sat

România se află pe primul loc în Uniunea Europeană în ceea ce privește abandonul școlar. Ponderea tinerilor care au părăsit devreme sistemul de educație și formare este de 16% la nivel național, în timp ce media Uniunii Europene este de 10%. Iar în mediul rural, acolo unde se află jumătate din potențialul uman al țării (51% din populație), abandonul școlar este și mai ridicat. Peste 600.000 de elevi nu merg la școală, în prezent, la nivelul la care trebuie să fie sau au renunțat cu totul la studii. Problema este agravată de numărul mare de tineri NEETs (ʻneither in employment, nor in education and trainingʼ), care nu sunt nici în școală, nici în câmpul muncii. Conform Eurostat, România are cel mai mare nivel de NEETs din UE (19,8%), în strânsă legătură cu rata uriașă de abandon școlar. Lucrând la negru, pierzând șansa de a se forma profesional, trăind din ajutoare sociale, acești tineri devin la rândul lor parte a unei probleme sistemice, perpetuând sărăcia, excluziunea socială, inegalitatea de gen și lipsa competențelor.

Pentru a înțelege cum putem crește nivelul de școlarizare și ajuta mai mulți copii să-și finalizeze studiile, Asociația BookLand și Unlock au realizat, cu sprijinul Leroy Merlin, o cercetare care a mers în inima României rurale (prea rar atinsă, de altfel, de studiile sociologice). Intitulat „Părinți la Sat”, studiul a privit în profunzime relația dintre copii și școală & modul în care părinții se raportează la educație: cât de importantă este pentru ei și ce fac (sau nu) pentru a-și susține copiii să învețe. Studiul arată și cum accesul la oportunități, dar și traumele din familie determină stiluri de viață foarte diferite. Părinții de la sat care au beneficiat de oportunități care să-i ajute să crească material și emoțional se pot gândi la educație și la valori pe care le împărtășesc apoi cu copiii. Cei fragili, aflați în sărăcie extremă și care nu pot asigura un trai decent, sunt prinși într-o capcană din care simt că nu pot face nimic.

Cum arată valorile și principiile părinților de la sat?

Oamenii din satele argeșene încearcă să depășească cutumele înrădăcinate în generații prin care gura lumii guvernează. Cu toate acestea, procesul nu este simplu și necesită timp, rezistența la schimbare fiind mare. Există, însă, valori care par de neclintit. Copiii continuă să fie rațiunea de a fi a părinților, care își definesc valoarea prin aceștia; familia este valoarea centrală, iar copiii sunt sensul vieții. Asociată cu siguranța și statutul în comunitate, familia este valorizată până într-acolo încât unii adulți aleg să rămână în situații sau relații toxice pentru că ʻașa se face’. În același timp, statutul este dat și de bunurile deținute; inclusiv dragostea față de copii este exprimată prin ceea ce poți da mai departe (ʻsă ai ce să lași copiilor, căci pentru ei muncești’). Prin urmare, o casă mare (chiar și neterminată) este semn de bogăție, iar să ai haine frumoase (de brand, dacă se poate) înseamnă să fii un om valoros, care obține mai ușor recunoaștere socială.

De ce se tem părinții din mediul rural?

Pentru a înțelege blocajul în care se află România rurală, studiul a investigat și temerile părinților. Aceștia se tem, de pildă, că le vor fi marginalizați și discriminați copiii, dar și că tinerii o vor lua pe căi greșite și nu se vor ține de studii. Printre cauzele frecvent amintite pentru abandonul școlar sunt sarcinile adolescentelor (suntem nr. 1 în Europa în ceea ce privește numărul de mămici adolescente) și bullying-ul practicat. Părinții se tem și că nu sunt capabili să-și ajute copiii cu probleme comportamentale sau întârzieri de învățare. Iar în cazul celor care nu-și pot ajuta copiii la teme, teama de blocajul educațional al copilului este înlocuită de o atitudine de desconsiderare a școlii (= locul unde aceștia spun că se râde de copiii lor). Frica de a nu fi părinți buni, de a nu-și îngriji copiii ʻcum trebuie’ este asociată cu teama că le vor fi luați copiii și este mai puternică în rândul mamelor captive în situații de abuz. Prea multe familii continuă să trăiască din alocații, ajutor de șomaj sau muncă zilieră, iar teama de a nu (mai) avea un loc de muncă și un venit afectează părinții.

Cum arată casele familiilor intervievate?

Cele mai multe cazuri de abandon școlar sunt întâlnite în conexiune cu spațiul locativ. Copiii din familii sărace, la limita subzistenței, care locuiesc în case insalubre și nu au un spațiu unde să se spele sau un loc în care să-și facă temele, au un risc mult mai mare de a abandona școala, ca și cum educația ʻar fi ultima lor grijă’. Unii copii au spus că ar prefera să nu mai frecventeze școala și să-și îngrijească frații mai mici, pentru ca mama lor să poată munci și aduce un ban în plus acasă. Studiul arată și că investițiile în spațiul unde copilul învață nu sunt prioritare. Spațiul de bază al casei include o bucătărie, spațiul de dormit și un grup sanitar cu duș (wc-ul fiind, în multe cazuri, încă în curte), în timp ce spațiul de învățare este adesea „încropit” de o masă și un scaun unde se și gătește sau mănâncă.

Disconfort și nesiguranță în relația cu banii

Respondenții spun că lipsa banilor le creează un sentiment de nesiguranță și teamă căci, în Argeșul rural, oportunitățile de lucru nu sunt atât de variate și sigure: ʻnu e ca la Mioveni unde ai acces la locuri de muncăʼ. De aceea, mulți săteni aleg să plece în străinătate. În lipsa predictibilității financiare, majoritatea se axează pe imediat (ʻce-i în mână nu-i minciună’) și rareori fac planuri pe termen lung. În mod paradoxal, părinții cu cei mai puțini bani au tendința de a ceda presiunilor copiilor pentru a cumpăra jucării sau haine de brand, comparativ cu cei mai stabili financiar, care sunt mai chibzuiți. Cea mai mare diferență între cei care reușesc să facă bani și cei care nu reușesc rămâne atitudinea. Cei care suferă de deprivare financiară cred despre ei că ʻnu potʼ și despre mediu că ʻnu se poateʼ.

Investițiile în educație nu sunt o prioritate pentru părinți

Indiferent de nivelul de trai, facturile și plata utilităților sunt priorități. Chiar dacă vorbim despre oameni care locuiesc la țară și au terenuri, sunt extrem de puțini cei care se bazează pe producția proprie pentru a-și acoperi întreg necesarul gospodăriei, apropiindu-se astfel de stilul urban de consum. Hainele sunt un subiect major de tensiune la sat, copiii fiind deseori judecați în funcție de îmbrăcăminte, cele mai multe cazuri de bullying fiind cauzate de acest aspect. Cheltuielile cu educația (rechizite sau transport pentru cei care studiază la oraș) ocupă o pondere redusă în bugetul familiei, nefiind o prioritate. Apropo, un alt studiu recent arată că românii cheltuie de opt ori mai mult pe țigări și alcool decât pe educație… Totuși, cu cât părinții sunt mai educați și cu cât au aspirații mai înalte pentru copii, cu atât crește și investiția în educație, în special în activități extra-curiculare: sport, o limbă straină sau excursii cu școala.

Familia, între modele tradiționale și independență

Familia rămâne extrem de importantă la sat. Majoritatea femeilor continuă să se mărite și să devină mame de foarte tinere (16-18 ani), mai ales cele care provin din medii defavorizate, însă nu exclusiv. Rolurile de gen tind să urmeze în continuare calea clasică: în general femeia este cea responsabilă de gospodărie și copii, inclusiv de educația lor. Totuși, în familiile moderne există o oarecare implicare și a bărbaților. În familiile monoparentale copiii suferă mult după părintele care lipsește, mai ales dacă mama este cea care a plecat. Atunci când mamele rămân singure cu copiii, cel mai adesea reușesc să-i stabilizeze și să le asigure o direcție. Studiul relevă și o tendință nouă: aceea a mamelor care-și învăța fetele să gândească independent și să învețe o meserie, pentru a nu depinde financiar de un partener.

O diplomă deschide ușa spre locuri de muncă mai bine plătite

A avea un loc de muncă stabil, bine remunerat, care se bucură de prestigiu social este aspirațional. Și totuși, oamenii nu-și încurajează copiii să viseze mai mult decât ceea ce știu că funcționează. Maximul la care aspiră pentru copii sunt joburi sigure, în administrația publică – polițist, pompier, învățător, asistent – iar cei care spun că-și doresc să-și vadă copiii la facultate nu știu ce anume vor studia aceștia. Își spun însă, că o diplomă le deschide copiilor ușa spre locuri de muncă mai bune: ʻla birou, nu cu cârca, în ploaie’. Perspectiva părinților argeșeni trebuie privită și în contextul percepției la nivel național, unde doar 34% dintre români cred că învățământul îi pregătește pe copii pentru viață într-o mare sau foarte măsură, în timp ce 7 din 10 români care au copii sau cunoscuți absolvenți de liceu & facultate spun că le e greu să-și găsească locuri de muncă, neavând experiență practică (59%) sau acces la oportunități în zonă (42%).

Școala, valorizată în teorie

În teorie, școala este valorizată de toți cei investigați pentru că este un pașaport către o viață mai bună, una în care nu sunt constrânși să muncească în condiții precare. Deși părinții recunosc rolul esențial al educației, în multe familii nu există o implicare activă în susținerea copiilor. Astfel, în familiile aflate în dificultate, copiii au performanțe școlare reduse, absentează frecvent sau abandonează școala. În plus, mulți părinți nu au la rândul lor educație și nu-și pot ajuta copiii la teme, aceștia ajungând să se frustreze și să nu-și mai dorească să meargă la școală. Un alt fenomen este cel al copiilor care doresc să performeze, dar sunt ținuți în urmă de familiile care se tem ca aceștia să nu plece din comunitate. Mulți părinți se plâng de bullying în școli, copiii ajungând să fie judecați după haine, branduri, gadgeturi, și spun că lipsa uniformei permite diferențierea între copii la școală și accentuează atitudinile de discriminare.

Planurile de viitor & apartenența la comunitate

Planurile de viitor sunt influențate de puterea financiară și de statutul în comunitate. Totuși, există un angajament comun: dorința de a rămâne în județ alături de familie. Părinții vor ca tinerii să rămână și să se dezvolte personal și profesional în comunitate, unde au crescut. Această viziune este deosebit de importantă pentru familiile care se confruntă cu dificultăți financiare; sprijinul reciproc dintre generații constituie o sursă vitală de ajutor și stabilitate în fața provocărilor de zi cu zi. Însă, ce fel de suport pot asigura copiii care nu sunt cuprinși în sistemul educațional? Deși potențialul este uriaș: conform statisticilor europene, ponderea populației de vârstă școlară în populația totală din România este cea mai mare și mai stabilă în comparație cu țările din regiune. În schimb, ponderea copiilor încadrați în școlile românești este cea mai mică din regiune & în scădere: doar 18% față de 20% în Polonia sau 21% în Germania, spre exemplu.

Stilurile parentale de la sat: un nou instrument util în comunicarea cu părinții

Realizat pe teren, în gospodării din mai multe sate argeșene, Studiul „Părinți la sat” a intrat adânc în realitatea României rurale, printr-o o serie de 40 de interviuri cu părinți din varii categorii socio-economice. Concluziile, deși privesc situația din Argeșul rural, vorbesc despre probleme sistemice, existente la nivel național. Și, deși nu toate familiile intervievate trăiesc în situații financiare-limită, prea multe dintre cazurile întâlnite spun povești triste despre analfabetism, discriminare, abuz și medii toxice… Povești despre copii la limita puterilor, care cer ajutorul serviciilor sociale.

„Există o Românie profundă care stă ascunsă și pe care foarte puțini se încumetă să o exploreze. O Românie amorțită și blocată în zone rurale, unde oamenii sunt ancorați doar în prezentul căruia trebuie să-i supraviețuiască. Ei nu au o viziune pe termen lung, pentru că nu au pe ce să se bazeze. Nu există joburi stabile, oportunități de dezvoltare sau un plan de creștere al comunității. Unii reușesc să construiască vile frumoase, lucrând și inspirându-se din străinătate. Alții trăiesc într-o sărăcie incredibilă, în case insalubre și dărăpănate, cu mame aflate în depresie pentru că nu pot munci și mai sunt și chinuite de soții alcoolici sau violenți, cu copii cu ochi triști și care nu știu încotro să o ia. Cei mai mari prind curaj și ʻse cerʼ în plasament, lăsându-i pe părinți și mai deprimați. În studiul din județul Argeș am aflat că nu există părinte care să nu-și iubească copiii și care să nu plângă atunci când îi pierde… dar și că sunt oameni care au nevoie de perspectivă, au nevoie de cineva care să-i ajute să devină utili social. Oamenii marginalizați de la sat sunt potențialul irosit al României, iar copiii care abandonează școala sunt deseori produsul unor familii în derivă care nu-și găsesc un scop și o direcție. Ei se apară și spun ʻnu am școalăʼ, ʻnu mă angajează nimeniʼ, ʻnu am cum să las copiii singuri acasă și să merg la muncăʼ. E normal când toată viață nu ți-a ieșit nimic și nu te-a ajutat nimeni. Sunt însă în comunitate oameni care au reușit și le întind o mână – le dau joburi temporare și reușesc să trăiască de pe o zi pe altă. Dar nu apucă să acopere la timp nevoile de bază ale copiilor: să am un loc unde să mă spăl, să îmi fac lecțiile, să dorm. Fără oportunități de dezvoltare, fără investiții și fără educație, jumătate din România se chinuie să evolueze. Iar unii se pierd de tot, din păcate din ce în ce mai mulți.” – Adina Vlad, Managing Partner Unlock

„Datoria noastră, ca pilon al societății, este să ajutăm acolo unde este identificată nevoia, cu atât mai mult nevoia stringentă. Ca să facem lucrul acesta cu eficacitate, ca să putem face diferența pe termen lung, avem nevoie să cunoaștem. Alături de partenerii noștri de la BookLand, ne-am imersat într-o cercetare deloc facilă, în România profundă, unde normalitatea – așa cum este ea definită și aplicată la socialul și umanul de zi cu zi – este una total diferită de cea pe care o trăim noi.  Aceia dintre noi pentru care accesul la educație, la un loc de muncă, la familii care își poartă de grijă și își cresc copiii fără grija zilei de mâine, care au un cămin și o comunitate apropiată, reprezintă doar o parte a României. Partea pentru care ʻnormalul’ este un cuvânt  uzual, ușor de înțeles. Însă în România profundă, din nefericire, trăiesc cei vulnerabili: familii dezrădăcinate, adulți privați de șansa la un loc de muncă și pentru care hrana zilnică nu reprezintă o nevoie primară, ci de multe ori una la care aspiră. Sunt copii rupți din sânul familiilor, deși sunt iubiți nemărginit, copii care renunță la școală din lipsă de resurse minime, din lipsă de perspectivă și, în primul rând, din lipsa unei mâini de ajutor. România profundă este România vulnerabilă și este de datoria tuturor să o descopere și să ajute la schimbare, pentru o Românie cu adevărat sustenabilă.” – Mihaela Voinea, Lider Dezvoltare Durabilă Leroy Merlin România.

În același timp, studiul introduce un instrument util pentru înțelegerea părinților de la sat și a mecanismelor care îi motivează să-și susțină copiii la școală, diferențiind între 5 tipologii parentale: traumatic, compensatoriu, ambițios, progresiv și armonios. Cel mai des întâlnite în mediul rural sunt cele traumatice și compensatorii, cu o viziune pesimistă, dar și cele bazate pe dragoste pură și necondiționată.

Stilul parental traumatic se referă la părinți prinși în propria neputință și situație limită, care nu își pot motiva copiii, nu reușesc să fie prezenți sau activi în ceea ce privește activitățile școlare ale copilului. Copiii lor au cea mai mare nevoie de sprijin. Stilul compensatoriu îi include pe acei părinți care caută să le ofere copiilor ce le-a lipsit lor în copilărie, mai ales la nivel material, și se concentrează pe îndeplinirea dorințelor. Sunt mai preocupați de fericirea și confortul copiilor decât de educația formală. Stilul ambițios este cel al părinților care-și doresc pentru copiii lor să obțină performanțe academice excepționale. Aceștia caută să-și împlinească propriile visuri prin realizările copiilor, ceea ce poate amplifica presiunea asupra celor mici. Stilul progresiv se caracterizează prin părinți ce pun accent pe dezvoltarea din punct de vedere emoțional și școlar, pentru a crește copii care să-și găsească drumul. Văd educația ca fiind esențială și caută modalități prin care să le sprijine copiilor explorarea diverselor interese. Stilul armonios este adoptat de adulții care încearcă să fie alături de copii & să-i ajute să devină oameni buni, acceptați de comunitate, nu neapărat super-performanți la școală. Văd educația formală ca fiind importantă pentru că le dă copiilor ocazia să socializeze & să vadă alt mediu.

Campusul BookLand, pentru o Românie care învață meserie

Accesul la educație la sat, într-un mediu în care analfabetismul funcțional este o problemă sistemică, este singura cale prin poate fi depășită trauma transgenerațională a sărăciei extreme din care părinții (și copii) simt că nu pot evada. De aceea, după 4 ani în care a renovat și dotat 80 de școli și grădinițe din toată țara, Asociația BookLand a început să construiască primul său Campus Preuniversitar Profesional în Sistem Dual în satul Vulturești, din județul Argeș.

Mai mult decât o școală, Campusul BookLand reprezintă o schimbare de paradigmă. Pentru comunitatea locală, Campusul aduce soluții concrete, asigurând stabilitate economică, sustenabilitate și un viitor prosper pentru zeci de generații de tineri argeșeni. Începând din 2025, când își va deschide porțile, primii 300 de elevi din satele învecinate (pe o rază de ~50km) vor studia aici în primul an, urmând ca după completarea tuturor claselor capacitatea maximă să fie de peste 1.200 de elevi. Elevii vor beneficia de condiții moderne de învățare pentru toate ciclurile de învățământ: primar, gimnazial, liceal și postliceal și de toate facilitățile și dotările pentru a face performanță: săli de clasă ʻscoase în natură’, ateliere de lucru, laboratoare, bibliotecă, sală de spectacole, facilități sportive, amfiteatru în aer liber, spații de relaxare, mini-fermă de animale, cantină, brutărie, spălătorie, livadă, grădină de legume și solar.

BookLand și-a propus astfel să revoluționeze învățământul profesional, implementându-l unde este mai multă nevoie – la sat, derulând programe în sistem dual alături de agenții economici cărora le va pregăti teoretic și practic viitorii angajați. Campusul va fi 100% gratuit pentru toți elevii care vor urma cursuri aici, după o programă comparabilă cu cea din campusurile occidentale, asigurând transport, două mese pe zi, uniforme, rechizite, manuale și cursuri extrașcolare. Despre impactul proiectului și schimbarea de mentalitate pe care o va încuraja, Adina Vlad, Managing Partner Unlock, a declarat: „Campusul BookLand este un proiect incredibil pentru oamenii de sat, parcă prea frumos să se întâmple. Dar o dată ce se va întâmpla, va schimba mult din față actuală a vieții la țară. Așa cum spunea Victor Hugo: ʻcând construiești o școală, închizi niște pușcăriiʼ. Sau cum spun oamenii din Argeș ʻva avea lumea mai mult curaj să facă copii și să dăm un viitor vieții la țară, care are atât de multe beneficii de faptʼ.”

„Vom arătă cum educația exhaustivă formează caractere tari: o zi în școala BookLand începe cu un mic dejun sănătos, cu ore susținute de dascăli pasionați, cu pauze pline de mișcare în aer liber, cu un prânz sănătos, cu afterschool în care vom face lecțiile, împreună contribuind și la bunul mers al campusului prin activități practice în bucătărie, livadă-grădina, în ferma de animale. Fiecare elev va avea responsabilități clare, dorindu-ne să le cultivăm respectul pe toate planurile. Manualele, rechizitele, transportul, uniformele școlare și accesul la diferite activități vor fi asigurate integral de noi. Vom funcționa ca o școală privată, însă cu zero taxe! Mai mult, vom plăti printre cele mai mari burse liceenilor, care vor face practică la operatorii economici cu care vom încheia parteneriate și unde tinerii vor învăța meserii. În misiunea asumată ne bazăm atât pe noi înșine – căci vom deschide întreprinderi sociale pentru a ne auto-gospodări, cât și pe partenerii care ni s-au alăturat, investind în crearea unor condiții mai bune de învățătură pentru copiii de la sat. Căci binele făcut se întoarce!” – a adăugat Mihaela Petrovan, Președinta Asociației BookLand.

Colaborarea strânsă dintre instituțiile de învățământ și angajatori (care stă la baza învățământului profesional dual aplicat în Campusul BookLand) este cerută la nivel național: 56% dintre români văd un astfel de parteneriat ca o soluție pentru criza de pe piața muncii. În același timp, din ce în ce mai mulți români apreciază că tinerii trebuie să se îndrepte către domenii cerute pe piața muncii și să capete mai multă experiență practică. Rezultatele sunt nu doar promițătoare, ci și realizabile: absolvenții BookLand vor putea intra pe piața muncii imediat după finalizarea studiilor, ceea ce reprezintă un avantaj și o șansă la o viață mai bună. Pregătindu-se pentru a ocupa locuri de muncă alături de operatori economici din județ și pentru cele mai căutate meserii de pe piață, tinerii au opțiunea să rămână în comunitate, aproape de familie.

Construcția Campusului BookLand a început în septembrie ’24, odată cu punerea pietrei de temelie în prezența autorităților, sponsorilor, partenerilor și operatorilor economici care își vor găsi aici o pepinieră de viitori specialiști, dar și a comunității din satul Vulturești. Lucrările progresează rapid, astfel încât campusul să-și poată deschide porțile în septembrie ’25. Pentru BookLand, acesta este doar primul dintr-o rețea națională de campusuri școlare, lecțiile și bunele practici dobândite în Argeșul rural urmând să fie aplicate ulterior în fiecare județ, în beneficiul tinerilor de la sat.

Sute de companii și-au dat deja mâna pentru a contribui la construirea Campusului din satul Vulturești, jud. Argeș, susținând misiunea educațională BookLand: Leroy Merlin, Verbund, SAP, CEC Bank, Coca Cola HBC, Asevi, Puran Architecture & Design, Somaco Grup Prefabricate, Holcim, Asa Cons, Cargill, Zentiva, Serv Class, Brico Dépôt, UniCredit, Vopseaua Oskar, Maxbet, Novomatic, Corteva, Timac Agro, Siniat, Kober, Teleperformance, Noventa, Stift Lux Design, Sipex, Huawei Technologies, BMI Bramac, Ferro, Mobilift, Porta Doors, European Pastry, Mediaposte Hit Mail, Linde Gaz, Turbomecanica, Viacon, Leoni, Terra Gres, Raveli, Rocas Decor, Bella Casa, Honeywell, Zahăr Mărgăritar, Titan Machinery, Rehau, Elis Pavaje, Bauelemente, Up România, Claritech, Fereastra Suki, Grădinariu Import Export, Intertrans Continental, Douglas, Strizo, Niko Auto Com, Hirsch Porozell, Gilcom, Ravago, Instal Impex, Savelectro, Elserv, Elvon, Austrotherm, Eurotigla, Caparol, Dolo Trans Olimp, Emerson Process Management, Eptisa, Game World, Team Montage, Menatwork, Indfloor Group, Kronospan, Butan Gas, Argenta, Porsche, Mar&Pet, Schneider Electric, Bilka Steel, Danlin, Agro Concept, Purmo Group, Media Med Publicis, Pallex, Polon Alfa, Terqua, Kovostroj, Cybernet Auto Center și Stroia.

Toți cei care împărtășesc viziunea BookLand pentru acces la educație de calitate pentru elevii de la sat se pot alătura demersului donând 2 euro lunar printr-un SMS cu textul CONSTRUIM la 8845 sau achiziționând Șoricelul BookLand.

De 14 ani BookLand contribuie la sublinierea importanței educației și dezvoltării personale prin Întâlnirile BookLand Evolution, care le facilitează liceenilor dialogul cu varii personalități, prin Taberele Coolturale care le oferă copiilor un mix de activități educaționale și distractive în mijlocul naturii, dar mai ales prin Renovarea & Dotarea școlilor. „Împreună CONSTRUIM oameni” a adus laolaltă, în perioada 2020 – 2024, sute de companii din mediul privat, autorități locale, profesori-părinți-elevi care, la îndemnul BookLand, și-au dat mâna pentru a contribui la modernizarea școlilor de la sat. Acest parteneriat public-privat a fost posibil datorită obiectivului comun de a reduce abandonul școlar, oferindu-le elevilor șansa la educație de calitate în clădiri sigure și prietenoase. Rezultatul? 80 de școli rurale renovate & echipate, 15.000 de copii anual care merg cu drag să învețe, rezultate școlare mai bune și premisele unei vieți împlinite. În 2025 BookLand va inaugura primul Campus Preuniversitar Profesional în sistem Dual din mediul rural, locul în care educația se întâlnește cu dezvoltarea economică sustenabilă, asigurându-le tinerilor locuri de muncă, stabilitate și un nivel de trai mai bun. În plus, asociația promovează numeroase inițiative prin care susține dezvoltarea armonioasă a copiilor de la sat, precum Bursele BookLand, excursiile coolturale sau atelierele pe care le realizează alături de Partenerii & Ambasadorii săi. Mobilizarea exemplară reușită de BookLand a fost recunoscută printre bunele practici încurajate de Guvernul României în Raportul Național Voluntar al României, prezentat la Forumul Națiunilor Unite pentru Dezvoltare Durabilă (New York, 2023). 

Leroy Merlin, membră a Grupului Francez ADEO, este lider european al pieței de bricolaj, cu o istorie de peste 100 de ani ca retailer specializat în construcții, decorațiuni și grădinărit.

Harta ADEO cuprinde peste 1000 de magazine situate în 20 de țări ce deservesc 500 de milioane de locuitori și profesioniști. Sunt 150.000 de colegi, lideri dezvoltați într-o cultură a intraprenoriatului, animați de un scop comun: să fie utili lor, celorlalți, comunităților și întregii lumi, să ofere soluții eficiente și responsabile de îmbunătățire a locuințelor.

În România funcționează 22 de magazine Leroy Merlin, cu peste 3.500 de angajați în 15 orașe: București, Cluj-Napoca, Craiova, Ploiești, Pitești, Brașov, Constanța, Sibiu, Suceava, Târgu Mureș, Bacău, Iași, Timișoara, Oradea, Târgoviște și Arad.

12 sate și comune din Transilvania sunt puse împreună, într-o structură care le face să-și prețuiască și să-și pună mai bine în evidență valorile tradiționale. Iar această structură se numește ”România Remarcabilă”. Dar cum funcționează acest proiect, cât de mult se poate extinde și cu ce beneficii?

• Obiectivul rețelei de sate și comune este să lucreze împreună, să dezvolte unitar concepte de brand și label, să obțină împreună consultanță și ajutor pentru atragerea de finanțări.
• Rezultatele așteptate sunt: dezvoltare locală, vizibilitate, organizare comună de evenimente de amploare, înfrățirea cu localități din Franța, consolidarea identității locale și creșterea turismului.
• Până acum sunt 12 membri în această rețea, dar dorința inițiatorilor este să crească numărul până la 40, ca să atingă astfel 1% din localitățile din țară.
• Proiectul este inițiat de Centrul Cultural Clujean, dar are drept model organizația Sites et Cités Remarquable de France.

INTERVIU CU ALINA ZLATI, managerul proiectului ”România Remarcabilă”

Titlul ”România Remarcabilă” pare a fi o încurajare, pare a fi și un mesaj transmis scepticilor și pesimiștilor, în privința potențialului de frumusețe al României de azi.

Numele în sine surprinde mult din esența și viziunea acestui proiect. Țara noastră este împânzită de elemente de patrimoniu, fie ele materiale sau imateriale, din păcate ele nu sunt apreciate, nu sunt valorizate, nu sunt valorificate. S-a cam așezat un strat gros de praf peste patrimoniu, obiectivele au intrat într-un con de umbră. Ne-am spus că ar trebui să facem ceva. Credem că resursele sunt acolo, că oameni faini există, oameni cu expertiză există. Misiunea noastră este de a colecta toate acestea într-un soi de ecosistem, de a crea punți între oameni, de a oferi suport acolo unde este nevoie și a face lucrurile să se întâmple. Ideea este ca prin valorificarea patrimoniului, prin stimularea culturii, să dezvoltăm de o manieră sustenabilă  localități din România.

Proiectul este unic pentru România, desfășurarea lui se va face însă după un model francez.

Construim după modelul celor de la Sites et Cités Remarquables din Franța, care au o experiență extinsă în sensul acesta. Ei au o rețea de localități care au primit acest label de ”remarcabil” și, deci, nu pornim de la zero. Știm ce este de replicat și ce este de evitat, din experiența francezilor.

Cum proiectul pornește de la Cluj, este ușor de înțeles de ce în această fază pilot ați prins localități doar din Transilvania. Urmăriți evidențierea mai degrabă a particularităților fiecărei localități în parte sau a aspectelor culturale asemănătoarea, specifice zonei?

Pornim cu 12 localități, din județele Cluj, Alba, Brașov, Sălaj, Mureș, Sibiu și Maramureș. În cel mai scurt timp, însă, anticipăm că se va construi o adevărată rețea. Am primit câteva solicitări din partea unor comune care deocamdată nu sunt incluse în proiect, ceea ce ne bucură foarte mult. Și, într-adevăr, în configurația în care ele se află acum, deși sunt parte a unui areal destul de restrâns din Transilvania, localitățile sunt foarte diferite. Transilvania este foarte bogată, în termeni de etnie, de cultură; localitățile sunt foarte variate ca specificitate, oferă lucruri foarte diferite, oferă potențialități distincte, dar noi credem că toate se subscriu unei cupole mari, a ”României remarcabile”. Întâmplarea face ca acum, când vă dau interviul, să mă aflu la castelul Bánffy. Și da, e remarcabil! Dar pentru a fi remarcabil nu este absolut imperativ să ai un castel de felul acesta. Noi credem în gesturile mici, în inițiative punctuale, dar care poate să aibă un impact foarte mare în dezvoltarea sustenabilă a comunităților rurale: poți să sprijini meșterii locali, poți să sprijini meșteșugarii, poți să sprijini producătorii mici. Orice evidențiere, valorificare, a ceea ce tu ai în mod neforțat la tine în comunitate credem noi că intră sub cupola acestui ”remarcabil”.

Sunt 12 localități acum, iar până în 2021 se vor mai adăuga 28. Concret, ce se va întâmpla în acești trei ani de implementare? Dați-ne câteva exemple.

În primul rând, se fac eforturi în identificarea și maparea rețetelor vechi de prin sate, care sunt pe punctul de a fi uitate, și care sunt redate în limbajul lor, cât se poate de ancorate în rădăcinile satului. Se fac eforturi de identificare a meșterilor, astfel încât cei care își doresc o ”casă verde”, după tehnicile vechi, să poată apela la acești meșteri acolo unde ei încă mai există. Se vor organiza festivaluri foarte faine care să anime viața satului chiar și pe o durată foarte scurtă. Cu siguranță activități de genul acesta vor transfigura satul în perioada desfășurării, va căpăta noi dimensiuni inclusiv în mentalul localnicilor. Cert este că, din ce am văzut noi, mult din înțelegerea localnicilor cu privire la ce comori au ei în comună vine din expunerea la reacția celor din exterior. Dacă noi mergem luminoși în satele acestea, cu deschidere și cu apreciere față de ceea ce au, și ei ajung în timp să se uite la aceste elemente prin alte lentile. Și cred că asta ne dorim de la aceste inițiative punctuale: vin, pleacă, dar sătenii rămân cu mândria apartenenței locului.

Când v-ați propus să fie prima evaluare a aplicării proiectului?

Urmează să construim niște echipe interdisciplinare, cu expertiză pe zona asta de patrimoniu, să mergem prin sate, să identificăm ce și cum, dincolo de ceea ce este evident pentru ei că au. Și pornind de la acest exercițiu, să creionăm, într-un exercițiu de tip participativ, cot la cot cu localnicii și reprezentanții acestora, să gândim niște strategii, urmând ca apoi să oferim suportul în transpunerea acestor strategii în realitate. Cred că o să ne auzim curând!

Cea mai veche menţiune despre sărbătoarea Înălţării Domnului se regăseşte în lucrarea „Despre sărbătoarea Paştilor” a lui Eusebiu din Cezareea (anul 332). Atunci era sărbătorită odată cu Rusaliile, la 50 de zile de la Învierea lui Hristos.  Spre sfârşitul secolului al IV-lea, începutul secolului V, obiceiul s-a schimbat, Înălţarea Domnului a fost prăznuită în a 40-a zi după Înviere.

Ziua marchează momentul în care Hristos S-a înălţat la cer de pe Muntele Măslinilor, în văzul Apostolilor şi a doi îngeri. Sfânta Scriptură descrie că Mântuitorul Şi-a ridicat mâinile, binecuvântându-i pe ucenici, iar, pe când îi binecuvanta, S-a înălţat la cer, în timp ce un nor L-a făcut nevăzut pentru ochii lor.

În popor, sărbătoarea Înălţării Domnului se mai numeşte și Ispas, după numele martorului ascuns, nevăzut al Înălţării. Tradiţia spune că Ispas, un cioban, ascuns pe după pietre, a urmărit evenimentul, tăcut şi uimit, şi mai apoi a povestit alor săi cele întâmplate.

DR. DOINA IȘFĂNONI, etnolog și critic de artă, despre sărbătorirea Ispasului

Ca și sărbătoarea Nașterii Domnului, sărbătoarea Înălțării este asociată în tradiția populară românească cu un personaj real. Acesta pare a fi, în primul rând, un simbol al bunătății și  al iubirii.

Ispas era un om bun, cumsecade, precum Crăciun. Vedeți dumneavoastră, mai multe entități  spirituale ale credinței creștine, în popor, s-au metamorfozat în oameni gospodari, oameni de sat, care au fost integrați universului rural. Cred că aici credința creștină, cel puțin cea ortodoxă, are valori modelatoare extraordinar de importante, pentru că dacă eu îl consider pe Ispas vecinul meu, consătean, sigur că nu-mi pot permite să mă port oricum; el este un reper modelator al personalității umane.

Este o sărbătoare care te invită să descoperi bucuria universului în care tu trăiești

Ispas era un om de vază, era înțelept, era sfătos, era omul care știa să găsească răspuns și la dilemele sufletului, dar mai ales, la nenumăratele probleme care frământă mintea oamenilor pentru soluționarea activităților zilnice, dar și a celor de perspectivă. Imaginea aproape mitică a lui Ispas, creată de popor, s-a conjugat extraordinar de frumos cu semnificația creștină a zilei dedicate Înălțării Domnului . Este sărbătoarea care te invită să descoperi bunătatea, armonia și bucuria universului în care trăiești.

În tradiție, legat de sărbătoarea Înălțării, este și Paștele Cailor.

Da. Se spune că doar la Ispas mănâncă și ei un ceas și se vor sătura, astfel Maica Fecioară i-a blestemat, că numai rele au făcut când s-a născut pruncul Iisus. Paștele Cailor este în tradiția populară și un tip de soroc, dată la care se fac  înțelegerile dintre partenerii unor activități/servicii viitoare.  Știm că la Ispas se  tocmeau oamenii pentru paza turmelor, a holdelor cu semănături(paznicii de câmp) și se făceau diverse înțelegeri între gospodari. Asemenea angajamente  nu se puteau realiza oricând, ele se făceau fie la Sfântul Gheorghe, fie la Ispas, în funcție de climatul zonelor etnografice.

Ce ar trebui să facă gospodinele ca să împlinească și din perspectiva obiceiurilor noastre românești această mare sărbătoare?

În această zi trebuie să ne amintim de moșii și strămoșii noștri. Să facem pomană, că sunt Moșii de Ispas. Femeile roșesc ouă și fac pască, ca la Paști. Cu aceste alimente-ofrandă ele merg la biserică să fie sfințite și apoi le dau de pomană, în cimitir, la mormintele familiei. Dacă nu pot fi preparate asemenea daruri, este bine să împarți oric, și o felie de pâine, și o cană cu apă, însoțite însă de câte un ou roșu, care amintește de  sacrificiul lui Iisus și Înălțarea Sa. De asemenea, tot de Ispas, mai ales în Transilvania, se sfințesc holdele. Orzul, secara care acum dau în spic (se pârguiesc)  trebuiesc binecuvântate, pentru a fi protejate de urgiile climaterice și dăunători. Dincolo de aceste obiceiuri, unanim răspândite în România, la Ispas există, aproape în fiecare zonă și alte practici de protecție a oamenilor, a turmelor  și a semănăturilor, celebrând triumful vegetalului.

Dr. Doina Ișfănoni, pasionat cercetător al tradițiilor românilor

Tradiții de Ispas:

• Oamenii îşi pun la brâu frunze de nuc, pentru că se crede că şi Iisus ar fi avut când s-a înălţat la ceruri, şi se bat cu leuştean ca să fie feriţi de rele şi de boli. La fel şi vitele sunt bătute cu leuştean, ca să se îngraşe, să fie sănătoase şi păzite de vrăjitorii.
• Se taie păr din vârful cozilor de la vite şi se îngroapă într-un furnicar, cu urarea: „Să dea Dumnezeu să fie atâţia miei şi viţei câte furnici sunt în acest furnicar!”
• Se sfinţesc plantele de leac – leuşteanul, paltinul, alunul.
• În anumite zone se ţin Moşii de Ispas, iar casele şi mormintele sunt împodobite cu crengi de paltin, iar la ferestre se pun frunze de leuştean.
• Se fac pomeni pentru morţi, împărţindu-se mai ales pâine caldă, brânză, ceapă verde şi rachiu.
• Sunt marcate vitele şi se taie mieii.
• Este ultima zi în care se mai pot înroşi ouă.
• Se crede că cine moare de Ispas ajunge în Rai.

DR. DOINA IȘFĂNONI, despre cum arată satul de azi și ce se întâmplă cu civilizația sătească

S-a schimbat mult satul românesc, în ultimele decenii: s-a schimbat arhitectura caselor, portul, ulițele parcă nu mai sunt prăfuite ca altădată. Mai rău este că s-a schimbat și mentalitatea. Ajutați-ne să înțelegem mai bine și corect aceste schimbări.

Nu trebuie să ne temem de schimbări. Este firesc ca pe măsură ce societatea evoluează și satul să se schimbe. Este firesc să pășim în cadența timpului istoric pe care îl trăim, să nu rămânem paseiști, să nu rămânem, din punct de vedere economic, al modului de locuire, al ocupațiilor, sclavii unor modele, să spunem, de la începutul veacului al XIX-lea. Electricitatea, de pildă, era absolut necesară. Multe case au acum și apă curentă, au devenit mai spațioase, mai confortabile. Trist este, însă, că acestei avalanșe a modernizării vieții materiale, timpul îi joacă o festă neplăcută, fiindcă oamenii se grăbesc să se schimbe, să fie în pas cu vremea, lăsând deoparte ceea ce experiența multor generații a adus în satul lor. Noi, ca etnologi, pledăm  pentru o valorificare înțeleaptă a specificului zonal, a experienței locale și putem oferi , în baza cercetărilor noastre, o consiliere de specialitate pentru a nu desfigura imaginea satului românesc,  a arhitecturii vernaculare, de exemplu, prin construirea locuințelor după modele străine spațiului nostru cultural. Casele semețe, din beton și cărămidă, cu unul sau două niveluri, cu ferestre și uși din termopan, cu finisaje stridente, realizate cu lavabile în culori acrilice, sunt o impietate nu doar pentru mediul ambiant, ci și pentru modul în care volumetria lor se înscrie în peisaj  și chiar pentru sănătatea oamenilor din aceste case care ”nu mai respiră o dată cu proprietarul”, așa cum făceau casele din lemn, paiantă sau lut bătut(material ecologice).

O amestecare periculoasă între amintiri și realități, un amestec nepermis de stiluri care creează confuzie

Casele de odinioară, practic, se înscriau armonios în peisaj, completându-l. Noile construcții se izolează sau domină peisajul, au o anumită aroganță pe care satul și locuința tradițională nu le-a cunoscut. Impregnarea  pereților cu vopseluri și elemente decorative din stuc total nepotrivite, geamurile termopane, nu fac decât  să șocheze, să deruteze privitorul asupra locului unde se află. Arhitectura pare scăpată de sub controlul materialelor, de sub planimetriile care, de multe ori, nu au nici o legătură cu specificul peisagistic și cultural al zonei. De aici toate metamorfozele care au făcut ca interioarele să fie sincretice, între cuvertura de la bunica sau covorul de pe perete, de la mama,apare carpeta industrială și  mobilierul minimalist.  Acest amestec periculos între amintiri și realități duce, în cele din urmă, la ceea ce  definim prin termenul de kitsch, un amestec nepermis de stiluri care creează confuzie. În această situație, cred că a sosit timpul  să ne hotărâm ce dorim: tradiția înțelept valorificată sau modele urbane europene, pierzându-ne identitatea?

Mai este un fenomen întâlnit în unele sate: în casa modernă găsim camera tradițională.

Da, pentru că oamenii  de azi au început să simtă nevoia unui rapel la tradiție, la maniera de amenajare a interiorului ca  pe vremea bunicilor. Este această dorință un fel de nostalgie a originilor, o reactivare a memoriei strămoșilor și a experiențelor lor de viață. Camera tradițională  este modul prin  omul modern  își amintește de strămoșii lui. Pe de altă parte,în această nostalgie distingem și o nevoie personală de a rememora specificitatea locului, de a arăta celorlați de ce au fost în stare înaintașii noștri. Alături de aceste comportamente  există însă și o  periculoasă atitudine de negare, de refuz încăpățânat al tradiției, care aduce cu sine un soi de ignorare conștientă a competențelor tradiționale, începând cu cele legate de ocupații, cum se cultivă pământul, cum se construiește casa, cum se respectă un anumit cod al comunicării și al conviețuirii în comunitatea rurală. Putem spune că în aceste comportamente regăsim  ceva din ideologia comunistă care propovăduia eliberarea omului modern de obscurantismul și superstițiile trecutului, considerând întreaga experiență de muncă și viață a înaintașilor, învechită. Un asemenea individ se dorește a fi independent, dar această independența este adesea o aroganță nefondată care duce la pierderea rădăcinilor și a adevăratei personalități umane, a identității culturale. Acest tip uman își închide ușa casei sale făloase și nu-l interesează vecinii. În  căsoiul său  se izolează, considerându-i pe ceilalți inferiori. Poate că un asemenea proprietar se simte confortabil în locuința sa modernă  unde totul este bine organizat, dar  el rămâne adesea singur și anonim

Unul dintre marile pericole pe care modernizarea satului le poate aduce: insularizarea locuitorilor săi

Vedeți, satul tradițional tocmai aici a lucrat, la această comuniune și comunicare sinceră, armonioasă și permanentă între membrii săi. Și iată, în prezent, unul dintre marile pericole pe care modernizarea satului le poate aduce este tocmai  insularizarea locuitorilor săi, izolarea lor, lipsa de comunicare . Trebuie să remarc însă că sunt totuși localități în care intelectualii satului, ca odinioară, au reușit să creeze noi punți de comunicare între locuitori. Acești oameni,prin puterea exemplului, explică celor care trăiesc încă în sat  de ce este bine să nu-și lepede cu totul tradițiile și măcar la zile de sărbătoare să încerce să arate oamenilor ce e mai frumos în locul în care trăiesc. Aici și noi ca specialiști avem un cuvânt de spus, conlucrând cu acești oameni inimoși din sate contribuim la păstrarea identității culturale a locului.

Ce înseamnă ”Crucea zilei”?

Aceasta este una dintre formulele prin care, în satul tradițional, se marca scurgerea timpului. Pentru săteni ziua începea odată cu apariția luminii, chiar înainte de răsăritul soarelui.Amiaza era pentru țărani  întotdeauna, timpul când te puteai bucura de servirea mesei și un pic de odihnă, întrucât soarele era în ”crucea zilei”, în jurul orei 13.00. Crucea zilei  este așadar, în satul tradițional, timpul când oamenii aflați la lucru în zilele toride își permiteau răgazul să se odihnească. În partea de sud a țării, în Oltenia, în Muntenia, în zonele de grânar ale României, dar și în Moldova, oamenii spuneau că în crucea zile” este bine să stai și tu un pic pentru că este pericol de soare sec, adică de ceea ce noi numim astăzi insolație. În vechime această suferință se numea ”betegenie” sau ”beteșug de soare sec”, iar dacă erai lovit trebuia să te duci să fii descântat. Descântecele de soare sec sunt foarte multe și frumoase din punct de vedere poetico-literar. Textele lor exprimă, într-adevăr, acel univers în care satul și-a desfășurat  viața spirituală și viața materială, făcând ca întregul mediu, natura, habitatul, oamenii, vecinii, neamurile să aibă relații foarte frumoase și armonioase.

Cine ascultă ”Trei parale” rămâne uimit: e o concentrare atât de mare de arhaic și de căldură românească, încât parcă ai coborî direct într-un sat pierdut printre dealuri, cândva prin timpul Brâncovenilor. Oricum, nu timpul e important, pentru că Trei parale cântă ceva care pare neatins de vreme. Formația a fost înființată de Florin Iordan acum 16 ani. Florin (în fotografia de deschidere cântă la cobză), care este cercetător la Muzeul Țăranului Român, ne-a povestit cum s-a născut proiectul și de ce este el important.

De ce Trei Parale? Știm că este o vorbă românească care categorisește prin ”de două parale” un lucru care nu este tocmai de calitate.

Este sensul pe care ni l-am asumat și noi, ne-am gândit că o să ne ocupăm de lucrurile abandonate, care nu sunt apreciate la valoarea lor adevărată și am zis că toate aceste lucruri, instrumente, repertorii pe care se dau ”puține parale” ni le vom asuma noi, pentru că nouă ne plac, suntem atașați de ele și alegem să ne ocupăm noi de ele. De asta ne-am spus ”Trei Parale”.

Sunteți cinci tineri muzicieni, născuți și crescuți în București, care s-au oprit totuși la muzica tradițională românească veche.

Este o poveste orășenească pentru că niciunul dintre noi nu a descoperit muzica la țară; fiecare a avut un traseu personal prin care a ajuns să îndrăgească aceste muzici, un traseu prin care, de altfel, am ajuns să ne întâlnim și să facem lucruri împreună. Până la urmă, paradoxul este astăzi că interesul pentru muzicile tradiționale este foarte puternic la oraș. Așa cum, de pildă, iile le poartă foarte mulți orășeni și le găsim la țară doar la oamenii bătrâni, tot așa și celelalte componente ale culturii tradiționale, indiferent că vorbești de arta culinară, chestiuni de aranjat casa, lucrul tradițional în lemn, îl regăsești astăzi mai mult în casele orășenilor decât în cele de la sat.

Ați ales muzică tradițională românească, muzică foarte veche, de peste două secole. Nu e riscant din punctul de vedere al marketingului? Mă gândesc că un astfel de grup dorește să și vândă CD-uri, vrea să fie și invitat în evenimente, concerte, festivaluri în care artiștii sunt plătiți.

Așa este. Cumva trebuie să ții un echilibru între ceea ce îți dorești să faci, ceea ce urmărești și condiționările pieței în care trebuie să te manifești. Noi am fost în situația de a refuza emisiuni TV în care ni s-a părut că noi nu avem ce să căutăm acolo, chiar dacă participarea ne-ar fi adus un plus de notorietate și bani. Pe de altă parte, suntem conștienți că pentru a merge mai departe trebuie să ne situăm cumva în această piață muzicală și să existe un interes și de partea cealaltă, să faci lucrurile în așa măsură încât să aibă sens și pentru ascultătorul tău. E un balans foarte complicat, dar cred, și aici mă ajută foarte mult și pregătirea mea de etnomuzicolog, că facem lucrurile destul de bine.

Cum puteți descrie și mai precis muzica pe care o cântați?

Există două programe de bază pe care le-am cântat cel mai des și pe care le-am imprimat pe CD. ”Bazar” se ocupă de lumea urbană de secol XIX, cu rădăcini în secolul al XVIII-lea și cu ceva urmări în secolul XX. O muzică care a plecat cumva de la curțile boierilor, a poposit o vreme prin târguri, prin bâlciuri, și s-a retras mai târziu către o lume marginală, a mahalalelor. Acolo au rămas parfumurile și esențele acestea bizantine, în timp ce lumea bună, lumea înaltă s-a îndreptat foarte mult către Occident. Este un program la care lucrăm cu transcripții de epocă, pe care le-am rearanjat folosind acompaniamente specifice.

Este o muzică care a plecat cumva de la curțile boierilor, a poposit o vreme prin târguri, prin bâlciuri, și s-a retras mai târziu către o lume marginală, a mahalalelor.

Utilizăm toate informațiile de care dispunem pentru a afla cât mai multe despre această muzică: din mărturiile de epocă, din povestirile de epocă ale scriitorilor și călătorilor care au fost prin Țările Române. Din acest program am publicat două CD-uri, am participat cu muzica la două filme, am susținut multe concerte . Este un program care cumva s-a împlinit, s-a rotunjit, a ajuns la o formă matură.

Cel de-al doilea program este mai retras din urban?

Cel de-al doilea program se numește ”Ciobanul care și-a pierdut oile”. L-am făcut pentru că ne-am  dorit foarte mult să punem în evidență alte instrumente, alte repertorii de care eram atașați, și care nu și-au găsit locul în programul anterior. Era vorba despre România pastoralității, o lume a țăranului, a curții lui, a instrumentelor pe care le folosea în familie, fluiere de toate felurile, cimpoi, drâmbă.

Instrumente vechi. Credit foto: Facebook – Trei parale

Fluierul ciobănesc, cavalul, fluierul fără dop, fluierul gemănat, tilinca, drâmba, toba, daireaua. Toate acestea sunt instrumente pe care le-ați ”reinventat”.

Cu toate aceste instrumente am făcut proiectul ”Ciobanul care și-a pierdut oile”. Am mai avut și programul ”Drumul Levantului” în care am dat frâu liber imaginației, am intrat în zona jazz, mai liberă, mai allmusic. Și pentru că sunt ”polițistul-etnograf” în cadrul formației și tot timpul sunt nevoit să le spun colegilor ce nu se potrivește, am căutat să găsesc o supapă pentru ca toate tendințele acestea să fie defulate într-un alt program și unde să ne putem permite libertăți, actualizări.

Șansa ca prin ceea ce facem să pătrundem în inima acestei umanități care se duce încetul cu încetul

Am plecat și de la o colaborare pe care am avut-o cu doi muzicieni din Israel, care au venit cu câteva piese ale lor. Împreună am făcut ceva liber, un amestec reușit. E o poveste care apare mai rar, dar face parte din viața noastră muzicală.

Pasiunea și munca pe care le investiți în Trei Parale se vede și se aude. Care este răsplata pe care o așteptați de la public?

Te bucură foarte mult când vezi fețele luminoase, când ceea ce faci bucură pe ceilalți. Ești dezamăgit însă dacă toate acestea nu se văd. Încerci din când în când și dezamăgirea. Poți să pleci de la un concert și să simți că a lipsit ceva. Sau poate asta o simțim numai noi. Se întâmplă ca, fără fi vorbit, fiecare să știe că a lipsit ceva. Publicul ne dă răsplata, cum să nu. Există un text pe care eu l-am pus pe prima pagina a saitului nostru, al lui Constantin Brăiloiu. El amintește o întâlnire cu Bela Bartok. Bartok îi povestea că era într-un sat oarecare și a întâlnit o femeie și a rugat-o să-i cânte ceva. Ea i-a răspuns că nu știe, nici timp nu are și a plecat. După ce a trecut după un dâmb și s-a făcut nevăzută, glasul ei s-a auzit puternic și a umplut toată valea. Pe când Bartok povestea, i-au apărut lacrimi în ochi. Brăiloiu se întreba ce l-a emoționat atât de mult, mai auzise sute de cântece, apusuri de soare mai văzuse și cu alte ocazii.  Răspunsul pe care îl dă Brăiloiu: cred că este vorba despre o șansă, un moment, în care poți să pătrunzi în inima unei umanități aproape pierdute. Mă gândesc adeseori: pentru noi o răsplată este șansa ca prin ceea ce facem să pătrundem în inima acestei umanități care se duce încetul cu încetul.

Și există o esență a umanității care nu trebuie lăsată să se piardă?

Am foarte mare încredere în puterea spirituală a culturii tradiționale; cred că acolo se ascund lucruri care ne-ar putea îmbogăți pe fiecare dintre noi și cred că abandonând această cultură pierdem foarte multe lucruri.

O mână de oameni la început, acum din ce în ce mai mulți, își dedică din timpul și competența lor ca să participe la ”Ambulanța pentru Monumente”, un proiect prin care clădiri vechi și valoroase sunt salvate în ultimul moment. Florin Vaida, coordonatorul proiectului, ne-a explicat de ce și cum intervine Ambulanța.

Asociația care a demarat proiectul se numește Monumentum. Dar proiectul ”Ambulanța pentru Monumente” a fost gândit sub formă de franciză. Asta înseamnă că inițiatorii îl derulează în cele trei județe în care activează de la început, Sibiu, Mureș, Brașov, dar sunt în căutarea unor parteneri care să preia și să aplice în mod independent proiectul în alte județe ale țării. În acest moment Ambulanța Monumentelor s-a extins deja în Banat, acum se pregătește startul proiectului în Arad, iar finalul va fi crearea unei rețele naționale a Ambulanțelor.

Cum funcționează Ambulanța pentru Monumente?

Proiectul s-a născut în 2016. Scopul este ușor de intuit: punerea în siguranță și salvarea monumentelor care se află într-o stare avansată de degradare, în precolaps sau chiar în colaps. Mai exact, există o evidență a unor monumente aflate în pericol, iar Ambulanța merge pe rând acolo unde este nevoie. Echipele de intervenție sunt alcătuite din mulți voluntari, dar și specialiști, pentru că în intervenții trebuie respectate regulile restaurării științifice.

Eugen Vaida punctează pentru matricea.ro:

• Mergem în comunitățile locale și le ajutăm să-și descopere propria identitate culturală. Dar subiectul monumentelor istorice este unul destul de neclar pentru comunități, din perspectiva legislației. De asta au o anumită teamă de a acționa singure. Noi venim și-i ajutăm să-și obțină inclusiv documentațiile și aprobările necesare și sunt foarte deschiși.

• Multe monumente se degradează sub ochii oamenilor, pentru că, în accepțiunea comunităților locale, monumentul este ceva de care nu ai voie să te atingi, nici măcar ca să-l repari, pentru că te oprește legislația.

• Multe sate s-au depopulat, tinerii au plecat la oraș, iar bătrânii nu mai au posibilitatea să-și repare vechile monumente. Dar mulți dintre acești tineri vor să știe că biserica din satul lor, în care au fost ei botezați, este reparată și va continua să existe.

• Cât stăm cu echipa Ambulanței într-un anumit loc, mâncăm tradițional, mâncărurile locului, facem vizite la muzeele din zonă, găsim poate vreun colecționar care să ne arate colecția lui. Sau uneori facem o seară de dans tradițional împreună cu comunitatea, deși poate că nici ei nu-și mai aduc bine aminte dansurile din vechime.

În loc de bun venit, Ambulanța este primită cu suspiciune

Eugen Vaida povestește cum decurge primul contact cu monumentul și cu oamenii care trăiesc în vecinătate: ”Când mergem la un monument, noi mergem, vă dați seama, pe un tărâm necunoscut din punctul de vedere al relațiilor sociale din cadrul comunității. Și niciodată nu știm cum ne primesc. În general sunt reticenți la început, așa cum a fost într-un sat în care oamenii mai în vârstă ne-au spus că n-avem cu cine lucra acolo, că nu se va găsi nimeni să ne sprijine. Într-un final s-a transformat totul într-un succes atât de mare încât toate autoritățile din județ au conlucrat, membrii comunității au fost implicați. Ba chiar tinerii de la oraș care plecaseră din acel sat au donat bani sau au venit și au lucrat cu noi. Cam așa e de obicei, comunitățile ne primesc cu reticență pentru că nu știu cine suntem, și plecăm cu îmbrățișări și cu lacrimi în ochi pentru că le-am pus în siguranță un monument despre care abia atunci descoperiseră că e parte din identitatea lor.

Când am ajuns la Prigor, ca să intervenim la moara de apă de acolo, la început reticența a fost atât de mare, că s-a iscat o ceartă, nu știau cine suntem și nu s-au înțeles nici ei între ei. După care chiar ei au insistat să ne ajute ca să punem în siguranță acel monument și s-a lăsat chiar și cu petreceri. Din păcate, comunismul a afectat mult comunitățile rurale și relațiile dintre oameni. Altădată se întâlneau toți oamenii din sat și hotărau să repare un pod, de exemplu. Acum primăria este cea care le face pe toate, iar locuitorii nu sunt deloc sau aproape deloc informați și implicați.”

De ce e important să salvezi o clădire din lemn veche și inaccesibilă

L-am întrebat pe Eugen Vaida de ce totuși se cheltuie atâtea energii pentru restaurarea unor monumente practic necunoscute, care probabil vor rămâne și pe viitor în afara traseelor turistice și la care nu are și nici nu va avea acces publicul larg. Care este miza acestor intervenții? Ne-a răspuns că din punctul său de vedere este greșită ideea de a împărți monumentele istorice în două categorii, categoria A pentru cele de importanță națională și categoria B pentru cele de importanță locală. ”Au mai rămas puține mori, de exemplu, poate zece la sută din ceea ce aveam acum 30-40 de ani, s-au distrus foarte repede. Ele au rămas singurul martor al unui lung șir de funcțiuni rurale sau tipologii de monumente care au dispărut între timp. De aceea e important să le păstrăm, pentru că sunt foarte puține.  Acum 50-60 de ani, când s-a întocmit lista monumentelor istorice, exista un anumit număr de monumente. Acum se constată că multe au dispărut între timp, unele au ars, unele s-au degradat, s-au prăbușit la furtuni. Cele care au rămas au devenit unice în felul lor. De asta e important să le salvăm.”

Visul meu e să redevin Ţăran”, îmi mărturisește părintele Simion Bistrian, din comuna Parța, județul Timiș, român de aur, care mă va ierta – e de datoria dumnealui, la propriu și la figurat – că transform moralitatea unei discuții personale în subiect de discuție spornică, întru folosul celor mulți.

„Odată am fost în vizită la un român liber, care s-a retras și trăiește după legea veche, a dacilor, un artizan. Mi-am luat special băiețelul cu mine, i l-am arătat și i-am spus: «Uite, așa arată un om liber! E posibil ca, atunci când vei ajunge tu mare, să nu mai existe așa ceva!»”

Vin la Parța din București, orașul care înlănțuie şi viciază oamenii ca o iederă otrăvitoare, așa că știu exact la ce se referă părintele. „Părintele Teofil Părăian avea o vorbă: «Lume multă, dar oameni puțini!»”. Dau din cap a consens: tot mai puțini oameni, primprejur.

Părintele Teofil Părăian avea o vorbă: «Lume multă, dar oameni puțini!»

Și totuși, ce este libertatea? O întrebare fundamentală, la care a răspuns, nu Aristotel, ci un țăran român, fără școală, dar cu geniu.

„Când eram mai tânăr, moșul meu (n.n. bunicul), îmi zicea dimineața:

– Pleci la serviciu? Te duci să prinzi mașina?

– Da.

– Greu de tine… Greu de tine… Greu!

– De ce, moșule? Că și tu muncești…

– Da, nepoate, dar tu, dacă nu te duci mâine și poimâine la muncă, pentru că nu vrei, te dă afară, așa-i?

– Da, normal!

– E, vezi, pe mine nu mă dă nimeni afară dacă nu mă trezesc mâine dimineață. Asta e diferența.

Și moșul se trezea – mai devreme ca mine! La 5 dimineața! Însă trezitul lui era un act de libertate. Se trezea pentru că voia să muncească, nu pentru că era obligat.”

Părintele surâde. E luminos. Și îl înțeleg de ce vrea să redevină Țăran. Pentru că românul, de multe ori îngenuncheat, dar niciodată supus în sensul deplin al cuvântului, are aleanul libertății. El e cioban, își iubește mioara și cerul, nu e vânător – de iepurași de Paște. Chiar dacă unii vor să-l transforme în asta. De fapt: în vânat.

Un lucru mi-e clar: omenirea, aparent hipertehnologizată, a revenit la abac, iar marea întrebare a secolului XXI e libertatea – ce este, dacă mai este, și ce facem cu ea?

Foto deschidere: Ionuţ Văidean

Bătrână româncă în biserică Foto: Ionuţ Văidean, Alba

Vrem să auzim povestea voastră. De unde sunteți, ce faceți și – întrebarea de milioane – vă simțiți liberi?

La începutul Săptămânii Mari, vă oferim o porţie savuroasă de înţelepciune românească, invitându-vă la moderaţie…

Biblia ne spune că pofta nestăvilită de mâncare și de băutură nu-l lasă pe îmbuibat să doarmă, de aici și până la certuri fiind un pas extrem de mic. Lăcomia, adică acea dorință intrinsecă puternică ce-l forțează pe om să râvnească mult peste nevoile și capacitățile sale, este oglinda unui suflet „urât”, de aceea face parte din cele șapte păcate capitale.

Și cum firea omului este construită din calități, dar și din defecte – într-o măsură sau alta -, și sâmburele lăcomiei zace înlăuntrul fiecăruia dintre noi, pentru că și românii sunt încercați de dorința de a dobândi peste puteri. Vorbele din popor reprezintă mijlocul cel mai elocvent și mai sincer de a exprima lăcomia la români, întrucât țăranul, înzestrat cu inteligență și cu franchețe, a știut dintotdeauna cum să spună lucrurilor pe nume: prin proverbe și zicători savuroase.

Poate una dintre cele mai reprezentative zicale româneşti ce oglindește „urâțenia” acestui păcat este aceea care ne avertizează că lăcomia strică omenia. În același registru, în popor se mai spune că poftele omului n-au hotar, dar și că găina vecinului totdeauna-i curcă. Românul își descrie, cu umor neaoș, consăteanul, subliniind că acesta nu se mulțumește nici în car, nici în căruță, nici în sanie, nici în teleguță, dar și că cel care se lăcomește, nu se pricopsește.

La fel, lăcomia la români este ilustrată cu succes și prin expresii potrivit cărora noi vrem să fim și cu pui, și cu ouă, și cu găina grasă, dar și că musca, pentru puțină dulceață, își răpune viața. Așa cum vietățile furnizează cele mai facile și mai expresive exemple pentru a construi un proverb, nici flora nu a fost ignorată de către români, iar referitor la acest păcat capital, geniul sătesc spune că lacomii sunt de unde n-are mărul (uneori, cu varianta pomul) coajă și cireașa sâmbure.

Așa cum, deasupra oracolului din Delphi, era scris „nimic prea mult, totul cu măsură”, și românul consideră că aceasta este o povață după care ar trebui să-și rânduiască viața, deoarece el crede că lăcomia sparge sacul sau cine ia o brazdă lată, rămâne cu ea nearată.

Mai jos, Matricea Românească vă prezintă, spre reflecție, în Postul Mare, alte câteva proverbe și zicători românești despre lăcomie:

Lacomul mai mult pierde, și leneșul mai mult aleargă.

Nu mai poate să mănânce, dar nu se-n-dură să plece.

Lăcomia de la aur la gunoi şi de la diamant până la sticlă se întinde.

Are ochii mai mari decât burta.

Lacom la bogăţie şi sărac la minte.

Cică mălaiul nu-i copt, și el înfulecă cât opt.

A mânca banii cu lingura și a pune lumea-n pântece.

Pântecele se satură, dar ochii niciodată.

Foto deschidere: patch.com