindeni”. La acel moment al studiilor, noi, tânăra generație, am primit această realitate cu deosebită fericire, căci simțeam de pe atunci legături inefabile cu Patria Mamă.

Fragment din manualul de Istorie de clasa a VIII-a, din curricula basarabeană, dedicat personalității și activității prolifice a domnitorului Alexandru Ioan Cuza

Fragment din manualul de Istorie de clasa a VIII-a, din curricula basarabeană, dedicat personalității și activității prolifice a domnitorului Alexandru Ioan Cuza. Foto: arhiva personală

Mi s-a întipărit în minte imaginea severă a domnului Alexandru Ioan Cuza de pe pagina temei, care parcă veghea studiul nostru. Un bărbat cu alura unui veritabil conducător de țară. Între mine și acea figură istorică nu existau limite de timp. Copil fiind, l-am perceput de la înălțimea așteptărilor drept un om care a rescris istoria, turnând-o într-un nou făgaș. Peste ani voi reîntâlni acea descriere dată de istoricul Dimitrie Bolintineanu marelui domn: „Un bărbat de statură mijlocie, însă arătos, cu o înfăţişare plăcută şi ademenitoare. Manierele lui erau distinse, ceea ce nu puţin îi ajuta în izbânzile sale diplomatice”. Probabil, această manierare și acest echilibru i-au servit drept garanție a unei acțiuni de amploare, precum a fost la acea vreme, dar și astăzi, Mica Unire de la 24 ianuarie 1859.

Ani de gimnaziu

Au urmat câțiva ani de gimnaziu, în care învățam separat istorie universală și istorie a românilor, căci din fericire am prins perioada pre-reformării educaționale, reformare care avea să nască ulterior acea absurdă istorie integrată. Am continuat să „dau ochii” cu marele domn. De astă dată eram roasă de curiozitatea descoperirii lui ca om, ca simplu membru al societății, dincolo de lecțiile și informațiile de care dispuneam în secile noastre manuale. Așa că am luat calea bibliotecii sătești, care pe atunci era unica noastră salvare. Acolo l-am descoperit pe Alexandru Ioan Cuza în pielea unui personaj, care nu avea doar falnica poziție a unui domnitor învingător, ci își asuma metehne firești spiritului uman.

Volumul „Viața lui Cuza”, semnat de către Dimitrie Bolintineanu

Volumul „Viața lui Cuza”, semnat de către Dimitrie Bolintineanu. Foto: okazii.ro

Același Dimitrie Bolintineanu nota în volumul său „Viața lui Cuza”, pe care am avut fericita ocazie să îl consult, în absența altor manuale alternative: „Se imputau domnului patima jocului. El nu mai juca alta decât jocuri ordinare cu amicii, de când se numise domn. Îl acuzau de mândrie. În casă era amabil cu toţi; îi punea pe toţi să şeadă, le permitea să fumeze, să râdă. Îl acuzau de băutură; nu bea decât apă la masă şi un lichior după masă. Îl acuzau de patima pentru femei. Nu a despărţit nici un bărbat de femeia sa; nu a făcut să plângă nici o mamă pentru fiica sa răpită”.

Ani de liceu

Clasa a XI-a a venit mai mult cu accente pe politica dusă de către Alexandru Ioan Cuza, pe evoluția puterii sale, transformată în reformele pe care le-a realizat, și într-un final, ca un apogeu predictibil, pe abdicarea sa forțată. Nu știam la acea vreme ce implicații poate avea un astfel de eveniment, implicații de ordin uman. Știam doar, deprinși cumva cu școala rusă, că acest fenomen este o înlăturare forțată de la conducere, dar ce nu am priceput decât peste ani este că această eliminare a însemnat o lovitură sub centură, o rupere de lângă idealul unei vieți.

Mi s-a întipărit în minte un pasaj din discursul lui Mihail Kogălniceanu, rostit la Adunarea Principatelor Unite, care spunea:

Unirea e actul energic al întregii națiuni române, e marea noastră conchistă și de aceea, domnilor, nici chiar domnitorului, dar încă unui singur particular, nu-i recunosc și nici nu-i voi da vreodată dreptul acesta de a zice că el a făcut singur Unirea. Nu, domnilor, Unirea națiunea a făcut-o.

Dar oare creatorul poate fi smuls cu sila din țărâna creației sale? Doar istoria și memoria colectivă sunt în drept să judece acest raționament. Sunt fericită că în acei ani de școală am fost părtașă la o întâlnire de pomină cu Alexandru Ioan Cuza, omul care a creat România.

 

Citește și: Milioanele lui Cuza și milioanele lui Halep

Colindările Matricei ne-au purtat pașii la Alba Iulia, loc de mândrie și istorie, de Ziua Națională a României și – moment de dublă sărbătoare – cu ocazia lansării primului număr al Revistei Matricea Românească. Aflați impresiile colegei din Basarabia,  despre primul 1 Decembrie sărbătorit în inima României.

Articolele despre impresii sunt, de cele mai dese ori, complicate, deoarece atunci când așterni pe hârtie sentimentele și trăirile acumulate riști să ajungi pe tărâmul unui subiectivism periculos. Cu toate acestea, călătoria mea, ca parte a echipei Matricea Românească, la Alba Iulia merită toată atenția cuvenită și așternerea pe hârtie a gândurilor strânse în acele zile.

Ce este Alba Iulia și ziua de 1 Decembrie pentru o basarabeancă adoptată de Patria-Mamă? Este motiv de început prolific și de regăsire a propriului eu.

Ne-am pornit din București cu un scop special, anume lansarea Revistei Matricea Românească în capitala de suflet a tuturor românilor, dar dincolo de realizarea acestui obiectiv, am avut parte și de o lecție despre oameni, despre istorie și despre mândria de a fi român.

Am traversat toate anotimpurile în lungul nostru drum până la Alba Iulia și, când spun asta, nu folosesc o figură de stil, ci mă refer chiar la o realitate, deoarece am ieșit dintr-un București tomnatic, am mers prin Valea Oltului cernută cu zăpadă imaculată și am ajuns într-o Transilvanie presărată cu sita ploii, dar de un verde al ierbii, absolut incredibil.

Casele aranjate ca mici bijuterii se perindau pe geamul mașinii noastre, sub frumoasele acorduri vocale ale artistului Grigore Leșe. Și parcă altfel sună muzica atunci când peisajele țării se dezvăluie într-o hartă a veșniciei. Pe ici, pe colo câteva mioare își croiesc drum spre stână, dincolo Carpații falnici își poartă cununa albă, de parcă însăși natura ne-a pecetluit călătoria, urându-ne de bine.

Ajunși la destinație, am purces în Cetate, acolo unde trecutul, viitorul și prezentul se îmbină într-un domol vals. Lentoarea plăcută a spiritului ardelenesc te îmbie parcă la o meditație, la a renunța să ai un ritm alert, fugar, specific metropolei bucureștene. Amprenta istorică și arhitectura unitară, plăcută ochiului, au completat firesc anturajul în care urma să ne aflăm.

Colindările Matricei la Alba Iulia

 De Ziua Națională a României, Colindările Matricei ne-au purtat pașii la Alba Iulia

Alba Iulia este considerat, pe bună dreptate, un oraș boem, de o cochetărie aparte, specifică provinciei. Străduțele line și oamenii care zâmbesc (o raritate în Capitală) completează starea firească a originei acestui punct geografic, care cândva a unit în inima sa toate principatele Țării.

Dacă primele zile au fost absolut alerte pentru noi, fiind absorbiți de evenimentul de gală care ne-a adus acolo, de Ziua Națională a României am avut parte de un festin al națiunii. Cântece de laudă, oameni voioși și multe drapeluri, jucate de vântul iernatic, mi-au amintit că sunt parte a acestei mari familii, numite România.

Frumosul sentiment mi-a fost completat și de faptul că am întâlnit, în rândul celor prezenți, și o delegație sosită din Basarabia, tocmai de la Nisporeni. Oameni frumoși, pe fețele cărora nu se citea oboseala, ci fericirea de a fi un mic grăunte în acest furnicar uman. Nu am putut să nu le dăruim acestor români, reveniți la matcă, mai multe exemplare ale Revistei Matricea Românească nr.1.

Întâlnire de istorie. Români din Basarabia la Alba Iulia de Ziua Națională a României

Întâlnire de istorie. Români din Basarabia, reuniți la Alba Iulia de Ziua Națională a României

În aer parcă plutea acea nevăzută, dar sublimă emoție de mândrie națională, reflectată pe fețele luminoase ale celor din jur, care în ciuda vremii de afară și poate a distanței pe care au parcurs-o, și-au adus de mână și vlăstarele, pruncii curați în care ne punem speranța unui viitor luminos. Zâmbetele lor mă inspirau să îi urmăresc, să le mulțumesc pentru oportunitatea de a fi aici, parte a Țării, din care am fost mișelește rupți.

Pentru câteva ore am devenit și eu un copil fericit, unul care așteaptă să vadă tot ce poate fi mai frumos, începând cu vizitarea Catedralei Încoronării, care a cuprins în brațele sale toată această puzderie de fii ai Neamului, și până la parada militară, care a fost o explozie de culoare și de curaj. În acele clipe, când freamătul istoric și amintirea unui trecut meritoriu ne-a unit, am resimțit nevoia de schimbare, de a contribui cumva la construirea unui viitor mai bun.

Și acasă, în albia părintească a Basarabiei, această sărbătoare adună suflete, poate mai răzleț și mai neîndemânatic, dar se resimte și acolo un dezgheț al valorilor istorice. Lumea iese în stradă și mărșăluiește pe drumul reîntoarcerii la origini, la rădăcinile acelui pom din care ne tragem.

Spre seară, când luminile bradului din centrul istoric al Cetății Alba Iulia au adunat în jurul lor de la mic și până la mare, s-a așternut o liniște binefăcătoare peste sufletul meu, o liniște care mi-a dat răgaz să mă gândesc la Basarabia, locul de unde am venit nu ca un emigrant, ci ca o fiică a pământului, o portavoce a realității existente acolo.

Poate că nu voi schimb istoria și nici nu voi putea transforma mentalitatea basarabenilor, care se ciondănesc de la un brad caraghios sau fac polemici pe internet, dar cu siguranță voi încerca să duc aceste momente de neuitat mai aproape de cei care stau în confortul caselor lor.

Deci, cum aș rezuma această experiență? O fericită reîntregire a sufletului meu cu matricea neamului românesc sau o reîntoarcere acasă, în brațele marii familii românești.

Dacă vorbim despre limbă și despre cuvânt, atunci aș deschide articolul cu spusele lui Mihai Eminescu: „Limba este însăşi floarea sufletului etnic al românimii”. Astăzi, 31 august, floarea sufletului nostru, Limba Română, este încununată și serbată.

Limba în care vorbim este, de departe, cea mai de preț moștenire oferită de către străbunii unui popor. Primul nostru poet naţional, Vasile Alecsandri, azi uitat şi batjocorit, nota că limba unui popor este „tezaurul cel mai preţios pe care-l moştenesc copiii de la părinţi, depozitul sacru lăsat de generaţiile trecute”.

La ceas de sărbătoare, Matricea Românească a stat de vorbă cu profesorul de Limba şi Literatura Română Roxana Roșu, de la Colegiul Național „Mihai Eminescu” din Bacău, despre importanța acestei zile, despre ce îi datorăm Limbii Române, dar și despre felul cum procesul globalizării afectează limba unui popor și cultura sa.

Profesorul Roxana Roșu predă Limba și Literatura Română la Colegiul Național „Mihai Eminescu” din Bacău

Roxana Roșu este profesor de Limba și Literatura Română la Colegiul Național „Mihai Eminescu” din Bacău

Matricea Românească: Sunteţi de părere că „limba noastră-i o comoară” și, dacă da, în ce rezidă importanţa ei?

Roxana Roșu: Pentru orice vorbitor nativ, pe  deplin conștient de puterea cuvântului, așa ar trebui să fie. Pentru că râdem, plângem, cântăm, ființăm întru cuvânt în limba română. Pentru că  trăim în dor, cu dor, pentru dor (cuvântul-împărat al limbii române) de graiul strămoșesc. Eliade  mărturisea „Scriu în limba română, limba în care visez”, Grigore Vieru tăcea atât de frumos metaforic, tot în limba română….

Matricea Românească: Cum credeți că sunt afectate Limba Română și cultura noastră de către globalizare?

Roxana Roșu: Într-un context economic dominat de plurilingvism și  interculturalitate, am fi desueți dacă am închide granițele unei limbi, lucru de altfel imposibil. Ce frumos vibra la această situație de fapt  Adrian Păunescu atunci când afirma, pe deplin justificat, că „ trăim într-un bloc european cu pereţii subţiri”! Faptul că limba e un teritoriu permanent cu granițe deschise ni-l amintea Maiorescu, cu al său studiu despre neologisme, încă din secolul al XIX-lea, pledând, însă, pe bună dreptate pentru o asimilare a cuvintelor noi doar acolo unde limba noastră nu avea termen pentru a desemna noua realitate.

Dor este cuvântul-împărat al limbii române

Din păcate, invazia anglicismelor riscă să denatureze specificul unei limbi care s-a modelat atât de frumos din sinteza atâtor elemente. E de amintit – și o fac pentru că vibrez la o astfel de încercare –  propunerea revoluționară a reputatului lingvist  George Pruteanu de a adapta grafic  anglicismele (vezi grafia propusă – saitul, legitimată de dorința perfect justificată a unui lingvist de a apăra limba de agresiunea unor termeni  străini fonetic de specificul limbii române).  Pe de altă parte, în contextul în care engleza este deja, la nivel mondial,  o limbă transculturală, cred că ne-am ciocni de numeroase cazuri – cazuri în care ne-am apropia de curentul purist latin, cu acel nas-ștergău – dacă am încerca să traducem denumiri ale unor meserii  impuse de noile realități economice.

Matricea Românească: Observăm zilnic cum calitatea limbii române scade. Cum putem păstra limba vie, cum îi putem conserva identitatea?

Roxana Roșu: Războiul cuvintelor nu se potolește nicio clipă. Costache Negruzzi, prin „Muza de la Burdujăni”, ne-o demonstra cu vârf și îndesat, la fel cum face acum o companie de telefonie cu sloganul „Păstrează accentul de acasă!”. Limba este un organism viu, care se transformă, acceptă, pierde, câștigă. În același timp cu ea – și noi, vorbitorii. Mirajul globalizării funcționează acum poate mai mult decât în orice alt context istoric. Pentru a-i rezista însă, aș propune introducerea gramaticii ca disciplină de trunchi comun în liceu, ca instrument de normare permanentă.

Limba este un organism viu, care se transformă, acceptă, pierde, câștigă

Matricea Românească: Considerați că sărbătorii de azi i se acordă importanţa cuvenită? Cum ar trebui să o onorăm?

Roxana Roșu: Este evident pentru oricine că, în actuala societate românească, din nefericire, orice eveniment cultural trăiește în umbra  celor sociale. O celebrare în interior ar fi cel mai potrivit prinos. Să recităm, chiar și numai pentru noi, versul lui Eminescu: „Văd poeți ce-au scris o limbă ca un fagure de miere”, sau să ne poarte gândul la Nichita:A vorbi despre limba în care gîndești, a gîndi – gîndire nu se poate face decît numai într-o limbă” – în cazul nostru, a vorbi despre limba română este ca o duminică.

Poezie Ziua Limbii Române limba română identitate

Prinos prilejuit de Ziua Limbii Române Notă: poezia de mai sus a fost aleasă pe criterii pur estetice şi literare. Matricea Românească este apolitică şi respinge extremismul în toate formele sale. Prin urmare, aşteptăm decenţă în comentarii

Matricea Românească: Limba maternă este un tezaur moștenit din generație în generație. Cum considerați că putem păstra cât mai pur acest tezaur pentru copiii noștri?

Roxana Roșu: Printr-o încercare conștient impusă de a rezista ispitei vitezei. Timpul efectiv câștigat de sintetismul limbii engleze va fi doar o fata morgana, căci va fi pus în balanță cu pierderea identității. Cred, în egală măsură, și în încercarea de a reactiva lexeme ce țin de moșia arhaică  a limbajului. Hai să folosim nădejde în loc de speranță, strașnic pentru grozav, sau, de ce nu, obârșie pentru origine unde contextul ne-o permite! Cât de actual este Testamentul literar al lui Ienăchiţă Văcărescu: „Urmaşilor mei Văcăreşti! Las vouă moştenire: Creşterea limbei româneşti. Şi-a patriei cinstire…”

Hai să folosim nădejde în loc de speranță, strașnic pentru grozav, sau, de ce nu obârșie pentru origine unde contextul ne-o permite

Matricea Românească: În ce stă, în opinia Dvs., frumusețea limbii române?

Roxana Roșu: În felul în care  contopește sensurile, în existența unor cuvinte  ale deschiderii şi totodată ale închiderii unui orizont; în cuvinte ale inimii și ale sufletului, ale faptei și ale graiului, ale tăcerii și ale depărtării, ale spiritului și ale durerii, ale transfigurării concomitente de contradicții.

Matricea Românească: Ce îi datorăm, ca popor, Limbii Române pentru tot ce ne-a lăsat ea prin strămoșii noștri?

Roxana Roșu: Esența noastră antropologică, structura noastră mentală.

Avem oare conștiință ca neam, căci de credință vedem la orice pas și sărbătoare că nu ducem lipsă? Conștiință față de strămoșii noștri, față de ce ne-au lăsat aceștia. Poate vă întrebați care este paralela și unde va duce aceasta.

Azi, 26 iunie, sărbătorim Ziua Drapelului Național al României. Întrebarea pe care mi-o tot pun aproape în fiecare an când se apropie această zi este aceea dacă iar doar vom atârna câte un steag pe ici, pe colo, pe bulevardele orașelor. Aparent acest răspuns l-am primit, printr-o simplă observație, în fiecare an.

Revenind la paralela făcută mai sus, observăm cu orice prilej că suntem un popor credincios, că ne închinăm la icoane și că păstrăm toate obiceiurile creștinești cu sfințenie, revoltându-ne că se dorește scoaterea materiei Religie din școli. Când vine vorba însă alte lucruri, cum ar fi conștiința noastră ca neam, etică, principii, corectitudine, suntem ușor pasivi și nu punem accentul pe ele, iar dacă noi poate nu am fost educați în acest sens și conștientizăm că este o problemă, măcar cu cei care reprezintă viitorul să o facem.

Drapelul țării noastre, deși o să vi se pară poate ușor exagerat, dar poate astfel îi vom înțelege importanța, îl putem compara cu o icoană. Spun asta, deoarece aşa cum persoana remarcabilă dintr-o icoană poate reprezenta o ființă care a făcut un sacrificiu suprem sau gesturi nemărginite de bunătate față de semeni și multe altele, la fel și drapelul unei țări, nu doar al nostru, reprezintă sângele vărsat pentru poporul acesteia, sacrificul făcut de strămoși pentru țara lor, din dragostea nemărginită purtată ei și poporului.

Drapelul țării noastre îl putem compara cu o icoană

O altă întrebare pe care mi-o tot pun cu privire la acest subiect este dacă știm – sau câți dintre noi știm – ce reprezintă culorile drapelului nostru. Răspunsul, în mod evident, mi-l ofer tot singură și voi spune că probabil foarte puțini, cu riscul de a generaliza. Culoarea roșie a fost aleasă pentru a sugera sângele înaintaşilor noştri vărsat pe pământul românesc de-a lungul veacurilor. El îndeamnă ca dragostea faţă de neam şi de ţară să fie la fel de aprinsă ca focul roşu din steag. Galbenul reprezintă grandoarea ţării, prestigiul şi virtutea. Culoarea de un albastru cobalt semnifică seninul cerului, al cugetului şi gândirii neamului românesc, credinţa şi puterea cu care suntem legaţi de pământul patriei. Aceste trei culori se regăsesc în istoria neamului nostru încă din secolul al XV-lea, iar în mod oficial din anul 1834.

Când simțim câtă greutate istorică și însemnătate atârnă de aceste trei culori și ajungem să conștientizăm importanța drapelului, parcă ne este greu să mai fim indiferenți și pasivi față de el. Atitudinea cu care este tratat sau mai simplu spus, indiferența cu care este tratat, ne mişcă. Lipsa unei educații istorice și a unui respect față de neamul nostru și faţă de strămoșii noștri, lucru care pleacă din școală, faptul că puțini suntem cei care  știm când are loc Ziua Drapelului Național îmi evocă o blazare excepțional redată într-un film, care spune: „Lasă-i să moară proști!”.

 

Foto: Pavilion al Marinei Militare române, în Muzeul Marinei din Constanţa

Milioanele lui Cuza şi milioanele lui Halep

24 Ianuarie 2018 |
159 de ani au trecut de la ceea ce, colocvial fie spus, e cunoscut drept „Mica Unire”, deşi corectitudinea termenului e disputată. E momentul să ne reîntâlnim în jurul unui ideal, chiar dacă al unuia de secol XXI. Milioane de români au fost în spatele lui...

Indiferență sau Credință?

26 Iunie 2017 |
Avem oare conștiință ca neam, căci de credință vedem la orice pas și sărbătoare că nu ducem lipsă? Conștiință față de strămoșii noștri, față de ce ne-au lăsat aceștia. Poate vă întrebați care este paralela și unde va duce aceasta. Azi, 26...