Tag

scoala

Sofia ar face orice să nu meargă a liceu. Nu ”școala” în sine o sperie sau o deranjează ci neacceptarea colegilor. Neacceptare sau ignoranță? Nici ea nu mai știe. A încercat mai multe metode de apropiere, așa cum au sfătuit-o părinții. Totuși, metodele nu au dat roade. Este ea cu ea. Și atât.

 

 

Copiii apar în școală și se desprind de aici cu bagaje de cunoștințe dar și cu bagaje largi de emoții pozitive și negative. Complexitatea trăirilor din această perioadă îi poate duce spre stele sau îi poate afunda în abisuri. Depinde mult de noi, ca adulți, să-i observăm, să le eliminăm șabloanele, să îi ajutăm să depășească piedici pe care cei de o vârstă cu ei le așează în față.

Copii populari, acceptați, respinși, ignorați, controversați, ambigui. Toți aceștia vin zi de zi în sălile de clasă așteptând doar să socializeze, să simtă că sunt văzuți și auziți; să fie fericiți.

 

Copiii ignorați

Aproximativ 4% dintre copii au un impact infim în clasă și sunt nesesizați de colegii lor. Ei nu au parte nici de antipatie vădită și nici de simpatie. Un adult nu poate face ferm diferența dintre ei și copiii acceptați pentru că par a fi copii fără probleme. Din păcate, o privire mai atentă indică faptul că ei nu apar pe detectorul din grupurilor sociale. Ei alunecă, se strecoară prin fantele vieții de clasă pentru că nici nu deranjează și nici nu își afișează la vedere suferința. Aceasta din urmă este reală este și totuși neremarcată de nimeni. Ei nu reclamă atenție. Sunt deseori docili, gata să te mulțumească, cu rezultate bune la învățătură, ceea ce reprezintă un alt motiv pentru care profesorii nu sunt preocupați de ei. (Cu atât de mulți copii perturbatori-respinși-agresivi și pasivi, ce solicită mereu atenția și creează probleme, este ușor de înțeles că un copil calm ce își vede de treabă nu va fi remarcat!)

Dacă ar fi cunoscuți, descoperiți, majoritatea copiilor ignorați ar fi simpatizați; le lipsește puterea de a se face vizibili. Ei vin adesea din familii cu un stil social în care rezervarea, izolarea predomină sau vin din familii ce țin mult la intimitatea lor. Dacă familia este ghidată să susțină sociabilitatea fiului/fiicei, copilul ignorant, susținut, poate socializa. Până la sfârșitul gimnaziului, studiile arată că va afla cel puțin un prieten care să îi arate reciprocitate.

 

2

 

Copiii controversați 

Ei sunt cei simpatizați de unii și antipatizați de alții. Aproximativ 4% dintre copii intră în această categorie.

Pot fi clovnii clasei, pe care unii copii îi numesc nostimi iar alții nesuferiți.

Sunt ,,reginele” grupurilor de fete, iubite și copiate sau considerate cu nasul pe sus și insuportabile.

Sunt persecutorii cu acoliți loiali și victime speriate și timorate.

Sunt rebelii ce sfidează autoritatea sădind admirație în unii și protest în alții.

Copiii controversați pot fi cu siguranță sfătuiți și consiliați pentru a înțelege mai bine cum sunt văzuți de cei din jur. Au însă nevoie de maturitate și înțelegere astfel încât să nu fie condamnați să incite controverse pentru totdeauna.

 

Copiii ambigui

În momentul în care adunăm procentele copiilor populari, acceptați, respinși, ignorați, controversați, observăm că nu obținem 100%! Categoriile create nu par a fi perfecte. 20% dintre copii, în urma unui studiu sociometric, nu ating limita de popularitate sau de acceptare…, dar nu sunt nici ignorați, controversați sau respinși. Au multe dintre trăsăturile unei tipologii dar nu suficiente pentru a fi cuprinși ferm într-o tipologie. Ei formează zona ambiguă.

 

Când merg la școală mulți copii au parte de experiențe sociale și educative grozave.

Unii copii, însa, vor fi marginalizați, hărțuiți, traumatizați.

Trebuie să transformăm școlile în locuri în care copiii sunt și se simt în siguranță.

Trebuie să creăm școli morale, cu un cod moral și etic ce luptă împotriva cruzimii și excluderii sociale extreme și excesive.

Dascăli și părinți, deopotrivă!

 

 

Materialul de față este scris sub imboldul lecturii:

Michael Thompson, Catrine O’Neill Grace, Lawrence J. Cohen, ”Prieteni buni, dușmani aprigi”, Editura Herald, București, 2013

 

Când abia împlinise doi ani, mama lui Daniel a hotărât să-l ducă la un spectacol de teatru de păpuși. Copilul căruia cu greu îi puteai ține atenția trează a fost fascinat de ceea ce se întâmpla pe scenă. La ieșirea din sală, mama a fost uimită că, preț de jumătate de oră, fiul ei năzdrăvan rămăsese fascinat de ceea ce văzuse. Douăzeci de ani mai târziu, Daniel este în școli și face spectacole cu marionete, iar astfel îi leagă afectiv pe copii de școala pe care ei sunt predispuși să o abandoneze.

 

Daniel nu a dorit să devină de mic păpușar. Visa să devină jurnalist. Fără să-și fi propus, tânărul a continuat să urmărească spectacole cu marionete. Câțiva actori l-au cooptat în diferite proiecte pentru amatori și a început să învețe de la ei tot ce înseamnă o producție de teatru de păpuși. A văzut cu câtă bucurie lucrau cei din jur. În acele momente a renăscut ceva în sufletul său, era o pasiune pe care spune chiar el ”o cam uitasem”. Cunoștințele dobândite până în acel moment nu erau satisfăcătoare. Daniel voia să învețe mai multe despre această artă. A fost pregătit de colegii lui și a dat examen la Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică din București, și a intrat la secția păpuși și marionete.

 

”Copiii cred că l-au sfătuit pe Pinocchio, dar în realitate se sfătuiesc pe ei înșiși”

 

Când era anul doi de facultate, și-a propus să producă propriile spectacole de teatru. A văzut că teatrele independente nu dau suficientă importanță spectacolelor cu păpuși. Atunci ambiționat a zis: ”Pot să fac mai bine!”. Ce mai trebuia? O echipă cu care să lucreze. Primul membru al trupei a fost mama. De profesie artist plastic, ea a creat primele marionete.

 

2

 

În 2011 a apărut Asociația Centrul Român pentru Educația Artistică și Socială (CREAS), care dorea să obțină finanțare pentru diferite proiecte educaționale. Ambițiile lui Daniel și ale asociației s-au întâlnit. Începutul a fost foarte greu. Fără niciun ban, au apelat la prietenii din breaslă care i-au ajutat fără să le ceară nimic. Nu după mult timp au reușit să câștige două finanțări pentru proiectul ”Pinocchio merge la școală”. Cu banii primiți au cumpărat materiale pentru păpuși, lumini profesioniste, au angajat un scenograf, manager de proiect, contabil. De atunci echipa a crescut. Au început să producă spectacole profesioniste și teatru educațional. Proiectul pentru care au obținut finanțarea este destinat copiilor din mediile defavorizate de la clasa I pana la clasa a IV-a, care nu au acces la cultură. Au început în București, dar au mers cu marionetele și prin satele Banatului sau ale Bărăganului. Au venit la spectacolele lor nu mai puțin de 1500 de elevi cu vârste între 6 și 12 ani.

În paralel au organizat ateliere de educație prin teatru. Ele erau susținute de actrița Dana Rotaru, care îi învăța pe profesori să aplice tehnici actoricești la clasă cu scopul de a-i face pe elevi să fie atrași de școală. Fie că juca într-un cămin cultural sau o sală de sport, Daniel împreună cu actorii Victor Bucur și Andra Mirescu, continua să meargă cu spectacolul ”Pinocchio” prin satele României.

 

”În primul rând îi învățam cum să urmărească o piesă de teatru, cum să se comporte”

 

După fiecare reprezentație are loc o sesiune de teatru forum. ”Încercăm să-i facem să ia parte la spectacol și să ne spună dacă sunt de acord cu protagonistul, Pinocchio. Dacă a luat deciziile bune, și dacă nu, cum trebuia să procedeze. Începem să reluăm povestea astfel și procedăm exact cum spun copiii. Ei îl sfătuiesc pe Pinocchio să nu mai asculte de vulpe, de motan, și să meargă direct la școală. În acel moment ei cred că l-au sfătuit pe Pinocchio, dar în realitate se sfătuiesc pe ei înșiși.”

Daniel spune clar și răspicat: ”Poveștile nu au vârstă”. De acest lucru s-a convins când a văzut multe persoane în vârstă care doreau să asiste la spectacolele pe care le susțineau în mediile defavorizate. ”Vedeam cum bătrânii din sate se bucurau că se întâmplă ceva la ei în sat. Vedeau o păpușă care prinde viață.”

 

1

 

”Arta are calitatea de a te face să te simți bine”

 

L-am întrebat pe Daniel ce crede despre o eventuală oră de teatru predată copiilor la școală. A răspuns fără să stea prea mult pe gânduri: ”Da, ar fi potrivită. Copiii ar învăța să-și exprime ideile fără să simtă că sunt judecați de cei din jur. Există uneori o teamă în relația elev- profesor. Zicem lecția cu teama de a nu fi notați necorespunzător. Nu trebuie să devii mare actor, dar exercițiile pe care le propune teatrul sunt benefice pentru dezvoltarea persoanei.”

Pentru că directorii de școli nu au fost prea entuziasmați de propunerea asociației, managerul de proiect al echipei a apelat la ONG-ul Teach for Romania și de acolo au venit primele școli. După câteva spectacole au început să vină propunerile de colaborare din partea directorilor. Ei au fost cei care i-au îndrumat către acele școli în care riscul de abandon școlar este ridicat. În acest moment programul este în deplină desfășurare până la începutul lunii noiembrie. ” Acum avem șase școli care urmează să fie programate. Deja am programat trei!” spune Daniel gândindu-se la bucuria de pe fețele copiilor atunci când vor vedea spectacolul.

În ultimii trei ani Asociația CREAS a scos trei premiere: Frumoasa și Bestia, Aladin și Pinocchio.  L-am întrebat pe Daniel ce proiecte au pentru viitor și mi-a spus: ”În școli există bullying-ul și ne gândim la un viitor proiect pentru combaterea lui. Să adaptăm povestea Cenușăresei. De multe ori ne place să ne luăm de aspectul fizic și să nu vedem ce este în interiorul colegului.” Timpul se scurge foarte repede. Ceasul din teatru bate ora 16:00. Încep repetițiile. Actorii sunt chemați în scenă.

 

Sunt în nordul Germaniei de două săptămâni și încă nu m-am dezmeticit total în legătură cu ce mi s-a întâmplat. La Jacobs University, Bremen, totul este foarte nou, însă noul acesta îmi e – ciudată senzație – familiar. Sunt înconjurat de tineri din întreaga lume. Reușim cumva să ne înțelegem cu toții. Sunt mirat și curios în orice secundă. O parte din mine cere acces permanent la tot bagajul meu de cunoștințe acumulat de acasă. Și în miez de noapte sau în zorii senini, gândurile mele se învălmășesc și capătă forma aceasta: care este cu adevărat scopul pentru care sunt aici și ce înseamnă acest lucru pentru toți oamenii importanți pentru mine de acasă? Cum mă simte lumea și cum mă percep cei pe care îi întâlnesc? Ce va trezi povestea mea în oamenii pe care vreau să îi servesc în viitor? Ce este pentru mine datoria și care îi este adevăratul rost astăzi?

 

 

Luca_1

 

Sunt Luca Onică și am 19 ani. Tocmai am terminat 14 ani în sistemul de învățământ alternativ Waldorf în București și mi-am dedicat ultimele 16 luni (sau poate toți anii mei) pregătirii academice și emoționale pentru a mi se permite accesul la o facultate de prestigiu. Se vede că munca mi-a fost răsplătită: sunt azi acolo unde mi-am dorit să fiu, cu bucurie lângă sacrificiu, cu nopți tremurânde lângă dimineți încrezătoare, cu eseuri scrise cât pentru o carte despre crezuri, cu îndoieli ce te îngenunchează lângă cuvinte de îmbărbătare ce te fac să zbori.

 

Întotdeauna am căutat să privesc dincolo de mine, asigurându-mă că și celorlalți le merge bine

 

Am fost destul de norocos să fiu educat să am în vedere nu doar binele meu ci și pe cel al celorlalți și am aflat destul de devreme că a duce o luptă înverșunată doar pentru a demonstra că ai dreptate este inutil într-o lume care se bazează în primul rând pe relațiile de calitate dintre oameni. Mi s-a spus că am o putere aparte de a ridica lumea. Nu știu dacă am neapărat un talent anume în acest sens, însă întotdeauna am fost concentrat pe oameni. Privind înapoi, încă din copilările i-am ajutat pe competitorii rivali să își dea mâna, am sugerat mereu reguli care ar fi îmbunătățit orice joc la care luam parte și i-am îndrumat mereu pe cei pierduți. Trăind astfel, am învățat cum să folosesc fereastra atunci când ușile sunt închise. Acest principiu pare să fi prins rădăcini puternice în mine și să mă fi ghidat în toate alegerile mele de până acum. Întotdeauna am căutat să privesc dincolo de mine, asigurându-mă că și celorlalți le merge bine.

În Jacobs University Bremen conviețuiesc 111 naționalități în campusul universității. Este locul ideal pentru mine, pentru că sunt interesat de istorie, evoluția relațiilor internaționale, cultură și comunicare.

 

Mă simt ca și cum m-aș uita la toate canalele de știri din toate colțurile lumii în același timp

 

Când visam ”la facultate” mi-am dorit să găsesc un loc în care să pot crește în toate planurile mele, să descopăr noi orizonturi în care să investesc și mai ales un loc în care să fiu provocat în fiecare zi. Jacobs este toate acestea și mai mult decât atât. Mă simt ca și cum m-aș uita la toate canalele de știri din toate colțurile lumii în același timp. Este normal să vorbesc zilnic despre discrepanța condițiilor de viață din Statele Unite ale Americii sau Mexic, despre mobilitatea în politica recentă din țările din America de Sud, despre Brexit și despre ce se va întâmpla în Germania în următoriul deceniu, despre starea din fiecare țară balcanică, migrația educațională din întregul continent african, conflictele din Orientul Mijlociu și Îndepărtat și chiar divizarea pregnantă dintre generațiile din Japonia. Uneori uit câte lucruri am discutat și trebuie să reiau în mintea mea toată ziua pentru a înmagazina surplusul de informație. Este extraordinar că toți cei care sunt aici sunt deschiși, prietenoși și răbdători cu mine și mă simt binecuvântat că am întotdeauna în jurul meu acești ”profesori” de o seamă cu mine. Ne creștem unii pe ceilalți, ne susținem unii pe ceilalți.

Deși este foarte solicitant și îmi este tot mai dor de familie și casă, știu că este cel mai bun loc în care aș fi putut fi acum.

Încep să simt că în nicio sală de curs din lume nu poți să obții cu adevărat o perspectivă globală a relațiilor și a culturilor lumii, așa cum o faci în sala de mese sau pe iarba verde a campusului atunci când suntem cu toții laolaltă.

 

Ne creștem unii pe ceilalți, ne susținem unii pe ceilalți

 

Pentru mine, ultimele luni au fost de-a dreptul revelatoare arătându-mi lumea din jurul meu într-un nou mod, remodelându-mi puternic gândirea. Am devenit mai conștient de dezavantajele naturii mele de extrovert pronunțat, așa că am tăcut, am privit, am ascultat și am ajuns să înțeleg una dintre cele mai importante idei pentru stadiul meu, în acest deceniu: ce viziune dețin despre mine și cum aș putea eu exista cel mai bine în lume dăruindu-i acesteia puterea mea.

Un lucru greu pentru mine a fost eliminarea filtrelor personale pentru a înțelege ce se întâmplă în jurul meu și am ajuns să realizez că este momentul să mă opresc din a fi un expert ce trăiește doar în bula sa și că doar ieșind din aceasta îmi pot atinge adevăratul potențial. Acum vreau să citesc mai mult ca niciodată, să întreb ca niciodată și să învăț ca niciodată. Știu că este timpul să descopăr ce zace adânc înăuntrul meu.

Să schimb lumea nu este ceva ce știu sau pot să-mi imaginez acum clar cum să fac. Sunt determinat însă să aflu drumuri spre această direcție. Voi lăsa comunitatea academică de la Jacobs să pună lumini în calea mea.

 

Luca_2

 

Crezul meu este că trebuie neapărat să fiu pregătit pentru ceea ce va fi și să înțeleg de ce și cum momentul transformator al viitorului va veni pentru mine și generațiie contemporane mie în cele mai multe planuri ale vieții. Întrebarea mea de căpătâi este acum: cum vom lăsa lumea celor ce ne urmează? Care este moștenirea pe care o lăsăm în urmă?

Ceea ce mi s-a confirmat până acum este că atunci când credința, componentele fizice, logice, spirituale din noi lucrează împreună, putem fi pregătiți să înfruntăm viitorul.

Sunt curios despre mine cel de mâine sau din noiembrie sau din iunie 2029 și aștept să mă povestesc vouă în continuare.

 

Cum reacționezi atunci când copilul tău sparge un obiect valoros din casă, iar apoi nu recunoaște imediat? Dar atunci când fetița ta vine de la școală foarte tristă pentru că toți din clasă au râs de rochia ei hippie? Scarlett Onică a răspuns la aceste întrebări și la multe altele, la Întâlnirile Matricei, în seara de 28 mai 2019. Scarlett este psihopedagog cu mare experiență, specialist în managementul emoțiilor, specialistă în ascultare și doula. Iată mai jos o parte din înregistrarea audio a conferinței și câteva extrase sub formă de text.

 

 

  • De cele mai multe ori, noi ca părinți ne temem de reacția la emoții. Reacția la emoție naște vulnerabilitate. Noi, adulții, suntem educați să ne gândim că această vulnerabilitate nu este bună. Și de asta ne gândim că este bine să nu o arate nici copiii noștri.
  • Ori de câte ori copiii își exteriorizează emoțiile, rugămintea mea este să le validați. Să le spuneți: Ai fost foarte curajos când ți-ai exteriorizat durerea. Faptul că ai spus-o pe un ton mai țipat în clasă, nu înseamnă nimic. Contează că ai fost puternic și ai reușit să-ți recunoști aceste emoții.
  • Este musai să-i învățăm pe copii că și curajul emoțional este tot curaj.
  • în momentul în care se creează o competiție între frați sau între taberele din clasă, fetele vor încerca să fie puternice, să nu exteriorizeze. De ce? Pentru că li s-a spus că sintagma ”ca o fată” arată o inferioritate: alergi ca o fată, arunci ca o fată, joci ca o fată.

 

Scarlett Onică, în Agora Matricei Românești

Scarlett Onică, în Agora casei Bulboacă și Asociații

 

  • Eu recomand foarte mult serile de familie. Sunt seri în care mama și tata pun totul pe stop, se uită la ceas și-și spun: am o jumătate de oră, dar această jumătate de oră o voi folosi la maximum pentru el, pentru ea sau pentru ei. Încercați să oferiți tot ce-și doresc în acea seară, de la bunătăți, la confort emoțional. Să simtă că sunteți acolo numai și numai pentru ei. Și indiferent ce spun, chiar dacă spun vorbe nepotrivite sau etichetări sau taxări, nu folosiți acel moment de seară în familie ca să educați în sensul de a atrage atenția. Lăsați-i să spună ce vor, pentru că numai atunci veți afla ce este în ei și cu ei cu adevărat.
  • Acum ne luptăm în școala românească pentru ca să fie cel mult 25 de copii într-o clasă, dar e bine să știți că idealul unui grup este de 40 de copii cu doi dascăli. Pentru că acolo copiii găsesc multe zone de armonizare și rearmonizare. Dacă sunt 17 copii într-o clasă, iar 15 sunt împotriva ta, iar al 16-lea nu face decât să citească tot timpul în pauză, atunci tu nu te regăsești în nimeni. În schimb, într-un grup mare ai la cine să te duci, ai cu cine să comunici, ai cu cine să te armonizezi și să te conectezi.
  • Ce se întâmplă atunci când nouă ca părinți nu ne place deloc de educatoarea sau învățătoarea copilului nostru: chiar dacă de fapt copilului îi place de învățătoare, o să-i transmitem prin mimică, prin gestică, faptul că lucrurile nu stau bine acolo. Și o să rupem firele dintre ei.
  • Există o tendință de a arăta susținere fetelor în dauna băieților. Le spunem fetelor: Lasă-l, e băiat, la ce te aștepți!, Lasă-i, știi că băieții sunt needucați și răutăcioși! Eu vă recomand, atunci când este un moment delicat, să-i oferim fetiței doar ascultare, să aducem în prim-plan cuiul durerii ei. Iar când ea îi aduce în discuție pe ceilalți, să o potențăm pe ea. Încercați să nu rostiți voi cuvintele grele. O va face copilul, atât timp cât știe că nu va fi amendat pentru asta.
  • Vreau să le dau tuturor celor prezenți, inclusiv mie, o temă: să pregătim pentru 1 Iunie un mic discurs adresat copiilor noștri, în care să le spunem ce sunt ei pentru noi. Pe lângă dulciuri, pe lângă cadouri, îmi doresc să le dăruim și aceste cinci minute în care le spunem copiilor noștri doar ce sunt: Ești minunată că îți dorești atât de multe lucruri pentru care știu că-ți cauți resurse. Ești minunat ori de câte ori vrei să încerci lucruri noi. Și propozițiile trebuie să continue: Ești important pentru mine pentru că…; Vreau să fii mândru de tine din cauză că…. Acest discurs are o condiție: nu-i conține pe dar și pe însă, nimic adversativ.

 

Profesorul Ion-Ovidiu Pânișoară știe răspunsul la întrebări de genul ”ce să-i spun copilului meu ca să-l fac să învețe mai bine?”. El este omul pe care ai vrea să-l consulți când vrei să afli cum să treci împreună cu copilul printr-o traumă, așa cum este moartea cuiva drag. Sau să-l întrebi cum să-l pregătești mental pe copil să abordeze examenul de capacitate sau bacul. L-am ascultat acum câteva zile la Liceul ”Anastasia Popescu”, iar mai jos sunt câteva lucruri utile părinților și profesorilor, culese din expunerea sa cu tema ”Comunicare și emoții în școală”. Prof. dr. Ion-Ovidiu Pânișoară este directorul Departamentului de Formare a Profesorilor din Universitatea din București, conducător de doctorat, autor a 20 de cărți de pedagogie și învățare permanentă.

 

Neajutorarea dobândită. Povestea fericită a campionului la bowling

”Neajutorarea dobândită” este punctul în care o persoană, indiferent de vârstă, a trecut prin atât de multe eșecuri, încât nu se mai poate motiva. Mintea îi spune unei astfel de persoane: ”dacă ai încercat de atâtea ori și nu ai reușit, înseamnă că n-are sens să mai încerci o dată”. Cum se iese din neajutorarea dobândită? Prin ajutor extern. Persoana aflată în această situație trebuie motivată printr-un succes, fie el și contrafăcut. Prof. Pânișoară citează cazul celebru al unui părinte al cărui băiat este foarte dezamăgit că nu-i reușește nicio lovitură la bowling. După o seară de antrenament în care bila nu lovește popicele, băiatul vrea să renunțe definitiv. Tatăl îl convinge a doua zi să mai încerce o dată. Băiatul se lasă foarte greu convins, dar prima sa lovitură este câștigătoare: deși el nu-și dă seama, pista de bowling fusese ușor înclinată de către tată, pentru ca bila să meargă în direcția optimă indiferent de calitatea loviturii. Băiatul nu știe asta și nici nu-și dă seama de intervenția tatălui, dar faptul că dintr-o dată are succes îl motivează puternic să continue antrenamentele. Pista este îndreptată la loc de către tată, dar, surpriză!, loviturile băiatului continuă să lovească ținta. Povestea (reală) se termină pozitiv, cu băiatul devenind campion la bowling. Concluzia este simplă: în caz de neajutorare dobândită, persoana în cauză trebuie să capete gustul reușitei, iar astfel să fie motivată să meargă înainte.

 

Viața se schimbă. Ne schimbăm și noi odată cu ea?

  • Se simte din ce în ce mai mult nevoia unei ”diete” de tehnologie: să folosim în mod controlat tehnologia, care altfel ne invadează viața.
  • ”Nativ digital” este o nouă categorie de oameni, respectiv cei care, în relație permanentă cu tehnologia digitală și universul virtual, sunt subiecții unor schimbări la nivel neuronal.
  • Dintotdeauna între adulți și copiii lor a fost o diferență vizibilă. Totuși, noi ne găsim în mijlocul unei schimbări fără precedent. Lumea copiilor noștri va fi cu totul diferită față de lumea noastră. Iar situațiile de viață cărora le vor face ei față vor fi cu totul diferite de cele cu care suntem noi familiarizați. Asta complică mult lucrurile, pentru că în epoca digitală gestionarea emoțiilor este din ce în ce mai dificilă.

 

Profesorul Ion-Ovidiu Pânișoară, la finalul conferinței despre comunicare și emoții

 

Porți pe hainele tale de zi cu zi emoțiile din interiorul tău

Emoțiile din interior se pot citi în culoarea hainelor pe care le porți. Profesorul Pânișoară enumeră succint stările pe care probabil le-am vrea ascunse, dar le trădăm prin limbajul simbolic al hainelor: negrul înseamnă rebeliune, luptă, ”nu-mi place și vreau să schimb”; violet înseamnă vulnerabilitate și nevoia de a fi protejat; verdele înseamnă egocentrism; roșul semnifică implicare și pasiune.

Pe de altă parte, în universul nostru din interior viața pulsează în ritmuri pe care adesea nu le înțelegem. Dar limbajul emoției este ceva sădit în noi de milenii. Și astfel putem înțelege de ce o anumită stare este puternică și de durată, iar o alta este timidă sau se epuizează rapid: intensitatea cu care trăim o emoție depinde de importanța pe care ea o are pentru supraviețuire, în contextul evoluției ființei umane. Frica, de exemplu, este importantă și necesară, ea te ajută să eviți pericolul și să-ți salvezi viața. De asta frica durează mai mult decât, spre exemplu, starea de bucurie.

 

Cum să trecem printr-o pierdere grea?

Există 8 etape ale procesului de jelire, fiecare în parte necesară și obligatorie pentru recuperare: negare / protest și furie / tristețe și dor / frica sau sentimentul de groază ori de singurătate / acceptarea mentală și emoțională / formarea de noi atașamente sau reînnoirea relației / iertarea (copiii care nu vor trece prin această etapă vor deveni mai târziu victime sau atacatori) / recunoștința (persoana respectivă ajunge să se simtă bine în propria piele).

 

Pedeapsă, recompensă, putere de convingere

  • Pedeapsa nu este un instrument eficient în educație. De ce? Pentru că pedeapsa este ceva rău, cu care omul totuși se obișnuiește.
  • Recompensa trebuie administrată nu după fiecare lucru bine făcut, ci doar din când în când. În acest fel, copilul va fi motivat să lucreze mereu bine, pentru că după fiecare sarcină bine realizată el se poate aștepta să primească recompensa.
  • De ce ascultăm pe cineva? Există două motive: 1) pentru că spune lucruri interesante, și 2) pentru că ne place ca persoană. Dacă un comunicator nu se face plăcut, nu contează că spune lucruri interesante. Ce spune el nu va fi asimilat de auditoriul său.
  • Școala funcționează dacă avem elevi fericiți.

 

Pentru că învățarea eficientă se face prin joc, prof. Pânișoară a creat un joc prin care emoțiile ies la suprafață, iar părintele găsește o cale în plus către sufletul copilului său

O carte care se adresează mai ales celor mici și care le vorbește prin poezie și desene despre cum să-și identifice emoțiile

 

Frica este bună sau rea?

Dintotdeauna, frica a făcut parte din instrumentele de bază ale adaptării la realitatea imediată. Din acest motiv, frica este bună, pentru că mă ferește, de exemplu, de pericolul de a fi mușcat de un câine agresiv. Totuși, atunci când îmi este frică de toți câinii, inclusiv de pudelii inofensivi plimbați de stăpânii lor prin parc, atunci frica se transformă în anxietate și îmi provoacă răul.

De ce se tem adesea copiii să meargă la școală? Surprinzător, răspunsul nu se găsește în școală, ci acasă: de multe ori, frica de școală a copiilor vine din presiunea pe care părinții o exercită asupra lor. Cerința ”să fii cel mai bun din clasă” crează o apăsare pe care copilul o duce greu. Profesorul ar trebui să acționeze pentru a schimba această stare de spirit a elevului, deși adesea n-o face.

 

 

 

 

Mehedinți este un specialist cu o temeinică așezare, cu stagii îndelungate în Franța și Germania, cu o dedicație exemplară față de domeniul său de bază. Dar este un intelectual de viță veche, preocupat de educație, așa încât este autor de manuale și întemeietor de școală pedagogică. Este interesat de bunul mers al lucrurilor în societate, scrie articole de opinie și se impune ca formator, întreține o revistă de larg impact, este membru al Academiei și este un creștin activ.

 

Date personale

S-a născut în 1868, la Soveja, Vrancea. Mama sa nu știa să citească, dar Simion va spune mai târziu că de la ea a dobândit vorbirea frumoasă. Nu mai puțin de 7 frați ai săi au murit în copilărie din cauza vărsatului. Simion a fost unul din cei patru care au supraviețuit. La începutul perioadei adulte a suferit de surmenaj fiziologic. S-a căsătorit la 34 de ani cu fiica unui oier ardelean și au avut un fiu și o fiică. Fiica a devenit soția istoricului C.C. Giurescu, iar fiul a devenit avocat. A murit la vârsta de 96 de ani, la București.

Studii

A făcut seminarul teologic la Roman și București. A făcut în continuare cursuri liceale complete la Colegiul ”Sf. Sava” din București. Cursuri la Seminarul Normal Superior, unde îi are profesori pe Titu Maiorescu și Alexandru Odobescu. Aici își consolidează înclinația pentru geografie.

 

Pământul este casa de educație a neamului omenesc (Simion Mehedinți)

 

Absolvă Facultatea de Litere și Filosofie din București. Continuă studiile de geografie la Paris (École Normale Supérieure) și apoi la Berlin. Virează apoi spre Leipzig, unde face doctoratul în etnografie, cu varianta ”antropogeografie”.

Controversă

A fost uneori acuzat de simpatii legionare. Totuși, este evident că dintre ideile legionare el a fost adept al celor care militau pentru educație și cultul muncii.

Patriot

În vremea studenției a redactat împreună cu Petre P. Negulescu un manifest politic în limba franceză, care a circulat în toată Europa.

 

Podoaba vieţii este talentul, cununa talentului este caracterul (Simion Mehedinți)

 

Fusese tipărit în nu mai puțin de 13.000 de exemplare și vorbea despre situația politică și socială a românilor din Transilvania.

Întemeietorul științei geografice la noi

În anul 1900 S. Mehedinți predă primul curs universitar din România dedicat geografiei. Cursul se ținea în cadrul Facultății de Litere din București. Susține teoria dezvoltării prin diferențierea învelișurilor telurice, respectiv litosferă, hidrosferă, atmosferă și biosferă.

 

Mehedinti_1

 

Academician și ministru

Intră în Academie în 1915 (era din 1908 membru corespondent). Discursul de recepție va avea o temă de antropologie, confirmând deschiderea interdisciplinară a profesorului. Este numit ministru al învățământului în anul 1918 și ocupă acest post timp de 8 luni. În timpul acestui scurt mandat, el a inițiat o reformă profundă a învățământului de la sate. Cariera de politician nu-l tentează mai mult de atât.

Proprietarul Convorbirilor Literare

A fost director al revistei Convorbiri Literare timp de 16 ani și a devenit proprietarul acestei reviste, prin decizia Junimii. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, a donat revista Academiei Române.

Perioada Istanbul și sărăcia de după Război

Împreună cu ginerele și fiul, în timpul Războiului se stabilește pentru câțiva ani la Istanbul. Scopul oficial era să încerce deschiderea unui centru cultural românesc în Turcia. În acest timp, locuința din România i-a fost rechiziționată, iar biblioteca distrusă.

 

Cine a înălţat munca până la iubire, acela a coborât raiul pe pământ (Simion Mehedinți)

 

Întors în țară, a trăit următorii ani în condiții de sărăcie umilitoare, în condițiile în care ginerele său fusese arestat, iar el fusese exclus din Academie din cauza neafilierii la doctrina comunistă. A fost găzduit de biserica Mavrogheni, în casa parohială. În cele din urmă și-a redobândit casa, dar starea în care ajunsese imobilul îl întristează și mai mult.

Valori personale

În utlima parte a vieții își ordonează astfel valorile în care crede: Armata, Biserica, Școala și Academia. Cât despre preocupările științifice, pe primul loc trece geografia, iar pe următoarele antropogeografia, etnografia și pedagogia.

Idei de bază

  • Pământul este ”casa de educație a neamului omenesc”.
  • Crede în valoarea educativă a științei și în vocația specială a omului de știință, care compensează prin munca sa ”inconștiența și aiureala plebei politice și nepolitice”.
  • Este un pedagog și antropolog credincios. A scris un volum cu titlul Creștinismul românesc, în care face o analiză a sufletului românesc pe firul credinței creștine.

Lucrări de istorie

Insula Șerpilor, Observări asupra Dobrogei; Dacia pontică și Dacia carpatică.

Lucrări de geografie

Problemele geografiei contemporane ca ştiinţă despre Cosmos, Eterogenitatea celor patru sfere, Asupra obiectului geografiei. Definiţiunea eiLocul omului în geografie – Antropogeografia, Pământul ca operă a voinţei omeneşti, Asupra unui caz de morfologie geografică.

Lucrări de pedagogie

Altă creştere. Şcoala muncii; Trilogii: ştiinţa – şcoala – viaţa, cu aplicări la poporul român; Poporul – cuvinte către studenţi; Către noua generaţieCreştinismul românesc, adaos la Caracterizarea etnografică a poporului român.

 

 

 

 

 

AUDIO Psihopedagogul Scarlett Onică, la Întâlnirile Matricei, despre cum să ne comportăm în fața emoțiilor puternice ale copiilor noștri și cum îi ajutăm să treacă peste trăirile negative intense

30 Mai 2019 |
Cum reacționezi atunci când copilul tău sparge un obiect valoros din casă, iar apoi nu recunoaște imediat? Dar atunci când fetița ta vine de la școală foarte tristă pentru că toți din clasă au râs de rochia ei hippie? Scarlett Onică a răspuns la aceste...