sărbători

Întrucât drumul este adesea mai important decât destinația, vă dorim să aveți o călătorie frumoasă către Răsăritul cel de Sus.

Sărbători binecuvântate!

O mică urare din partea noastră:

Crăciunul copiilor, de Octavian Goga

Pomul Crăciunului, de George Coșbuc

Nu prea știu cum ar trebui să vorbim despre colinde. Colindele au ceva de abur – mâna-l scapă, obrazul parcă-parcă-l simte, doar inima îl poate cuprinde – și asta dacă e bine acordată, ceea ce, hai să recunoaștem, nu ni se întâmplă prea des.

Colindele dau și cer tihnă, cer și dau un alt ritm sufletesc.

Cer să închizi ochii, prea iritați de orgia de beculețe.

Cer să-ți cureți urechile de zoaiele radioactive al căror nume se termină de obicei cu „FM”.

Cer un alt fel de a respira.

Cer să nu fii burdușit de spiritul bulimic al zeului Xmăs.

Cer să nu fii lerofob.

Nu, colindele nu sunt „cântece de sezon”, ci invocații ce sfâșie spațiul profan și dezleagă timpul smintit în care trăim.

„Nalt e cerul și adânc” – colindele pun în paranteză fantasma spațială în care trăim. Cerul este pe cât de înalt, pe atât de adânc, fiindcă existența noastră nu e, nu trebuie să fie mișcarea debilă unor puncte de pe axele oX – oY*…

… ci pulsiune paradoxală – cu cât te cobori mai temeinic, cu atât te înalți mai rodnic. La Stea nu ajungi decât din hăul Ieslei.

… și reflexie – cu cât mai adânc cerul dinăuntru, cu atât mai înalt cel de dinafară. Cu cât mai plat cerul inimii, cu atât mai sec și mai apăsător cerul de deasupra.

Așa că „oaspeți cu azur în gene” nu e metaforă, ci simpla descriere a celor care (pe)trec prin faldurile acestor văzduhuri, ba în pogorământ fulgerător, ba urcând pe treptele ninse ale scării lui Iacob.

Tot în aceeași colindă, se îngână: „Bacii lepădară grija / Astăzi lupii țin ajun / Porumbeii nu visează / Vânt de uliu căpcăun”. Și uite, gazdă bună, cum colinda i-a pus timpului pauză, cum eternitatea îl soarbe „într-o clipă”, cu tot cu războaiele și cinismele, cu tot cu fricile și luptele pentru supraviețuire**. Piua. Stop joc. Stop cadru. Lumea rămâne pe loc ca-ntro fotografie, își trage puțin sufletul ca să ții minte, gazdă bună, că niciunde și nicicând pacea nu se poate naște din viteză și din zbucium. Și nu e „pace albă” până când nu putem auzi rumegatul boilor din iesle, adică până nu suntem prezenți Acolo.

Astfel, nu e întâmplător că cele mai strașnice colinde sunt cele ale copiilor, monahilor și deținuților. Fiecare dintre aceste categorii are o relație proprie cu spațiul și timpul. Copiii trăiesc natural într-un NespațiuNetimp al cărui puls încă e dat de apropierea de Rai și de frăgezimea vârstei, nu de inflexibilitatea monotonă a vieții noastre civilizate & pasteurizate. Monahii își asumă abandonarea spațiutimpului lumesc pentru a pregusta NespațiulNetimpul de Dincolo. Iar deținuții, cei siliți să trăiască în afara lumii noastre, evadează prin colind din spațiutimpul închircit al celulei, odihnindu-se vreme de câteva strofe în NespațiulNetimpul unui Dincolo unde nu există gratii.

Pentru deținuți, evadare diafană.

Pentru monahi, coloana sonoră a lui Dincolo.

Pentru copii, firescul clipei.

Mai mult decât noi – cei ce suntem necopii, nemonahi și nedeținuți – ei caută mângâierea, iar în colinda-iesle e mângâiere cât să încăpem toți, la grămadă…

M-aș opri aici. Decât cuvintele mele noduroase, mai potrivite sunt cântarea și tăcerea pentru a ne apropia de colindă – acest du-te-vino misterios împletit între Gazdă și oaspete, dincolo de geografie și dincoace de istorie.

Afară e ger, prin lume bântuie irozi mari și mici, cu trup și fără trup, înstăpâniți peste spațiul profan și timpul smintit acestor vremuri. Din acest spațiu și din acest timp suntem chemați să ieșim – cu dorul pușcăriașului,

cu râvna călugărului,

cu bucuria copilului,

pentru a-L întâlni pe Cel din „scaunul de odihnă”.

Așadar, să colindăm și să ne lăsăm colindați.

Crăciun tihnit!

*iar Descartes nu cântă colinde, cugetă și există și asta-i ocupă tot timpul…

**nici Darwin nu cântă colinde, în caz că exista vreun dubiu.

Membrii celei mai apreciate formații vocale bărbătești din lume, Corul Armonia, au venit marți seară la Matricea Românească pentru un fermecător concert de colinde. Au cântat piese românești și internaționale, tradiționale sau noi, cu o mare varietate de stiluri, ritmuri și voci solistice.

Atmosfera creată de Armonia a fost, ca întotdeauna, de excepție. Publicul foarte numeros prezent în Agora Casei Bulboacă și Asociații a fost impresionat, zâmbetele și lacrimile au apărut pe rând pe chipul celor de față.

L-am rugat pe dirijorul și fondatorul corului, Arhid. Dr. Iulian Dumitru, să ne spună care este motivul pentru care Armonia cântă la fel de entuziasmant de fiecare dată. Ne-a răspuns că este foarte important auditoriul: ”Noi încercăm să vibrăm alături de publicul nostru. În această seară am avut un public cald, mi-a plăcut foarte mult și ne-a făcut mare plăcere să cântăm aici. Noi ne dorim și încercăm să promovăm cât mai mult muzica autentică românească, mai ales prin concertele noastre de folclor. Căutăm piese vechi, peste care s-a așezat praful, și le aducem în inima celor care ne ascultă. Cred că trebuie să încercăm să fim mai buni, să facem mai mult bine celor din jurul nostru, să iubim oamenii. Iar muzica ne inspiră spre toate acestea.”

Reacții la cald, din public, după concert:

• ”I-am mai auzit pe cei din corul Armonia, dar în această seară am auzit multe piese noi, cu versuri noi, multe dintre ele m-au emoționat. Așa ar trebui să ne fie sărbătorile: cu bucurie, cu credință, cu speranță.”
• ”Am simțit în această seară că am revenit la tradiție. La fiecare concert, Armonia ne apropie de rădăcini. În seara aceasta am ascultat cel mai frumos concert de Crăciun din viața mea.”
• ”Concertul acesta a fost o binecuvântare pentru familia mea. Nu putem să trăim Crăciunul fără colinde, iar corul Armonia este nemaipomenit, i-am ascultat a doua oară astăzi. Îi felicit pe ei și pe gazdele noastre din acest spațiu deosebit.”

Ne-am obișnuit cu verva Sărbătorilor de iarnă, cu pregătirea cadourilor și cu alte treburi de ordin lumesc. Dar câți dintre noi și-au îngrijit spiritul înainte de vestea minunatei Nașteri a lui Dumnezeu? Matricea Românească, proiect cultural naţional al firmei de avocatură Bulboacă și Asociații, a găzduit, vineri 15 decembrie, cateheza cu tema „Icoana Nașterii Domnului – o teologie a iubirii smerite”, susținută de preotul Marcel Stavără de la Biserica Icoanei, din Capitală.

Cateheza a menținut linia analizei iconografice a lucrărilor cu tematica Nașterii Domnului, dar a fost și o lecție aparte despre smerenie, virtute care se cuvine să fie înțeleasă de toți credincioșii, mai ales în perioada sfintelor Sărbători care ne bat la ușă. Accentele puse de Părintele Stavără, pe curățenia sufletului și pregătirea morală, sunt cu atât mai actuale cu cât Nașterea Domnului implică un punct din care se începe noul ciclu al anului bisericesc, dar și un final după care trebuie să medităm asupra faptelor noastre de peste an. „Ne mândrim dacă ne apropiem de starea naturală, umană a lui Dumnezeu”, notează Părintele, ceea ce presupune că avem obligația de curățire spirituală de toate zilele, nu doar în contextul marilor sărbători.

Părintele Marcel Stavără a adus atmosfera Crăciunului în mijlocul enoriaşilor, cu câteva zile înainte de Nașterea Domnului Iisus Hristos

Despre taina Nașterii lui Iisus, Părintele a vorbit cu o delicatețe aparte, amintindu-ne că El a venit în chip de copil, deoarece ține la noi nespus și pentru că astfel ne-a dat nouă o șansă spre mântuire. În același timp, „Dumnezeu ne-a cerut ajutorul în venirea sa pe Pământ”, alegând ființa cea mai slabă și neajutorată, copilul. Acest fapt ne dă speranța că, în orice moment de slăbiciune, Providența ne va fi alături, ghidându-ne pașii, aidoma unui părinte.

Sfântul Ioan Gură de Aur, unul dintre părinții creștinismului timpuriu

O problemă care atinge tot mai mult spiritualitatea în modernitate, și pe care a subliniat-o părintele Stavără în discursul său, este apariția a tot mai multe „surogate” ale sărbătorii de Crăciun, împrumutate din tendințele occidentale, fapt care poate distruge imaginea națională, firească a evenimentului creștin. Totodată, părintele Stavără ne-a făcut o incursiune în istoricul și etimologia sărbătorii de Crăciun, pornind de la studiile patristice și slova Marilor Teologi din vechime.

Patristică de Crăciun

Supozițiile pornesc de la data aleasă, și anume 25 decembrie, care a fost contestată, mai ales, de către creștinii de rit vechi. Totuși, în istoricul ecleziastic descoperim predica Sfântului Ioan Gură de Aur, cel care folosește trei dovezi de demonstrație a veritabilei Sărbători:

„Cea dintâi din aceste trei dovezi este repejunea (n.r. repeziciune) cu care această sărbătoare s-a făcut cunoscută pretutindeni şi a ajuns la aşa înălţime şi înflorire. Pe ceea ce Gamaliil a zis în privinţa propovăduirii Evangheliei: «De este lucrul acesta de la oameni se va risipi, iar de este de la Dumnezeu, nu veţi putea să-l risipiţi» (Fapte 5, 38-39), tocmai pe aceasta mă bizuiesc eu când vă vorbesc despre sărbătoarea de astăzi. Fiindcă Cuvântul lui Dumnezeu, Care S-a născut în această zi, este din Dumnezeu, de aceea această sărbătoare nu numai că nu a încetat, ci din an în an s-a făcut mai mare şi mai slăvită. […] Iar dacă cineva nu este lămurit de cele zise de mine, eu pot să aduc o a doua dovadă. Care? Ea se află în spusele Evangheliei: «în zilele acelea a ieşit poruncă de la Cezarul August să se înscrie toată lumea. Această înscriere s-a făcut întâi pe când Quirinius cârmuia Siria. Şi se duceau toţi să se înscrie, fiecare în cetatea sa». […] De aici se vede că El S-a născut în timpul celui dintâi recensământ. […] Dar va zice cineva: «Ce, a fost naşterea lui Hristos la porunca Cezarului?». Nu puţin, iubitule, ci foarte mult, şi acea poruncă era dintre lucrurile cele mai neapărate pentru săvârşirea scopurilor lui Dumnezeu. Cum aşa? Galileea este o provincie din Palestina, şi Nazaretul este o cetate din Galileea. Şi mai departe încă, şi Iudeea este o provincie din Palestina, numită aşa după locuitorii ei cei din seminţia lui Iuda, iar Betleemul era o cetate din Iudeea. Deci, toţi proorocii au propovăduit că Hristos va veni din Betleem, nu din Nazaret, căci este scris: «Şi tu Betleeme, deşi eşti mai mic între miile lui Iuda, din tine va ieşi stăpânitor peste Israel» (Miheia 5, 1)”

Și Fericitul Ieronim, la 25 decembrie în anul 401 d.Hr., predica la Betleem, spunând: „Noi am primit această sărbătoare de la Apostoli”, iar Sfântul Grigore de Nyssa (cca 335 d.Hr. – după 394 d.Hr.), fratele lui Vasile cel Mare, delimitează sărbătoarea Nașterii de Bobotează. Aşadar, încă de la începuturile creştinismului, Crăciunul şi Boboteaza au primit identitatea cuvenită, a subliniat părintele Marcel Stavără.

Etimologia numelui unei Sărbători străvechi

Etimologic, notează părintele Stavără, există mai multe supoziții legate de numele sărbătorii „Crăciun”. Unii o leagă de așa cuvinte precum: calatio (chemarea poporului roman de 1 ianuarie, de către preoţii păgâni, moment când se anunțau marile sărbători de peste an, n.r) sau creatio, adică creare, ceea ce este incorect, deoarece Domnul Iisus Hristos nu a fost creat, ci născut. Părintele Marcel Stavără optează pentru varianta de „Crai-Ciun”, explicată pe larg într-una dintre tezele de doctorat susținute la Facultatea de Teologie din Bucureşti, în 1987, de către părintele Nicolae Nicolescu Leordeni, “teză foarte lăudată de către părintele Branişte, şeful Comisiei”. Acest „Crai-Ciun” ar reprezenta alaiul de sărbători cuprinse între 6 decembrie (sărbătoarea Sfântului Nicolae) și 6 ianuarie (Sfântul Ioan Botezătorul, urmat de Bobotează – a doua zi).

Nașterea Domnului este o refortificare a legământului de mântuire dat omenirii

Vedem astfel parcursul logic al evoluției Sărbătorii de Crăciun de-a lungul veacurilor, dar și impactul ei asupra construcției întregului calendar al sărbătorilor de peste an. Avem un ciclu complet de evenimente creștine, început și sfârșit cu Nașterea Domnului Iisus Hristos, care unifică substanța credinței ortodoxe în jurul apariției firii divine.

Pe final de cateheză, am avut fericita ocazie de a asculta colinde minunate în interpretarea Coralei Harisma de la Biserica Icoanei

Important, conchide părintele Marcel Stavără de la Biserica Icoanei, este să sesizăm că sărbătoarea de Crăciun nu este o festivitate simplă, ci o refortificare a legământului de mântuire și smerenie, a înțelegerii între Cel de Sus și omenire. De aceea, se cuvine să lăsăm de o parte falsitatea și să facem loc unei curății spirituale de lungă durată.