Tag

scoala

Învață-ți școala să recicleze și fii ambasador ASAP! Acesta e mesajul pe care ASAP România, programul de responsabilitate socială al Fundației The Institute, îl transmite elevilor din întreaga țară, de clasele a X-a și a XI-a, pentru a se înscrie începând de astăzi și până pe 31 iulie 2024, ca mesageri ai faptelor verzi, ai colectării separate și ai reciclării. Înscrierea se face prin completarea acestui formular.

 

Ce înseamnă să fii ambasador ASAP?

Pentru a deveni ambasadori ASAP, elevii au de îndeplinit 3 cerințe obligatorii: școala lor să fie deja parte din programul ASAP, să fie elevi în clasa a X-a sau a XI-a în anul școlar 2024-2025, și să nu fi fost anterior ambasadori în program.

Ce vor face elevii mai concret? Cel mai important, vor avea de îndeplinit, pe parcursul anului școlar, diverse misiuni care au ca obiective atât educația, cât și distracția; vor fi purtătorii de cuvânt ASAP în școala și în orașul lor, intermediind astfel și relația dintre echipa ASAP și colegii sau profesorii lor. Și, ca cerință creativă, vor face materiale foto și video pentru canalele de social media ale programului.

 

Dacă unii dintre elevi nu sunt convinși să se înscrie încă, Mihaela Tutunaru, coordonatorul programului ASAP, vine cu câteva lămuriri și explică beneficiile de care vor avea parte ambasadorii selectați: „Ar fi câteva mențiuni importante care sper că-i vor entuziasma pe elevi și îi vor face să aplice. A fi ambasador ASAP înseamnă mai mult decât că vor învăța despre sustenabilitate și leadership. Vor face parte din comunitatea de ambasadori ASAP din întreaga țară și vor avea sprijin pentru propriile lor proiecte legate de mediu. Ba mai mult, vor primi o adeverință de voluntariat și o scrisoare de recomandare pentru implicarea lor în program, dar și un kit de merch pe care toți adolescenții îl adoră, pentru că e chiar foarte cool! Sper că v-am convins și așteptăm cu multă bucurie să ne cunoaștem!”.

 

 

Propuneri de succesori – o nouă misiune în acest an

În plus față de anii trecuți, elevii care vor fi selectați ca ambasadori ASAP în anul școlar 2024-2025 vor avea o misiune extra, așa cum Mihaela Tutunaru precizează: „Ne dorim ca elevii ambasadori să ne ajute în acest an cu propuneri de succesori – ce coleg/ă a lor poate fi potrivit/ă pentru acest rol, în următoarea generație de ambasadori?”.

 

În anul școlar 2023-2024, 25 de elevi ambasadori din 12 orașe au fost purtătorii de cuvânt ASAP în școlile lor și mesageri ai responsabilității sociale. De la acești tineri vin câteva sfaturi pentru noii ambasadori, dar și lecții care pot fi de folos în mandatele ulterioare. Dacă Ștefan Curpan, elev al C.N. „Iulia Hașdeu” din București, îi îndeamnă să fie curioși pentru a face experiența cât mai amuzantă și interactivă, eleva Ana Paulet de la C. T. „Miron Costin” din Roman le spune să nu ezite să întrebe atunci când au neclarități, chiar dacă întâmpină dificultăți în acest rol.

Ce ar face diferit ca ambasadori ASAP, dacă ar avea din nou ocazia? Korodi Ferenc, elev la C.N. „Áprily Lajos” din Brașov, spune: „Aș ține workshopuri cu mai multe clase și, dacă aș fi mai informat, aș ține ore de educație despre plastic și efectele utilizării lui”, în timp ce Alesia Clui, elevă la C.N. „Andrei Mureșanu” din Bistrița, subliniază: „Mi-ar plăcea să implic și mai mulți prieteni și colegi în activitățile ASAP, să colaborez mai bine cu ceilalți ambasadori pentru a reuși să atragem un număr semnificativ de tineri în „cursa reciclării”, pentru că sunt convinsă că există speranță în rândul nostru în ceea ce privește viitorul și mediul înconjurător”.

 

Acești ambasadori au avut de îndeplinit 5 misiuni pe parcursul anului școlar 2023-2024: jocul „Adevăr sau Reciclare”, ASAP Yourself, prin care au transformat articole vestimentare vechi, ASAP Debate, prin care au argumentat pro și contra, alături de colegi, pe o temă aleasă de organizatori, ASAP Mituri despre Reciclare și CINEMASAP, misiune prin care au vizionat și discutat ulterior subiectele a 7 scurtmetraje pe teme de mediu.

 

Misiunile pentru generația 2024-2025 vor fi comunicate pe paginile de social media ale programului,  Facebook, Instagram și TikTok, în anul școlar următor.

Toate informațiile despre programul ASAP sunt disponibile și pe site-ul oficial ASAP România.

Alexandra Bocîrnea este profesor învățător de puțini ani, dar a făcut în acești puțini ani cât n-au făcut alții, poate, în zece. De când este parte din sistemul educațional, nu poate să stea cu mâinile la spate și să privească cu indiferență la tot ce se întâmplă sau nu se întâmplă în comunitatea din care face parte. Cu o motivație puternică, din bunele sale convingeri, pentru că este un om care guvernează în jurul unor valori și morale însușite în interiorul familiei, a desfășurat activități de creație gratuite la care au participat copii din diferite sate din țară. Anul trecut, a dotat biblioteca din Barcani cu 1.000 de cărți noi pentru copii. A oferit încălțăminte, îmbrăcăminte, jucării și cărți copiilor din Floroaia Mică, ajutând și familii nevoiașe din zona Întorsurii.

Din exterior, se observă multă implicare și dragoste. În interior, este implicare la superlativ. Cred cu tărie că nu i-a fost ușor să facă toate acestea, dar a știut unde și cum să ceară sprijin. Puterea cuvântului e în tot și toate.

Este tânără, iar vârsta îi este aliat, la fel ca și curajul. Ambiția i-a fost prietenă mereu și merg la braț împreună pe drumul profesional pe care l-a îmbrățișat. Mai multe, să povestească chiar învățătoarea Alexandra!

 

 

Fiecare dintre noi ne aducem aminte de școala în care am învățat, învățătorul ce ne-a condus mână și care a prioritizat să ne transmită valori și convingeri bine închegate în noi.  Cu ce valori ați plecat în viață? Ce v-a învățat școala?

Îmi amintesc cu drag de anii de școală, eram o elevă conștiincioasă și îmi plăcea să merg acolo. Dragul acesta de școală mi-a fost insuflat de părinții mei, care m-au educat cu blândețe și autoritate totodată. Școala m-a învățat multe, dar dincolo de toată teoria pe care am învățat-o, am fost norocoasă să am profesori cărora să le pese și să-mi reamintească că am potențial.  A fost suficient să mă simt apreciată de câțiva dintre ei astfel încât să-mi ofere curaj și încrederea în mine de care aveam nevoie. Școala a creat numeroase situații în care să fiu nevoită să mă raportez la viața reală, lucru care avea să mă ajute mai târziu, învățându-mă de asemenea, că munca și exercițiul mă pot ajuta să ajung unde îmi doresc. Uitându-mă înapoi, am plecat în viață cu onestitate, respect și curaj, puse în valoare de școală și de educația primită acasă.

 

Ce doriți să transmiteți la rândul dumneavoastră, acum că sunteți și dumneavoastră bucată din sistemul educațional?

Aș scrie atât de mult aici. Mi-am dat seama că ce a contat foarte mult în momentul în care am devenit învățătoare a fost nu ce informație livrez, ci cum o livrez. În primul an de învățământ, aproximativ 30% dintre elevii clasei mele nu frecventau școala, sau veneau doar rareori (procentul abandonului în prezent la aceeași clasă fiind 0%), lucru care m-a făcut să înțeleg că trebuie să găsesc o modalitate prin care să-i atrag pe copii spre școală. Am creat un spațiu colorat, primitor, în care ei să se simtă bine și să vină cu drag. De asemenea, am încercat să transmit conținutul pe care trebuie să-l predau într-o manieră cât mai creativă, cu legătură directă cu realitatea. Încerc să le formez și lor anumite valori, să-i învăț cum să se poarte în societate și în diferite situații, să fie blânzi, buni și recunoscători pentru tot ceea ce primesc, dar și curajoși și deschiși la schimbare.

 

 

Cum poți să nu te pregătești pentru emseria aceasta și s-o iubești?

În ultima perioadă am conștientizat că mai presus de studiile pe care le faci pentru a deveni cadru didactic, este extrem de importantă vocația pe care o ai pentru această profesie. Cred că toate studiile, formările, cursurile ar ceda cu siguranță în fața chemării pe care o ai pentru meseria de profesor. E foarte important să pui mult suflet și să-ți placă cu adevărat ceea ce faci, dar trebuie să ai inima și ochii deschiși astfel încât să te bucuri o dată cu cei pe care îi bucuri pentru toate lucrurile mici.

 

Când s-a cristalizat opțiunea dvs. de a vă face dascăl? Ce v-a atras spre catedră?

Când eram mică mă imaginam învățătoare, dar nu era o dorință foarte puternică. Priveam cu admirație toți profesorii și probabil lucrul acesta a sădit în mine această dorință. Am renunțat la idee o perioadă, după care am luat hotărârea abia spre finalul clasei a XII-a. Am terminat filologie, deși mereu mi-au plăcut și științele exacte. Facultatea de Psihologie și Științele Educației din Brașov a fost singura la care m-am înscris. Pentru că eram nehotărâtă mi-am spus mie că ori intru la pedagogie, ori merg acasă și văd eu ce fac. Uitându-mă în urmă, cred că ceea ce m-a atras nu a fost un factor din exterior, ci a fost ceva înăuntrul meu care știa că fac bine ce fac. Cu siguranță a contat foarte mult faptul că îmi plăcea să fiu în jurul copiilor, să citesc despre și pentru ei, iar firea mea creativă a adus un bonus în care am crezut.

 

 

Au fost voci în familia dumneavoastră care v-au îndrumat și le-ați ascultat? Mai aveți în familie membri care sunt cadre didactice?

Am avut norocul ca cei din familie să nu pună presiuni asupra alegerii meseriei mele. Fiind singurul copil al familiei, părinții mei au pus mereu accentul pe educație, dorindu-și să continui studiile indiferent de situație. Bineînțeles, și-au exprimat dorințele asupra unor profesii, dar toate discuțiile noastre pe această temă se finalizau cu „tu știi ce e mai bine” sau „facem așa cum vrei tu”. Probabil pentru că nu au fost la fel de norocoși ca și mine, am simțit mereu din partea părinților faptul că educația trebuie să fie pe primul loc. Am crescut înconjurată de cărți și au cultivat o educație pentru care o să le fiu mereu recunoscătoare. În familia noastră, există un singur cadru didactic, mătușa mea, tot învățătoare pe care o vedeam ca pe un model atunci când eram mică.

 

Cum a fost Liceul Pedagogic sau Facultatea de PIPP din punctul de vedere al studiilor, al seriozității, disciplinei, al respectului față de școală și cadrele didactice? Cum erau profesorii? Dar examenele? Ce vă amintiți?

Pentru că în clasa a VIII-a nu eram încă hotărâtă pe ce drum voi merge, nu am parcurs studiile unui liceu pedagogic, ci doar facultate. Totul a fost extrem de serios și riguros în timpul facultății. În primul an universitar am simțit lipsa liceului pedagogic, dar cu muncă suplimentară am recuperat toate noțiunile. Îmi amintesc că perioada facultății a fost pe de-o parte valoroasă, pe de-o parte stresantă pentru mine, totul fiind accentuat de dorința mea de a face lucrurile cât mai bine. Bineînțeles, am tratat totul cu seriozitate, având un respect deosebit pentru profesorii din facultate, ce sunt cu adevărat niște profesioniști. Îmi amintesc cum îi priveam cu admirație și mă gândeam câtă muncă au depus în spate. Legat de evaluare, am simțit că în majoritatea cazurilor aceasta s-a realizat corect și ce m-a ajutat foarte mult din punct de vedere al dezvoltării mele, a fost faptul că am fost nevoită să lucrez foarte mult în echipă și să cunosc diferite tipologii de oameni.

 

Cadrele didactice sunt oameni simpli, dar profesioniști reali. Au devenit oameni de catedră în urma absolvirii unei instituții ce creează o nobilă profesie. Dacă n-ai fi cadru didactic, ce altă meserie ai fi ales?

Nu mi-am pus niciodată întrebarea aceasta pentru că așa cum spuneam mai sus, am mers la sigur. Totul sau nimic. Acum cred că dacă nu aș fi cadru didactic, m-aș dedica întru totul pasiunii mele, handmade-ul.

 

 

Nu de mult timp v-ați început cariera didactică.  Cât ani în urmă mai exact?

Așa este. Mi-am început cariera didactică în 2020, sunt în al patrulea an în învățământ.

 

Ați avut emoții? Aveți și o poveste?

Am avut emoții, frici, îndoieli. Primele săptămâni de școală au fost foarte provocatoare pentru că au reprezentat un nou început și dintr-o dată mă aflam într-un loc nou, unde nu cunoșteam pe nimeni. Îmi amintesc că în acel an erau foarte puține posturi titularizabile, iar printre acestea unul dintre ele era în comuna Budila (unde predau și în prezent). Cu câteva zile înainte mă uitam împreună cu părinții mei peste listă, iar tata mi-a spus: „Mergi oriunde, dar la Budila nu.”. Îmi spunea lucrul acesta pentru că auzise că este o comunitate provocatoare, unde populația rromă era majoritară. Când a sosit ziua ședinței pentru repartizarea posturilor, am analizat cu atenție lista și i-am spus inspectorului că voi alege școala de la Budila, iar acesta m-a întrebat de două dacă sunt sigură. Așa a început povestea mea aici. Îmi amintesc că în ziua în care am trecut să-mi las documentele, școala mi s-a părut extrem de frumoasă. Îmi amintesc în detaliu și primele zile cu colegii, când toți s-au purtat frumos cu mine. Nu puteam decât să-i observ pentru că nu știam ce am de făcut J. În toată ordinea aceasta m-a surpins cât de bine se înțelegeau unii cu ceilalți, lucru care m-a și făcut să rămân aici mai mult decât preconizam. Au fost foarte emoționante și primele întâlniri cu copiii, de care m-am atașat foarte repede. Atunci, plănuiam să rămân doar un an, iar în prezent mă gândesc că mai avem un an și termină o generație cu mine. Am o satisfacție uriașă uitându-mă în urmă și nu aș schimba cu nimic alegerea pe care am făcut-o.

 

Despre școala unde predați ce îmi puteți spune?

Când am citit această întrebare, mi-am amintit de o carte, „O școală mare cât toată lumea” de Gianni Rodari. Așa este și școala noastră, mare cât pentru toată lumea, iar pentru unii dintre noi, toată lumea noastră.  Școala Gimnazială Budila  este o școală cu peste 600 de elevi din comuna Budila, județul Brașov. Deși este o școală dintr-un mediu vulnerabil, cu procent mare al ratei abandonului, simt că este o școală în care se dorește schimbare și în care oamenii sunt conștiincioși. M-am bucurat din plin de directori atât de blânzi și care m-au lăsat să pun în aplicare toate nebuniile mele. Iar pe lângă directori, la superlativ este întreg colectivul și tot ce se întâmplă aici.

 

Dar un profil al copiilor dumneavoastră îmi puteți face?

Elevii mei sunt clasa a III-a acum, acesta fiind al patrulea an împreună.  De când sunt aici, am avut nenumărate ocazii de cunoaștere, și mereu mi-am dat seama cât de important este să poți vedea dincolo de aparențe. Majoritatea elevilor provin din familii modeste, numeroase, cu diferite probleme, făcând parte dintr-o cumunitate vulnerabilă. Când aveam o zi mai puțin bună, îmi aminteam ce îmi spunea o colegă: „copiii aceștia au nevoie să fie ascultați și iubiți”. Din păcate viața lor se caracterizează prin spațiu restrâns, fără posibilitate de dezvoltare, fără educație, cu visuri limitate din pricina unor concepții ce s-au perpetuat din generație în generație. Chiar și așa, sunt muncitori, atenți, iubitori, conștientizând puterea educației.

Aș spune și cum îi văd DIN profil: cu colțul gurii ridicat atunci când ne vedem la școală, cu ochi ce lucesc de bucurie, entuziasm și curiozitate, cu spatele ușor aplecat din cauza muncii și a poverilor pe care le duc.

 

 

De ce Teach for Romania? De ce ați ales această organizației având în vedere că se apleacă asupra copiilor din medii vulnerabile?

Cunoșteam programul Teach for Romania de acum câțiva ani, însă nu-mi doream neapărat să îl parcurg, până anul trecut când una dintre colegele mele s-a înscris. Lucram deja într-un mediu vulnerabil și simțeam nevoia de a discuta cu persoane ce activează în același mediu și care înțeleg și pot oferi soluții și păreri valoroase referitoare la diferite situații cu care mă confruntam. Voiam în continuare să învăț și am simțit că Teach va fi o experiență foarte valoroasă. Participarea la program a fost schimbarea de care aveam nevoie. Am învățat extrem de multe într-o perioadă foarte scurtă, iar pe lângă îmbogățirea competențelor profesionale, m-a ajutat să mă schimb din punct de vedere personal, să am mai multă încredere în mine și să simt că pot.

 

Conform unor statistici europene, aproape jumătate dintre elevii români, circa 42%, sunt analfabeți funcționali… În aceste condiții, ocupăm primul loc în Europa, un trist record în materie de educație sau antieducație… Cum este posibil un atare fenomen?

Este atât de mult de discutat despre această problemă încât subiectul poate să devină copleșitor. La mijloc sunt foarte mulți factori. Țin să cred că startul în educație pleacă de acasă, din familie, iar mai apoi de la școală. Parteneriatul acesta familie-școală-comunitate este atât strâns încât dacă o componentă nu mai funcționează bine, tot procesul se pierde. În ultima perioadă am observat și citit și eu despre lipsa de interes a familiilor pentru educație, și nu trebuie să-i judecăm pe toți pentru că nu știm ce se ascunde în spate. Cu siguranță și procesul de învățare de la școală este necesar să treacă prin câteva schimbări astfel încât, învățarea să aibă sens. Ce vreau să scot în evidență este faptul că nu doar învățământul în sine este vinovat pentru acest fenomen, depinde în egală măsură și cum beneficiarii educației se raportează la dorința lor de învățare.

 

Despre comunitatea în care lucrezi ce-mi poți povesti? Simți că se formează un parteneriat între școală-familie-comunitate? Sunt părinții interesați de educația copiilor lor?

Din punctul meu de vedere, există un parteneriat între școală-familie-comunitate. Majoritatea părinților sunt interesați de educația copiilor lor și am simțit că își doresc mai mult de la ei. Din păcate nu este un aspect general valabil, iar diferențele se pot vedea cu ochii liberi. Un copil implicat are un părinte implicat. Acest parteneriat a depins foarte mult și de cum noi, ca organizație școlară am încercat să ni aducem pe părinți aproape. Am desfășurat numeroase proiecte, întâlniri, ședințe, ateliere în care am invitat și părinții, iar aceștia s-au implicat. Ce a contat foarte mult a fost și organizarea unor vizite în comunitate, unde părinții ne-au primit foarte bine.

 

Care sunt, într-o privire concentrată și esențială, cele mai importante probleme și dificultăți ale școlii noastre de azi?

O problemă pe care am tot văzut-o și chiar simțit-o de când lucrez în învățământ este faptul că profesia de dascăl și-a pierdut din respectul cuvenit acum ceva timp și că persoanele care nu au fost în papucii unui profesor au tendința de a judeca și reproșa munca noastră. La fel ca mulți alți oameni, cerem respectul celor din jurul nostru, însă din păcate sunt nenumărate situații în care nu îl primim. Cred că o altă situație alarmantă este faptul că nu ne mai simțim în siguranță, dovadă fiind toate cazurile din mass-media, dar și faptul că suntem martori a unor fapte de agresivitate adresate uneori chiar nouă. E foarte trist ce se întâmplă din acest punct de vedere. Într-o altă ordine de idei, aș mai adăuga aici câteva probleme, în această ordine: abandon școlar, analfabetism, învățare mecanică fără ca elevii să înțeleagă de ce învățată acel conținut și cum îi va ajuta, lipsa motivației școlare.

 

În realitatea pe care o trăiți dumneavoastră în școala unde predați, cu ce vă confruntați?

Așa cum spuneam mai sus, școala la care predau în prezent se află într-un mediu vulnerabil care aduce cu sine numeroase probleme. O luptă pe care am dus-o încă din primul an de învățământ a fost stârnirea interesului pentru școală și educație, aspect pe care am dorit să-l duc atât către elevi, cât și către părinți. Bineînțeles, alte probleme au fost și abandonul școlar, niveluri scăzute ale literației și numerației, probleme din punct de vedere al educației socio-emoționale. Venind din familii modeste sau chiar sărace, elevii nu aveau/ încă nu au parte de strictul necesar pentru a-și desfășura activitatea. E foarte greu să faci ceva când nu ai cu ce să faci acel lucru, iar asta presupune ca tot timpul să fii ingenios și să găsești soluții. Aș pune pe listă și comportamentele violente născute datorită unui mediu neofertant, în care copiii sunt martori a unor exemple negative din comunitatea în care trăiesc. A fost foarte important să formez contexte de învățare din care elevii să înțeleagă faptul că lumea nu se rezumă doar la ceea ce au văzut până acum și că aceasta nu este normalitatea, dar și să încercăm să trecem printr-un proces de formare a unei culturi de tip „eu pot” din care să înțeleagă că viitorul stă în mâinile lor.

 

 

Învățământul românesc încearcă de mai mult timp să se reformeze. Unde ne aflăm ca sistem educațional din punctul de vedere al calității și eficienței educației?

În ultima perioadă am încercat din răsputeri să văd părțile bune. Știu că această reformă înseamnă un proces complex și îndelungat, ce nu va avea loc de pe o zi pe alta. Dincolo de toate problemele cu care ne confruntăm, de toate știrile care promovează părțile negative, dacă privim în adâncul lucrurilor, vom fi surprinși de cât de multe lucruri bune se întâmplă. Sunt o mulțime de dascăli care au adoptat schimbarea, dascăli cărora le pasă și lucrează cu sufletul. Cu siguranță munca lor este calitativă și eficientă. Mai sunt multe lucruri de schimbat, dar țin să cred că e mai mult bine decât rău.

 

-Iar mi-a spus doamna învățătoare că Marina nu-și poate concentra atenția!

Și a spus că poate ar fi bine să o consulte un kinetoterapeut!

A spus că a observat că pur și simplu obosește des, că se culcă des pe bancă… Și m-a întrebat dacă aleargă mult în aer liber, face sport, zburdă….

Și…mi-am dat seama că…nu prea! Stă mult la birou, și apoi pe tabletă….

Hmmmm…..

Mama Marinei este puțin îngrijorată și a hotărât să urmeze sfaturile doamnei învățătoare.

 

Ce legătură are atenția cu o musculatură bună în copilărie?

 

Sună ciudat, nu-i așa? Ce legătură are musculatura tonifiată cu atenția?

Bucuroasă că ești intrigat!

 

Iată:

 

Deficiențe în stabilitatea mușchilor

 

Când copiii nu au o rezistență bună a mușchilor spatelui, au dificultăți să stea într-o poziție pentru perioade îndelungate de timp. Are sens, nu?

 

Nevoia de concentrare

 

Copiii cu mușchi neantrenați trebuie să acorde atât de multă atenție menținerii unei poziții verticale funcționale încât nu le mai rămâne prea multă concentrare pentru sarcinile academice și alte sarcini ale vieții de zi cu zi.

 

Frustrare și agitație

 

Pentru că lucrează atât de mult pentru a menține o postură bună, copiii devin adesea frustrați și agitați când li se prezintă sarcini și activități aparent simple. Pur și simplu nu au rezistența necesară să facă ambele lucruri! Sunt deja obosiți, așa este?

 

Dificultăți în coordonarea motorie fina

 

Când copiii nu au o bună stabilitate, se luptă adesea cu sarcini care necesită coordonare fină a mișcărilor, cum ar fi scrierea de mână, lucrul cu materiale didactice pentru matematică, geografie, abilități practice. Deoarece aceste activități sunt extrem de provocatoare pentru copiii cu slăbiciune musculară, ei pierd ușor interesul și atenția, își grăbesc munca sau renunță înainte de a încerca măcar.

 

Impactul posturii asupra atenției vizuale

 

Mușchii neantrenați înseamnă o postură defectuoasă, iar o postură defectuoasă face dificilă atenția vizuală în sarcini. Când un copil este înclinat, se încovoaie sau se culcă pe biroul său, pe banca sa, este mai puțin probabil să se uite la cadrul didactic care stă în fața clasei, la hartă, la panou și s-ar putea să aibă dificultăți în menținerea atenției vizuale spre hârtie, caiet sau proiectul de pe birou, de pe bancă.

 

Evitarea activităților fizice intense

 

Copiii cu musculatură neantrenată evită adesea activitățile de mișcare ale întregului corp (să urce, să sară, să se cațăre, să participe la sporturile de echipă) pentru că sunt pur și simplu prea provocatoare pentru ei. Prin urmare, acești copii sunt mai puțin susceptibili să primească stimularea senzorială de care au nevoie din activitățile de mișcare care îi pot ajuta să-și regleze atenția.

 

Da!

Sunt multe motive pentru care un copil nu își poate focusa atenția pentru timpul cuvenit!

 

Dar cum ar fi dacă am începe cercetarea și de aici?

 

Este fiul tău, fiica ta în echilibru motor? Se mișcă suficient, are o postură corectă? Se antrenează? Se bucură de orele de joacă?

 

Este timpul ca tu, părintele, să observi! Să ajuți, să susții!

Exact asta a făcut și mama Marinei! Și bine a făcut!

 

Atunci când te identifici cu ceea ce faci, nimic nu ți se pare o corvoadă. Din contră, te implici din ce în ce mai multe proiecte și te reinventezi pentru copiii erei noastre. Diploma din liceu o recomanda să fie învățător-educatoare, dar cum ambiția este aliatul fiecărui învingător, profesoara Liliana Olărașu a ales să se înscrie la facultatea de matematică. Singura din clasa sa de la acea vreme, iar de atunci au trecut mai bine de trei decenii de când joaca cu numerele se întâmplă zilnic, matematica devenind un limbaj universal.

Opțiunea de a fi profesor, în special din sfera științelor, este cam la finalul listei de profesii pe care tinerii și le doresc, dar profesoara este un bun reper pentru societate. Îi pasă, este implicată în multe proiecte, ticluiește altele noi. O motivează elevii care, la rândul lor, au înțeles că profesoara Liliana a îmbrățișat o altă abordare a predării matematicii. O face jucându-se cu cărțile de joc, ba Minecraft. Să o cunoaștem!

 

 

Vă găsesc la momentul prezent printre fișe de lucru, scriind poezii sau cântând în interiorul unuia dintre cele două coruri din care faceți parte?

…Câte un pic din fiecare și multe altele…

Tocmai am terminat de corectat cele 60 de lucrări de la Simularea Evaluării Naționale.

La fișe lucrez, atât pentru clasele mele cât și în cadrul programului DataMathLab inițiat de Fundația Aspire Teachers, un proiect care a început în 2021, fiind „primul program din România care dă viață matematicii prin știința datelor și probleme în contexte autentice” și își propune transformarea practicii profesorilor de matematică de gimnaziu astfel încât să producă impact la clasă.

Weekend-ul trecut am fost la Bacău, unde am susținut, împreună cu o colegă, un atelier pentru profesorii de matematică și științe în cadrul Forumului MERITO Moldova: „Întoarcerea la De Ce în era digitalizării”, despre strategii de intensificare a învățării de bază și a celei profunde la orele de științe.

Pe 18 ianuarie am participat la o cafenea MERITO, un webinar pentru profesori unde am discutat despre motivarea elevilor spre învățare. Pentru toate aceste evenimente mă pregătesc citind cărți de pedagogie, de preferat, cât mai recente, experimentez la clasă, văd ce merge cel mai bine, adaptez,  reflectez, și apoi dau mai departe.

Poezii, mai mult le citesc, sau descopăr poezie în jurul meu și mai răspund în versuri la câte un mesaj, unor persoane dragi.

De cântat, mai mult prin casă și duminica, atunci când ajung (astăzi a fost  să fie) în corul bisericii, care sună foarte bine, pentru că  am  norocul să cânt alături de artiști profesioniști. Din păcate corul Camerata, al profesorilor, a cam tăcut odată cu pandemia. Am avut totuși un concert de colinde înainte Crăciun, care a fost tare frumos.

Vinerea, după orele de curs, mă văd cu copiii de la Clubul IMPACT36 CreActorii, un club de inițiativă comunitară, unde inițiem și implementăm proiecte de service learning, după ce facem o analiză de identificare a problemelor din comunitate. Programul național educațional IMPACT (Implicare, Motivare, Acțiune, Comunitate, Tineri ) este un model de educație care utilizează două abordări importante: educația prin serviciul în folosul comunității și educația prin aventură și este inițiat de Fundația Noi Orizonturi.

 

Cine ar fi zis că un om care este îmbrăcat cu atât de mult talent este profesor de matematică? Ați iubit dintotdeauna numerele și le-ați socotit mereu?

E cam mult spus „îmbrăcat cu talent”, dar recunosc că simt și mă atrage tot ceea ce este frumos în artă și în muzică în mod special (am fost o cântăcioasă de când mă știu). Despre cifre, nu-mi amintesc să fi avut vreun aha în copilăria mică, știu doar că la matematică înțelegeam ușor, mă descurcam destul de bine și nu-mi era clar de ce unora li se pare greu. Ce pot să spun, este că primele mele opțiuni pentru o profesie s-au conturat odată cu școala. În clasa a V-a mă gândeam că mi-ar plăcea să devin profesoară de limba română, evident datorită profesoarei mele care era foarte elegantă, blândă și sensibilă. Apoi, prin clasa a VII-a m-am îndrăgostit de profesoara de chimie, (venise altă profesoară la limba română) și mă visam profă de chimie. S-a schimbat și profesoara de chimie și cum diriginta mea era de limba engleză și îmi era foarte dragă, mă gândeam că n-ar fi rău să fiu profesoară de limba engleză. Trebuie să recunosc că am avut și o constantă în toată această diversitate : voiam să fiu profesoară (nu de matematică, încă).

Pe de altă parte simțeam că și acasă începe să fie o preocupare în ceea ce privește liceul la care urma să merg. Părinții mei erau oameni simpli, dar foarte isteți: mama mea era muncitoare la o fabrică de mătase, iar tata era ceferist. Tata citea foarte mult, tot ce prindea și știa valoarea cărților pentru că, de fiecare dată, când lua salariul, cumpăra o sacoșă de cărți și fiecăruia: celor patru copii și mamei câte o ciocolată ROM. Astfel noi aveam o bibliotecă acasă, cu cărți bune pe care le și citeam. De câte ori găsea copii la scara blocului, tata îi lua la întrebări din toate domeniile, insistând pe literatură: le recita versuri și le cerea autorul sau întrebări de genul : „Cine a scris poezia Lidice?”, sau de matematică: „25 , dar 52 ?,de ajunseserăm să ni se spună în cartier, că suntem de-ai lui „Cultivatu’ ”, asta și pentru că eram cu toții foarte buni la școală și se mândrea mult cu noi. Pentru mama era o bucurie să meargă la ședințele cu părinții, pentru că primea doar laude și i se făcea inima cât un bostan de fericire. Am avut o copilărie frumoasă alături de cei trei frați, unul cu șase ani mai mare și ceilalți doi mai mici, cu trei, respectiv patru ani. Nu ni se părea neobișnuit că locuiam toți șase într-un apartament cu două camere, la etajul 4, care atunci mi se părea foarte mare.

Pentru că mama avea un frate intelectual (cu o poveste impresionantă vis-à-vis de regimul comunist), a cărui soție era educatoare s-au sfătuit că o meserie foarte potrivită pentru o fată ar fi de educatoare/învățătoare și că ar fi bine să merg la Liceul Pedagogic , dacă tot mă descurcam așa de bine la școală. A fost cea mai înțeleaptă decizie, pentru că am avut norocul să-mi placă foarte mult. La Liceul Pedagogic „Vasile Lupu” din Iași am avut o baterie de profesori extraordinari, adevărate modele pentru viitorii dascăli, cărora le sunt recunoscătoare.

Cum am ales să mă îndrept către matematică?…Fratele meu mai mare era student la Politehnică și traseul meu părea firesc că va trebui să urmez și eu o facultate.

Am decis să merg la Facultatea de matematică, și din comoditate, pentru că la admitere se dădeau trei examene, dar toate de matematică: algebra, analiză matematică și geometrie și nu mai trebuia să mă mai pregătesc și la altă disciplină.

 

 

Dacă ar fi să mă luați de mână și să mă conduceți spre omul căruia îi mulțumiți pentru că v-a insuflat iubirea pentru această materie, care ar fi acela?

Dincolo de aparenta comoditate a examenului de admitere am făcut această alegere grație doamnei profesoare de matematică din liceu, Veronica Barnea care avea talentul de a explica atât de bine, încât înțelegea oricine, atât lecțiile  de matematică superioară, și mai ales pe cele de metodică. De multe ori o regăsesc în modul în care explic eu însămi la clasă.

Când am anunțat-o ce vreau să urmez, știind că examenele sunt foarte grele, mi-a spus ceva care m-a surprins : „noi vă pregătim să fiți buni învățători”, dar în același timp mi-a dat încredere că merită să încerc, dacă simt asta. Am fost singura din liceu, din generația mea care a mers în acel an la universitate, nu pentru că nu ar mai fi putut și alții, dar în acel moment colegii mei au ales să fie buni învățători. Pentru că am avut o medie foarte bună, care îmi permitea să obțin un post în oraș, am ales să fiu și învățătoare și studentă în același timp, și bine am făcut. A fost ucenicia perfectă.

De asemeni sunt foarte recunoscătoare bunului meu învățător din clasele a doua și a treia, domul Stoica Gheorghe, care a fost un model de dascăl, o bucurie pentru copii, cu el învățai cu drag.

 

Cum sună povestea frumoasei escapade academice?

Doamna Rodica Măcăreanu, distinsa noastră dirigintă din liceu, profesor de limba și literatura română, dar mai ales un om extraordinar, ne spunea „voi veți merge la ȘCOALĂ, nu la serviciu, să nu uitați asta”. La 1 septembrie 2023 s-au împlinit 40 de ani de când merg, cu drag, la ȘCOALĂ, la aceeași școală de 40 de ani.

În prima zi de școală, ca învățător, mă îndreptam spre școala la care fusesem repartizată la care știam cu aproximație cum să ajung pentru că era o școală nouă, cu un an vechime. Pe drum am văzut în fața mea trei doamne care mergeau în aceeași direcție și una dintre ele mi se părea că seamănă cu diriginta mea din gimnaziu- profesoara de engleză. Era chiar ea și după ce ne-am îmbrățișat am realizat că mergem în același loc pentru că ea era director la acea școală. Mi s-a părut din nou că sunt extrem de norocoasă.

La doi ani după ce am terminat facultatea am avut, șansa de a prinde un post de profesor de matematică la aceeași școală. Când am avut oportunitatea de a trece pe catedra de profesor, a fost o luptă cu mine însămi pentru a face asta, pentru că îmi plăcea foarte mult să fiu învățător. Am fost învățător 7 ani. Ulterior mi-am dat seama că am făcut cea mai bună alegere, cu atât mai mult cu cât am devenit profesor și diriginte elevilor cărora le fusesem învățător. A fost o trecere lină și era la fel de frumos.

 

Școala românească se confruntă cu un deficit de cadre didactice, în special în zona științelor. De ce oare? Care este accepțiunea dumneavoastră?

Este adevărat, astăzi, opțiunea de a fi profesor, în special din sfera științelor, este cam la finalul listei de profesii pe care tinerii și le doresc. Să fie din cauza banilor, a percepției sociale a profesorului , a dificultății și stresului ?… Nu prea știu să vă răspund. N-ar strica niște studii în rândul studenților pe această temă.

Știu că dacă ești pasionat de ceea ce faci, poți să surmontezi toate aceste aparente neajunsuri.

 

Ce are un profesor de matematică și nu au alți profesori?

Un profesor de matematică are șansa de a-și cunoaște mai bine elevii, pentru că are mai multe ore pe săptămână la aceeași clasă și dacă mai este și un profesor care urmărește ce fac elevii săi, nu doar îi supraveghează, cu siguranță și elevul va simți că este văzut și va crește.

Un profesor de matematică mai are presiunea examenelor, care cer multe ore de pregătire suplimentară.

Și ca să nu mă fac că nu înțeleg întrebarea, adevărul e că profesorii de matematică sunt creativi, comunică, au simțul umorului, sunt pasionați de ceea ce fac, sunt generoși și dornici de perfecționare.

 

 

Nu căutați să adunați diplome în palmaresul dumneavoastră, poate doar, cândva, calificări de perfecționare. Totuși, ați obținut un titlu în 2022 și ați fost aplaudată la scenă deschisă. V-a responsabilizat și mai mult?

Am fost surprinsă când am aflat vestea că voi fi printre cei 12 profesori MERITO, pentru că nu mă simțeam atât de specială, ca să merit așa o onoare. Atunci m-am gândit la elevii mei, la cât de important este și pentru ei să fie văzuți.

A fost o emoție specială, pe care nu am mai experimentat-o, care a venit la pachet cu bucurie, dar și cu responsabilitatea de a mă perfecționa, de a citi mai mult, de a face lucrurile din ce în ce mai bine, de a folosi oportunitățile care mi se oferă, fără nicio presiune, pentru că așa aleg eu să fac.

Îmi amintesc cu drag de mesajul meu către profesori, care mi-a trecut atunci prin cap și în care cred cu adevărat: Refresh, Update and Share!

 

Există de acasă presiune de note mari, așa cum ați mai menționat. Cum reușiți să îi scăpați pe elevi de această presiune măcar la școală?

Până acum presiunea notelor mari era generată de procentele care cântăreau la examen, acum parcă e și mai mare din cauza burselor.

Mesajul meu către elevi și părinții lor este că învățarea este o activitate grea, care presupune muncă, că este firesc să greșim și să învățăm din greșeli, că notele sunt pe măsura implicării și a efortului lor.

 

Ce valori doriți să sădiți mereu în inima elevilor dumneavoastră? Cu ce convingeri doriți să plece în viață?

Îi provoc pe elevii mei să fie curioși, dornici să descopere și să înțeleagă lumea din jurul lor și să fie deschiși la idei noi.

De asemeni îmi doresc să fie onești, să-și asume responsabilitatea pentru acțiunile lor și să respecte valorile morale și etice. Promovez învățarea și practicarea empatiei și a respectului față de cei din jur, compasiunea și toleranța.

Le creez contexte de învățare în care să gândească creativ și critic, să-și pună întrebări,  ca să își dezvolte abilități de rezolvare a problemelor și de luare a deciziilor în mod independent și inovator.

Și nu în ultimul rând , mi-aș dori ca elevii mei când termină gimnaziul, deja să știe să-și răspundă la întrebarea: „Ce mă pasionează cu adevărat?”, de aceea îi încurajez să exploreze domeniile de care sunt interesați, cu perseverență și rezistență în fața dificultăților, și să nu renunțe niciodată la visurile lor și să viseze cât mai înalt.

 

Cine ar fi zic că matematica se poate îmbina atât de armonios cu româna? Ce înseamnă concret L.I.R.A?

Proiectul L.I.R.A. (lecturez, înțeleg, rezolv, aplic), este o programă a unui opțional integrat (limba română și matematică), pe care am realizat-o împreună cu un coleg de limba română. Decriptarea acronimului L.I.R.A. dezvăluie obiectivele de dezvoltare a competențelor de literație, necesare rezolvării problemelor, pe care ni le-am propus, prin abordarea unor probleme de matematică îmbrăcate în texte cu conținut din viața reală, dar care pot fi abordate și din perspectivă literară.

 

Ce proiecte ticluiți pe viitor?

Îmi doresc să fiu sănătoasă, să-mi păstrez energia de a face toate câte le doresc: să petrec timp de calitate cu familia mea frumoasă, să citesc, să mă implic eficient în viața școlii, să le fiu de folos elevilor mei și să-mi fac timp pentru proiectele dragi mie: din Fundația Noi Orizonturi, Organizația Aspire Teachers și Proiectul Merito.

 

Astăzi, în incinta Liceului Teoretic Waldorf din București, a avut loc un eveniment deosebit în cadrul proiectului “Matricea Românească în Școli – Dezbateri pentru Viitor”. Acest proiect reprezintă o inițiativă ce oferă elevilor de liceu din România o platformă de dezbatere și explorare a temelor relevante pentru dezvoltarea lor intelectuală.

 

 

Participanții au fost încurajați să se angajeze în dezbaterea socratică, o metodă de discuție profundă și interactivă, unde esența temelor este explorată și înțeleasă prin contribuțiile fiecărui participant. Acest cadru a oferit elevilor posibilitatea de a-și exprima opinii, de a-și argumenta ideile și de a înțelege perspective diverse asupra subiectelor abordate.

 

 

Astfel, în atmosfera stimulatoare creată de către Luca Onica și Ispas Andrei Gabriel de la Asociația Culturală Matricea Românească, tinerii au avut oportunitatea de a reflecta și de a împărtăși gânduri despre aspecte importante ale vieții și societății contemporane. Colaborarea lor în organizarea evenimentului a contribuit la atmosfera caldă și deschisă în care elevii au putut să-și exprime ideile și să interacționeze în mod constructiv.

 

 

Dorim să transmitem sincere mulțumiri Liceului Teoretic Waldorf din București pentru găzduirea acestui eveniment și pentru sprijinul acordat în promovarea dialogului și a dezvoltării intelectuale a elevilor. Inițiative precum aceasta sunt esențiale pentru formarea unei generații de tineri activi, implicați și deschiși către schimbare și progres.

 

 

Pentru ASAP România, programul de responsabilitate socială al Fundației The Institute, anul 2023 a fost unul al consolidării parteneriatelor regionale, atât cu administrațiile locale, cât cu instituțiile de învățământ, prin reprezentanții lor: cursurile de instruire în managementul deșeurilor au înregistrat o creștere semnificativă a interesului participanților comparativ cu anul 2022. Nu mai puțin de 911 profesori și personal auxiliar au fost instruiți de către partenerii de la Asociația Ecoteca despre obligațiile legale ale unităților de învățământ cu privire la managementul și gestionarea deșeurilor, economie circulară și soluții de eficientizare a procesului de administrare a deșeurilor în școli.

 

 

Activități desfășurate în 2023 de ASAP România

Echipa ASAP a reușit în 2023 să îmbine subiectul colectării separate și componenta ludică și să îi facă pe adolescenții din întreaga țară curioși, activi, mai informați și mai responsabili față de mediu. Jocul „Adevăr sau Reciclare” cu întrebări și provocări despre plastic, creat de Alex Zamfir, a fost jocul vedetă cu care ASAP a desfășurat ateliere și workshopuri pentru elevii din întreaga țară, incluzând capitala. Jocul a ajuns și în școli, pentru a putea fi folosit în clasă, ca material didactic. Două astfel de resurse extrem de utile, de data aceasta pentru profesori, a dezvoltat ASAP în 2023: un kit digital pentru Săptămâna Verde, cu activități și informații despre reciclare, și un ghid de bune practici despre colectare separată.

 

Programul ASAP are ca scop crearea celei mai mari infrastructuri unitare pentru colectarea separată a deșeurilor în școlile din România, așa încât, în 2023, a desfășurat acțiuni pentru elevii din întreaga țară. Atelierele cu Alex Zamfir, concursul BANDA ASAP, pe tema reciclării, cu premii pentru elevii din București, Brașov, Iași, județele Ilfov și Constanța, sau Școala ASAP+, în care 6 licee vor deveni școli model, sustenabile, sunt acțiunile care certifică obiectivul programului ASAP.

În plus, pentru că reciclarea e cool, echipa ASAP a căutat și în 2023 cele mai interesante evenimente unde să le povestească adolescenților despre plastic și colectare separată; așa s-au continuat parteneriatele cu Electric Castle, cu Gala Societății Civile, cu Forumul Orașelor Verzi din Brașov sau cu alte organizații de mediu în cadrul „River Cleanup Collective @Dunăre”.

 

 

Peste 1,600 de școli partenere; 10% au digitalizat complet raportarea deșeurilor

Până în prezent, programul ASAP include peste 1,600 de școli partenere din 36 de localități și municipii reședință de județ din România și 4 sectoare ale capitalei, cu 7 orașe mai mult față de anul 2022, și peste jumătate de milion de elevi din ciclurile preuniversitare care au acces la informații, ateliere sau workshopuri desfășurate în școlile din care fac parte.

114 instituții de învățământ au digitalizat complet raportarea deșeurilor în 2023, ghidate de ASAP, și urcă cifrele direct în platforma expert-deseuri.ro

 

Cantități de deșeuri colectate și amprenta de carbon

Școlile parte din programul ASAP au raportat date despre deșeurile colectate în 2023. Vorbim despre 721 de tone colectate în total, dintre care 82 de tone reciclabile și 639 de tone menajere, cu o cantitate medie / cap de elev de 15.74 kg, în creștere față de anul 2022 – 14,31 kg.

Conform datelor furnizate de partenerii de la Asociația Ecoteca, școlile care s-au implicat în 2023 în programul ASAP au contribuit la reducerea amprentei de carbon cu echivalentul a 22,41 tone.

 

2023 a fost cu siguranță un an al consolidării parteneriatelor create în toată perioada de activitate a programului și credem că e necesar, atunci când ai ca obiectiv principal dezvoltarea unei rețele naționale de infrastructură pentru colectarea separată în școli, să te asiguri, periodic, de buna colaborare a tuturor celor implicați. Am organizat astfel, în 2023, 10 întâlniri virtuale cu peste 400 de reprezentanți ai școlilor, pentru a se familiariza cu programul, a afla noutăți și a primi îndrumări, și 5 mese rotunde la Brașov, Iași, Călărași, Constanța și București, cu aproximativ 100 de participanți – reprezentanți ai școlilor, ai administrațiilor locale, salubriști, autorități de mediu etc. – pentru a pune pe foaie idei, a clarifica situații, a dezbate pașii următori și a trage concluzii. Ne bucurăm că subiectul colectării separate nu mai e privit cu reticență și că există din ce în ce mai multă deschidere din partea tuturor celor implicați”, a menționat Mihaela Tutunaru, coordonator program ASAP.

 

 

Planuri și obiective, în 2024, pentru ASAP România

Ca obiectiv general al anului 2024, ASAP România vizează creșterea nivelului de interacțiune cu comunitatea activă a programului și dezvoltarea de instrumente utile de educare pe teme de responsabilitate socială, cu precădere pe cea a protecției mediului.

Mai mult, ASAP își propune să continue demersurile începute în 2023 – promovarea metodelor alternative de educare în școli și nu numai, cu privire la colectarea separată, și instruirea profesorilor și a personalului administrativ pe teme de sustenabilitate și protecția mediului. Activitățile prin care ASAP va interacționa cu elevii, atât în școli, cât și în mediul digital, continuă și în 2024.

 

Toate informațiile despre programul ASAP sunt disponibile pe site-ul oficial ASAP România și pe conturile de social media, Facebook, Instagram și TikTok.

 

***

Parteneri media: Ambasada Sustenabilității în România, Hotnews, Rock FM.

 

***

Despre ASAP România

ASAP (Armata Selectării Atente a Plasticului) este un program de responsabilitate socială inițiat de Fundația The Institute, care urmărește să genereze schimbare în comportamentul adolescenților față de plastic, de la utilizare la colectare separată și reciclare. Obiectivul ASAP este acela de a contribui activ la promovarea educației pentru mediu în rândul publicului țintă și de a crea cea mai mare infrastructură unitară pentru colectarea separată a deșeurilor în vederea reciclării în toate școlile din România. În prezent, programul e activ în peste 1.600 de școli din 36 de localități și municipii reședință de județ din România, informațiile despre colectare separată și reciclare ajungând la peste jumătate de milion de elevi din ciclurile preuniversitare.

 

ASAP este un program susținut de Lidl România, care contribuie la obiectivele strategiei REset Plastic a Grupului Schwarz, din care retailerul face parte. Strategia REset Plastic cuprinde cinci zone de acțiune – de la evitarea folosirii plasticului în ambalaje și regândirea designului acestora, la reciclare și acțiuni de ecologizare, până la inovare și educare în domeniu.

 

 

Elevii Liceului Pedagogic Ortodox „Anastasia Popescu” din Capitală au continuat o tradiție mai veche și s-au reunit și anul acesta, pentru a depune o ghirlandă de garoafe roșii pe umerii statuii lui Mihai Eminescu de la Ateneul Român. Cum a făcut-o adesea, li s-a alăturat și poeta Ana Blandiana, cea care a povestit în scrierile sale despre această tradiție, instituită de scriitorii români în anii sumbri ai comunismului.

 

 

„Faptul că acești copii, faptul că profesorii lor, citind despre această tradiție și inițiativă, au preluat-o și, de 10 ani, vin, în 15 ianuarie, de ziua lui Eminescu, și fac același lucru mi se pare cu adevărat extraordinar. Mi se pare foarte încurajator, în primul rând pentru noi, cei care vedem ideile și iubirile noastre continuându-se”, a declarat poeta pentru Trinitas TV.

 

„Dar ce mi se pare mai important este faptul că protestul de atunci împotriva nelibertății a devenit acum un protest împotriva formelor în care libertatea are tendința să dea cultura la o parte. Ceea ce trebuie să înțelegem este că nu suntem una din cele mai mari țări de pe pământ, dar suntem o țară care prin cultura ei contează.”

 

 

„Liceul Pedagogic «Anastasia Popescu» are, de pe când era încă în școală generală, această tradiție, pentru că am citit împreună cu copiii la clasele a V-a fragmente din «Fals tratat de manipulare» al doamnei Ana Blandiana și am descoperit această tradiție pe care deja scriitorii o instituiseră, ca, în luna ianuarie, să aducă spre statuia de la Ateneu a poetului Mihai Eminescu o ghirlandă de garoafe roșii”, a explicat prof. dr. Monica Șerbănescu, fondatoarea și directoarea liceului.

 

I-am întrebat pe copii dacă sunt de acord să preluăm ideea acestei ofrande și ei s-au bucurat foarte mult atunci. Am făcut un grup mai mic, fiindcă eram și noi mai mici, iar cu anii am stabilit o tradiție: clasele a V-a să vină an de an la Ateneu.”

 

Depunerea ghirlandei a fost însoțită de un moment poetic susținut de elevii claselor a V-a, precum și de liceeni. Andrada Anastasiu, elevă în Clasa a IX-a „Prof. Angela Vasiliu” la Liceul Pedagogic Ortodox „Anastasia Popescu” a citit Odă (în metru antic) și Mai am un singur dor de Mihai Eminescu, iar corul a interpretat Imnul liceului, pe versurile poemului „Rugăciune”.

 

Acțiunea omagială s-a încheiat cu vizitarea Ateneului Român. „Era important pentru ei să cunoască și clădirea Ateneului, fiind ziua Culturii Naționale, legătura aceasta între un poet foarte important cum este Eminescu și Ateneul Român, care este un simbol al culturii noastre”, a spus prof. dr. Monica Șerbănescu.

 

 

Gestul depunerii ghirlandei de garoafe roșii la statuia Poetului Național din fața Ateneului Român din Capitală a fost inițiat de un grup de scriitori, printre care Geo Bogza și Ana Blandiana, în anii 1980.

 

Foto credit: Liceul Pedagogic Ortodox „Anastasia Popescu”

 

 

I-am cunoscut în cadrul unui eveniment caritabil, la care erau prezenți pentru a dărui poezia lor.

Atenți și manierați, curioși și emoționați, febrili și sensibili.

 

Așa i-am perceput noi pe adolescenții minunați ce au făcut o sală întreagă să vibreze, în timp ce le asculta versurile!

Și ne-am dorit să știm ce este cu ei… Cum de scriu versuri și cum de recită atât de frumos și cum de au puterea de a își pune sufletul pe tavă!

 

 

,,De multe ori mă simt ca într-un labirint cu idei,

Cu multe gânduri și sentimente în care mă pierd”. (Ilinca Goga)

 

,,Dar ce-mi place mie la oameni?

Îmi place onestitatea,

Faptul că pot avea încredere în ei…” (Ștefan Antonie) 

 

,,Pragul te oprește, te doboară,

Dar pe tine nu trebuie să te doară.

Să te ridici, să îl învingi

Ăsta-i scopul pe care trebuie să îl atingi…” (David Bratu)

 

În clasa a X-a, în pedagogia Waldorf, își face apariția Epoca de Poetică.

Adolescenții sunt îndrumați spre cărările lăuntrice, acolo unde sălășluiește împărăția versurilor. Își cheamă emoțiile, le întâlnesc, se împrietenesc cu ele. Le iau apoi de mână și le împletesc în cuvânt.

 

Tinerii pe care i-am cunoscut sunt liceeni Waldorf. Cei mai mulți dintre ei sunt împreună în această școală mică și liniștită, Liceul Teoretic Waldorf București, încă de pe vremea clasei pregătitoare.

Au crescut împreună, s-au înălțat împreună și se susțin zi de zi.

 

 

,,Eu sunt lumina unei dimineți de iarnă,

Apusul într-o seară de vară,

Bătaia vântului de toamnă,

Mugurii primăverii”. (Gabriel-Cristian Roșu)

 

,,Dar între sesiuni cu munți de teorie,

O să te uiți în trecut cu bucurie

La zilele în care cel mai mare stres era să scrii o poezie…” (Tudor Pavelescu)

,,Ce caut în mine?

Ce caut în tine?

Caut răbdare,

Caut înțelegere,

Caut iubire”. (Catinca Popa)

 

,,Oamenii care îmi plac se țin de cuvânt

Și nu se dau bătuți

Și te ajută fără să aștepte ceva.

Și nu-și plâng de milă

Și- mai ales- nu judecă!

Aș merge cu ei pân’ la capătul lumii!” (David Onică)

 

Epoca de Poetică durează trei săptămâni. În zilele acestea, în care poezia e lipită de inimă, adolescenții își lasă imaginația să zboare, cunosc creațiile poeților din toate timpurile, se ascultă unii pe ceilalți, caută surse de inspirație și permit radiografie pe suflet de câteva ori pe săptămână.

 

,,Îmi plac oamenii care se aventurează,

Oamenii care adoră adierea vântului de primăvară,

Oamenii care privesc cerul și se întreabă:

Ce e dincolo de tot?” (Rosemarie Benciu)

 

,,Lumina mea este ca soarele de dimineață,

Strălucind puternic, aducând speranță.

Întunericul meu este ca noaptea fără stele,

Un loc de adăpost pentru tristețe”. (Ilinca Ioniță)

 

,,Îmi doresc să primesc mereu lumina ca pe un dar

Și să îmi încarce întreg corpul cu veselie și căldură”. (Mihai Banoti)

 

,,Deși am citit de atâtea ori creațiile lor, de fiecare dată mă emoționează versurile autentice și profunde. Mă bucur mult că am împărtășit bucuria noastră cu oamenii speciali ai evenimentului” ne spune profesorul lor de limba și literatura română, Roxana Duțan.

 

,,Sunt o combinație de sentimente,

Așa cum e amestecul de afine, zmeură, mure… (Anastasia Aron)

 

,,Îmi plac oamenii care se opresc și te așteaptă când rămâi în spate.

Oamenii care nu simt mereu nevoia să spună ceva.

Oamenii în compania cărora poți sta în liniște cu orele fără să te simți stingherit.

Oamenii pe care îi poți numi <<acasă>>”. (Eva Hanganu)

 

,,Sper să îmbătrânim împreună

Și chiar să avem o familie,

Dar până atunci voi reveni în lumea mea

Și la visurile mele…” (Radu Cozmincă)

 

,,Este foarte greu să descrii tot ce simți când emoțiile sunt copleșitoare!
Bucurie, duioșie, mândrie, uimire… Pe toate le simți lângă acești tineri!
Stau și mă întreb, iar și iar, de unde vine această profunzime în copiii aceștia minunați, profunzime pe care eu o descopăr zi de zi…” (profesorul-diriginte Cătălin Ion Voinea)

 

,,Îmi caut scopul, menirea în această lume.

Îmi caut visul care nu mă lasă să dorm.

Caut răspunsul la întrebările ce nu mi le-am pus încă”. (Antonio Marinache)

 

,,În ceilalți caut o sursă de inspirație,

Perspective diferite, idei ce mă provoacă…” (Andrei Rotaru)

 

,,Ce caut în mine însămi?

Îmi caut inima ce arde.

Caut povestea demult deșirată.

Caut vocea firavă, tremurată…” (Yasmin Saban)

 

,,Colindele se aud în colțuri de stradă,

În timp ce oamenii se adună și cântă cu bucurie și dragoste neîncetată”. (Daria Popescu)

 

,,Îmi plac oamenii direcți,

Pentru că ei nu fac risipă de cuvinte…

Îmi plac oamenii care plâng des,

Pentru că aceia vor deveni cei mai puternici…” (Bianca Rusu)

 

,,Crezul meu e unul singur,

Trei litere îl formează.

Însuși Domnul îl comandă,

Lumea-ntreagă îl urmează” (Felician Pintilie)

 

 

Adolescenta este o perioadă cu mult tumult, plină de descoperiri și schimbări; actul de a scrie poezie devine o cale expresivă esențială în acest drum al autocunoașterii. Prin versuri, adolescenții explorează și își articulează emoțiile complexe, transformând trăirea interioară într-o formă de artă. Scriind poezie, ei devin arhitecții propriilor lor gânduri și sentimente, folosindu-și vocea într-un mod creativ. Acest proces al creației nu numai că îi ajută să se elibereze de povara emoțională, ci îi și motivează să-și dezvolte gândirea critică. Poezia devine un refugiu în care adolescenții se pot exprima liber și autentic, construindu-și identitatea și înțelegând mai profund lumea din jurul lor.

 

,,Ce este iubirea?

Ce enigmă ea ascunde?

Dar ce mare e uimirea!

Și ce bine ea se vinde…” (Hande Koramaz)

 

,,Am uitat de amor,

Am uitat de dor,

Devin folclor,

Odată-n popor

Și parcă mor” (Daniela Crăciun)

 

,,Stau oarecum pitit

De lume, vorbe și bârfit,

Mă simt singur, luat de soartă și trântit

Și sper ca mâine să fie o nouă zi.

O zi.

O zi?

Nu, că ar fi la fel de trist.” (Caterina Dumitrescu)

 

,,Noaptea pare secretoasă, întunecată și misterioasă,

Dar de îndată ce apar stelele, întunericul se destramă alene…” (Adriana Hobjilă)

 

,,Piatra mea, dacă eram, lumea altfel o vedeam…

Lumea-i uneori afonă, afonă și monotonă” (Octavian Onu)

 

În zile ca acestea, în care întâlnești astfel de tineri, te întărești și simți că viitorul este unul luminos, plin de speranță.

 

Și dacă stai să te întrebi: dar oare se mai simte poezie, se mai citește poezie, se mai recită poezie?- răspunsul este: în București, pe strada Soldat Savu Marin numărul 29, da!

 

 

A ales să se înscrie la Liceul Pedagogic atunci când vârsta din buletin i-a permis și să dea probele vocaționale. Tată îl dorea pădurar, el a vrut să fie învățător. Inspirat sau nu de alt membru din familia sa care deja studia la liceul cu profil pedagogic, cert e că de la acel moment până în clipa prezentă sunt patru decenii distanță de când învățătorul Cîrlig Marian se află în mijlocul elevilor. Este al lor cu același entuziasm cu care a început cariera didactică.

Distins cu premiul Merito pentru metodele pe care le-a îmbrățișat la clasă, pentru știința pe care a adus-o mai aproape de elevi și pentru adaptarea de care a dovedit de-a lungul experienței profesionale, nu se vede în alt loc considerând că meseria sa este o menire. Să-l cunoaștem!

 

 

Cu ce sentimente sau gânduri intrați în fiecare zi în clasă?

În fiecare zi, clasa îmi oferă lumea mea: o lume a inocenței, a unor suflete ce vin la școală cu drag și așteaptă ca școala să le ofere învățare și să le descopere minunile pe care ei le aduc zi de zi. Profesorii noștri ne spuneau că în momentul în care intri în clasă lași la ușa clasei toate problemele tale. Nu este simplu. Sunt, poate, puțin egoist. Am învățat să las totul la ușa clasei și să mă hrănesc și eu din exuberanța și fericirea lor. Am timp să mă gândesc la ale mele seara când ajung acasă. Am învățat că nu trebuie să-i atragem pe copii în visele și problemele noastre. Dacă ești un dascăl adevărat, încerci să te duci tu în visele lor (parafrazare din profesor universitar Dumitru Borțun).

 

Și noi, oamenii mari, învățăm de la cei mici, nu doar invers. Ce v-ați luat frumos pentru suflet de la ei? Pe ce se ghidează relația dumneavoastră cu elevii pe care îi ghidați?

Parafrazez iar, Dacă nu este dragoste și empatie, nu este nimic. Copiii pe care îi avem zi de zi în sala de clasă sunt adulții viitorului. Ce sădim, vom culege. Am învățat că nu sunt un mic „Dumnezeu” în sala de clasă. Copiii mei învață de la mine și eu învăț de la ei. Sunt doar un om ce o perioadă de timp le îndrumă pașii. Fiecare dintre elevii noștri poartă în sufletul lor o parte din noi (bună și constructivă sau o parte întunecată ce nu construiește).

Eu m-am schimbat după fiecare generație de elevi). Fiecare generație m-a făcut mai bun. Când spun mai bun, mă refer la suflet. De aici a venit și partea de update profesional. A fost un gest de respect și de recunoștință față de ei și o parte de construcție umană și profesională pentru mine. Când mă reîntâlnesc cu foștii ei elevi, văd părți frumoase din trecutul meu. Am învățat că un profesor nu predă doar conținuturi. Am învățat că alături de conținuturi se predă pe sine. Am învățat că elevii mei vor fi ceea ce sunt eu.

Ce am învățat? Am învățat inocența și bunătatea lor. Am învățat curiozitatea, creativitatea și gândirea lor critică. Am învățat din spontaneitatea lor. Am învățat să învăț de la copiii mei. Este așa de simplu și de frumos! Numai să ne lăsăm descoperiți puțin și să ne arătăm și noi sufletul așa cum o fac și ei. Copiii noștri ne simt. Simt când mimăm sentimente și profesie.

 

Dacă ar fi să faceți portretul clasei pe care o aveți în prezent, cum ar fi redat în câteva idei?

Este simplu și aici. Copii fericiți că vin la școală. Copii fericiți că au posibilitatea să întrebe. Copii fericiți că sunt respectați. Copii fericiți că încerc să duc învățarea către ei. 17 băieți și 7 fete. Fiecare cu minunile lui sau ei. Fiecare cu așteptări față de mine. Fiecare cu drag de a veni la școală și a descoperi încet-încet cum este învățarea. Fiecare cu personalitatea lui sau ei. 24 de oameni în devenire, 24 de caractere și un colectiv pe care îl construim. 24 de copii ancorați în gândire critică, în folosirea tehnologiei și resurselor digitale în învățare și în formarea gândirii computaționale (au trecut de la folosirea de resurse digitale la realizarea de resurse digitale).

Esența pentru clasa mea: EI SE PREGĂTESC PENTRU VIITOR.

 

Ce reprezintă pentru dumneavoastră meseria pe care ați îmbrățișat-o în viață?

La 14 ani, când m-am dus către Liceul Pedagogic (tata mă dorea pădurar), nu știam către ce mă îndrept. A fost un salt în necunoscut pe baza a ceea ce am simțit eu din exemplele pe care mi le dădea familia (impropriu zis exemple; erau discuții despre verișoara mea mult mai mare care era la Liceul Pedagogic).

Liceul Pedagogic mi-a construit temelia. Atunci, pe moment, nu am conștientizat acest aspect. Am descoperit mai târziu când îmi dădeam gradele didactice și eram în fața copiilor mei (elevilor mei). Nu am avut nevoie de mult timp să îmi dau seama că acele minuni ce vin în clasă au așteptări. Atunci mi-am dat seama că eu ajut la formarea lor și ei ajută la formarea mea. Au fost și sunt provocări zi de zi în acești 40 de ani. Au fost momente și sunt momente în care mă uit la ce se întâmplă în învățământul românesc și mă întreb de ce vreau să fiu altfel și nu mă rezum la a semna condica de prezență și atât. În secunda următoare vine instantaneu răspunsul: EI SUN VIITORUL, EI VIN ÎN PRIMA ZI DE ȘCOALĂ CU ATÂTEA AȘTEPTĂRI, EI AȘTEAPTĂ SĂ DUCI ÎNVĂȚAREA CĂTRE EI. EI AȘTEPTĂ DE LA DOMNUL ȚI DE LA DOAMNA (ai mei vorbesc de multe ori cu mine cu TU și îmi place așa de mult!)

 

 

Cum vedeți generația de acum prin ochii și inima dumneavoastră?

Fără să vrei (poate uneori chiar în subconștient) faci comparații între generații. Realizez mereu un aspect: fiecare generație este altfel; fiecare generație se formează într-un alt mediu social. Copiii ce vin la școală sunt alții din cinci în cinci ani la ciclul primar. Noi TREBUIE să fim altfel. Aceasta este menirea unui cadru didactic. Reiau ceea ce am mai spus. Nu îi ducem pe copii în visele noastre ci mergem noi în visele lor. Visele noastre nu se intersectează cu visele lor. Ale noastre sunt construcții pe experiențe din trecut și prezent. Visele lor reprezintă viitorul. Hai să mergem și noi către viitor!

Parafrazând din Ken Robinson (O lume ieșită din minți), ar fi o prostie când mergem cu mașina să privim numai în oglinda retrovizoare fără a privi în față prin parbriz și a încerca să ne imaginăm și să ne construim scenarii pentru ceea ce va fi după următoare curbă. Ața și cu demersul didactic și cu învățarea.

 

Dacă ar fi să mă conduceți spre perioada escapadei academice, cum ar suna povestea?

Escapada mea academică nu a fost o escapadă. A fost o muncă constantă. De fapt, eu mi-am continuat studiile universitare mult după absolvirea Liceului Pedagogic. Am făcut-o în momentul în care am simțit că este nevoie de mai mult decât pregătirea pentru gradele didactice. Am simțit că trebuie să îmi fac un update la tot ceea ce știu pentru că am o mare responsabilitate: copiii din fața mea.

Așa am descoperit când acum 20 de ani a intrat primul calculator în viața mea. Am realizat că acesta poate fi o parte din demersul didactic și din învățare și un element indispensabil în viitor. Rezultatul a fost un masterat didactic în tehnologia informației și comunicațiilor în educație la Universitatea București.

Un cadru didactic adevărat se pregătește mereu. Sunt ferm convins că peste 5 ani elevii mei vor fi altfel și îmi fac update permanent.

 

Doar în mediul rural ați lucrat?

Am avut posibilitatea de a lucra și în mediul urban, dar am ales să lucrez în școala care am absolvit clasele I-VIII. Nu mi-am dorit niciodată să plec de aici. A fost mereu o provocare și am simțit mereu că trebuie să dau înapoi școlii care m-a format. Știu ca-s patetic aici, dar așa am simțit eu. Având dublă calificare puteam să trec pe ciclul gimnazial pe disciplina Informatică și TIC. Sufletul meu a fost mereu de învățător. Acolo simt că pot oferi din ceea ce știu.

Eu vreau să construiesc temelii. Îi las pe alții să construiască pereții. Și în aceeași ordine de idei: a lucra în mediul rural este o provocare și o onoare pentru mine.

 

Ce-mi puteți spune despre școala unde aveți catedra? Cum o vedeți prin propriii ochi?

M-am gândit ce ar trebui să răspund aici. Cu proprii ochi o văd ca pe școala unde am absolvit ciclul gimnazial, școala unde am făcut primii pași în cariera didactică, școala unde m-am construit pe mine profesional, școala unde, deși eram coleg cu foștii mei profesori, îi salutam cu sfială, școala unde am fost director timp de opt ani.

Școala DE CARE ÎMI PASĂ.

 

Cine v-a insuflat dragostea față de copii?

Fiul nostru a venit pe lume în 1988. Am dus-o pe soția mea la spital la Oltenița cu un vecin pe 21 iulie. A doua zi, urcând treptele către salonul ei, m-am întâlnim cu un medic despre care știma că este acolo pe acea secție. I-am spus cine sunt, m-a privit și mi-a spus: ,,Domnul Cîrlig, să vă trăiască! Aveai un băiat”. Am mai urcat două trepte și mi s-au înmuiat picioare. Atunci am simțit cum se naște un sentiment nou în sufletul meu. Un sentiment minunat. Așa este și cu dragostea de copii. Îți dai seama imediat dacă ești pentru ei în clasă din prima. Dacă nu simți nimic și ești acolo în continuare, ești un mercenar. Doar atât.

 

Cu ce valori ați plecat în viață și doriți să le dați mai departe?

Voi răspunde foarte scurt: cinstea, cultura muncii, consecvența, respectul, empatia, dragostea pentru oameni.

 

De aproape trei decenii sunteți bucată din sistemul de educație. A fost un drum profesional liniar sau sinuos?

Sunt de patru decenii parte a sistemului de învățământ. A fost un drum profesional liniar. Nu a fost nimic sinuos. De la 18 ani sunt învățător. Asta am făcut mereu și pe această linie mi-am construit toată cariera profesională. Nu mi-am dorit niciodată să fiu altceva. Totul a venit de la sine și toată formarea mea profesională a fost în acest sens. Am știut mereu ce vreau și ce trebuie să fac pentru a fi un învățător care se duce în visele copiilor săi.

 

Doriți ca elevii să înțeleagă cât de importantă este educația. Credeți că este cea mai bună armă a lor în viață?

Nu am să fac apologia educației. Nu este cazul. DA. Educația schimbă societăți. Dacă ne dorim o societate mai bună în care să simțim că suntem respectați ca cetățeni, AVEM NEVOIE DE EDUCAȚIE!

 

 

Găsirea direcției în viață este o treabă foarte serioasă. Este una atât de serioasă încât te poate pune pe tine, ca om, la extreme. Ori alegi să duci o viață profesională plină de împliniri, ori ai o traiectorie care, din punct de vedere profesional, nu îți oferă nicio satisfacție și te mai lasă și cu o părere „neadecvată” despre capacitățile tale.

Învățătoarea Alina Hoară spune despre meseria pe care a îmbrățișat-o în viață că e o menire. Nu simte că merge la serviciu, chiar dacă uzura psihică, cu siguranță, își pune amprenta peste ea. Când nu e la școală printre elevi, e la Științescu Hub, acolo unde susține ateliere de robotică. Când nu e printre roboței, scrie proiecte pentru asociație, caută sponsori. Să-i dăm cuvântul!

 

Ce înseamnă pentru dumneavoastră meseria pe care ați îmbrățișat-o în viață?

Meseria mea este de fapt o menire. Nu simt că am un job, un loc de muncă…sunt eu care fac ceea ce pot, cât pot mai bine pentru a îndruma elevii în procesul lor de formare. A fi învățător înseamnă pentru mine a fi eu însămi 😊. Nu aș ști să trag o linie, să separ timpul. Învățător ești tot timpul: dimineața pui în practică tot ceea ce ai gândit, ai pregătit după-masa anterioară. Seara te gândești dacă ai procedat corect, dacă ai atins tot ce ți-ai propus, te frustrezi când nu îți iese ceva, alteori te bucuri de reușitele tale, ale elevilor. Nicio generație nu seamănă cu cealaltă și nici eu nu aplic aceleași metode. Clar am o programă după care mă ghidez, dar am o libertate în predare în a-mi alege metodele, mijloacele de îndrumare a elevilor. Să fii învățător e o mare provocare, este solicitant dar ai și multe satisfacții, ai parte de multă iubire dar și supărări, ca într-o familie.

 

 

Cum sună povestea frumoasei escapade academice?

Simțeam că mă plafonasem, doream să mă pregătesc și mai bine, aveam nevoie să mă școlesc din nou….Am avut șansa să aprofundez mai bine problemele cu care se confruntă copiii atipici și astfel am ajuns să lucrez cu o mică parte din ei.

 

Sunteți bucată din sistemul educațional românesc. Ce vă dă frumos pentru suflet rolul pe care îl aveți lângă copii?

Reușitele elevilor, inițiativele lor mă bucură cel mai mult. Mereu mă întreb eu la ce le mai folosește școala elevilor din ziua de azi. Încerc să le arăt mereu ce impact au gesturile lor, comportamentul lor asupra comunității. Școala nu se termină când sună clopoțelul la ultima oră. Școala reprezintă un model. Fiecare învățător are personalitatea lui, pasiunile lui care, într-o oarecare măsură, au un impact asupra elevilor. Încerc mereu să le arăt cât de mult bine pot face, deși sunt mici și mă bucură disponibilitatea lor în a se implica în proiecte sociale, în a dezvolta proiecte care să vizeze binele celor din jur. Mă bucur enorm când găsesc părinți care rezonează cu ideile mele și facem o echipă bună, când vin și ei cu idei și le punem în aplicare împreună.

 

Când era fetița Alina acasă? Se juca cu păpușile, intra des în ipostaza unui cadru didactic? Îi plăcea acest joc de rol?

Nu mă jucam cu păpușile prea mult. Stăteam mult pe afară și ne jucam noi copiii între noi. Îmi plăcea să îmi fac păpuși, stăteam la bunici, mergeam cu părinții la lucru. Aveam multe activități și nu îmi amintesc să mă fi jucat de-a învățătoarea. Am descoperit cât de mult îmi place această meserie fiind învățătoare.

Ați ajuns „mare” și vă jucați cu roboții. Care este povestea cu lego? Cum a luat naștere?

Chiar îmi place să mă joc cu roboții, și îmi reproșez că nu am timpul necesar să aprofundez treaba asta. Îți ia mult timp să cauți tutoriale, să înveți să programezi roboții, apoi să cauți metode, cum să le explici elevilor. În 2006 am avut ocazia să particip la un workshop organizat de ESA ( European Space Agency) în Bruxelles și acolo am învățat cum se utilizează roboții în orele de la școală. De atunci am tot urmărit kiturile educaționale de la LEGO. În 2016 am făcut echipă mai mulți profesori și cu ajutorul Fundației Comunitare Sibiu, prin Fondul Științescu a luat naștere Științescu Hub- un spațiu dedicat științelor exacte și astfel am intrat în lumea ONG-iștilor care scriu proiecte, atrag finanțări pentru a dezvolta proiecte educaționale ( în cazul meu) gratuite pentru comunitate.

 

Ce este Științescu Hub? Atunci când nu dau de dumneavoastră la clasă, vă găsesc la clubul de robotică, să înțeleg?

Dimineața sunt la școală, apoi merg la hub. Aproape în fiecare zi am cursuri de robotică fie în hub, fie în școlile unde sunt chemată sau fac pregătire cu copiii care participă la competiții de robotică. Când nu am cursuri, scriu proiecte pentru asociație, caut sponsori.

Științescu Hub este o asociație non-profit înființată de mai multe cadre didactice și oameni implicați în sfera educațională.

 

 

Ce abilități se dezvoltă copiilor prin această activitate?

Robotica este un domeniu de viitor, în plină expansiune, iar copiii nu puteau pierde startul în a învăța să construiască și să programeze roboți. Viitorul devine tot mai tehnologizat, iar școala parcă tot mai ancorată în trecut. Dacă ne uităm la programa actuală la ciclul primar nu există disciplina informatică, TIC sau ceva de genul. Există opționale susținute benevol de unii învățători. Nu s-au alocat fonduri pentru astfel de materiale. Noroc acum cu fondurile PNRAS sau PNRR care permit achiziția de kituri de robotică. Cunosc multe școli din rural care au achiziționat astfel de materiale. Nu știu exact cât se lucrează cu ele, dar este un bun început. Elevii sunt consumatori zilnici de tehnologie, stau pe telefoane și alte device-uri, dar noi prin aceste kituri îi învățăm ceva util. Le dăm ce le place lor, tablete, piese lego apoi îi învățăm programare, limbaje vizuale de programare, mai ales la ciclul primar apoi treptat utilizăm Scratch, Python, C++. Construim roboți utili, îi învățăm să exploreze comunitatea, să caute soluții la problemele cu care se confruntă oamenii. Prin testarea roboților, copiii își dau seama ce greșesc, învață din greșeli, remediază. Inovează și iar testează, colaborează între ei, fac echipă și schimb de idei, își dezvoltă gândirea critică, motricitatea, creativitatea, atenția distributivă, răbdarea, capacitatea de concentrare.

 

Cu ce set de valori doriți să plece în viață elevii dumneavoastră?

Încerc eu să le fiu un exemplu, să îi învăț să aibă răbdare în primul rând, să fie perseverenți, să nu răspundă cu violență la violență, să fie activi în comunitatea lor, să ia atitudine ori de câte ori consideră că sunt neîndreptățiți, să își ajute semenii, să dea mai departe tot ceea ce ei au învățat. Să fie onești și sufletiști, înțelegători.

 

Dacă ar fi să faceți portretul clasei de anul acesta, ce cuvinte ați așeza pe foaie?

Elevii mei sunt mici, sunt în formare, acum descoperă ce puteri au, acum își afirmă personalitățile și încerc să le temperez anumite porniri și să le dezvolt alte aspecte care sunt timid reprezentate. Băieții mei vor să își arate forța, de ce sunt capabili ei și eu încerc să îi învăț să își conserve energia, să o utilizeze treptat 😊… facem fapte bune împreună, ne mai certăm, ne împăcăm, râdem și plângem împreună… ne mai cad și dinții, învățăm să scriem și si să citim.. suntem la început de drum.. explorăm tot ce se poate.

 

Despre școala în care predați, ce ați putea spune?

Este o școală vocațională. Este o școală, un liceu de artă care cuprinde două secții: muzică și artă ( desen, sculptură, grafică), cuprinde toate ciclurile de învățare primar, gimnazial și liceal. Sunt elevi care după ore încep studiul de profil, au 2 ore săptămânal de instrument, ore care se fac unu la unu cu profesorul de specialitate. Au alte 2 ore în plus de teorie muzicală. An de an de Crăciun și de Paște avemun concert al școlii care se ține la Filarmonnica din Sibiu. Cu această ocazie și elevii de la secția plastică își expun lucrările. Este o școală în care orele de matematică au în fundal melodii clasice, zilnic pe holuri se aude muzică clasică, un pian, o vioară care repetă.

 

În 2016 ați primit titlu de profesor Merito. V-a responsabilizat?

Clar te și responsabilizează, dar este și o confirmare că ceea ce faci este bine și că trebuie să continui. Îmi place Comunitatea Merito căci este una vie, efervescentă, mereu se întâmplă ceva nou, valoros pentru educație, colegi care organizează forumuri, ateliere, suntem mereu pe drumuri și mergem unde suntem chemați să împărtășim experiențele noastre de la clasă.

 

 

Ce proiecte ticluiți în perioada aceasta?

Anul acesta am înființat alături de alte colege învățătoare, Asociația Învățătorilor din Sibiu. Prin această asociație organizăm lunar câte o activitate dedicată profesorilor, sau elevilor, ori părinților. Tocmai am aflat că s-a aprobat proiectul propus de mine și colegii mei de la Științescu Hub și Liceul de Artă. Este un proiect care își propune să utilizeze banii primiți de la Fondul Științescu gestionat de Fundația Comunitară Sibiu pentru a le oferi elevilor ateliere despre marile descoperiri ale lumii, despre evoluția motorului și despre inovații ce vor schimba lumea. Îmi pregătesc atelierele pentru forumurile la care vor participa în februarie și martie, prin Comunitatea Merito. Pregătesc copiii atipici și tipici pentru competiția de robotică First Lego League din februarie și împodobesc acasă bradul 😊

 

 

La 18 ani, la vârsta la care unii încă se întreabă ce facultate să urmeze, Laura Felea era deja la catedră. Elevi erau adolescenții fix cu o generație mai mică ca ea. A purtat emoții, dar le-a abandonat datorită colegilor de cancelarie care au crezut că locul său este în sistemul de învățământ și care au încurajat-o pe întreaga perioadă a studiilor pe care le-a făcut în paralel. Face educație cu dragoste, după cum chiar mărturisește. Nu doar la școala unde își profesează meseria, ci și în cadrul Palatului Copiilor, acolo unde ocupă funcția de director.

Este la conducere, dar titlul pe care-l poartă nu-i place deloc, doar atribuțiile pentru că ele pun în centru copiii. Contribuie întru totul în cadrul instituției care vine ca o prelungire în formarea și educarea lor. Îi place modul în care mulți dintre noi am înțeles că educația nonformală vine în completarea armonioasă a celei formale, și că una fără cealaltă nu se poate. Îi place alternativa de timp liber pe care o oferă Palatul Copiilor, iar datorită acestui aspect este implicată total. Să o cunoaștem!

 

 

Sunteți „doamna” pentru că ați aruncat o dorință către Univers, iar Universul v-a răsplătit cu meseria care vă menține, cred cu tărie, vie chiar și după atâția ani. Ce vă luați frumos pentru suflet atunci când sunteți în mijlocul copiilor?

Frumosul sunt însăși copiii. Au o puritate și o inocență pe care noi, adulții, am cam pierdut-o. Fiecare zâmbet, sclipirea aia de ”AHA” din ochii lor când înțeleg, ușoara încruntare care apare atunci când sunt puși pe gânduri de ceva ce s-a discutat la oră, felul în care vin să îți spună ”m-am gândit la ce mi-ați spus data trecută”, toate sunt frumos pentru suflet.

 

Cum vedeți generația de copii de azi prin ochii și inima dumneavoastră? Dacă ar fi să faceți un profil, cum ar fi redat în câteva idei?

Eu nu cred  în povestea cu ”pe vremea mea…”. Mereu adolescenții au fost rebeli, atât că în generația noastră ni se puneau mult mai repede limite și eram puși la colț. Pe acești adolescenți îi admir foarte mult, pentru că au învățat să spună și ce nu le place, să își facă vocea auzită. Cred că sunt o generație mai pragmatică, mai tehnică, își ascund sensibilitatea în fața unei aparente neimplicări, dar dacă știi pe ce butoane să apeși, îți vor arăta o latură tare frumoasă și sensibilă. Cred că sunt uneori prea dependenți de tehnologie, dar dacă le oferi ceva suficient de interesant de făcut, uită de aceasta. Ține și de noi, adulții, să le canalizăm interesul spre mai multe contacte interumane. Și cred că au nevoie de reguli mult mai clare, instinctual ei știu că toți funcționăm după reguli și după norme. Eu nu cred că sunt un profesor dur, dar țin la principiile mele, nu fac abateri de la reguli, pentru că nici viața nu va face compromisuri cu ei.

 

De ce istorie, doamna Felea? Cine v-a transmis dragostea aceasta față de această disciplină?

Din curiozitate. Am fost un copil tare curios, și cum înainte de revoluție se găseau multe legende și povestiri cu temă istorică, m-au atras. Tatăl meu era pasionat de poezii, una din primele poezii pe care le-am învățat încă de la grădiniță a fost ”Mama lui Ștefan cel Mare” și pentru că părinții erau așa de mândri de mine că o recitam peste tot, am vrut să știu și cine e Ștefan. Așa că mi-au cumpărat celebrele Legende Istorice. Apoi, în clasa a treia, pentru un an, a locuit la noi un verișor de-al tatei, profesor de istorie. Eram foarte curioasă să îi citesc lucrările de control, manualele de istorie (noi nu făceam încă la școala, dar eu citisem tot ce găseam). La noi în casă se citea mult, ambii părinți citeau, poate și pentru că înainte de revoluție nu aveai prea multe alte distracții, dar au și rămas cu acest obicei. Aveam cu toții abonament la Biblioteca județeană, care era și foarte aproape de casă, acolo ne petreceam deseori timpul. Și doamna învățătoare ne dădea o listă cu cărți pentru lectura de vacanță, listă pe care încercam să o parcurg integral. Laudele celorlalți despre cât de multe știam când am început să studiez efectiv istoria la școală cred că m-au stimulat. Am avut și noroc de profesori buni de istorie, care ne-au învățat, încă din anii 90 despre cum să înțelegem relația cauză-efect a unui eveniment  și ne-au stârnit deseori curiozitatea. În plus, istoria este o știință atât de complexă, care te învață de fapt atât de multe din domenii atât de variate!

 

 

Din septembrie, 1997 sunteți parte din sistemul de învățământ. Cum ați defini traseul dumneavoastră profesional? A fost unul liniar sau sinuos?

Nu pot să îl definesc așa. A fost mereu provocator. În 1997 am terminat liceul, am dat la facultate, nu am reușit (pe atunci concurența era de 6 pe loc, iar eu nu eram suficient de pregătită) așa că m-am angajat ca profesor suplinitor de istorie. Eu aveam 18 ani, elevii mei de clasa a VIII-a aveau 14-15 ani. Îmi amintesc și acum emoțiile de început, culoarea catalogului, prima clasă la care am intrat, cum stăteau copiii în bănci. În anul următor am fost admisă la facultate, am dat la fără frecvență. Situația în familia noastră se schimbase radical în ultimul an, iar eu trebuia să și lucrez și să fiu mai mult în Tulcea. Am continuat să fiu profesor suplinitor în toți anii de facultate în aceeași școală, pot spune că m-am format acolo și că a fost un noroc. Colectivele de elevi nu erau foarte mari (12-20 elevi), colectivul de cadre didactice omogen și ca o adevărată familie au fost dispuși să mă învețe și să mă sprijine atunci când mergeam la cursurile de pregătire sau în sesiune. Cred că e tare important în anii de debut să ai noroc de câțiva colegi sportivi, pentru a crește ca profesor, pentru a te forma. Căci în facultate, prea multe la pedagogie, din nefericire nu se învăța.

După terminarea facultății am fost atât profesor de gimnaziu, cât și de liceu. Am dat titularizarea de 4 ori, prima dată în 2003, când am terminat facultatea, a fost grilă. A fost singura dată când am luat sub 7, nota 6.90. Mi se pare și acum cea mai nefericită metodă de evaluare la o știință umanistă. În rest, luam întotdeauna note bune, dar pentru că nu erau posturi titularizabile pe oraș și nici în apropiere (că de navetă nu îmi era frică, făcusem atâția ani), alegeam suplinirea calificată. Un suplinitor nu e cu nimic mai prejos decât un titular, numai că nu prea are vacanță de vară. La sfatul unei doamne inspector, am ales să mă titularizez totuși, apoi să mă detașez (aveam luat și definitivatul). Apoi, la pretransfer, am venit titulară în oraș.

 

Cât de mult vă place funcția de director de la Palatul Copiilor?

Sincer? Funcția nu îmi place deloc. Am mers la concursul din 2016 datorită unei conjuncturi- nu rezonam cu managementul fostului director și mereu am crezut că dacă nu ești de acord cu ceva e bine să spui, dar să vii și cu alternative și să te implici în schimbare. Apoi la concursul din 2021 cred că a fost dintr-un soi de inerție: începusem niște proiecte, voiam să le duc mai departe. Îmi plac în schimb foarte mult oamenii care lucrează în Palatele și cluburile copiilor, colegii mei directori din toată țara, pe care am avut bucuria să îi cunosc și cu care colaborez. Îmi plac, le respect (dar e mai mult de atât, e o relație tare frumoasă) doamnele care se ocupă de educația nonformală din Minister. Îmi place modul în care mulți dintre noi am înțeles că educația nonformală vine in completarea (armonioasă) a celei formale, și că una fără cealaltă nu se poate. Îmi place alternativa de timp liber pe care o oferă Palatul Copiilor.

 

 

Ce se întâmplă in interiorul acestei instituții?

Educație cu dragoste. Și Palatele copiilor sunt tot instituții de învățământ dar nonformal, care oferă activități extrașcolare, în cadrul cărora se desfășoară acțiuni instructiv-educative specifice, prin care se aprofundează și se diversifică cunoștințe, se formează, se dezvoltă și se exersează competențe potrivit vocației și opțiunii copiilor și se valorifică timpul liber al copiilor prin implicarea lor în diferite proiecte educative. Colegii mei sunt tot profesori, trecuți prin examene de titularizare, grade didactice, formări, etc. Activitatea din palat se află în completarea celei din școli, venind cu multe părți practice. Un soi de ”școala altfel” permanent. Oferta Palatelor copiilor este foarte variată: de la cunoscutele cercuri artistice (de dansuri moderne, populare, muzică și instrumente muzicale, artă decorativă, pictură, desen, teatru) la cercuri sportive și turistice (judo, karate, gimnastică, orientare turistică), cercuri de șah, dezbateri, jurnalism, cetățenie democratică, cercuri de limbi străine, cercuri dedicate ecologiei și mediului la cercuri mai tehnice (electronică, robotică, informatică). Si acestea sunt doar câteva exemple. Toate activitățile sunt gratuite, noi nu punem note, evaluarea se face prin participarea la concursuri, simpozioane, expoziții. Elevii vin de bună voie și rămân, unii făcând din ceea ce învață în Palat o  opțiune de carieră mai târziu.

 

Sunteți un bun reper în sistemul educațional. Cu ce argumente ați veni în fața generației de azi să o îndrumați să se îndrepte spre a îmbrățișa meseria de profesor?

Nu știu dacă sunt un bun reper. Știu că tinerii sunt nemulțumiți de modul în care este organizată societatea românească, de cei care ne conduc, de cum se face educație. Nici noi, adulții nu suntem foarte mulțumiți. Ce le spun tuturor este că dacă vor o schimbare, să se implice să o facă! Nu e suficient să fii nemulțumit, oferă o alternativă! Împreună putem schimba ceva, inclusiv în educație, iar prin educație de calitate putem schimba lumea. În plus a fi profesor e mereu frumos și provocator. Iar a fi profesor, a modela suflete tinere, inocente, e cel mai frumos lucru pe care poți să îl faci.

 

Fiecare avem valori și bune considerente după care ne ghidăm. Guvernăm în jurul unor principii. Cu ce ați dori să plece elevii dumneavoastră în viață?

Îmi doresc elevi și adulți mai empatici și mai toleranți.  Să învețe că atunci când pot să întindă o mână de ajutor, chiar să o facă. Mă sperie acești adulți care, atunci când văd un accident/un incident, în loc să se ofere să ajute sau să intervină, încep să filmeze. Și țin foarte mult la corectitudine și asumare, asta le repet de fiecare dată: toți greșim, e omenesc; ne asumăm și încercăm să corectăm.  Apoi eu cred în voluntariat. Le povestesc despre asta deseori, merg cu ei la activități de voluntariat, le arăt cât e de fain să dăruiești din timpul tău, din energia ta, din cunoștințele tale și câți prieteni își pot face astfel, dintre tinerii cu aceleași valori. Și a avea un prieten bun, ”de cursă lungă” este un deziderat. Pentru că cea mai eficientă formă de educație este exemplul personal.

 

 

Ce le transmiteți zilnic și să ia fiecare aminte?

Îmi doresc să vadă și să înțeleagă cât de importantă este educația, că pe termen lung doar prin educație vom avea parte de o schimbare reală. Le spun mereu că mințile noastre sunt ca niște motoare, care, pentru a fi funcționale, au nevoie să fie mereu unse, în cazul nostru cu informații corecte și complexe, din domenii cât mai diferite. Altfel, ruginesc. Și le reamintesc zilnic cât de important e cel de lângă noi.  Așa că, ei vă pot confirma, țin foarte mult la respect- față de propria persoană (să fie curați, îngrijiți) dar și față de ceilalți: la salut, la politețe în relațiile interumane. Pot ierta o lecție neînvățată, nu voi trece cu vederea un moment de impolitețe, nici față de mine nici între ei. Pentru că eu le arăt respect, nu încalc nici eu regulile pe care le impun lor. Ar fi minunat dacă după anii de școală, ar reuși să vadă dincolo de ambalajul strălucitor, dincolo de aparențe.

 

 

În copilărie, învățătoarea Liliana Anghel a cochetat cu ideea de a se dedica oamenilor din rolul de asistentă medicală. Tot a oamenilor este în prezent toată, dar a oamenilor mici. A îmbrățișat meseria de dascăl și poartă o mare pasiune acesteia. Nici măcar sintagma „ca să primiți un post, ne uităm și la culoarea pielii” nu a îndepărtat-o de copii.

Acum, este învățătoare, profesor metodist pentru învățământul primar și bursier în cadrul programului pentru profesori Teach for Romania. Acest program reprezintă o altă etapă fabuloasă din viața sa profesională, de aceea îi ofer dreptul de a reda mai multe despre sentimentele fidele pe care le poartă frumoasei sale profesii.

 

 

Doamna învățătoare, cum v-a găsit acest an școlar? Cu același entuziasm ați pășit în școală, cel pe care l-ați purtat și cu 30 de ani în urmă, la începuturile dumneavoastră în învățământ?

„Dacă vrem o lume mai bună trebuie să contribuim la crearea ei” spunea Mahatma Gandhi. O școală mai bună nu se face privind de departe. Trebuie să ne implicăm, să facem tot ce ne stă în putință să transformăm școală într-un loc în care elevii să vină cu plăcere, să fie motivați, implicați, activi , să conștientizeze importanța educației în viața lor. Eu îmi doresc o lume mai bună și o școală mai bună așa că, de peste 30 de ani, fiecare început de an școlar mă găsește cu emoții, entuziasm și recunoștință că Dumnezeu mi-a îndrumat calea să am una dintre cele mai frumoase meserii.

 

Ați fost acea fetiță care se juca „de-a școala” și care, ajunsă la maturitate, în fața unei decizii de a urma o școală, ați ales-o pe cea cu profil pedagogic?

Nicidecum. Când eram mică, discuția era să devin asistenta medicală. La serbarea din clasa I am spus eu o poezie despre asistente, iar tatăl meu a spus: asistentă te fac. De atunci, așa a rămas, că o să mă fac asistentă. Până la sfârșitul clasei a VIII-a eu am tot învățat cu gândul acesta. A venit clasa a VIII-a, am dat examen la Liceul sanitar și, din păcate, nu am luat o notă care să îmi asigure un loc la acel liceu.  Am plâns zile întregi, dar nu pentru că pierdusem șansa de a deveni asistentă cat mai degrabă de rușine că am luat notă mică la examen. Ce îmi aduc bine aminte atunci este că părinții mei nu m-au certat deloc. Au fost alături de mine și m-au încurajat că o să fie bine. M-am dus la Liceul Agricol Fundulea și, când am terminat, în 1991, m-am angajat ca profesor suplinitor de matematică. Am constatat că îmi place foarte mult ceea ce fac. Chiar dacă era o diferență de doar 4-5 ani între mine și elevii de clasa a VIII-a, aceștia mă respectau foarte mult, lucram cu drag iar directorul școlii mă încuraja mereu. În anul următor m-am înscris la Colegiul de Institutori din cadrul Universității Spiru Haret. Nu a trecut mult timp până ce toate acestea s-au transformat într-o mare pasiune. Pur și simplu îi iubeam pe copii, știam că nu puteam să fac altceva decât să fiu învățătoare. Am simțit  că aici e nevoie de mine, că aici pot să fiu varianta mea cea mai bună. Cu aceeași pasiune fac asta de peste 30 de ani.

 

Cine v-a insuflat dragostea pentru carte, pentru copii, pentru educație? Cu toții avem modelepe care le luăm ca reper. Dumneavoastră pe cine ați avut ca punct de referință pe plan profesional?

Dragostea pentru carte mi-au insuflat-o părinții mei. Și-au dorit foarte mult să învăț  și m-au încurajat tot timpul. Îmi spuneau : tu ești deșteaptă, poți să înveți să ai un serviciu ușor, să nu te chinui ca noi. ”Lasă fata să învețe!„ auzeam  foarte des de la părinții mei. Apoi, la școală, eu am simțit că toți profesorii mă iubeau. Mi-au dat foarte mult curaj, m-au sprijinit tot timpul. Când eram la facultate, ca să nu mai cheltui banii pe cărți , foștii profesori îmi împrumutau cărțile dumnealor de metodică, mă ajutau cu diferite materiale. Îmi aduc aminte că unul dintre învățători, deși nu îmi predase niciodată, mi-a dat caietul dumnealui cu notițe din liceu. Doamne, l-am, păstrat ca pe o Biblie.

Dar, cred că cel mai puternic stimulent a fost dorința părinților mei ca eu să ajung cineva în viață. Deși își doreau foarte mult să învăț, niciodată nu au pus presiune, nu au fost amenințări de genul ,,dacă nu iei premiul întâi nu mai primești ceva” și nici promisiuni ,,dacă iei premiul întâi îți luăm bicicletă”. Nici nu ar fi putut să facă astfel de promisiuni pentru că nu aveau bani. Pur și simplu au fost consecvenți, i-am simțit alături de mine pe tot parcursul meu educațional. Asta m-a ajutat foarte mult. Cred că asta ar trebui să facă orice părinte. Dacă tu, ca părinte nu ,,vezi” ce face copilul tău un an de zile pentru că ești ,,ocupat” să asiguri ,,premiul” de la sfârșitul anului, nu te aștepta să aibă rezultate prea grozave. Dacă acestea există, sunt cazuri speciale. Majoritatea copiilor au nevoie de atenția părinților lor, de implicarea lor nu de stimulente materiale.

 

 

Dacă ar fi să faceți o retrospectivă a anilor în învățământ, cum ați defini traseul profesional? A fost unul liniar sau sinuos?

A fost și ușor și greu, dar frumos.  În primii ani de predat, când nevoia de sprijin era enormă, directorul școlii a fost omul pe care eu m-am bazat cel mai mult. Un OM de o calitate rar întâlnită, de la care am învățat enorm . Deși eram la început și nu știam prea multe, dumnealui mă încuraja și mă îndruma. Niciodată nu mi-a reproșat că nu știu anumite lucruri. Orice aveam nevoie să știu, nu mă sfiam să îl întreb.

Am fost și la altă școală, un singur an dar a făcut cât zece,  unde directorul mă desconsidera și îmi arăta asta în fiecare zi. Peste ani, a venit la școala unde eu eram director adjunct. Când a aflat, a rămas pur și simplu șocat.

Însă, peste toate acestea, eu zic că a fost un drum frumos. Preocuparea mea principală a fost să învăț, să mă dezvolt, să reușesc să fiu un profesor bun, să fiu un profesor  care aduce în clasă acea garanție că fiecare elev e ajutat să devină varianta lui cea mai bună. Și cred că am reușit.

 

„Ca să primiți un post, ne uităm și la culoarea pielii”. Ce însemnă această afirmație? Ce mărturisiri îmi puteți face?

A fost o experiență pe care nu cred că o voi uita vreodată în viața mea.  Au fost multe momente când m-am simțit nedreptățită, dar acela a fost cel mai crunt pentru că era pentru prima dată când venea de la un adult. Apoi, m-am obișnuit. Mă doare și acum, dar le suport altfel. Am înțeles că nu e o vină să ai pielea închisă la culoare, important e ceea ce faci tu ca om. Și cred că fac destule, că sunt un exemplu bun pentru cei din jurul meu.  Cum am spus mai sus , după ce am terminat liceul, m-am angajat ca profesor suplinitor de matematică. Însă, în vara aceea eu am participat la concurs pentru un post de învățători. Deși am luat o notă destul de mare, 9,65 refuzau să îmi dea post. Inițial, au invocat motivul că nu o să mă prezint la post. Ghinionul meu a fost că doamna directoare de la școala la care eu am solicitat post era în sala și a spus clar că nu mă primește pentru că ”știu eu cum sunteți voi, nu o să vă prezentați la post ”. De fapt , voia să vină altcineva care luase o notă mai mică decât mine. Eu nu țineam morțiș la școala aceea, voiam oriunde doar să pot face naveta. În acel moment a început aventura: mi-au cerut să fac o împărțire, nerelevantă pentru ce se întâmpla acolo dar, probabil, ca să tragă de timp, apoi  a trebuit să dau o declarație că o mă prezint la post. După ce am scris declarația, unul dintre inspectori a citit-o cu mare atenție, poate găsea vreo greșeală. Nu a găsit și atunci, m-a săgetat cu privirea, avea niște ochi albaștri, înfiorători, și mi-a spus pe un ton zeflemitor ,,credeți că posturile de dau așa oricui, se mai ia și după culoarea la față”. Știu că nu e scris corect gramatical dar am vrut să redau exact cum a spus dumnealui. În tot acest timp, posturile se ocupau, s-a ocupat și cel solicitat de mine, spre bucuria doamnei directoare. În final mi-au dat un post pe care nu îl voia nimeni, foarte departe de casa mea. Pentru că era imposibil să stau cu chirie, a doua zi tatăl meu s-a dus la inspectorat să vadă poate se găsește o soluție. Atunci i s-a spus așa ”doamne, uite, am văzut că fata dumitale știe matematică și o să îi dăm un post de matematică la Aprozi”. Aici puteam să fac naveta, mergeam 30 de minute cu trenul apoi 5 km pe jos. Am acceptat dar m-am dus cu inima strânsă având în vedere experiența trăită. Din fericire, directorul m-a primit cu brațele deschise.

 

 

Un om este construit din mulțumiri sufletești, din tristeți, din provocări pe care le depășește. Care să fi fost provocarea cea mai mare în învățământ? Etichetele, poate?

Eu consider că provocarea cea mai mare o reprezintă faptul că nu mergem toți în aceeași direcție: profesori, părinți, comunitate. Nu înțelegem că acești copii sunt ai noștri, că doar împreună reușim să îi ajutăm. Se caută mereu vinovații  și nu soluțiile. Profesorii spun că elevii nu învață, părinții spun că profesorii nu își fac datoria, comunitatea, nepăsătoare la nevoile elevilor, dă vina pe elevi, părinți, profesori. Aici nu mă refer la comunitatea din care vin eu, ci în general se întâmplă asta.

Vorbind de discriminare, de etichete, acestea au existat și există. Deși se vorbește tot timpul despre nondiscriminare, se fac cursuri peste cursuri, evenimente, simt discriminarea în jurul meu. Am simțit-o ca elevă din partea colegilor, ca profesor, ca cetățean al acestei țări. Asta e, e în firea unor oameni  să judece. Judecă orice, nu doar etnia. Spun în firea unor oameni pentru că nu e normal să generalizăm, nu toți oamenii sunt rasiști. Soțul meu nu este de etnie, prietena mea cea mai bună nu este de etnie. Am foarte mulți prieteni, oameni care mă admiră, mă respectă și nu sunt de etnie rromă. Dar este clar că cei de etnie, oricare ar fie ea, nu pleacă cu același start. Eu am simțit că a trebuit să muncesc mai mult, să demonstrez ce capacități am față alții care au obținut mult mai ușor anumite lucruri.

 

Dar mulțumirea cea mai mare pe care o purtați în inimă?

Deși drumul meu în viață nu a fost unul tocmai ușor, port multe bucurii în inimă.

Pe plan personal, cea mai mare bucurie este fiul meu. El este tot ce mi-aș fi dorit de la viață, tot ce ar putea o mama să viseze . Este sprijinul și mândria vieții mele. Îi mulțumesc lui Dumnezeu în fiecare zi pentru familia pe care mi-a dat-o.

Pe plan profesional bucuria mea cea mai mare este că am avut impact asupra multor copii. Într-o vară, un părinte a venit să își înscrie copilul la școală. A spus că nu vrea să dea copilul la altă doamnă decât la mine pentru ca eu ”l-am făcut om”. Și nu este singurul părinte care a dorit ca și copiii lor să învețe tot la mine. Mă întâlnesc cu foști elevi  care erau clasa a VIII-a în 1991 și îmi spun Sărut mana, doamna!

 

Ce roluri îmbrățișați în societate în prezent? Sunteți în continuare pe funcția de director al școlii, sau metodist? Ce-mi puteți spune?

De-a lungul timpului am purtat multe pălării. Mi-au plăcut toate pentru că au contribuit la dezvoltarea mea, la ceea ce sunt acum. Am fost director adjunct 10 ani, sunt profesor metodist din 2013, am fost implicată în diferite proiecte în cadrul școlii (ERASMUS, POCU) .

Acum, sunt învățătoare, profesor metodist pentru învățământul primar și bursier în cadrul programului pentru profesori Teach for Romania. Acest program reprezintă o altă etapă fabuloasă din viața mea profesională. Este un program intensiv de leadership ce vizează dezvoltarea unor competențe transferabile, critice pentru un profesor care vrea să faciliteze învățare de tip transformațional. Oricât de multe știam despre acest program, nu m-am gândit   că o să fie cu atât de multă învățare, că o să mă redescopăr, că o să reflectez atât de mult la CINE SUNT EU? A fost locul unde , pentru prima dată, am reușit să îmi asum etnia cu adevărat, să vorbesc deschis fără să fiu judecată. Dimpotrivă eram încurajată să fac asta. De anul acesta sunt și mentor în cadrul programului Teach for Romania și m-am bucurat enorm când am văzut cât de mult am reușit dau celorlalți profesori din experiența mea.

O altă pălărie care îmi place enorm și pe care o port cu mândrie este cea de fondatoare a Asociației SPER – Speranță, Performanță, Educație, Respect. Pentru că mi-am dorit să duc impactul dincolo de sala de clasă, făceam asta și înainte dar la un nivel mic, am reușit să înființez această asociație prin intermediul căreia să ajutăm cât mai mulți copii, părinți și oameni aflați în dificultate.  Eu știu cel mai bine ce înseamnă să primești o mână de ajutor atunci când ai nevoie, ce înseamnă ca cineva să îți dea curaj, să creadă în tine. Asta îmi doresc să fac pentru copiii din Budești, să le dau încredere în ei, să fiu acolo pentru ei , să îi fac să înțeleagă importanța educației. Eu sunt unul dintre exemplele că poți să reușești în viață dacă ai ambiție, dacă tu crezi în tine, în ciuda tuturor dificultăților. Iar fiul meu a înțeles misiunea și este alături de mine în această călătorie. Are job-ul lui dar mă ajută foarte mult la asociație.

 

Cum sunt generațiile de azi față de generațiile de pe vremea noastră?

Consider că nu putem compara generațiile de copii. Predau de 32 de ani, am avut atâtea generații și nu am putut niciodată să spun generația trecută era într-un fel față de cea prezentă”. Fiecare are farmecul ei, frumusețea ei, specificul ei. Depinde de noi, adulții cum reușim să ne conectăm cu ei. Consider că cel mai important e ca noi să intrăm în lumea lor, să îi cunoaștem, să le aflăm pasiunile, să îi înțelegem . Doar așa reușim să ne adaptăm fiecărei generații. Se spune despre copiii de azi că s-au născut cu telefonul în mână, în sensul că știu să îl folosească foarte bine de la o vârstă foarte mică. Noi ce facem? Le interzicem telefoanele. Nu spun să folosim exclusiv tehnologia dar nici să o interzicem pe motiv că ”le strică creierul copiilor”. Aud foarte des asta. Eu consider că ne ajută foarte mult. Mă duc în lumea copilului,  mă folosesc de ceea ce  îi place lui și produc învățare mult mai ușor. În felul acesta îi învățăm și pe copii să utilizeze tehnologia în scop educațional. Nu mică le e mirarea când descoperă că pot folosi telefonul în învățare.

 

Dacă ar fi să faceți portretul copiilor dumneavoastră de la clasă, cum l-ați scrie în câteva rânduri aici, public?

Doamne, îi iubesc de nu mai pot. Sunt copii crescuți în modestie , dar cu inima cât un munte. Sunt copii isteți, curajoși și puternici. Ei chiar au înțeles ce înseamnă să ne respectăm între noi, să ne ajutăm între noi, să fim buni oriunde am merge. Au hotărât să se numească Clasa prietenilor fericiți” . Și chiar așa sunt.

 

Ce sentimente purtați școlii care v-a făcut „om mare”? Ce sentimente purtați școlii în care vă exercitați meseria?

Școala care m-a făcut ”om mare” este aceeași scoală unde sunt acum.  Sunt recunoscătoare tuturor care au fost mereu alături de mine , care au crezut în mine, care mi-au dat o mână de ajutor atunci când am avut nevoie. Sunt recunoscătoare și celorlalți pentru că m-au ambiționat să le demonstrez contrariul a ceea ce credeau despre mine și asta m-a determinat să muncesc mai mult, implicit să mă dezvolt mai mult.  Am fost director adjunct 10 ani, timp în care am muncit enorm. Nu regret nicio secundă pentru că mi-a adus multe satisfacții. Respectul copiilor și al părinților arată că mi-am făcut treaba. Continui să muncesc cu aceeași pasiune pentru că îmi pasă de fiecare copil.

 

Azi se încheie primele două săptămâni de școală.

Se încheie ,,adaptarea”.

Tare bine ar fi să ne așezăm lângă copiii noștri și să le spunem:

,,Știu, știu că nu a fost floare la ureche să pășești din vacanță în clasă. Pare că e doar un pas, însă este o străduință și apreciez lucrul acesta!”

 

,,Să știi că și anul acesta școlar te vor cuprinde toate emoțiile: și cele plăcute și cele neplăcute! Cu unele e tare bine și cu unele e destul de greu… Însă toate emoțiile sunt bune. Va crește încrederea în tine când vei ști că dincolo de orice trăire, oricum ar fi ea, soarele tot o să răsară!”

 

 

,,Uite, eu știu că deși nu toate lucrurile au ieșit ca la carte de când a început școala, (da- te-ai trezit și mai greu, ai și întârziat, ai uitat și desenul acasă) tu poți face toate aceste lucruri-și multe altele- bine, mult mai bine! Suntem aici să te susținem când ai nevoie de noi!

Chiar dacă uneori ai rostit cuvinte nu neapărat plăcute, apreciez că ai dorit să îndrepți greșeala. Este important să dorești să repari. Tuturor li se poate întâmpla să greșească”.

 

,,Să știi că este foarte important pentru mine să te văd jucându-te, să te văd alături de prietenii tăi, să te văd construind, desenând, alergând și intrând în roluri. Da, este important să înveți, să te pregătești pentru școală și este la fel de important să ai timpul liber pe care îl dorești.”

 

,,Uite, sunt aici, te ascult: ți-a fost greu, înțeleg. Uneori este greu. Sunt momente vesele și fericite în viață și uneori momente pe care le resimțim grele și apăsătoare. Însă este în regulă, important este că treci mereu peste ele și știi cum să le primești data viitoare.”

 

,,Vreau să reții că este foarte important să îți asculți corpul. Să îți dai seama când ceva nu este în regulă. Și să ne spui asta. Ascultă-ți simțurile, și gustul, și mirosul și auzul și văzul și senzația de pe piele. Nu te îndoi de ceea ce simți și comunică lucrurile acestea.”

 

,,Uite, cum ar fi să ai o listă cu lucrurile pentru care ești recunoscător? Într-o zi poți să scrii 3 lucruri, alteori unul singur. Însă este bine să analizăm, la final de zi, lucrurile pentru care suntem recunoscători. Ne vom dărui stare de bine, știi?”

 

 

,,Ce gest de prietenie ai dăruit azi, ai primit azi? Prietenii buni sunt unul dintre lucrurile cu adevărat importante în viață. Fii unul! Primește prieteni lângă tine!”

 

,,Te iubesc! Și nu doar atât; îmi place de tine! Te plac pentru că ești vesel, glumeț, darnic, atent, te cațeri ca nimeni altul pe spaliere, ajuți melcii care traversează poteca, pui grăunțe pentru păsărele și aduni castane cu grijă. Ohhh…și sunt atât de multe alte lucruri pentru care te plac…”

 

Și câte și mai câte poți spune după primele două săptămâni de școală! Lista e lungă, iar fiica ta și fiul tău așteaptă cu inima laaaarg deschisă să primească vorbele tale calde și pline de încredere. Vă las acum. Știu că vreți să stați de vorbă….

 

Datoria morală a unui cadru didactic este aceea de a contribui la conturarea personalității a celor a căror destine îi sunt încredințate. Ioana Stegariu a îmbrățișat de tânără această responsabilitate frumoasă și prețioasă, dorindu-și chiar de mică să fie unul dintre pilonii importanți din viața copiilor. Se pare că planurile de atunci, din vremea copilăriei sale, coincid cu cele de acum.

A fost inspirată de propria învățătoare pe care a avut-o și care a reușit, prin exemplu, să îi insufle iubirea pentru tot ce înseamnă sistemul educațional. A plecat în călătoria sa academică cu valori și convingeri bine închegate transmise în interiorul familiei sale care, cred cu tărie, au ajutat la formarea și creșterea dezvoltării sale. I-a venit rândul să împărtășească. Nu o face oricum, ci cu multă dăruire și dragoste sinceră față de toți copiii, mai ales față de cei din mediul rural, unde se cunoaște că șansele din comunitățile rurale sunt mai mici.

Ioana e omul care face bine societății. Redă portretul clar și concis al unui dascăl tânăr care și-a găsit un vector în viață.

 

 

Ioana, ce este un profesor pasionat în accepțiunea ta?

Pentru mine, profesorul pasionat este acel om care nu doar transmite un set de informații, ci inspiră elevii și colegii profesori, cultivând dorința pentru învățare, înțelege și de ce crește ca individ.  Un profesor pasionat este acel educator care se dedică cu inima și sufletul meseriei de a învăța și de a ghida elevii.

În accepțiunea mea, un profesor pasionat trebuie să aibă anumite trăsături definitorii: entuziasm contagios (atât în raport cu elevii, cât și cu profesorii), dedicare și devotament, înțelegere profundă a rolului pe care îl deține vizavi de viitorul elevilor, empatie și susținere, comunicare asertivă, inspirare și modelare a caracterului, flexibilitate și adaptabilitate.

 

Tânără, dar cu viziuni mărețe. Ce planuri ai pentru tine?

În ansamblu, planurile mele implică creștere continuă, dezvoltare personală și contribuție la dezvoltarea comunității în care trăiesc. Sunt hotărâtă să aduc schimbări pozitive și să îmi urmez planurile cu pasiune și determinare.

 

Ce valori dorești să le insufli elevilor tăi?

Caut să insuflu elevilor mei valori care să nu-i ajute doar în sala de clasă, ci care să îi ajute să devină indivizi echilibrați și etici, niște cetățeni activi și contributivi în societate: curiozitate, respect, empatie, responsabilitate, colaborare, autodisciplină, confidență, perseverență.

 

 

Ce valori ai primit la rândul tău în interiorul familiei tale? Cu ce povețe ai plecat în viață insuflate de ai tăi părinți?

Valorile pe care un copil le primește de la părinți joacă un rol important în dezvoltarea sa personală și își găsesc ecoul și îndrumarea în întreaga viață. La fel este și în cazul meu. Le sunt foarte recunoscătoare părinților în primul rând pentru iubirea și suportul necondiționat. Ei mi-au insuflat dragostea pentru școală, sădindu-mi astfel dorința de învățare, m-au învățat ce este empatia, înțelegerea, respectul și toleranța. M-au ajutat să-mi dezvolt încrederea în propriile forțe și să devin un adult echilibrat din toate punctele de vedere.

 

Ce dorințe avea fetița Ioana când era mică legate de meseria pe care o va alege în viață? Coincid planurile de atunci cu cele de acum?

Am vrut să fiu învățătoare încă din copilărie. Am fost inspirată de propria mea învățătoare. Dincolo de conținuturi m-a învățat cum să învăț eficient, ceea ce mi-a fost un real ajutor ulterior în parcursul academic.

Planurile mele din copilărie, de a ghida elevi în procesul de învățare, s-au materializat. Sper să aduc lumină în mintea și sufletul meu, așa cum am primit la rândul meu.

 

Cum sună frumoasa ta escapadă academică?

Totul a început în satul natal, Vânători, unde am învățat de la grădiniță și până la finalul ciclului gimnazial. Am continuat studiile liceale la Pașcani, unde am făcut naveta zilnic.

Am făcut Facultatea de Psihologie și Științe ale Educației, specializarea PIPP la UAIC Iași, după care m-am angajat. Cu încredere și hotărâre am ales să continui cu un masterat în domeniu, Diadactici aplicate pentru învățământul primar, în cadrul aceleiași facultăți.

 

 

De când faci parte din programul Teach For Romania și ce ți-ai luat frumos pentru suflet în acest timp?

După doi ani la catedră mi-am spus că am nevoie de noi provocări și contexte care să mă ajute să-mi dezvolt competențele. Fac parte din programul Teach for Romania de un an, timp în care am reușit să creez conexiuni profunde cu oamenii din comunitatea Teach, am învățat să gestionez provocările cu încredere, să văd impactul acțiunilor mele. În acest program am fost încurajată să învăț constant și să-mi dezvolt abilitățile de predare, gestionare a clasei și comunicare. Am participat la numeroase ateliere metodice care mi-au arătat să mereu este loc pentru mai bine.

 

De ce ai ales să faci parte din această organizație și să îți dedici toată dragostea și cunoștințele față de copiii din mediul rural?

Sunt la bază un copil din mediul rural. Mi-am dorit dintotdeauna să mă întorc în mediul rural și să produc un impact pozitiv prin activitatea mea. Cred cu tărie în puterea educației de a schimba vieți. Am văzut mereu învățarea ca pe o cale de eliberare și am simțit că pot aduce o schimbare reală în viața copiilor prin oferirea accesului la educație de calitate.

Experiențele mele personale m-au învățat că fiecare copil are un potențial uriaș, indiferent de contextul socio-economic sau familial din care provine. Deseori, copiii din comunitățile rurale nu au aceleași oportunități ca ceilalți, prin urmare, văd învățarea ca pe o modalitate de a deschide uși și oferi șanse pentru un viitor mai bun.

Decizia de a preda în mediul rural nu a avut o legătură directă cu organizația. Ceea ce m-a condus de fapt spre Teach for Romania a fost faptul  am simțit că pot aduce propriile mele abilități și resurse în acest efort colectiv de a transforma sistemul de învățământ și de a oferi șanse egale tuturor copiilor.

În final, aleg să-mi dedic dragostea și cunoștințele față de copiii din mediul rural pentru că sunt de părere că fiecare  copil merită să fie încurajat, susținut și ghidat să își atingă potențialul maxim.

 

Ioana, ce ai învățat de la copii? Se spune că și noi, oamenii mari, învățăm de la cei mici la rândul nostru.

Am învățat multe lucruri importante de la copii în ultimii trei ani, însă cea mai importantă lecție e legată de bucuria din lucrurile simple. Fie că este vorba de un joc nou, de o metodă nouă, o reușită sau un material didactic copiii se bucură sincer. Ei găsesc bucurie în cele mai mici si simple lucruri. Acum apreciez frumusețea din momentele cotidiene și să nu neglijez micile bucurii ale vieții.

 

 

Dacă ar fi să faci un exercițiu de imaginație, unde te-ai vedea peste zece ani?

Peste 10 ani m-aș vedea într-un punct al vieții caracterizat de dezvoltare personală și realizări profesionale semnificative. Dar, indiferent de cum vor evolua lucrurile mă văd încă alături de copii, sprijinindu-i în procesul lor de învățare și dezvoltare. Indiferent de direcția în care se îndreaptă lucrurile în viitor, angajamentul meu față de educație și față de copii rămâne neschimbat. Vreau să continui să inspir și să ajut noile generații să își atingă potențialul maxim, să descopere lumea înconjurătoare și să devină cetățeni responsabili și bine pregătiți pentru viață.

 

Șahul este o pasiune pe care o insufli și copiilor?

Da, șahul este o pasiune pe care o insuflu copiilor pentru că o consider o activitate extrem de benefică pentru dezvoltarea lor. Șahul nu doar dezvoltă abilități logice și strategice, ci are și o serie de beneficii cognitive, emoționale și sociale. Pe lângă timpul alocat acestui sport la școală, o parte dintre elevii mei participă în weekend la antrenamente organizate de Asociația Club Sportiv „Pionii Regelui” și concursuri lunare.

Încerc să transmit și colegilor profesori din toată țara importanța practicării acestui sport la vârstele mici, prin intermediul rolului de formator în cadrul proiectului național „Educație prin șah” furnizat de CCD Ialomița în parteneriat cu Federația Română de Șah.

 

Când ai descoperit jocul minții?

Am descoperit șahul în copilărie, ghidată de tatăl meu. Încă de mică știam să joc șah, dar nu înțelegeam pe deplin valoarea sa. Cu toate acestea, în urmă cu patru ani am avut o revelație în ceea ce privește impactul său, în momentul în care am intrat în contact cu Pionii Regelui. Mai exact când am cunoscut copiii care practică acest sport. Acest club mi-a arătat cât de profund poate influența dezvoltarea abilităților cognitive și a gândirii strategice și m-a inspirat să explorez mai mult această lume.

De atunci am devenit pasionată de șah și am început să împărtășesc beneficiile sale cu alții, copii și adulți, în speranța că vor experimenta valoarea extraordinară a acestui joc minunat cât mai mulți copii.

 

Șahul este o pasiune sau a devenit un mod de viață având în vedere că o parte din familia afiliată datorită căsătoriei tale a fondat Pionii Regelui? Ce poți împărtăși cu noi? Ce rol ai?

În ceea ce privește legătura mea cu șahul și implicarea în clubul Pionii Regelui, pot să împărtășesc cu voi că pentru mine, șahul nu este doar o pasiune, ci un mod de viață și o sursă constantă de inspirație. Îmi place să văd cum acest joc complex îi învață pe oameni să gândească strategic, să ia decizii înțelepte și să dezvolte calități precum răbdarea și concentrarea.

Alexandru și Vlad Stegariu au pus bazele clubului Pionii Regelui cu dorința sinceră de a aduce beneficiile acestui sport comunității. Împărtășesc această viziune și m-am angajat să contribui la dezvoltarea clubului prin promovarea valorilor și beneficiilor jocului de șah. În calitate de voluntar, am avut ocazia de a interacționa cu mulți copii talentați și pasionați de șah.

Am avut bucuria de a-i cunoaște și de a-i ajuta pe numeroși copii care au trecut pragul clubului Pionii Regelui. Prin lecțiile de șah și activitățile organizate, am fost martorul evoluției lor pe tabla de șah, dar și în dezvoltarea lor personală. Am văzut cum șahul îi învață să-și canalizeze creativitatea în strategii de joc, să-și dezvolte abilitățile de rezolvare a problemelor și să-și construiască încrederea în sine.

Faptul că acești copii au venit la club și au luat parte la activitățile noastre a demonstrat că șahul are puterea de a aduce împreună oameni cu interese similare și de a construi comunități solide. În calitate de învățătoare și voluntar, am fost mândră să îi susțin pe acești tineri jucători în călătoria lor de a deveni mai buni atât în jocul de șah, cât și în viață.

În încheiere, am învățat că șahul nu este doar un joc, ci o călătorie de autodescoperire și dezvoltare personală, iar prin clubul Pionii Regelui, am avut șansa să împărtășesc această călătorie cu mulți copii minunați și să îi încurajez să-și urmeze pasiunea pentru șah și să crească învățând din fiecare mutare.

 

 

Sistemul educațional este mult mai bogat odată cu implicarea nefragmentată a educatoarei Florentina Romanescu. Dascăl premiat Merito în acest an școlar, formează caractere frumoase și își asumă responsabilitatea cu inima deschisă față de cele mai nobile suflete, copiii.

De peste trei decenii se află printre ei. În mijlocul lor, crede că tărie că se simte cel mai bine. Se menține vie datorită profesiei alese. Ceea ce face reprezintă motorul unei vieți încărcate doar cu gânduri senine și pozitive. Găsește zilnic resurse pentru a contribui la o viață cât mai calitativă a copiilor. Se îngrijește cu dragoste de ei, îi educă cu blândețe și-i învață să transforme bucuriile mici în bucurii mari pentru sufletul lor. Să o cunoaștem!

 

 

Să facem un exercițiu: cum e Florentina-omul? Cum e Florentina-omul de la catedră?

Florentina – omul este sensibilă, emotivă, uneori anxioasă, energică, dornică de perfecționare, punctuală, repezită, protectoare, generoasă, sinceră și cu  o mare încredere în oameni.

Florentina – omul de la catedră (în Step nu există catedră, totul este de la egal la egal), educatoarea este curioasă, neliniștită, este tot timpul în căutare de idei de a face lucrurile  interesante pentru copii, nu aleargă după  hârtii, diplome, lucrează în echipă, tratează cu respect copiii și părinții și pe fiecare membru al grădiniței, se frământă pentru fiecare copil, spune îmi pare rău, își ține promisiunile făcute.\

 

Cea dintâi educație o primim în sânul familiei. Cu ce convingeri ați plecat la drum însușite în interiorul familiei dvs.?

Eu am crescut într-o familie de oameni simpli care cumpărau cărți (cele bune care se obțineau greu) și nu mi-a lipsit nicio carte în toți anii de școală. Adormeam, mică fiind, pe poezia lui  George Coșbuc, ,,Mama” pe care mi-o recita tata și pe care nu am uitat-o nici astăzi. (Care Floruța să ți-o spun, zicea tata! Și George nu mai vine, răspundeam eu!)

Am plecat cu respectul pentru muncă și profesie, m-au educat să fiu un om responsabil și corect, mi-au zis că totul se obține prin muncă și eu am văzut pe pielea mea acest lucru;  tot ceea ce am obținut a fost cu efort, nopți nedormite și muncit peste program.

 

De unde pasiunea și dragostea sinceră pentru copii?

Sunt copil unic și toată copilăria mea am tânjit după un frate sau o soră, îmi plăcea să am grijă de verișorii mai mici, finii și copiii de pe stradă, am suferit chiar dacă am fost înconjurată de dragostea și atenția tuturor, îmi lipsea  cu cine să vorbesc, să  mă consult,  să fac șotii, nu că n-aș fi făcut, dar cred că au alt farmec în doi. Și acum îmi este greu…

La școală, în vacanțe, îmi făceam cataloage și ascultam și puneam note. Eram fascinată de doamna mea învățătoare, Valentina Buzoi, eram prima  ei generație și știam că a fost șefă de promoție. Mi-am iubit dascălii, doamna mea educatoare cu care am avut ocazia să fim colege, nu de grădiniță, a venit în grupa mea și le povestea copiilor mei cum am fost eu, stăteau toți cu ochii mari și atenți fascinați de ceea ce povestea despre doamna lor când a fost la grădiniță.

 

Ce se visa să devină micuța Florentina? Cât de des vă închipuiați că sunteți în fața copiilor și le predați, ori le citeați povești?

Am frânturi de amintiri din copilăria timpurie, dar știu sigur că îmi doream tare mult o profesie legată de copii și cărți. De citit, exersam în fața păpușilor și cu cei mai mici cu care mă jucam.

 

 

Ce fel de copilărie ați avut? Sunteți singura din familie care a ales meseria aceasta?

Am avut o copilărie  senină și lipsită de grijă cu părinți implicați care aveau încredere în mine. Părinții mei proveneau din familii numeroase, șase, respectiv opt frați, poate, și de aceea au ales să fiu doar eu. Și-au ajutat frații să își termine școlile, în casă eram mereu cu o mătușă sau un unchi care trebuiau să mă ia de la creșă, cămin,  atunci când nu puteau ai mei și eram tare răsfățată, dar ascultătoare de altfel. Am o singură mătușă, sora mamei care a fost educatoare și cu care, la începutul carierei mele, mă consultam și o fac și acum, când vorbim la telefon,  o vedeam cum își  pregătea  materialele, cum învăța pentru examene. Mi se părea fascinantă munca ei, era educatoare într-un sat și îmi plăcea atmosfera unei grădinițe cu toate lucrurile în miniatură.

 

Ce sentimente vă încearcă atunci când vă gândiți la începuturile carierei?  

Primul meu de învățâmânt a fost la o casă de copii, Casa de Copii cu Deficiențe, unde plângeam în fiecare zi când vedeam copiii aceea neajutorați, ai nimănui, veșnic flămânzi cu nasul murdar, tunși zero și pictați cu albastru de metil peste tot. M-am îndrăgostit iremediabil de un pici blond cu ochi albaștri, ca un înger, Cristian, căruia i-am oferit toată grija și iubirea mea. Îl aduceam acasă, îl vizitam la spital, căci în urma unei neglijențe, a fost opărit de o infirmieră. Îi spuneau ,,Mototolul lui d-na Flori.” Acolo am înțeles că nu poți face această profesie dacă nu iubești copiii, era atâta nevoie de iubire acolo și  personalului nedidactic îi lipsea acest lucru. Am avut sentimentul acela de  durere și neputință, la vremea aceea, că nu am putut schimba mentalitatea celor care lucrau acolo. Eu și colege mele educatoare, cât am lucrat acolo, le-am oferit toată  dragostea .

 

Din ce an vă aflați printre copii?

Din anul 1990.

 

Ce înseamnă a fi educator? Ce înseamnă să fii educator Stepy By Step?

Pentru mine, a fi educatoare, este o bucurie, este cea mai nobilă profesie din lume. Nu cred că te poți încărca cu energie, tinerețe, frumusețe decât în mijlocul copiilor. Chiar dacă te simți stors de energie, dar nu din cauza lor, ci a comisiilor, hârtiilor care, după umila mea părere, au fost introduse pentru a ne bloca creativitatea.  Eu așa simt.  Copiii sunt cei care te împing să înveți zi de zi. Pentru că ei au o mulțime de întrebări care așteaptă răspuns. Ce înseamnă…. ? mi se pune întrebarea aceasta zilnic.

Să fiu educatoare Step by Step a fost o alegere. Mi-a plăcut tare când am vizitat această grădiniță. Veneam după ani și ani de învățământ tradițional, unde nu m-aș mai întoarce niciodată. O educatoare step by step respectă diversitatea, face  individualizare și promovează principiile democratice în educația copiilor. Copiii nu sunt puși în situația de a concura, jocurile sunt de cooperare, evaluarea  este continuă, copilul învață prin descoperire și interacționează mult cu mediul, iar familia și comunitatea sunt încurajate să fie parte din acest proces. Consider că relația cu părintele este cea mai importantă și ne diferențiază de tradițional. Părintele este partenerul nostru egal în educație și participă la activități ca voluntar, în sala de grupă, este prezent la venirea și plecarea copilului. Întâlnirile cu părinții sunt interactive și au tematici diverse.

 

 

Care este povestea Step by Step? Cum ați ajuns să fiți unul dintre pedagogii care implementează această metodă? Povestiți-mi în câteva idei despre perfecționarea dvs. pe această alternativă educațională.

Totul a început în anul 2004, pe când lucram la Grădinița Armatei din Tulcea, ca educatoare, apoi ca director și care în urma reorganizării, a restructurării armatei s-a  considerat că trebuie desființate niște funcții și au ales grădinița care avea foarte mulți copii pentru două grupe. Probabil, a fost inspectoratul  școlar  care nu a dorit să ne preia și așa s-a distrus o unitate de învățământ. A fost o suferință pentru mine, dar și un pas înainte în activitatea mea.

M-am trezit pe 4 octombrie, după începerea anului școlar, în aer. Sigur că loc liber era la o creșă ce aparținea atunci de Grădinița cu PP nr. 3 Step by Step. Așa am început călătoria cunoașterii acestei alternative educaționale. Eram fascinată de grădiniță, de mediul educațional, de cadrele didactice, de atmosfera caldă și primitoare, de munca de echipă.  Am urmat  toate module de formare cu oameni de excepție ai Centrului Step by Step: doamna director executiv – Carmen Lică, Ioana Herseni, Carmen Anghelescu, Cristiana Boca, dar și colege formatoare din grădinița model de training din vremea aceea: doamna director Ana Pantea, Marilena Peiciu, Ghenciu Agafia, Caramilea Elisabeta, Porfiriu Daniela.

După ce am urmat modulele de step, am participat la concursul de titularizare și din anul 2007 sunt profesor  titular în această grădiniță.

 

Preșcolarii cresc armonios și în echilibru alături de dvs. sub îndrumarea Step by Step. De ce să se îndrepte părinții către această alternativă?

Așa înclin să cred, mă onorează și mă obligă acest lucru. Mi s-a confirmat încă o dată că mă iubesc copiii, părinții mă respectă și că facem o echipă bună împreună. Părinții caută omul din instituție, nu instituția în sine, pe de o parte.

Pe de altă parte, suntem o grădiniță cu tradiție, cu valori cu rezultate deosebite, în centrul orașului, cu o curte generoasă cu clase frumoase, cu o echipă de oameni care sunt într-o formare profesională continuă și care tratează părinții ca parteneri egali în educație. Părinții vorbesc în parc despre ceea ce se întâmplă la grădiniță și compară. Dacă au avut un copil, îl aduc aduc și pe al doilea, al treilea, chiar vin cu prieteni, rude. Am impresia că toată lumea se cunoaște cu toată lumea. Rezultatele copiilor din grădinița noastră, la ciclul primar și gimnazial, ne situează pe primele locuri.

 

Pe ce principii se bazează această alternativă? Cu ce este diferit sistemul acesta față de cel tradițional?

Educația individualizată.  În alternativa Step by Step cadrele didactice caută să se asigure că orice copil achiziționează și dezvoltă aptitudini fizice, cognitive, emoționale, etico-morale, artistice, teoretice, sociale și practice pentru a participa la o societate democratică.

Cooperarea și colaborarea au drept scop verificarea demersurilor și experiențelor individuale de descoperire a lumii și valorizarea lor. Predarea este orientată în funcție de necesitățile copilului. Învățărea se produce prin descoperire, acceptându-se și încurajându-se moduri personale de-a înainta în formarea deprinderilor și în cunoaștere (exemple: scrisul cu mâna stângă, moduri individuale de exprimare și cunoaștere, încurajarea experimentelor de descoperire, etc)

În alternativa Step by Step, învățarea se face în ritmul propriu al copilului. Când e vorba de ritmul de dezvoltare al copiilor, este esențială respectarea stadiului individual al dezvoltării fiecărui copil, al atenției de care e capabil fiecare copil pentru achiziția corectă, și înțelegerea completă a sarcinilor și a modalităților de rezolvare a lor.

Individualizarea este facilitată și de organizarea clasei în centre de activitate. Step by Step îl încurajează pe copil a învăța și a înțelege.

 

Centrele de activitate

Organizarea sălii de grupă sau clasă Step by Step este un element esențial în individualizarea educației. Copiii învață în Centre de activitate – zone delimitate ale sălii, dotate cu material didactic specific fiecărei activități, în care un număr mic de copii rezolvă, individual sau în grup, sarcini adecvate nivelului lor de dezvoltare. Într-o clasă, există un centru de Alfabetizare / de Știință, de Matematică, de Artă (și centru de Audiții) de Construcții, Nisip și apă. Există aici un ,,Scaun al Autorului” pe care fiecare copil devine personajul principal, locul de unde își prezintă ideile și rezultatele și, apoi, le discută cu ceilalți, primind observațiile și sugestiile acestora.

 

Participarea părinților

Alternativa Step by Step consideră părinții ca primii educatori  ai copilului, parte din procesul de învățare. Părinții sunt invitați să participe efectiv la grupă, la procesul de educație în colaborare cu cadrul didactic. Prezența unui părinte un fapt firesc, nici festiv, nici perturbator. Proiectele tematice în care un părinte aduce elemente din sfera lui de activitate îl transformă în personaj principal în educație.  Învâțământul tradițional desparte principial educația școlară de cea din familie, părinții fiind simpli supraveghetori ai îndeplinirii lecțiilor și se comunică doar rezultatele unor evaluări – adesea din perspectivă unilaterală.

 

Formarea continuă

Centrul Step by Step oferă periodic sesiuni de formare și perfecționare pentru cei implicați în acest proces: în primul rând, cadrelor didactice, dar și directorilor, inspectorilor și părinților. Centrul Step by Step acordă asistență tehnică permanentă școlilor, cadrelor didactice și părinților din alternativa Step by Step.

 

 

Învață altceva copilul față decât ar învăța într-o clasă obișnuită?

Urmăm  aceeași programă, doar că diferența constă în metoda de formare a acestora care derivă din principiile Step by Step. Cu toate că stilul de lucru într-o clasă Step by Step pare mai tolerant, democratic  având în centru motivarea copilului pentru descoperire, cultivarea responsabilității personale și a capacității de-a decide, insuflăm valori copiilor ca: încrederea în sine și încrederea în propriul talent, curiozitatea, ascultarea, gândirea critică, expresia de sine, creativitatea, respectarea diversității, bucuria și responsabilitatea.

 

Se spune că ce sădești, culegi. Evident că munca, pasiunea și efortul și-au spus cuvântul și s-au făcut vizibile. Ce le transmiteți tuturor generațiilor pe care le-ați avut și copiilor?

Fiecărei generații în parte, le-am transmis cu sufletul, ochii și brațele, cât sunt de importanți pentru mine, la momentul respectiv. I-am iubit ca pe copilul meu, mai mult timp am petrecut cu ei, decât cu fiul meu, chiar și numele – l-am ales după unul dintre copii. Fiecare are loc lui în inima mea și chiar dacă m-au uitat, (primele generații, poate,  dar nu contează, eu îmi aduc aminte de fiecare, le mai țin minte și numele în proporție de 80%, și anul. Știu că au crescut frumos, sunt mândră de ei, sper să fi contribuit și eu la formarea lor ca oameni și le mulțumesc pentru toți acești ani. Ei m-au ales să le fiu educatoare, am crescut și am învățat împreună, m-au provocat să fiu mai bună ca ieri și să mă schimb eu cu fiecare generație.

,,Aș vrea să nu uite să viseze, să nu renunțe de la primul obstacol, să își  asculte inima și să își  facă  părinții, mândri de ei… Dar cel mai important este ca ei să fie mândri de realizările lor, convinși că au făcut tot ce le-a stat în putere pentru a reuși, că au fost și sunt corecți, inimoși și buni pentru a aduce o schimbare în bine în lume.

Mulțumesc, copiii mei, pentru momentele speciale petrecute împreună, pentru surprizele făcute, pentru că m-ați lăsat să intru în mintea și în sufletul vostru, pentru că am copilărit alături de voi, am râs, am plâns, ne-am susținut, ne-am încurajat, ne-am jucat, am descoperit, am învățat, am evoluat!”

 

 

 

Într-o lume în continuă evoluție și schimbare, discuțiile despre meseriile trecutului și prezentului pot aduce în prim-plan inovațiile aduse de tehnologie. Cu toate acestea, ne punem întrebarea: care sunt meseriile viitorului? Cum se vor transforma domeniile de activitate și cine va deține puterea asupra lor? În evenimentul organizat în data de 9 Mai de către comunitatea CUIB, am explorat aceste întrebări alături de patru tineri ce se pregătesc pentru domenii diferite. Maria Stanca, Luca Onică, Alexandru Rădulescu și Theodor Proca.

 

Acest eveniment a fost moderat de Monica Mocanu, profesor și co-fondator al Teleskop, această discuție își propune să aducă în fața noastră perspectivele și cunoștințele a patru invitați excepționali. Fiecare dintre ei aduce cu sine o experiență unică și o perspectivă diferită asupra meseriilor viitorului.

 

 

Haideți să o cunoaștem pe doamna Monica Mocanu, profesor de matematică și instructor de debate, cu o pasiune remarcabilă pentru educație și dezbateri publice. Fondatoarea aplicației Teleskop și inițiatoarea proiectului “Romania Publică”, ea își dedică timpul pentru a inspira elevii și studenții să-și dezvolte abilitățile de gândire critică și comunicare. Prin inovație și creativitate, ea a adus schimbări semnificative în procesul educațional, fiind recunoscută pentru contribuția sa prin nominalizarea la Gala Merito.

 

Cine este Monica Mocanu?

Deși jobul meu de bază este cel de profesor de liceu, aș putea spune că îl împart în lista de importanță cu alte preocupări. Am fost implicată mulți ani în mișcarea de debate, am condus asociația națională de profil și am inițiat cluburi de debate în școlile unde am lucrat. Poate unul din lucrurile cu care mă mândresc cel mai mult este faptul că am contribuit, alături de colegii mei, la introducerea materiei de dezbateri și argumentare în școli, ca materie opțională. Ca profesor, încerc să țin un ochi deschis la elevii mei și altul la felul în care pot să pun la treabă priceperile acumulate de-a lungul celor aproape 30 de ani de activitate ca profesor. Așa că de câțiva ani am fondat un start-up în zona Edutech (Teleskop) alături de o echipă curajoasă, prin care aducem feedback-ul dar și analizele de date calitative mai aproape de deciziile din școli și din clase. Sunt interesată de mecanismele prin care societatea se poate moderniza sănătos și de ingredientele necesare acestor procese. Având deja o perioadă mai mare în care am observat și am participat la dezbateri publice (educaționale sau din societatea civilă) pot să remarc diverse modificări/creșteri/descreșteri, și pot spune că în această perioadă calitatea dezbaterilor de la noi nu e deloc satisfăcătoare și asta se vede și în slăbirea democrației din ultimii ani. (măsuri legislative luate pentru interese de grup, slabă consultare publică, lipsa dezbaterilor publice din campaniile electorale, lipsa conceptului de asumare politică a unor decizii). Ca să concluzionez, sunt un profesor pasionat de dezbateri și de felul în care putem lua în școli decizii/politici educaționale bazate pe dovezi. Sunt în același timp antreprenor în zona de edutech. Și da, sunt pasionată și de politică.

 

Părerea dumneavoastră despre evenimentul organizat de comunitatea CUIB, este necesar să cunoaștem această latură a inteligenței artificiale?

Evenimente cum a fost seria de dezbateri de la Cuib ar trebui să reprezinte normalitatea. Din păcate, se întâmplă în societatea noastră din ce în ce mai rar. Îi felicit pe organizatori atât pentru modul în care au propus și organizat această serie referitoare la meserii și provocările asociate, cât și pentru felul în care au strâns în jur această comunitate de prieteni inimoși și deschiși la dialog. Dialogul despre AI este unul absolut necesar, atât datorită felului în care automatizarea/tehnologizarea/AI au în ultimii ani impact puternic asupra mersului societății (simplificând, prin dispariția unor joburi și apariția altora), cât și datorită felului în care previziunile atenționează asupra unor accelerări majore a schimbărilor din societate. Întâlnirea în care am dialogat amical despre AI este un lucru sănătos, așadar, pentru mica noastră comunitate.

 

Cum credeți că tehnologia AI va influența procesul de predare și învățare în educație și care sunt cele mai importante beneficii și provocări ale acestei schimbări?

În educație, în acest moment, impactul este la început. Mai precis, sunt mulți elevi care încă nu au aflat, însă sunt și elevi și profesori care folosesc sisteme de tip ChatGpt, aceste “motoare” care se antrenează pe date imense și pe tipuri diverse de respondenți pentru a genera răspunsuri precise și a dialoga cu subiecți umani. În toată lumea, universitățile și centrele de cercetare își pun problema despre cum să administreze acest gen de “producție intelectuală” și dacă ea se încadrează sau nu în sistemul clasic de plagiat. Discuțiile sunt în toi și pentru moment sunt universități care au introdus deja reglementări specifice, altele care au schimbat sistemele de examinare pentru a reduce impactul unor denaturări ale unor proiecte scrise cu acest tip de ajutor. În opinia mea, ChatGPT are deja impact, care desigur poate ușura munca profesorilor (dacă aceștia aleg să-și ușureze munca folosind la proiecte), dar poate îngreuna anumite decizii de tip evaluare. Suntem, aș putea zice, chiar în mijlocul taifunului, dar sunt sigură că vom trece cumva peste prin acțiuni de reglementare legală dar și de practică.

 

Ce impact ar putea avea tehnologia AI asupra carierei și dezvoltării profesionale a educatorilor și cum ar putea aceștia să se pregătească pentru această schimbare?

Aici cred că, pentru început (în România cel puțin), nu văd un impact prea mare, în afară de o pregătire mai ingenioasă pentru examene. Pe de altă parte, eu personal sunt adeptul utilizării cu măsură a tehnologiei/digitalului în procesul de predare/evaluare, măcar pentru faptul că lucrurile importante de la clasă sunt în sistem clasic (și la noi în România încă nu au intrat încă în rutina comună a profesorilor. Mă refer la oferirea de feedback individual fiecărui elev, la evaluările sumative (fără note) care ar merita să fie făcute mai des, la procesul de reflecție care ar merita încurajat în clasă și în afara ei, la întărirea autonomiei în învățare și a metodelor, dar și la renunțarea la diverse practici cum ar fi sancționarea prin notă a indisciplinei, ca să dau un simplu exemplu). Mai precis, cred că au fost de-a lungul ultimilor 10-15 ani tot felul de valuri de introducere a tehnologiei/digitalului în școli, viziunea mea este că, dacă acestea fac viața ușoară profesorilor, atunci merită accesate, fără să se renunțe la lucrurile de bază care țin de felul în care putem face învățarea mai relevantă. În plus, impactul unor anumite schimbări nu se poate măsura decât după o anumită perioadă de timp. Noi nu am măsurat încă ce s-a produs datorită pandemiei și, în general, nu suntem obișnuiți să măsurăm lucrurile importante. Profit de ocazie ca să menționez că Teleskop, la care lucrez alături de colegii mei, începe deja să facă asta, pe indicatori de învățare și analize de date calitative.

 

Ne puteți da un exemplu când AI v-a ajutat sau nu a putut să facă acest lucru?

Eu folosesc ChatGpt pentru diverse interogări (de pildă, am aflat cum arată sistemul de plată după performanță, denumit și Pay Merit în alte sisteme educaționale, pentru a fi mai bine pregătită pentru un debate cu un coleg). De asemenea, la Teleskop, pilotăm acum un sistem prin care AI poate genera niște pattern-uri ale unor serii de răspunsuri mai ample (sute sau mii de răspunsuri) pe anumite tipuri de formulare. Mai precis, platformele digitale încep să testeze tipul de sprijin pe care AI îl poate oferi tocmai prin administrarea rapidă a unor volume mari de informații/date.

 

Un sfat pentru cei tineri!

Rutine sănătoase, standarde înalte, prieteni cu care vă puteți contrazice cu inimă deschisă, oameni de încredere în preajma, ajutor pentru cei care nu se pot apăra singuri, umor. Cine muncește, lumea te vede, vorba domnului Hagi, proaspăt campion cu echipa lui.

 



Despre atenție și musculatură formată în perioada copilăriei

12 aprilie 2024 |
-Iar mi-a spus doamna învățătoare că Marina nu-și poate concentra atenția! Și a spus că poate ar fi bine să o consulte un kinetoterapeut! A spus că a observat că pur și simplu obosește des, că se culcă des pe bancă... Și m-a întrebat dacă...

Cum poți să te joci la matematică? Profesoara premiată Merito Liliana Olărașu: „În proiectul L.I.R.A, problemele de matematică sunt îmbrăcate în texte cu conținut din viața reală, dar care pot fi abordate și din perspectivă literară”

11 martie 2024 |
Atunci când te identifici cu ceea ce faci, nimic nu ți se pare o corvoadă. Din contră, te implici din ce în ce mai multe proiecte și te reinventezi pentru copiii erei noastre. Diploma din liceu o recomanda să fie învățător-educatoare, dar cum ambiția este...

Matricea Românească în Școli #1

28 februarie 2024 |
Astăzi, în incinta Liceului Teoretic Waldorf din București, a avut loc un eveniment deosebit în cadrul proiectului "Matricea Românească în Școli - Dezbateri pentru Viitor". Acest proiect reprezintă o inițiativă ce oferă elevilor de liceu din România o...


O ghirlandă de garoafe roșii pe umerii statuii poetului național

22 ianuarie 2024 |
Elevii Liceului Pedagogic Ortodox „Anastasia Popescu” din Capitală au continuat o tradiție mai veche și s-au reunit și anul acesta, pentru a depune o ghirlandă de garoafe roșii pe umerii statuii lui Mihai Eminescu de la Ateneul Român. Cum a făcut-o adesea,...

Poet la 16 ani

11 ianuarie 2024 |
I-am cunoscut în cadrul unui eveniment caritabil, la care erau prezenți pentru a dărui poezia lor. Atenți și manierați, curioși și emoționați, febrili și sensibili.   Așa i-am perceput noi pe adolescenții minunați ce au făcut o sală...

Cîrlig Marian sau portretul unui învățător care dă înapoi ce a primit școlii care l-a format: „Am știut mereu ce vreau și ce trebuie să fac pentru a fi un învățător care se duce în visele copiilor săi”

19 decembrie 2023 |
A ales să se înscrie la Liceul Pedagogic atunci când vârsta din buletin i-a permis și să dea probele vocaționale. Tată îl dorea pădurar, el a vrut să fie învățător. Inspirat sau nu de alt membru din familia sa care deja studia la liceul cu profil...




După două săptămâni...

22 septembrie 2023 |
Azi se încheie primele două săptămâni de școală. Se încheie ,,adaptarea”. Tare bine ar fi să ne așezăm lângă copiii noștri și să le spunem: ,,Știu, știu că nu a fost floare la ureche să pășești din vacanță în clasă. Pare că e doar...