AUDIO
Tag

sărbătoare

Matricea Românească a sărbătorit un 27 martie istoric pentru Ţară aproape de tinerii români basarabeni, dându-le în dar gânduri bune şi un crâmpei – tangibil – de speranţă.

Scriam zilele trecute despre riscul Centenarului, despre formula inedită a unui nou produs bun de vândut, și chiar mă apăsa această realitate, care se dovedește parțial a fi adevărată. De ce spun  parțial? Pentru că, astăzi, am avut o revelație, care aidoma unei guri proaspete de aer mi-a redat speranța.

Am pășit din nou pragul Liceului în care am învățat. Lăcaș de studiu în cele mai bune tradiții, Liceul Teoretic „Hyperion” este un loc în care revin mereu cu mult entuziasm și drag de oameni. De această dată mi-am îndeplinit, sper cu brio, misiunea de mesager, aducându-le unor adolescenți dornici de carte Revista inaugurală Matricea Românească, la fericita ocazie a Centenarului Unirii Basarabiei cu România (27 martie 1918 – 2018). Nu cred că am fi putut găsi un prilej mai prielnic, mai încărcat de simbolism.

Matricea Românească le-a făcut o surpriză de 27 martie elevilor basarabeni. Ascultă aici scrisoarea transmisă de către conducerea Asociaţiei tinerilor de la Liceul Teoretic „Hyperion” din Durleşti

Și pentru că venisem la alma mater-ul unde m-am format doisprezece ani, m-am pregătit ca la carte, însă am renunțat la discurs în favoarea unei discuții lejere cu copiii, care s-au dovedit a fi atât de curați, de simpli și de prietenoși încât, preț de câteva clipe, m-am mândrit de viitorul nostru. Am văzut în privirile lor niște scântei jucăușe, niște frânturi de optimism care cu siguranță va da roade pe un teren fertil.

Le-am vorbit copiilor despre pasiunea scrisului, despre importanța cărților, despre curajul strămoșilor și despre necesitatea acută de a cultiva elite, care vor reuși aidoma celor din Sfatul Țării să ridice țara din genunchi. M-au privit cu atenție, mi-au fixat ideile în caiete și au pus întrebări, de parcă le-aș fi adus o rețetă unică a succesului

Le-am vorbit despre pasiunea scrisului, despre importanța cărților, despre curajul strămoșilor și despre necesitatea acută de a cultiva elite, care vor reuși aidoma celor din Sfatul Țării să ridice țara din genunchi. M-au privit cu atenție, mi-au fixat ideile în caiete și au pus întrebări, de parcă le-aș fi adus o rețetă unică a succesului.

Știți de ce scriu aceste lucruri? Deoarece ele fac diferența, ele ne asigură un loc în posteritate. Nici banii, nici corporațiile, nici chiar promisiunea unui viitor asigurat nu aduc atâta satisfacție cât niște copii luminoși care vor realiza schimbarea, vor aduce viitorul și progresul la ei acasă. Sunt niște pui de români mândri, alimentați cu dragoste și multă credință, care vor revendica vreodată ceea ce ni se cuvine pe bună dreptate și vor purta în inimi însemnele demnității române, reîntregind o țară și dăruind speranță.

speranţă gânduri la un 27 martie istoric cadou tineri Basarabia revista Matricea Românească (3)
speranţă gânduri la un 27 martie istoric cadou tineri Basarabia revista Matricea Românească (8)
speranţă gânduri la un 27 martie istoric cadou tineri Basarabia revista Matricea Românească (9)
speranţă gânduri la un 27 martie istoric cadou tineri Basarabia revista Matricea Românească (5)
speranţă gânduri la un 27 martie istoric cadou tineri Basarabia revista Matricea Românească (7)
speranţă gânduri la un 27 martie istoric cadou tineri Basarabia revista Matricea Românească (10)
speranţă gânduri la un 27 martie istoric cadou tineri Basarabia revista Matricea Românească (11)
speranţă gânduri la un 27 martie istoric cadou tineri Basarabia revista Matricea Românească (2)
speranţă gânduri la un 27 martie istoric cadou tineri Basarabia revista Matricea Românească (12)
speranţă gânduri la un 27 martie istoric cadou tineri Basarabia revista Matricea Românească (1)
speranţă gânduri la un 27 martie istoric cadou tineri Basarabia revista Matricea Românească (6)

Corina Moisei

Corina Moisei

Basarabeanca din echipa Matricei Româneşti. Artist în suflet, dependentă de cărți și de cultură, în toate formele ei
Corina Moisei

Ultimele postari ale lui Corina Moisei (vezi toate)

Teodor Burnar
Urmăriţi-mă:

Teodor Burnar

Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com
Teodor Burnar
Urmăriţi-mă:

Ultimele postari ale lui Teodor Burnar (vezi toate)

Asociația Culturală Matricea Românească a participat luni, 15 ianuarie, cu ocazia zilei de naștere a Poetului tuturor românilor, la depunerea de flori la statuia lui Mihai Eminescu, din fața Ateneului Român din București, ceremonie organizată de corpul profesoral de la Liceul Pedagogic Anastasia Popescu din Capitală. Ulterior momentului solemn prilejuit de ziua lui Mihai Eminescu, am asistat la o lecție de Limba Română condusă de un adevărat profesor: Ioana Revnic.

Între Mihai Eminescu și România poate fi pus semnul egalității. Cu acest gând, am purces la un eveniment simbolic, depunerea de flori la statuia lui Mihai Eminescu din fața Ateneului Român, unde echipa Asociației Culturale Matricea Românească a fost invitată de profesorii de la Liceul Pedagogic Anastasia Popescu. Am ajuns exact la timp ca să văd fețele îmbujorate și exaltate ale copiilor, elevi în clasa a V-a, gata să aducă un omagiu celui care a transformat limba română într-o sursă nesecată de romantism și candoare, marele Mihai Eminescu.

Aliniați și antrenați într-un zumzet cald, cei mici au admirat statuia poetului cu un interes dezinvolt, de parcă între ei s-ar fi construit o punte, o legătură între un trecut fabulos, îmbrăcat în stofa poeziilor eminesciene, și un viitor luminos, cu zâmbet de copil și armonie. Sub îndrumarea doamnei director Mona Șerbănescu, junii elevi au recitat, cu naturalețe și emoție în glas, cele mai frumoase opere ale Marelui Poet, iar entuziasmul lor molipsitor a animat întreaga activitate, în ciuda zăpezii care cădea în falduri albe.

Poezia lui Mihai Eminescu, „O, rămâi”, în interpretarea unui elev de la Liceul Pedagogic Anastasia Popescu din Capitală

Înzăpezitul Eminescu și-a primit ovațiile de la înălțimea soclului său, iar florile roșii depuse pe umerii falnicului poet au fost finalitatea cea mai potrivită a ceremoniei. L-am luat însă în inimile noastre pe cel care a rescris poezia românească și am purces la drum printr-un București alb, pentru a fi părtași la activitatea Liceului, mai ales în această săptămână specială, când memoria lui Mihai Eminescu și perspectiva dezvoltării culturale a țării sunt la ordinea zilei.

Mare mi-a fost norocul să o cunosc pe profesoara de Limba și Literatura Română Ioana Revnic, o prietenă fidelă a Basarabiei și o profesionistă de calibru. Aceasta m-a introdus cu ușurință la una dintre lecțiile pe care le ține cu „picii” de la clasa a V-a, iar astăzi, așa cum era firesc, dascălul le-a ținut un curs dedicat arelui Mihai Eminescu. Odată pășit pragul clasei, am rămas încântată de copiii extrem de activi, aidoma unui mic stup de albine, vioi și gata să cucerească lumea întreagă, care știu nu doar să învețe, ci să și mediteze asupra măreției culturale a Patriei lor.

Acești mici descoperitori ai operei eminesciene au discutat pe marginea unui fragment din lucrarea „Viața lui Mihai Eminescu”, scrisă de către George Călinescu. O alegere care ar putea părea dificilă pentru un auditoriu juvenil, mai ales dacă judecăm după faptul că lucrarea lui Călinescu este o biografie critică, lipsită de sentimentalisme. Cu toate acestea, copiii au catalogat fragmentul selectat în manual drept potrivit, deoarece pune accentul pe o perioadă specială din viața lui Mihai Eminescu, și anume copilăria. Una dintre elevele prezente a explicat această potrivire prin faptul că, până la urmă și el, „Marele Poet a fost copil”. Și nu „unul dintre cei cuminți”, s-a grăbit să confirme un alt coleg. Mi s-a părut realmente uimitoare nonșalanța cu care au perceput acest subiect copiii. Departe de ei toate sintagmele cu care ne-am obișnuit să înzestrăm opera eminesciană, iată de ce din vorbele lor emana o sinceritate și o deschidere firească față de subiect.

Aceste deprinderi și aptitudini operaționale în cadrul cursului se datorează, cu certitudine, măiestriei pedagogului, iar profesorul Ioana Revnic este cu siguranță o candidată potrivită la acest titlu. Doctor în Filologie al Universităţii din Oradea și autor de cărți și manuale (volumul de debut Dresură de lei, Editura Curtea Veche, 2011, Convorbiri cu Alex. Ştefănescu, Editura ALLFA, 2013, Lumea romanului românesc. Perioada 1965 – 1989, Editura Muzeului Naţional al Literaturii Române, 2013, la care se adaugă un Manual de Limba și Literatura Română pentru clasa a V-a, Editura Corint, 2017), doamna Ioana Revnic reușește să îl aducă pe Eminescu mai aproape de copiii pe care îi învață zi de zi.

Ioana Revnic, profesor de Limba Română la Liceul Pedagogic Anastasia Popescu, un dascăl care l-a apropiat pe Mihai Eminescu de inimile elevilor săi

Ioana Revnic, profesor de Limba Română la Liceul Pedagogic Anastasia Popescu, un dascăl care l-a apropiat pe Mihai Eminescu de inimile elevilor săi

Cu o carieră prodigioasă de peste douăzeci de ani în pedagogie și un spirit tânăr, încărcat de emoție și sensibilitate, doamna profesor mânuiește cu încredere sarcina sa de formator al elitelor. Spune despre elevii săi, cu o maternitate călduroasă, că sunt „copiii mei”, acest lucru fiind ușor sesizabil din maniera cu care îi învață despre lucruri frumoase și oameni remarcabili, precum este Mihai Eminescu.

Despre percepția copiilor din Liceul Pedagogic Anastasia Popescu asupra operei marelui Poet Mihai Eminescu, profesorul spune că aceștia o dobândesc „în măsura în care și profesorii reușesc să îi prezinte operele așa cum se cuvine”. În egală măsură, pedagogii, din spusele doamnei Revnic, „încearcă să împrietenească elevii cu opera eminesciană prin toate activitățile pe care le fac colegii ei”, adică interdisciplinar. Pe Mihai Eminescu, a ajuns să îl înțeleagă pe parcursul carierei pedagogice, atunci când l-a adus mai aproape de elevii săi.

Această minunată zi de naștere a Marelui Poet, împodobită de fulgii ușori ai unei ierni întârziate, este o posibilitate de readucere aminte, dar și de clădire a unor fundamente noi, grație unor oameni virtuoși, de cuvânt, căci așa cum spunea Mihai Eminescu: „Stejarul crește numai unde-i pământul bun, buruienile cresc pretutindeni”.

Dacă este adevărat că ziua în care ne naştem este ziua în care începem să murim, 15 ianuarie – cu oglinda sa funestă de 15 iunie – ar trebui să ne facă să medităm asupra existenţei chinuite a lui Mihai Eminescu. Viaţa lui Eminescu n-a fost nicidecum simetrică, însă – prin compensaţie – poeziile lui fac dovada unei armonii perfecte. Ipoteştii i-au dat spirit vital acestui meteor. L-au omorât Bucureştii pe Mihai Eminescu?

O linişte absolută. Asta îl aşteaptă pe vizitatorul inopinat la casa memorială a familiei Eminovici de la Ipoteşti, unde cel ce urma să fie poetul unui neam, Mihai Eminescu, şi-a petrecut probabil cele mai frumoase clipe ale vieţii. Ca într-o oglindă, finalul vieţii lui a fost zbucium cvasi-permanent, într-un oraş, Bucureşti, pe cât de neospitalier, pe-atât de înnebunitor, la 1889 ca şi azi. Sau, dimpotrivă, un loc deosebit de fertil creativ?

Din toamna lui 1877 şi până în vara lui 1889 datează relaţia poetului cu Capitala, perioadă sinonimă (deşi nu integral) cu epoca lui gazetărească, în redacţia Timpului, la care va ajunge să fie şi redactor-şef. Se păstrează azi, la Memorialul Eminescu de la Ipoteşti, cartea de vizită a primului redactor, pentru care Bucureştiul, sufocant prin ritmul de viaţă, plin de adrenalina nimicului, n-a fost “prielnic”, spune pentru Matricea Românească lector dr. Catrinel Popa, de la Facultatea de Litere a Universităţii Bucureşti.

“Relaţia dintre biografie şi operă trebuie privită cu circumspecţie. Există nenumărate filtre de diverse feluri care se interpun. Intervine un unghi de refracţie între realitate şi operă, ar fi greşit să urmăm linia unui determinism strict, hiper-simplificant”, ţine să atragă atenţia Catrinel Popa. Prin urmare, deşi Bucureştiul nu i-a priit omului Eminescu, el i-a fost util jurnalistului Eminescu şi poate chiar şi poetului.

“În perioada când a lucrat la Timpul, deci în ultima parte a vieții, Eminescu a trăit în Bucureşti, cred, în jur de 10 sau 9 ani, cumulat. Ideea este că biografia, cunoașterea biografiei unui scriitor e absolut necesară, dar multe dintre lucrurile care trec sau sunt transpuse pe un plan al creației suferă o prefacere, o metamorfoză.”

“În mod straniu, și cumva paradoxal, de foarte multe ori în cazul artiștilor realitatea ostilă poate să fie stimulatoare. Un geniu nu îşi va găsi locul [într-un oraş precum Bucureşti]”, mai crede Popa.

Un geniu nu îşi va găsi locul în Bucureşti, însă acest oraş te dezgustă în asemenea măsură încât te poate stimula creativ

“Până la urmă, nici un oraș poate mai civilizat, mai primitor decât Bucureștiul, n-ar fi fost tocmai pe gustul unui mare autor romantic precum Eminescu, atras în general de evaziunea în oniric, în vis, în universuri alternative.”

Pentru un autor precum Eminescu, spaţiile bucolice, pitoreşti, „cărora nu ai ce să le reproşezi”, nu ofereau această posibilitate, apreciază filologul.

“Într-un fel, Bucureștiul te forțează să-ți găsești un spațiu «mai al tău», securizant. Şi atunci, dacă ai timpul necesar, te stimulează întrucâtva să scrii – în sensul că te dezgustă în asemenea măsură, încât ești obligat să îți cauți un soi de spațiu al tău, un refugiu al tău.”

“Binele are putere mai mică de reverberație decât Răul, întotdeauna, și în marea literatură universală. Infernul lui Dante e mai convingător decât Paradisul sau Purgatoriul.”

Să ni-l imaginăm, deci, pe Mihai Eminescu al anului 2018 scriind în minte “Luceafărul”, exasperat de ambuteiaj la un stop interminabil de pe bulevardul Ştefan cel Mare, la oră de vârf. L-au înnebunit Bucureştii pe Eminescu? Fără îndoială. L-a omorât Capitala pe geniul culturii româneşti? Indubitabil, aşa cum ne omoară pe fiecare dintre noi, în fiecare zi, din Berceni până în Pipera. Nu căutaţi Infernul în teologie: infernul e aici.

Diferenţa dintre noi şi geniul născut acum 168 de ani în Botoşani? În vreme ce noi stăm paralizaţi la stopurile vieţii, goliţi de idei, Eminescu a lăsat în urma lui o moştenire culturală incomensurabilă, pentru care trebuie să-i mulţumim.

 

Foto deschidere: Mihai Eminescu în 1884 (foto Nestor Heck, Iaşi) şi în 1887 (foto Jean Bielig, Botoşani). Sursa: volumul Ipoteşti, memoria unei case, Ipoteşti, 2015

Colindările Matricei ne-au purtat pașii la Alba Iulia, loc de mândrie și istorie, de Ziua Națională a României și – moment de dublă sărbătoare – cu ocazia lansării primului număr al Revistei Matricea Românească. Aflați impresiile colegei din Basarabia,  despre primul 1 Decembrie sărbătorit în inima României.

Articolele despre impresii sunt, de cele mai dese ori, complicate, deoarece atunci când așterni pe hârtie sentimentele și trăirile acumulate riști să ajungi pe tărâmul unui subiectivism periculos. Cu toate acestea, călătoria mea, ca parte a echipei Matricea Românească, la Alba Iulia merită toată atenția cuvenită și așternerea pe hârtie a gândurilor strânse în acele zile.

Ce este Alba Iulia și ziua de 1 Decembrie pentru o basarabeancă adoptată de Patria-Mamă? Este motiv de început prolific și de regăsire a propriului eu.

Ne-am pornit din București cu un scop special, anume lansarea Revistei Matricea Românească în capitala de suflet a tuturor românilor, dar dincolo de realizarea acestui obiectiv, am avut parte și de o lecție despre oameni, despre istorie și despre mândria de a fi român.

Am traversat toate anotimpurile în lungul nostru drum până la Alba Iulia și, când spun asta, nu folosesc o figură de stil, ci mă refer chiar la o realitate, deoarece am ieșit dintr-un București tomnatic, am mers prin Valea Oltului cernută cu zăpadă imaculată și am ajuns într-o Transilvanie presărată cu sita ploii, dar de un verde al ierbii, absolut incredibil.

Casele aranjate ca mici bijuterii se perindau pe geamul mașinii noastre, sub frumoasele acorduri vocale ale artistului Grigore Leșe. Și parcă altfel sună muzica atunci când peisajele țării se dezvăluie într-o hartă a veșniciei. Pe ici, pe colo câteva mioare își croiesc drum spre stână, dincolo Carpații falnici își poartă cununa albă, de parcă însăși natura ne-a pecetluit călătoria, urându-ne de bine.

Ajunși la destinație, am purces în Cetate, acolo unde trecutul, viitorul și prezentul se îmbină într-un domol vals. Lentoarea plăcută a spiritului ardelenesc te îmbie parcă la o meditație, la a renunța să ai un ritm alert, fugar, specific metropolei bucureștene. Amprenta istorică și arhitectura unitară, plăcută ochiului, au completat firesc anturajul în care urma să ne aflăm.

Colindările Matricei la Alba Iulia

 De Ziua Națională a României, Colindările Matricei ne-au purtat pașii la Alba Iulia

Alba Iulia este considerat, pe bună dreptate, un oraș boem, de o cochetărie aparte, specifică provinciei. Străduțele line și oamenii care zâmbesc (o raritate în Capitală) completează starea firească a originei acestui punct geografic, care cândva a unit în inima sa toate principatele Țării.

Dacă primele zile au fost absolut alerte pentru noi, fiind absorbiți de evenimentul de gală care ne-a adus acolo, de Ziua Națională a României am avut parte de un festin al națiunii. Cântece de laudă, oameni voioși și multe drapeluri, jucate de vântul iernatic, mi-au amintit că sunt parte a acestei mari familii, numite România.

Frumosul sentiment mi-a fost completat și de faptul că am întâlnit, în rândul celor prezenți, și o delegație sosită din Basarabia, tocmai de la Nisporeni. Oameni frumoși, pe fețele cărora nu se citea oboseala, ci fericirea de a fi un mic grăunte în acest furnicar uman. Nu am putut să nu le dăruim acestor români, reveniți la matcă, mai multe exemplare ale Revistei Matricea Românească nr.1.

Întâlnire de istorie. Români din Basarabia la Alba Iulia de Ziua Națională a României

Întâlnire de istorie. Români din Basarabia, reuniți la Alba Iulia de Ziua Națională a României

În aer parcă plutea acea nevăzută, dar sublimă emoție de mândrie națională, reflectată pe fețele luminoase ale celor din jur, care în ciuda vremii de afară și poate a distanței pe care au parcurs-o, și-au adus de mână și vlăstarele, pruncii curați în care ne punem speranța unui viitor luminos. Zâmbetele lor mă inspirau să îi urmăresc, să le mulțumesc pentru oportunitatea de a fi aici, parte a Țării, din care am fost mișelește rupți.

Pentru câteva ore am devenit și eu un copil fericit, unul care așteaptă să vadă tot ce poate fi mai frumos, începând cu vizitarea Catedralei Încoronării, care a cuprins în brațele sale toată această puzderie de fii ai Neamului, și până la parada militară, care a fost o explozie de culoare și de curaj. În acele clipe, când freamătul istoric și amintirea unui trecut meritoriu ne-a unit, am resimțit nevoia de schimbare, de a contribui cumva la construirea unui viitor mai bun.

Și acasă, în albia părintească a Basarabiei, această sărbătoare adună suflete, poate mai răzleț și mai neîndemânatic, dar se resimte și acolo un dezgheț al valorilor istorice. Lumea iese în stradă și mărșăluiește pe drumul reîntoarcerii la origini, la rădăcinile acelui pom din care ne tragem.

Spre seară, când luminile bradului din centrul istoric al Cetății Alba Iulia au adunat în jurul lor de la mic și până la mare, s-a așternut o liniște binefăcătoare peste sufletul meu, o liniște care mi-a dat răgaz să mă gândesc la Basarabia, locul de unde am venit nu ca un emigrant, ci ca o fiică a pământului, o portavoce a realității existente acolo.

Poate că nu voi schimb istoria și nici nu voi putea transforma mentalitatea basarabenilor, care se ciondănesc de la un brad caraghios sau fac polemici pe internet, dar cu siguranță voi încerca să duc aceste momente de neuitat mai aproape de cei care stau în confortul caselor lor.

Deci, cum aș rezuma această experiență? O fericită reîntregire a sufletului meu cu matricea neamului românesc sau o reîntoarcere acasă, în brațele marii familii românești.

Avem oare conștiință ca neam, căci de credință vedem la orice pas și sărbătoare că nu ducem lipsă? Conștiință față de strămoșii noștri, față de ce ne-au lăsat aceștia. Poate vă întrebați care este paralela și unde va duce aceasta.

Azi, 26 iunie, sărbătorim Ziua Drapelului Național al României. Întrebarea pe care mi-o tot pun aproape în fiecare an când se apropie această zi este aceea dacă iar doar vom atârna câte un steag pe ici, pe colo, pe bulevardele orașelor. Aparent acest răspuns l-am primit, printr-o simplă observație, în fiecare an.

Revenind la paralela făcută mai sus, observăm cu orice prilej că suntem un popor credincios, că ne închinăm la icoane și că păstrăm toate obiceiurile creștinești cu sfințenie, revoltându-ne că se dorește scoaterea materiei Religie din școli. Când vine vorba însă alte lucruri, cum ar fi conștiința noastră ca neam, etică, principii, corectitudine, suntem ușor pasivi și nu punem accentul pe ele, iar dacă noi poate nu am fost educați în acest sens și conștientizăm că este o problemă, măcar cu cei care reprezintă viitorul să o facem.

Drapelul țării noastre, deși o să vi se pară poate ușor exagerat, dar poate astfel îi vom înțelege importanța, îl putem compara cu o icoană. Spun asta, deoarece aşa cum persoana remarcabilă dintr-o icoană poate reprezenta o ființă care a făcut un sacrificiu suprem sau gesturi nemărginite de bunătate față de semeni și multe altele, la fel și drapelul unei țări, nu doar al nostru, reprezintă sângele vărsat pentru poporul acesteia, sacrificul făcut de strămoși pentru țara lor, din dragostea nemărginită purtată ei și poporului.

Drapelul țării noastre îl putem compara cu o icoană

O altă întrebare pe care mi-o tot pun cu privire la acest subiect este dacă știm – sau câți dintre noi știm – ce reprezintă culorile drapelului nostru. Răspunsul, în mod evident, mi-l ofer tot singură și voi spune că probabil foarte puțini, cu riscul de a generaliza. Culoarea roșie a fost aleasă pentru a sugera sângele înaintaşilor noştri vărsat pe pământul românesc de-a lungul veacurilor. El îndeamnă ca dragostea faţă de neam şi de ţară să fie la fel de aprinsă ca focul roşu din steag. Galbenul reprezintă grandoarea ţării, prestigiul şi virtutea. Culoarea de un albastru cobalt semnifică seninul cerului, al cugetului şi gândirii neamului românesc, credinţa şi puterea cu care suntem legaţi de pământul patriei. Aceste trei culori se regăsesc în istoria neamului nostru încă din secolul al XV-lea, iar în mod oficial din anul 1834.

Când simțim câtă greutate istorică și însemnătate atârnă de aceste trei culori și ajungem să conștientizăm importanța drapelului, parcă ne este greu să mai fim indiferenți și pasivi față de el. Atitudinea cu care este tratat sau mai simplu spus, indiferența cu care este tratat, ne mişcă. Lipsa unei educații istorice și a unui respect față de neamul nostru și faţă de strămoșii noștri, lucru care pleacă din școală, faptul că puțini suntem cei care  știm când are loc Ziua Drapelului Național îmi evocă o blazare excepțional redată într-un film, care spune: „Lasă-i să moară proști!”.

 

Foto: Pavilion al Marinei Militare române, în Muzeul Marinei din Constanţa

Sânzienele, parte a unor tradiţii ancestrale prezente în România, marchează bunul mers al lumii după solstiţiul de vară. O discuţie cu etnologul Anamaria Iuga (Muzeul Naţional al Ţăranului Român).

Calendarul bisericesc ne arată că ziua de 24 iunie este cea a nașterii Sfântului Ioan Botezătorul (una dintre cele mai importante sărbători creștine din mijlocul verii), dar și ziua Sânzienelor. Cele din urmă sunt cunoscute în mitologia populară românească drept zâne bune, spre deosebire de iele, considerate ființe malefice ce pedepsesc oamenii. Se spune că, în noaptea de Sânziene, se deschid cerurile, iar aceste făpturi mitologice dansează și binecuvântează gospodăriile.

Etnologii spun că Sânzienele reprezintă denumirea atât a unor flori galbene sau albe, cât și a unor zâne ce coboară pe pământ în noaptea de 23 spre 24 iunie (după solstițiul de vară) și „dau rod holdelor, împrăștie prosperitate”, această credință fiind păstrată încă din precreștinism.

„Astăzi, pentru noi, e mai ușor de înțeles, pentru că avem internet, televizor și ne informăm, dar pentru oamenii din timpuri vechi, nu era evident că, după solstițiu, lumea o să-și continue cursul. Existau anumite «spaime». De fapt, ce înseamnă solstițiul de vară? Soarele ajunge la punctul lui maxim, este ziua cea mai lungă, după care începe să scadă. Ei bine, oamenii au simțit nevoia să aibă diverse practici care să ajute Soarele să continue să lumineze așa cum face dintotdeauna”, a explicat Anamaria Iuga (șef secție Studii Etnologice a Muzeului Național al Țăranului Român), pentru Matricea Românească.

Etnologii spun că Sânzienele reprezintă atât denumirea unor flori galbene sau albe, cât și a unor zâne ce coboară pe pământ în noaptea de 23 spre 24 iunie (după solstițiul de vară)

Etnologii spun că Sânzienele reprezintă atât denumirea unor flori galbene sau albe, cât și a unor zâne ce coboară pe pământ în noaptea de 23 spre 24 iunie (după solstițiul de vară)

Etnologul a menționat că există numeroase obiceiuri care se înfăptuiesc cu prilejul zilei Sânzienelor, în care țăranii încă se încred și pe care nu le lasă să moară. Una dintre practicile cel mai răspândite (prezentă și în setul de tradiții al popoarele nordice) este cea a aprinderii focului pe dealuri, pentru a-i oferi soarelui forță.

Se aruncau peste deal roți din fân, le dădeau foc, iar acestea și roțile coborau la vale. Se strica: «Ia făclia, măi!»

„În România, încă se mai fac focuri în zona Vișeului (Maramureș), după ce apune soarele – ceea ce înseamnă destul de târziu, pentru că se întunecă după ora 21. Înainte, focurile erau aprinse pe dealuri, și se confecționau făclii speciale din bucățele de brad. Oamenii le luau și le roteau, conform mișcării circulare a soarelui. Astăzi, ei nu mai au voie să aprindă focul pe dealuri, pentru a preveni incendiile, în cazul în care există prin apropiere clăi de fân. Însă acum, ei se adună la văile râurilor. Vin mai ales copiii. Demult, tinerii erau cei care veneau. De asemenea, se aruncau peste deal roți din fân, le dădeau foc, iar acestea și roțile coborau la vale. Se strica: «Ia făclia, măi!» Mai nou, băieții mai mari aprind cauciucuri, însă este important că încă se păstrează și vechile făclii.” Tot în noaptea de Sânziene, fetele se „scăldau”, goale, în holdele de grâu, pentru a se încărca de rodnicia și abundența acestora.

În România, parte a setului de tradiţii de Sânziene, încă se mai fac focuri în zona Vișeului (Maramureș), după ce apune soarele

În România, parte a setului de tradiţii de Sânziene, încă se mai fac focuri în zona Vișeului (Maramureș), după ce apune soarele Foto: arhiva personală

Bătrânii mai spun că „de la Sânziene, încolo” se pot aduna plantele medicinale deoarece, până atunci, „ielele spurcă plantele și nu poți să le culegi. De fapt, este vorba despre culegerea plantei la maturitatea ei. Se spune că dimineața, în zilele însorite se culeg plantele de leac, inclusiv sânzienele”, a spus Iuga.

Dacă o fată aruncă acea cunună, iar aceasta trece peste casă, ea se va mărita în acel an, dar dacă va rămâne pe acoperiș, ea o să rămână acasă

Deși există numeroase tradiții ce diferă în funcție de zonă, obiceiul împletirii cununilor din florile de sânziene este destul de răspândit pe teritoriul României. Se obișnuia ca familiile să împletească cununi pentru fiecare membru, aceste coronițe având menirea de a prevesti ce le aduce anul.

„De exemplu, în Maramureș, dacă o fată aruncă acea cunună, iar aceasta trece peste casă, ea se va mărita în acel an, dar dacă va rămâne pe acoperiș, ea o să rămână acasă. În zona centrală a Transilvaniei, se făcea câte o cunună pentru fiecare membru – aceasta rămâne pe casă, și, în funcție de cum se schimbă ea pe parcursul a mai multor zile, prevestește lucruri bune sau noroc pentru fiecare. Însă, dacă această coroniță cade atunci când se aruncă, este semn rău. Țin minte că îmi povestea bunica faptul că, într-un an, a aruncat și pentru unchiul meu – care era adolescent pe atunci – și cununa era să cadă. În anul acela, el a fost foarte bolnav. Sătenii cred aceste lucruri, altfel nu le-ar mai face. Dacă o credință nu mai are aplicabilitate, ea se va pierde.”

Drăgaica, mireasa care binecuvânta gospodăriile

Mulți români cunosc sărbătoarea Sânzienelor drept Drăgaica, ce desemnează formarea unui grup de fete îmbrăcate în alb, ca niște mirese (foto deschidere). Fetele ce poartă cununi de flori sunt considerate a fi întruparea zânelor. Astfel, ele trec prin sate și binecuvântează gospodăriile.

„Despre fata care conducea alaiul se spunea că nu poate să se mărite decât după trei ani după ce a fost Drăgaică – iată importanța sărbătorii pentru oamenii, dar și pentru fata respectivă, care chiar se credea o întrupare a zânelor”, a mai spus Anamaria Iuga. „E o credință încărcată de sacru. Deci după trei ani, ea se elibera de această încărcătură ritualică. Acum nu se mai practică, iar Drăgaica, din câte știu, este un festival organizat la Buzău.”

Etnologul Anamaria Iuga crede că Sânzienele sunt revalorizate în prezent, inclusiv prin intermediul Zilei Internaţionale a Iei

Etnologul Anamaria Iuga crede că Sânzienele sunt revalorizate în prezent, inclusiv prin intermediul Zilei Internaţionale a Iei

În mediul urban, Sânzienele au devenit strâns legate de o sărbătoare nouă, Ziua Internațională a Iei, ce readuce în contemporan un obiect vestimentar emblematic pentru români. „În acest fel, s-a creat o nouă tradiție, pentru că acesta este farmecul – obiceiurile pot fi readaptate, reinterpretate, pentru că avem nevoie de ritualuri și de astfel de semnificații în viața noastră. Toate aceste tradiții țin de moștenirea noastră culturală: dacă vrem să știm cine suntem, e important să știm cine am fost. Există o anumite unitate, deși credinţele sunt diferite în funcție de zone”, a încheiat etnologul Anamaria Iuga.

Ilustrația din deschidere este realizată de către pictorița Ioana Teodora Duță

Avem speranţă! Gânduri la un 27 martie istoric

 27 Martie 2018 | Identitate
Matricea Românească a sărbătorit un 27 martie istoric pentru Ţară aproape de tinerii români basarabeni, dându-le în dar gânduri bune şi un crâmpei - tangibil - de speranţă. Scriam zilele trecute despre riscul Centenarului, despre formula inedită a unui...

L-au omorât Bucureştii pe Eminescu?

 15 Ianuarie 2018 | Creație
Dacă este adevărat că ziua în care ne naştem este ziua în care începem să murim, 15 ianuarie – cu oglinda sa funestă de 15 iunie – ar trebui să ne facă să medităm asupra existenţei chinuite a lui Mihai Eminescu. Viaţa lui Eminescu n-a fost nicidecum...

Indiferență sau Credință?

 26 Iunie 2017 | Embleme
Avem oare conștiință ca neam, căci de credință vedem la orice pas și sărbătoare că nu ducem lipsă? Conștiință față de strămoșii noștri, față de ce ne-au lăsat aceștia. Poate vă întrebați care este paralela și unde va duce aceasta. Azi, 26...