Zona Pieței Romane din Capitală, bogată în numeroase clădiri de importanţă istorică, este prin aceasta şi purtătoarea aducerii aminte a premergătorilor noştri. O cercetare a unui monument emblematic, Şcoala Centrală de Fete din Bucureşti, ne dezvăluie cum erau educate – pentru viaţă – domniţele de altădată, provenite din familiile din înalta societate.
Clădirea instituției de învățământ, situată pe strada Icoanei, reprezintă o dovadă a creativității arhitecturii românești, imobilul fiind ridicat între anii 1889 – 1891 de către Ion Mincu (1852 – 1912), părintele fondator al stilului neoromânesc. Clădirea, care de-a lungul vremii a primit mai multe denumiri, precum „Școala Secundară de Fete, gradul doi internat”, „Marica Brâncoveanu”, „Școala Centrală de Fete”, ”Liceul de Fete numărul 10 Zoia Kosmodemianskaia”, „Școala Medie numărul 10” sau „Școala Centrală”, a fost declarată în 1957 monument de arhitectură. Ea a fost martora (dar şi mediul) formării a generații întregi de românce.
Matricea Românească vă invită, în rândurile care urmează, să luați parte la o călătorie în timp, pentru a afla istoria locului unde domnițele aveau să învețe, sub auspiciile unei discipline solide, să devină mame bune și soții credincioase.
În spatele porții din lemn, o lume a regulilor învățate ca tabla înmulțirii
Poarta mare din lemn masiv a imobilului ascundea o lume cu totul misterioasă pentru cei din afara acestuia, mai ales prin prisma faptului că rigorile locului, inspirate din viața monahală, erau de neînchipuit în ziua de azi.
Fațada clădirii trădează o lume diferită de cea pe care cei mai mulți o cunosc, mai ales datorită aspectului său, care dezvăluie o viață dictată de educație prin severitate. Trecătorul poate observa cum orizontalitatea și simetria guvernează arhitectura spațiului, iar ferestrele dețin un ancadrament frumos decorat, cu frunze și flori. De asemenea, tot la exterior sunt gravate și numele doamnelor remarcabile din istoria țării noastre: Clara Doamna, Doamna Chiajna, Elena Rareș, Elena Cuza, Domnița Bălașa, Carmen Sylva. Pentru ridicarea acestui ilustru spațiu dedicat învățământului, arhitectul Ion Mincu a utilizat materiale simple, folosite chiar și de meșterii populari: lemn, piatră, tencuială de var și pământ ars smălțuit.
Încă de la începuturile sale, Școala de Fete a fost gândită în armonie cu educația riguroasă pe care trebuia să o primească tinerele eleve. Astfel, în momentul sosirii lor în internat, domnițelor li se enumerau o serie de reguli, care necesitau memorare impecabilă, primul pas spre traducerea lor în realitate: „Nu e voie și n-are rost să urmezi o facultate, că asta e treabă de bărbat. E voie și e bine să te măriți cu un bărbat bogat, pentru că vei fi fericită. Nu e voie să devii avocat, preot, dirijor, primar, judecător, medic, inginer, pentru că ar fi de neînchipuit și lumea ar fi șocată. E voie să fii pianistă, cântăreață de operă, croitoreasă, fată de casă, hangiță, călugăriță, pentru că se potrivește cu firea femeii. Nu e voie să câștigi singură bani, pentru că n-are rost. Dar e voie și nevoie să-i ceri dumnealui pentru casă și micile capricii. Nu e voie să umbli singură nici ziua, dar nici seara, pentru că este extrem de primejdios. Trebuie să asculți, să te supui tatălui și soțului, pentru că așa a făcut și mama ta, și mama mamei tale, și tot șirul de mame de la începutul începutului. Trebuie să ai grijă de casă, de mâncare, de servitori. Ai voie să citești, să ții un salon literar, dar nu ai voie să fii critic literar. Ai voie să scrii poezii, ai voie să ceri dedicații în album. Ai voie, dar nu e bine să divorțezi”.
Indubitabil, astăzi, acest șir de învățături pe care adolescentele de acum două secole le asimilau pentru a respecta eticheta societății vremii ar stârni râsete. De fapt, toată educația atent gândită de către cârmuitoarele instituției avea drept scop formarea unor românce sensibile, elegante, cultivate și conştiente de îndatoririle lor. Iar strădaniile profesoarelor au avut sorți de izbândă, dacă ne gândim că România secolului XX se mândrea cu femei de o eleganță, inteligenţă și frumusețe admirabile.
Modul de viață impus elevelor era favorizat și de planul clădirii, care imita vechile mănăstiri și palate italienești, dar și de amplasarea instituției într-o „aristocratică” izolare – la nouă metri de șosea, aspect care îi asigura școlii o liniște rar întâlnită în aglomeratul București.
Regulile, valabile și pentru părinții elevelor
Pensionatul Domnesc de Fete a fost conceput pe patru laturi, aspect ce a permis includerea unei superbe grădini interioare. Parterul era dedicat sălilor de clasă, bibliotecii, amfiteatrului și cancelariei, iar holurile erau deschise precum cele ale unor mănăstiri vechi, drept urmare încălzirea sălilor de curs se realiza cu sobe. Bineînțeles, etajul adăpostea dormitoarele domnișoarelor, garderoba, „sălile de toaletă”, camerele de locuit ale directoarei și ale guvernantelor și sălile pentru lecțiile de pian. Subsolul găzduia sălile de mese, unde fetele mai tinere erau întotdeauna atent supravegheate de câte două fete din ciclul superior, care răspundeau cu vădită plăcere la apelativul „domnișoară”.
Modelul arhitectural al grădinii interioare – în care domnișoarele puteau citi, discuta sau reflecta – a fost inspirat de Grădina Paradisului, de formă pătrată și împărțită în patru zone ce simbolizează colțurile lumii. În consecinţă, grădina cuprinde și patru alei, reprezentând cele patru râuri mitice: Tigru, Eufrat, Pishon și Gihon. Compoziția zonei este una plană, întrucât conceptul Grădinii Paradisului a apărut în Antichitate, când lumea era considerată plată.
Grădina interioară a Școlii Centrale de Fete, la 1890 Foto: arhitectura-1906.ro
Raţiunea de a fi a Şcolii Centrale a fost, încă din start, să formeze oameni, fiice, soții și mame bune, după cum atestă şi vorbele domnitorului Barbu Dimitrie Știrbei (1799 – 1869), cel care a întemeiat instituția prin decret domnesc (1851): „Dacă buna creștere și învățătura sunt neapărat trebuincioase băieților, cu atât mai mult de această îngrjire trebuie să aibă parte fetele. Dacă nu vom face educație fetelor, apoi și ostenelile bărbaților vor fi zadarnice”.
Conform mentalităţii epocii, un bărbat educat nu s-ar fi putut descurca cu o soție prea vocală și nemanierată, motiv pentru care școala făcea totul pentru a crea premisele unei căsnicii trainice – regulamentul intern era literă de lege, pentru a obține rezultatul scontat. Mai mult, „Regulamentul de Ordine Interioară” cuprindea și obligații pentru părinți. Spre deosebire de învățământul contemporan, intervențiile părinților erau foarte prost văzute în Școala de Fete, chiar și atunci când odraslele lor erau lovite de boli sau de „fragilități fizice”.
„Elevele nu puteau ieși din pensionat decât de două ori pe lună, ora ieșirii fiind fixată sâmbătă între orele 17 și 19. Cele care nu-și făceau datoria în cursul săptămânii – fie în privința învățăturii, fie în privința purtării – erau oprite duminica în pensionat, fără ca părinții să le poată lua acasă. Programul de vizită al părinților era miercurea și vinerea de la 16 la 18, spre a nu aduce dezordine în ocupațiunile elevelor. Elevele aveau drept îmbrăcăminte o uniformă compusă dintr-o rochie cenușie, un ilic de aceeași culoare, coafură simplă, părul împletit, fără panglici, bijuterii sau accesorii. O regulă de aur: portarul era obligat să nu permită intrarea și ieșirea nimănui, fie chiar directoare, după ora 10 seara”, am aflat de la tinerele Ana și Daria, care au ocupat, pentru câteva ore, poziția de ghid al spațiului.
Holurile instituției sunt lungi, îmbogățite pe de o parte cu un număr mare de ferestre înalte, iar tavanul este frumos pictat, culoarea predominantă fiind roșul viu, care se regăsea și pe pereți, la acea vreme. Ușile erau similare porților de acces în curțile țărănești. Aceste holuri ne provoacă imaginația și ne aduc în fața ochilor tinerele eleve îmbrăcate în uniforma cenușie (caracterizată prin „simplitate, soliditate și eftinătate”), care se plimbau șușotind, sau care se îndreptau într-o solemnă și distinsă ordine, spre sala de clasă, ținând în mână cărți.
Lectura, activitate obligatorie
Lectura era ocupația de bază a fetelor din internat în timpul liber, activitate pentru care grădina interioară era spațiul ideal, care le oferea liniștea și lumina necesare. Bineînțeles, erau de nepermis ceasurile lungi de ședere, care nu puteau conduce la altceva decât la depresie. Tradiția orelor de lectură a fost instituită de către una dintre cele mai importante profesoare ale școlii: Anina Rădulescu Pogoneanu, soția lui Mircea Vulcănescu (economist, filosof, sociolog și profesor de etică, 1904-1952). Anina Rădulescu a fost ea însăşi eleva Pensionatului, devenind ulterior profesoară de filosofie în cadrul stabilimentului.
Duminica dimineața, cu o pioşenie aflată în consonanță cu educația primită de la guvernante, elevele mergeau în liniște spre slujbă la Biserica Icoanei, la Sfântul Silvestru sau la Popa Chițu.
Disciplinele studiate de tinerele domnițe ar speria orice elev din ziua de astăzi, care se plânge de orarul încărcat la care-l obligă școala: religie (primul obiect din catalog), limba română, istoria, geografia, cosmografia, minerologia, fizică, biologie, chimie, limbile latină, franceză, italiană și germană, desen, filosofie, contabilitate și deprinderi economice, proză, poezie, psihologie, igienă și gimnastică (pentru prima oară introdusă într-o școală de fete). Cele peste 20 de discipline – desigur, studiate cu seriozitate de către eleve – reprezintă încă o dovadă a faptului că se dorea ca fetele care pășeau sfioase pragul porții Școlii să plece femei inteligente și cu un spirit puternic. Este, fără îndoială, un ideal ce ar trebui să inspire şi şcoala românească din secolul nostru.
Elena Malaxa, directoarea arestată și condamnată la închisoare
„La finele anilor ’20, au avut loc ample lucrări de modernizare a școlii: a fost introdusă instalația de căldură centralizată ce furniza apă caldă în sălile de toaletă, s-a dotat bucătăria cu aparatură electrică – inclusiv cu o mașină de spălat vase. Tot atunci, școala cumpără un teren pe care plantează vie și pomi fructiferi, dar și spațiul pe care va construi sala de spectacole, devenită apoi Teatrul Bulandra. Școala va fi înzestrată cu mobilier, care există și astăzi în cancelarie, prin grija Elenei Malaxa, una dintre directoarele liceului, iar laboratoarele de știință au primit, din partea lui Nicolae Malaxa, fratele Elenei și fost industriaș interbelic, o colecție de minerale și de pietre prețioase, confiscate în 1948 de către Banca Națională”, au mai explicat ghizii.
Profesoară de matematică, Elena Malaxa a fost directoarea Școlii Centrale de Fete timp de opt ani (1940 – 1948) și a încercat să-și trăiască viața după sfatul pe care-l oferea neîncetat elevelor sale: „Să fii folositor celor din jurul tău”. Remarcabil este că indemnizația de directoare a Elenei Malaxa nu a fost niciodată ridicată de beneficiara de drept, ci convertită într-o bursă oferită elevelor care aveau nevoie de acest ajutor material. Eliminată din învățământ, Elena Malaxa a fost arestată și condamnată de regimul comunist, stingându-se din viață la puțin timp după eliberarea ei din închisoare.
Intrarea Şcolii Centrale, azi Foto: Mihai Vladu
Integritatea elevelor, prioritate absolută
Pensionatul de Fete, care în prezent funcționează în regim de școală mixtă, era învăluit de un mister aparte, conferit de normele „cazone” – absurde, după standardele de astăzi – pe care fetele erau nevoite să le respecte. Astfel, am aflat de la Ana și Daria că pedagogele supravegheau necontenit conduita și moralitatea fetelor: nu părăseau niciodată elevele, dormeau împreună cu ele, păstrau cu sfințenie cheia dormitorului și, în fiecare seară înainte de culcare, asistau la spălarea și rugăciunea domnițelor. Este de prisos să menționăm faptul că orice posibilă manifestare a instinctelor sexuale și a imaginarului erotic era interzisă, iar contactul fizic între fete era prevenit prin intermediul unei serii de măsuri: paturile din dormitoare erau așezate la o cuviincioasă depărtare și nu era permisă niciodată culcarea a două fete în același pat. Toate precauțiile aveau drept scop protejarea integrității copilelor.
Distinsele doamne cârmuitoare ale lăcașului aveau grijă ca generațiile de românce să părăsească instituția cu luarea aminte a unor învățăminte fundamentale în viața unei femei: „Fii dreaptă, fii bună și generoasă, fii sinceră și cuvântul tău să-ți exprime gândirea, respectă-te dacă vrei să fii respectată”.
Instruirea pe care copilele au primit-o timp de un secol din partea profesoarelor Școlii Centrale este o mărturie peste timp că țara noastră a cunoscut o perioadă în care sentimentul responsabilității față de tineri se afla la cote înalte. Deși „suita” de norme pe care tinerele trebuia să le asimileze poate părea – privită cu ochi moderni – că frizează absurdul, în realitate ea urmărea cu prioritate consolidarea fundației intelectului, peste care personalitatea să se așeze armonios.