Tag

scoala

Vasile Postolachi a știut de mic ce vrea să fie: profesor. În copilărie îi aduna laolaltă pe colegii de pe strada sa și le ținea o oră de religie. Putea să fie profesor de oraș, însă a ales să fie profesor de religie în satul Rădăuți-Prut, județul Botoșani, în colțul de nord-est al țării. Vasile este un dascăl atipic pentru zilele noastre: caută donații pentru a-și duce în excursii elevii care nu au posibilități, desfășoară programe caritabile și educaționale care implică oameni din România, Republica Moldova și Ucraina.

 

Două țări, aceeași vorbă

Născut într-o familie care număra nu mai puțin de opt copii, profesorul Postolachi își amintește momentele din timpul verii când pe la ora prânzului mergea cu vacile la Prut și stătea de vorbă cu copiii de pe celălalt mal. “Era un sentiment ciudat pentru mine: cum noi, copii din țări diferite vorbeam aceeași limbă. Ulterior am aflat din poveștile bunicii că pe vremuri între satul meu și Basarabia era un pod, iar oamenii se vizitau“, a spus Vasile Postolachi.

 

Profesorul nu este doar o mașină de transmis informații

 

A urmat cursurile Facultății de Teologie din Iași, apoi masteratul, iar acum este doctorand. Vasile Postolachi e de părere că ora de religie nu trebuie să fie o simplă predare a unor norme reci și inaplicabile, ci trebuie să fie ceva mai mult. “Eu încerc să merg pe metoda tradițională de predare, încerc să aduc la clasă și istorisiri cu care elevul să rămână pentru întreaga viață. Din proprie experiență vă spun că profesorul joacă un rol foarte important în formarea unui tânăr. Profesorul nu este doar o mașină de transmis informații. El trebuie să fie un prieten al elevilor, și un ghid pe drumul întortocheat al vieții“.

 

VasileP_3

 

A adus carte românească în bibliotecile din Basarabia

Profesorul din Rădăuți-Prut a socotit că meseria de la catedră trebuie să aibă și o dimensiune socială. Așa a început împreună cu un grup de profesori proiectul “Cartea care unește inimi“. “Proiectul a luant naștere în anul Centenarului Unirii. De fapt în 2014 am trecut Prutul împreună cu doamna directoare și o mână de profesori. Ne-am oprit la prima școală ieșită în cale: Liceul Teoretic Lipcani. Prin acest proiect am adus carte românească în Basarabia și în nordul Bucovinei. Am unit în cadrul unor activități comune românii din aceste teritorii“, a spus Vasile Postolachi pentru Matricea Românească.

 

Dacă elevul s-a deschis câtuși de puțin spre nevoile celuilalt, atunci ora de religie și-a atins scopul

 

Succesul pe care l-a înregistrat proiectul a stârnit interesul mai multor instituții care s-au implicat pe rând. “Cu timpul ni s-au alăturat și alte școli din Republica Moldova, instituții din Ucraina, dar și școli din România. Pe lângă donații de cărți, proiectul și-a propus ca în anul Centenarului să organizeze o excursie care să unească elevi din trei țări: România, Moldova și Ucraina. Am vrut ca elevii să-și cunoască istoria și să consolidăm legăturile frățești dintre noi. Succesul a fost atât de mare, încât anul acesta am organizat cea de-a doua excursie de acest fel. La finalul proiectului elevii au redactat revista Cartea care unește inimi,  în care se regăsesc creații comune“, a zis Vasile Postolachi.

 

Elevi și profesori uniți pentru a aduce bucurie

În timpul săptămânii Școala Altfel, Vasile le-a propus elevilor săi o altă idee, de astă dată pe principiul filantropiei. Săptămâna respectivă trecea de obicei ca un fel de semi-vacanță, sau cel mult câteva zile de școală cu jocuri în clasă.

 

VasileP_2

 

”Mi-a venit în minte un nou proiect: Omul care dăruiește, bucurie-n dar primește. În această activitate nu mi-am luat doar elevii mei, ci și pe cei de la Liceul Teoretic Lipcani cu tot cu profesori. Atât în preajma Crăciunului cât și a Paștelui ne-am implicat voluntar pentru a aduce o bucurie oamenilor cu o situație financiară precară. Elevii, dar și noi profesorii de pe ambele maluri ale Prutului am fost extrem de fericiți să vedem că puținul dăruit cu dragoste a adus o lacrimă de bucurie pe obrazul atâtor oameni“, își amintește Vasile Postolachi.

 

Omenește vorbind a fost greu, însă dincolo de asta pot spune că în toate a fost lucrarea lui Dumnezeu

 

Puțini știu că toate aceste proiecte s-au realizat cu multă jertfă. Astfel, pentru a-i duce doi ani la rând pe elevi în excursii la care nici nu visau, Vasile Postolachi s-a împrumutat la bancă. Ulterior văzând că banii nu sunt de ajuns, a hotărât să-și doneze bursa primită la doctorat pentru cea de-a doua excursie, iar în paralel a adunat donații de la oameni mărinimoși. L-am întrebat pe profesorul Postolachi cât de greu a fost să strângă aceste donații. “Omenește vorbind a fost greu. Unii au promis, dar nu s-au mai implicat, însă dincolo de asta pot spune că în toate a fost lucrarea lui Dumnezeu. El a scos oamenii potriviți la locul potrivit“.

 

 

Când era mic, Manuel Radu dorea să devină aviator și să piloteze avioane de mari dimensiuni. Astăzi, este preot și conduce Fundația Bucuria Ajutorului, filiala Urlați. 30 de copii proveniți din familii monoparentale cu posibilități materiale reduse sunt în grija lui.

 

Părintele care i-a adus pe copii înapoi la școală

În 1996, după ce absolvise seminarul din București, s-a căsătorit, iar anul următor a fost ales preot. Era foarte tânăr, n-avea mai mult de 21 de ani, și a fost trimis la parohia Valea Crângului, protopopiatul Urlați, în mijlocul unei comunități  care avea 160 de familii. Oamenii nu erau obișnuiți cu prezența îndelungată a preotului: după finalizarea stagiaturii mulți alți preoți din satul lor se transferau în alte parohii. “Atunci mi-am propus să aduc la biserică cât mai mulți credincioși. Cu trecerea timpului am realizat că această dorință de a-i apropia pe oameni de casa Domnului și de a forma o comunitate închegată se poate înfăptui doar dacă îmi voi canaliza atenția către copii și tineri, pe care să-I formez pentru a fi buni creștini“, a spus pentru Matricea Românească părintele Manuel Radu.

 

Bucuria ajutorului este o realitate pe care o poate trăi orice creștin

 

Vizitând oamenii din comunitate, părintele Manuel a observat că majoritatea copiilor se confruntau cu probleme materiale serioase. “Erau copii care nu se duceau la școală pentru că nu aveau cu ce să se încalțe, cu ce să se îmbrace, nici ghiozdane cu rechizite nu aveau. Îmi povesteau învățătorii și profesorii că elevilor li se făcea rău pentru că erau flămânzi. Erau copii care mâncau o singură dată pe zi. Atunci am realizat că trebuie să intervin“.

Fără să mai stea pe gânduri, a început cu lucruri mici: le oferea copiilor care mergeau la școală câte un sandviș și dulciuri. Însă situația era în continuare critică. Cea mai mare provocare a fost lipsa ghiozdanelor, rechizitelor și hăinuțelor. Astfel, împreună cu soția sa Ligia, au transformat casa parohială într-un centru social, iar ei s-au mutat într-un apartament cu două camere. “Am recompartimentat casa parohială, am restaurat-o pentru a obține autorizațiile aferente funcționării unui centru de zi pentru copii”, își amintește părintele.

 

Articol preot Radu Manuel (3)

 

Bucuria de a dărui este molipsitoare

În 2012 a fost înființată Fundația Bucuria Ajutorului, filiala Urlați. Astăzi, în cadrul fundației se desfășoară activități social-educaționale, prin intermediul celor două centre: Centrul de zi pentru copii Sfântul Stelian din orașul Urlați, care sprijină 30 de copii cu o situație financiară precară, și Centrul de găzduire Sfinții Apostoli Petru și Pavel din comuna Ciorani, care oferă spații de cazare, consiliere psihologică și juridică, mamelor victime ale violenței domestice. “La început când copiii veneau la centru ca să mănânce și să-și facă temele, părinții erau ușor dezorientați, nu mai primiseră un astfel de ajutor. Nu înțelegeau cum preotul satului se oferă să le educe copiii, și să le dea de mâncare. Apoi i-am implicat și pe părinți în activitățile gospodărești ale centrului. Avem o livadă de pomi fructiferi și o grădină de legume, păsări, fazani, porumbei“, spune părintele Manuel.

 

Să căutăm lucrurile simple, venite din dragoste și binecuvântate de Dumnezeu

 

Dar părintele nu s-a oprit aici. Tot pentru copii și familiile lor, a înființat o spălătorie de haine socială, dotată cu mașini de spălat și uscat rufe. “Aici vin familiile care nu au posibilități materiale și își spală hainele. Noi le oferim detergent și balsam“. L-am întrebat pe părintele Radu cum a reușit să strângă comunitatea în jurul proiectelor sale. “Tot ce trebuie să faci este să le dai încredere, să le vorbești la nivelul lor și să le asculți problemele. Prin activitatea noastră nu ne dorim ca acești copii să trăiască fără familia lor, de aceea implicarea părinților în activitățile gospodărești este o modalitate de a-i apropia pe părinți de copii și invers“, a spus părintele.

 

Articol preot Radu Manuel (1)

 

Oamenii care produc zâmbete

Activitatea de la centru se derulează cu o mână de oameni. “Suntem zece persoane, dintre care doar trei sunt angajați, restul sunt voluntari. Muncim de dimineața până noaptea târziu. Nu simțim oboseala pentru că ne luăm energia de la cei mici. Avem pedagog care îi ajută pe copii la teme, avem un logoped, apoi un psiholog, un profesor de matematică, unul de română, și unul de engleză. Avem și voluntari vârstnici, cum ar fi un domn pensionar, care vine și spune povești copiilor, iar ei îi spun bunicul. Apoi bucătăreasa, pe care copii o iubesc și o strigă bunica“.

 

Nu putem fi indiferenți în fața suferințelor și a lipsurilor de orice fel, mai ales când ele sunt trăite de copii

 

Iar misiunea părintelui nu se oprește aici. Consideră că mai are multe de împlinit. “În acest moment am accesat un sprijin financiar nerambursabil pentru proiectul denumit Îmbunătățirea Infrastructurii Centrului de zi pentru copii Sfântul Stelian din cadrul Fundației Bucuria Ajutorului filiala Urlați. Prin acest proiect vrem să construim o sală multifuncțională pentru copii“, a concluzionat părintele Manuel.

 

Mihaela avusese o zi absolut grozavă. Totul îi mersese bine la birou, obținuse sponsorizarea pentru proiect, cafeaua fusese minunată, prinsese loc pe scaun în metrou și la dus și la întors. Iar acum, budinca de orez cu vanilie ieșise perfect! Își aștepta fiul foarte fericită. Nerăbdătoare chiar! A simțit că ceva nu este în regulă de cum s-a învârtit cheia în broască. Și apoi ușa s-a trântit. Scurt și cu obidă. Cătălin era vădit supărat și avea niște bolovani mari, deși invizibili, pe umeri. Și cât își dorise Mihaela o seară veselă și liniștită! ”Cum să-l ajut? Cum să-l ajut? Aș vrea să îl fac să se înveselească imediat….” Așa se agita gândul mamei.

 

Am vrea uneori să rezolvăm instant situațiile copiilor noștri

Am vrea uneori să rezolvăm instant situațiile copiilor noștri. Să nu îi lăsăm să simtă greutăți. Și noi am avea mai puțin de lucru cu ei, nu-i așa? Le spunem că ”nu-i nimic”, că ”nu contează”, le dăm un sfat-șablon, le comunicăm că știm noi că totul va fi bine și că soluția ideală e ”aceasta”. Vom face noi maine, ne vom scuza noi la diriginte, vom vorbi noi cu mama colegei. Și o vom desființa pe profa care pare că ne urăște fiul adolescent.

Însă nu aceasta este calea.

 

Dacă îl grăbim, putem să îi dăm impresia că situația pe care a trăit-o e mai mare și mai grea decât este într-adevăr

 

Ca părinți, considerăm că este pe deplin responsabilitatea noastră să rebalansăm ”cheful de viață”, ”starea de bine” în copiii noștri. Cât mai repede posibil.

Cu ocazia aceasta îi privăm de oportunitatea de a ști ce e de făcut când sunt singuri și iritați sau furioși la sfârșitul unei zile de tabără sau după o zi de școală în care lucrurile nu au mers ca pe roate. Când încercăm să rezolvăm tot pentru copii, ei nu vor avea posibilitatea să învețe să se descurce singuri cu temerile și situațiile critice.

 

Acasă este locul de siguranță

Copiii își permit să fie supărați, nervoși, furioși acasă, pentru că acasă este locul de siguranță. Aici au confort emoțional, aici se așteaptă să nu fie judecați, aici pot da măști jos. Au zâmbit frumos 7 ore la școală. Au fost politicoși cu profesorii și nu și-au îmbrâncit colegul deși, pe undeva, merita. Au răspuns ridicând mâna cu cotul îndoit și nu și-au amintit ce înseamnă ”emerit” la testul de la română. Și-au auzit colegii pufnind la răspunsul de la fizică, s-au împiedicat la sport și s-au ridicat cu demnitate deși îi durea încheietura. E epuizant!

 

…privirea noastră ce nu scormonește și nu pune întrebări apăsătoare…

 

Și iată-i intrând pe ușa casei, scanați din prag de ”privirea de mamă” care le studiază microexpresiile și rictusul gurii și postura, ca să fie convinsă că a fost o zi bună. Sau nu. Pare o invazie în spațiul lor mic în care caută să se refacă. Copilul vrea doar să nu fie văzut. Să fie lăsat în pace. Dacă îl grăbim, putem să îi dăm impresia că situația pe care a trait-o e mai mare și mai grea decât este într-adevăr. Sau că ei nu sunt în stare să o rezolve prin propriile puteri.

 

Să numim corect ceea ce ei trăiesc

Sfatul meu este să îi ascultăm și să numim corect ceea ce ei trăiesc: ”cred că testul de la matematică de azi chiar te-a solicitat”; ”pare că acest conflict cu Andrei chiar te macină”.

Dacă se vor simți ascultați, dacă le vom transmite că le vedem emoțiile copleșitoare și că suntem lângă ei, se vor liniști și se vor relaxa sub privirea noastră ce nu scormonește și nu pune întrebări apăsătoare.

 

Mihaelei îi este foarte greu să simtă durerea, frustrarea, neputința lui Cătălin. Însă știe că îl va ajuta să o audă cum îi spune că așa cum un sentiment înălțător dispare, la fel se disipează și unul greu și împovărător. Nimic nu durează o veșnicie. Totul se petrece acum, în acest moment și nimic nu este pentru totdeauna: ”toți avem zile mai grele”, ”a fost doar un singur moment greu”, ”tot ce a fost greu va rămâne al zilei de azi; mâine e o zi cu lucruri bune”, ”îmi pare rău că azi/acum te simți rău”.

Îi dă azi ocazia fiului ei să remarce singur că este doar o conjunctură în câmpul bogat al vieții cu minuni.

 

 

Miorița a luat ființă acum șapte ani. Nu e vorba de poemul din folclorul românesc, ci de ONG-ul Free Miorița înființat de Iulian Angheluță. Ideea îi venise prin 2010, când început să organizeze acțiuni de strângere de alimente și haine pe care le distribuia localităților din apropierea Bucureștiului. Ulterior, ceea ce începuse ca o simplă călătorie pe bicicletă s-a transformat într-o adevărată campanie de electrificare a școlilor și caselor din zonele izolate ale României. Iulian ne-a povestit despre experiențele din munți, pulsul unei comunități în beznă și provocările unei astfel de campanii.

 

Cu Dacia 1300 la Raliul Mongoliei

Prima acțiune a ONG-ului a fost Dacioţi până-n Mongolia. La bordul unei Dacii 1300, Iulian împreună cu alți doi prieteni, au străbătut în vara lui 2012, aproape 16.000 de km de la București până în Ulaanbaatar (Ulan Bator, ”Eroul Roșu”), capitala Mongoliei. Acolo au participat la The Mongol Rally, o competiție care atrăgea atenția asupra copiilor orfani din Mongolia. Dacioții participau acolo în numele copiilor fără părinți din România. N-au câștigat raliul, dar au câștigat ceva prețios, curajul de a lupta în numele unei cauze importante.

Întors acasă, Iulian a plecat în explorarea României rurale, pe bicicletă. Așa a descoperit că unele localități din țară nu sunt electrificate, iar asta s-a transformat într-un nou proiect pentru Free Miorița. Au început cu satul Ursici din județul Hunedoara, dar pe măsură ce au găsit și alte localități în aceeași situație, și-au extins atenția și asupra lor.

 

Fotovoltaicele care aduc lumina. Credit foto: Andrei Becheru

Credit foto: Andrei Becheru

 

 

Oamenii sunt reticenți când cineva vine și le spune că vrea să îi ajute. Se gândesc că va veni o factură după ce plecăm de la ei

 

În spatele acțiunilor de electrificare stă o documentare temeinică. “În primă fază merg la autorități și cer informații despre zona respectivă. Apoi merg la oameni să validez datele pe care le-am primit, vorbesc cu ei, fac fotografii. Urmează partea de sponsorizare, încerc să obțin banii necesari pentru echipamente, și în faza finală revin la oameni și implementez proiectul”, detaliază Iulian Angheluță.

 

Lumina a poposit la Ursici

La Ursici, Iulian a ajuns împreună cu membrii unui club de off road, în preajma sărbătorilor de Crăciun. “Mi-a plăcut zona, dar și oamenii. Deși sunt izolați, am simțit un spirit comunitar, de întrajutorare. Când un sătean părăsea cătunul pentru a ajunge în comuna cea mai apropiată pentru aprovizionare îi suna pe ceilalți și îi întreba dacă au nevoie de ceva. Acolo nu exista lumină, se descurcau ba cu lumânări, ba cu lămpi. Așa că ne-am propus să-i ajutăm pe acești oameni cu un sistem fotovoltaic”, a spus Iulian. Iar planul a fost pus în practică. În 2013, pe parcursul unei săptâmâni au reușit să racordeze nu mai puțin de 15 case.

 

Credit foto: Andrei Becheru

Credit foto: Andrei Becheru

 

 

Omul care a adus lumina în școlile uitate

A urmat apoi școala din satul Ineleț, în Munții Cernei. La momentul respectiv erau doar patru copii care alcătuiau clasele primare cu predare simultană. Free Miorița a adus în această școală atât curentul electric, cât și câteva calculatoare. “După școala din Ineleț am continuat acțiunea de iluminare la încă trei: școala din Dobraia, în Suceava, la școala din Cruhla și la școala din Poieni, care este cea mai mică școală din țară.

 

Copiii din aceste zone sunt marginalizați, se citește pe chipul lor un soi de maturitate rar întâlnită astăzi

 

Dar o acțiune atât de amplă nu se realizează fără mari eforturi. Prima mare dificultate a fost formarea unei echipe care să fie pregătită din toate punctele de vedere. Cooptarea voluntarilor a fost o provocare pentru Iulian Angheluță. “Oamenii au programul lor, așa că pentru mulți e greu să plece de la job și să meargă cinci zile pe teren.

 

Credit foto: Andrei Becheru

Credit foto: Andrei Becheru

 

Când mergi să instalezi panouri fotovoltaice, nu te oprești doar la o familie. Încercăm să mergem la cât mai multe, așa că acțiunile pot dura chiar și o săptămână. Pentru mulți voluntari o săptămână este un termen prea mare. Acum am un nucleu de patru oameni cu care țin legătura și ne punem de acord în privința deplasărilor”, a zis Iulian.

 

Radiografia unei comunități în beznă

Pentru locuitorii marilor orașe este greu de crezut că în România de azi mai există case fără curent electric. Realitatea pe care a surprins-o Iulian Angheluță prin călătoriile sale îmbracă adesea înfățișări dramatice. Prinși la mijlocul unui război birocratic, oamenii din cătunele pierdute ale României își petrec zilele în bezna căreia autoritățile nu par să vrea să-i pună capăt. “Pentru racordarea la rețea, oamenii au nevoie de multe documente, pe care nu le au și care sunt greu de obținut. Sunt frecvente cazurile în care nu au făcut acte de moștenire de la proprietarii de dinainte. Apoi e problema financiară, deoarece costul pentru branșare la rețeaua electrică este foarte mare, și oamenii nu au posibilități”, spune Iulian Angheluță.

Iulian și echipa sa vor să continue ce au început. Acum ei au în desfășurare campania Casa Larisei: vor să construiască o casă pentru o fetiță care locuiește acum împreună cu mama și bunica într-o încăpere de 10 metri pătrați. ”Ne-am mobilizat să-i construim o casă cu tot ce trebuie. Vrem ca Larisa să învețe și să crească frumos”, a concluzionat Iulian Angheluță.

 

 

În timpul studiilor de la Charing Cross Hospital din Londra, Sarah Grant a avut o mulțime de joburi, de la asistent de vânzări în magazine, până la babysitter. În timpul celor 22 de ani petrecuți la Paris, Sarah a întâlnit mulți români. Fascinată, a învățat rapid limba română, și s-a îndrăgostit pe loc de opera lui Caragiale și cultura noastră.

 

Născută în orașul care găzduiește cel prestigios turneu de tenis al lumii, Wimbledon, Sarah a absolvit Universitatea din Londra, apoi a făcut un master la Universitatea Cambridge. Auzise de România și dorea să ne viziteze țara, dar prietenii îi spuneau că nu poate veni aici pentru că nu vorbea limba, era o țară fostă comunistă deci, era foarte periculos. În ciuda acestor impedimente, Sarah a luat avionul și a aterizat pe pământ românesc. Era în anul 2000, “imediat ce am pășit pe acest pământ am început să plâng, simțeam că sunt acasă, și am știut că voi trăi aici cândva”, povestește Sarah Grant.

 

Turneu caritabil la Londra și Paris pentru copiilor din Sighetu Marmaţiei

De atunci a început să viziteze de trei ori pe ani diferite regiuni din România și stătea cât de mult îi permitea programul. Nu au fost simple excursii, la acea vreme Sarah făcea parte dintr-o asociație care îi sprijinea pe copiii din familiile sărace. A început să strângă fonduri pentru un proiect îndrăzneț: renovarea unei creșe în Sighetu Marmației. La acea vreme, Sarah avea mulți prieteni muzicieni, ea însăși cânta într-un cor național. Impresionată de activitatea elevilor din Sighetu Marmației, a organizat împreună cu prieteni muzicieni concerte caritabile, unul la Londra și două în Paris.

 

Sunt unele locuri care au o energie cu care rezonezi, iar România rezona perfect cu mine

 

Scopul turneului a fost să strângă fonduri pentru creşa din Sighetul Marmaţiei. “Tot ceea ce făceam era pentru România, pentru promovarea ei și pentru copiii de aici, nu puteam să suport ignoranța ce afecta România”, a spus Sarah pentru Matricea Românească.

 

1

 

Ore de engleză interactive, cu teatru și muzică

Sarah  predă engleză și este trainer pentru adulții care vor să-și perfecționeze cunoștințele de limba engleză. Însă a avut  în pregătire și câțiva elevi promițători. ”Nicăieri nu am întâlnit tineri așa de isteți, entuziaști, muncitori, ca în România”, a mărturisit Sarah Grant. Devotamentul cu care predă i-a motivat de-a lungul timpului pe unii părinți să facă sacrificii mari. Constrânși de posibilitățile materiale reduse, ei au vândut ce avea mai de preț în scopul educației copiilor lor. “În 2007-2008, am cunoscut o doamnă care își vânduse inelul de logodnă pentru a plăti cursurile copiilor ei. M-am simțit incredibil de onorată și înfricoșată,  pentru că aveam o mare responsabilitate”, povestește Sarah. La orele profei Grant nu ai cum să te plictisești. Folosește cu precădere programarea neuro-lingvistică, întrebuințează teatrul, muzica, jocurile, pentru a facilita procesul de învățare. “Metoda mea încearcă să le reamintească studenților că au aripi și că le pot folosi. Eu nu cred în greșeală, cred în ceea ce înveți din greșelile pe care le faci”, a zis Sarah.

 

Un sistem de educație bazat pe memorare și repetare nu învață un om să gândească și să fie curios

 

Nimeni nu părăsește clasa de engleză fără să învețe ceva nou, fie măcar un cuvânt sau o idee. E una din legile nescrise ale lui Sarah Grant. “Dacă nu învață cu zâmbetul pe buze și nu sunt fascinați de ceea ce fac, înseamnă că am dat greș. Îmi doresc să învețe să fie mândri de ei, și să folosească în societate ce au învățat de la mine”, a mărturisit Sarah. Întrebată de Matricea Românească despre cât de mare e rolul pedagogului în viața unui elev, profa Grant a spus că respectul este cel mai important principiu în relația dintre cei doi. “Dacă un elev de-al are o prezentare în limba engleză și aceasta nu a ieșit bine, mă simt groaznic, pentru că nu i-am dat resursele necesare”, a spus Sarah.

 

Empatia: modelul danez

Și-ar dori ca sistemul educațional din România să-i învețe pe copii empatia față de cei din jur. Așa se întâmplă de ani buni în Danemarca, țara cu unele dintre cele mai performante licee și universități din lume. “Copiii danezi învață încă de la 7 ani să fie generoși, să fie atenți la nevoile colegilor, să lucreze în echipă și nu în ultimul rând să se ajute la teme în funcție de afinitatea fiecăruia”, spune Sarah Grant.

Astăzi, studiul peste hotare este privit cu ochi buni de tinerii români care nu ezită să aplice la universitățile de prestigiu din Occident. Sarah consideră o astfel de experiență mai mult decât benefică, e un lucru esențial pentru viață. “Chiar și pentru un an de zile e bine ca un tânăr să trăiască în străinătate la studii. De ce? Pentru că atunci când ești departe de casă înveți să apreciezi ceea ce ai avut, devii mult mai atent la cultura ta”, a concluzionat Sarah Grant.

 

Sofia ar face orice să nu meargă a liceu. Nu ”școala” în sine o sperie sau o deranjează ci neacceptarea colegilor. Neacceptare sau ignoranță? Nici ea nu mai știe. A încercat mai multe metode de apropiere, așa cum au sfătuit-o părinții. Totuși, metodele nu au dat roade. Este ea cu ea. Și atât.

 

 

Copiii apar în școală și se desprind de aici cu bagaje de cunoștințe dar și cu bagaje largi de emoții pozitive și negative. Complexitatea trăirilor din această perioadă îi poate duce spre stele sau îi poate afunda în abisuri. Depinde mult de noi, ca adulți, să-i observăm, să le eliminăm șabloanele, să îi ajutăm să depășească piedici pe care cei de o vârstă cu ei le așează în față.

Copii populari, acceptați, respinși, ignorați, controversați, ambigui. Toți aceștia vin zi de zi în sălile de clasă așteptând doar să socializeze, să simtă că sunt văzuți și auziți; să fie fericiți.

 

Copiii ignorați

Aproximativ 4% dintre copii au un impact infim în clasă și sunt nesesizați de colegii lor. Ei nu au parte nici de antipatie vădită și nici de simpatie. Un adult nu poate face ferm diferența dintre ei și copiii acceptați pentru că par a fi copii fără probleme. Din păcate, o privire mai atentă indică faptul că ei nu apar pe detectorul din grupurilor sociale. Ei alunecă, se strecoară prin fantele vieții de clasă pentru că nici nu deranjează și nici nu își afișează la vedere suferința. Aceasta din urmă este reală este și totuși neremarcată de nimeni. Ei nu reclamă atenție. Sunt deseori docili, gata să te mulțumească, cu rezultate bune la învățătură, ceea ce reprezintă un alt motiv pentru care profesorii nu sunt preocupați de ei. (Cu atât de mulți copii perturbatori-respinși-agresivi și pasivi, ce solicită mereu atenția și creează probleme, este ușor de înțeles că un copil calm ce își vede de treabă nu va fi remarcat!)

Dacă ar fi cunoscuți, descoperiți, majoritatea copiilor ignorați ar fi simpatizați; le lipsește puterea de a se face vizibili. Ei vin adesea din familii cu un stil social în care rezervarea, izolarea predomină sau vin din familii ce țin mult la intimitatea lor. Dacă familia este ghidată să susțină sociabilitatea fiului/fiicei, copilul ignorant, susținut, poate socializa. Până la sfârșitul gimnaziului, studiile arată că va afla cel puțin un prieten care să îi arate reciprocitate.

 

2

 

Copiii controversați 

Ei sunt cei simpatizați de unii și antipatizați de alții. Aproximativ 4% dintre copii intră în această categorie.

Pot fi clovnii clasei, pe care unii copii îi numesc nostimi iar alții nesuferiți.

Sunt ,,reginele” grupurilor de fete, iubite și copiate sau considerate cu nasul pe sus și insuportabile.

Sunt persecutorii cu acoliți loiali și victime speriate și timorate.

Sunt rebelii ce sfidează autoritatea sădind admirație în unii și protest în alții.

Copiii controversați pot fi cu siguranță sfătuiți și consiliați pentru a înțelege mai bine cum sunt văzuți de cei din jur. Au însă nevoie de maturitate și înțelegere astfel încât să nu fie condamnați să incite controverse pentru totdeauna.

 

Copiii ambigui

În momentul în care adunăm procentele copiilor populari, acceptați, respinși, ignorați, controversați, observăm că nu obținem 100%! Categoriile create nu par a fi perfecte. 20% dintre copii, în urma unui studiu sociometric, nu ating limita de popularitate sau de acceptare…, dar nu sunt nici ignorați, controversați sau respinși. Au multe dintre trăsăturile unei tipologii dar nu suficiente pentru a fi cuprinși ferm într-o tipologie. Ei formează zona ambiguă.

 

Când merg la școală mulți copii au parte de experiențe sociale și educative grozave.

Unii copii, însa, vor fi marginalizați, hărțuiți, traumatizați.

Trebuie să transformăm școlile în locuri în care copiii sunt și se simt în siguranță.

Trebuie să creăm școli morale, cu un cod moral și etic ce luptă împotriva cruzimii și excluderii sociale extreme și excesive.

Dascăli și părinți, deopotrivă!

 

 

Materialul de față este scris sub imboldul lecturii:

Michael Thompson, Catrine O’Neill Grace, Lawrence J. Cohen, ”Prieteni buni, dușmani aprigi”, Editura Herald, București, 2013

 

Un preot din Prahova are în grijă 30 de copii săraci. Pr. Manuel Radu: ”Îmi povesteau profesorii că erau elevi cărora li se făcea rău de foame. Atunci am realizat că trebuie să intervin”

19 Noiembrie 2019 |
Când era mic, Manuel Radu dorea să devină aviator și să piloteze avioane de mari dimensiuni. Astăzi, este preot și conduce Fundația Bucuria Ajutorului, filiala Urlați. 30 de copii proveniți din familii monoparentale cu posibilități materiale reduse sunt în...