Familia are  rolul ei în formarea educației, iar profesoara Mădălina Henea vine în întărirea acestei idei. A plecat dintr-o familie unde armonia și pacea domneau, unde cuvintele erau atent alese, unde primau valori și principii bine închegate, unde exemplul propriu a însemnat de fapt instruire și educare.

Tânăra a ales să facă în viață ceva care chiar are sens și îi dă ei un rost. A îmbrățișat meseria de profesor, singura din familia sa, în mijlocul copiilor simțindu-se cel mai bine. Pe lângă omul bun de la catedră, îndrăgit, este profesoara care dorește să îi intersecteze pe elevii săi cu cultura franceză și să le descifreze limbajul acestei limbi.

Profesoara Mădălina este debutantă, dar promite mult și multe. Se identifică perfect cu acest domeniu, chiar dacă o face doar de doi ani. Elevii cu care intră în contact sunt de nivel gimnazial, dar nu a purtat niciodată la braț cu ea emoțiile sau îndoielile. A știut cum să facă ca lecțiile sale să nu fie anoste, să fie colorate, să îmbine muzica cu gramatica limbii sau poveștile cu scrierea creativă la lecțiile de limbă străină.

Să facem un exercițiu: cum e Mădălina-profesoara?

Mădălina – profesoara e foarte calmă, răbdătoare, își alege cu grijă cuvintele, lecțiile, ținutele. Este atentă la emoțiile elevilor și încearcă să îi trateze ca pe niște adulți, așa cum își și doresc.

Cea dintâi educație o primim în sânul familiei. Cu ce convingeri ați plecat la drum însușite în interiorul familiei dumneavoastră și le transmiteți mai departe copiilor dumneavoastră?

Am plecat dintr-o familie unde nu am auzit ceartă între părinți, unde mama nu țipa ca să se facă ascultată, unde noi, copiii, primeam scuze dacă părinții făceau ceva nepotrivit, unde exemplul propriu a însemnat de fapt “educație”.

Ce se visa să devină micuța Mădălina? Sunteți singura din familia dumneavoastră care a ales meseria aceasta?

Nu pot spune cu exactitate ce îmi doream să fac când voi fi mare. Însă făceam ceva: în clasele primare, la fiecare final de an școlar, imediat după ce primeam premiul și serbarea era gata, ajunsă acasă, îmi luam frații și verii și făceam pe învățătoarea cu ei. Odată ce am crescut, am uitat ce vreau de fapt, dar inconștient parcă am ales să urmez studii care acum mă ajută să fiu profesor. Abia în anul al III -lea de facultate mi-am amintit care este menirea mea. În timpul orelor de practică ale modulului psihopedagogic, am realizat că în clasă sunt în elementul meu, că îmi place să dau mai departe ceea ce știu, că vreau să fac mai mult decât un job, să fac ceva ce chiar are sens.

În familia mea, momentan, sunt singura care lucrează în educație, dar multe din trăsături le-am luat de la mama și de la bunica. O aștept pe sora mea mai mică să facă practică în școală ca să își dea seama dacă este și locul ei tot în educație.

Ce înseamnă să fiți profesor pentru dumneavoastră?

Să fiu profesor pentru mine este o responsabilitate aproape egală cu cea pe care o are un părinte, pentru că e necesar să fiu un model așa cum este și un părinte. Copiii imită tot. Am venit într-o zi la școală cu pălărie. A doua zi două eleve purtau pălărie. Cu siguranță și comportamentele unui profesor sunt transmise elevilor, chiar dacă nu de-a doua zi, chiar dacă nu doar cele potrivite.

În același timp, să fiu profesor este și o mare onoare pentru mine. Știind că undeva acolo un copil abia așteaptă ora mea, că își dau silința să pronunțe mai bine în limba franceză, să facă temele mai des, să își ceară scuze de la colegii lor când îi jignesc, toate acestea îmi aduc o mare mulțumire.

De unde sunteți și unde activați în învățământ?

Sunt din județul Iași, născută în comuna Bivolari și predau limba franceză tot în județul Iași la Școala gimnazială Mironeasa.

Ce ne puteți zice despre traseul profesional? V-ați plimbat în multe instituții?

Sunt în sistemul educațional începând cu anul trecut și tot de atunci mă aflu în școala din Mironeasa. Am dat examenul de titularizare în fiecare an pentru a fi sigură că mă întorc la copiii de la Mironeasa.

Care sunt resursele ce vă aduc la catedră?

Vin la catedră impulsionată de gândul că cineva are sau va avea măcar un strop de mai bine în viață datorită mie și de satisfacția reușitei lor atunci când aceasta apare.

Mereu exclam că și noi, oamenii mari, învățăm de la cei mici. Dumneavoastră ce v-ați extras din relația cu elevii?

Am învățat de la copii că fiecare poate în ritmul lui și că nu poți forța lucrurile să fie altfel. Am văzut că ei învață mult mai ușor și sunt mult mai motivați atunci când fac cu mâna lor, când îi lăsăm pe ei să decidă felul în care vor să învețe. Am învățat că atrag atenția printr-un comportament nepotrivit mai mult cei care au nevoie de afecțiune. Și am învățat că ei ne răspund cu aceeași monedă: de exemplu, dacă noi profesorii ne exprimăm emoțiile verbal și le arătăm că nu ne ducem impulsurile mai departe, e posibil ca la un moment și ei să facă asta, să se autoregleze. De aceea, spun că suntem un model în toate, la fel ca un părinte.

Ce clase aveți în acest an? Care este profilul elevilor dumneavoastră?

Predau la clasele V – VIII și am elevi dornici mereu să se implice, în special când e vorba de ceva practic. Tot ei sunt super buni la arte și adoră orele când avem muzică pe fundal. Au o gândire destul de matură și reușim să abordăm și subiecte serioase de discuție, deși în pauze se dezlănțuie. Au foarte multă energie pe care încerc să o canalizez spre ceva productiv.

Cum le captați atenția pentru ca lecțiile să nu devină anoste?

În primul rând, mă străduiesc să fac lecțiile să aibă legătură cu viața lor de zi cu zi. Dacă le place muzica, găsim împreună cântece potrivite în limba franceză pentru a descoperi verbele la timpul prezent. Apoi, am observat că funcționează extrem de bine poveștile. Deja când rostesc ,,vă voi spune o poveste” se face liniște. Îi las pe ei singuri să descopere conținuturile noi, le dau timp să exerseze, mai mult decât fac eu predare propriu-zisă.

Sunt curioși și interesați elevii întrucât vin cu materiale de acasă pentru a contribui la „înfrumusețarea” lecțiilor? Sunt partenerii dumneavoastră?

Da, am avut la un moment dat un proiect în care am învățat în același timp vocabular în limba franceză și în limba romani. Sau dacă aveam lecție despre tradițiile de Paște din Franța, vorbeam și despre cele ale romilor. Copiii aduceau la școală obiecte confecționate de romi și purtau portul romilor.

Când vorbim despre vestimentație în limba franceză, abia așteaptă, mai ales fetele, să poarte ținute ce se potrivesc unei ieșiri la operă și apoi să spunem în limba franceză ce piese îmbracă, ce stil, ce culori, ce caracter poate avea.

Despre familiile acestora ce puteți mărturisi? Vă sunt colaboratori părinții? Reușiți să creați o punte?

Cu familiile copiilor nu am multe legături pentru că nu sunt dirigintă, dar am avut mămici care m-au sunat să mă întrebe cum se descurcă copilul lor la franceză. Dacă am nevoie de ajutor de la părinți, apelez de cele mai multe ori la diriginți.

Ce proiecte ticluiți pe viitor?

Îmi doresc să deschidem biblioteca școlii pentru a crea acel mediu sigur și liniștit în care copiii să poate veni să învețe, să citească, să-și facă temele, să recupereze lacune cu ajutorul orelor remediale, să se joace, să se uite la filme.

În fiecare zi era aproape la fel: Andrei se arunca în mașina mamei și striga, ere nemulțumit, se răstea, se burzuluia.

Se uita pe geam și vedea, parcă, doar lucruri ce îl nemulțumeau. Ba chiar, de câteva ori, când mama i-a reamintit să își pună centura, Andrei a izbucnit în plâns.

Ce e de făcut? Lia, mama lui, este chiar speriată, nu îl recunoaște. În primele două săptămâni de școală totul  părea minunat. Și acum, brusc, asistă la această schimbare.

Ce ar fi bine să știe Lia?

Școala- o provocare pentru cei mai mulți

Pentru cei mai mulți băieți este o adevărată provocare să fie uneori departe de familie. La școală, ce e drept e drept, toată ziua s-au străduit: s-au străduit să respecte regulile, să întrebe doar după ce au ridicat mâna sus, să fie liniștiți și să nu răspundă colegului de bancă care i-a înghiontit și i-a ,,ajutat” să ducă bucla de la litera ,,r” prea sus pe foaie. Apoi, în pauză, nu au reușit să termine gustarea pentru că au fost și la baie și s-au și alergat puțin cu fetele. Și pauza a zburat.

În plus, nu au știut dacă e bine sau nu să răspundă provocărilor, au fost derutați și s-au și blocat când au vrut să răspundă la întrebarea ,,cum ne dăm seama, copii, că afară e toamnă?”

Cum se simt copiii?

Andrei e confuz, obosit, epuizat și stors de energie. Se simte stresat, iar în cupa emoțiilor sale nu mai este pic de fluid care să îl ajute să interacționeze cu răbdare și bunătate și interes și veselie.

Ce e de făcut?

Ar fi grozav dacă am reuși să ne abținem și nu am întreba imediat: ,,cum a fost în pauză?”, ,,cu cine te-ai jucat azi în curtea școlii?” sau ,,ți-a plăcut brânza dulce cu ardei din caserolă?”

Ar fi și mai bine dacă am oferi o mică gustare fiului nostru (băieții sunt mai mereu înfometați) și dacă am reuși să îi surprindem cu ceva amuzant; pare că ai face să râdă este o mare reușită, prin care oferim stare de bine și îi umplem de energie pozitivă. O întâmplare amuzantă scoasă din pălărie sau niște ochelari haioși scoși din torpedou, la momentul oportun, schimbă toată situația tensionată din mașină.

Ar fi nemaipomenit să îi putem lăsa măcar pentru 30 minute să alerge și să se joace într-un părcușor. Natura și mișcare așează în cupa emoțiilor, din nou, starea de bine și disponibilitatea copilului tău pentru conectare optimă.

Lia știe de acum că nu e nimic ciudat în legătură cu Andrei. Înțelege că uneori e dificil ca el să își comunice trăirile și știe că sunt zile ce l-au consumat și l-au lăsat fără energie și disponibilitate. Este răbdătoare și își pune curiozitatea să mai aștepte, să ia un bob de zăbavă și este acolo ori de câte ori fiul ei are nevoie de timp și combustibil pentru a se pune iar pe roate, pentru a redeveni calm și strălucitor.

Muzeul Național al Țăranului Român

Atelierul de creativitate de la Muzeul Țăranului a debutat ca program de educație muzeală în anul 2001, dar acțiuni punctuale au existat chiar în anii ’90, la inițiativa Irinei Nicolau. De atunci, imaginăm cu și pentru copii lecții de etnologie, ateliere de pictură, desen, bricolaj, țesut, cusut, teatru de umbre, dar și animație, radio, imaginat povești. Este felul nostru de a transpune Muzeul Național al Țăranului Român în culori, sunete și întâmplări.

Copiii, uneori și adulții, dobândesc cunoștințe despre sat, țăran, obiceiuri – de ieri și de azi. Câteodată proiectează și „mâinele”. Deprind abilități practice – acul, pila, menghina, aracetul, spata sau sticla nu mai sunt niște nume care te poartă cu gândul la fiare și balauri, ci devin simple unelte de a crea lumi cu sunete, materialități, culori și texturi diferite.

Dat fiind faptul că cei mai mulți copii nu au un program care să le permită venirea în mod individual la ateliere, făcând parte din structuri de tip afterschool, anul acesta școlar ne vom orienta cu precădere către:

• activități de tip atelier adresate grădinițelor, școlilor private și instituțiilor de tip afterschool, la sediul muzeului, în spațiul Atelierului de creativitate, dar și în spații expoziționale, atunci când este posibil;
• activități de tip „specialist invitat”, adresate școlilor de stat. Prin urmare, la solicitarea profesorilor și învățătorilor, putem participa, cu titlu de gratuitate, la diverse ore.

ACTIVITĂȚI PROPUSE:

Ateliere cu Raluca Oprea-Minoiu

Pentru grupuri mari

Muzeul personal (9+)

Oare căștile, brățara de la concertul de acum 3 ani sau trotineta cu care te duci la școală ar putea face parte dintr-o colecție de muzeu? Unul personal sau unul cât pentru o generație sau două?Un muzeu local sau unul național, ba chiar universal?! Dar masca, pietrele adunate de pretutindeni și hanoracul ferfenițit la mâneci, pe care nu te-nduri să-l arunci? Ori jucăria de pluș ascunsă bine, pentru că ești mare, dar, totuși, de nedat?

Oare ce au obiectele de transmis? Și ce povești ar spune, dacă ar putea vorbi? Lângă cine și-ar dori să stea, ce fel de etichetă ar dori să poarte și pe ce afiș?

Hai cu două obiecte pe care le iubești (sau le detești) la muzeu, să le facem celebre pentru o oră sau două. Pleci cu ele înapoi acasă, dar și cu multe povești despre conexiuni, resurse, oameni de pretutindeni și de oricând, despre emoții, despre a fi sau nu original și câte și mai câte. Plus răspunsurile la întrebările de mai sus. Sau cu multe alte întrebări?

Desen de sunete și zgomot (5+)

Ai încercat vreodată să te uiți la un dans fără să auzi sunetul, și apoi, dând drumul difuzorului, totul de pe ecran să capete sens și coerență? Dar doar să auzi-asculți și să ghicești ce se întâmplă „acolo”, cu ochii închiși?

Se tot vorbește despre poluare, inclusiv fonică, despre efectele ei, dar nu mulți ne dăm seama cum acționează sunetul asupra corpului, emoțiilor, gândurilor. Așa că îți propun un atelier de experimentat sunetul: de aici, de la oraș, de acolo, de la țară. Putem să-l desenăm, să-i atribuim gusturi și arome, putem să ni-l închipuim ca pe o adiere de palmă sau ca pe un șut dat cu putere. Te aștept să ascultăm împreună, pentru o oră, viața. De aici, de acolo, de acum, de atunci.

Perna de visat bine (5+) atelier de povești și desen pe pânză

Cu pânze, ațe și sclipici facem o pernă de visat bine: poate o scufundare în mare ori un zbor cu balonul, cine știe?

Vom începe cu o poveste despre libertatea de a visa, apoi ne vom schița propriul vis cu creionul pe hârtie. Cu schița gata vom transpune visul in culori, cu carioci, pe o pânza anume cusută pentru a se transforma în pernă. Pe care copiii o vor umple cu mâinile lor și vor pleca acasă cu o pernă numai bună de visat.

Vorbe desenate (5+)

A-ți arunca ochii pe fereastră, a avea păr pe limbă, a-ți sări inima din piept, a se duce pe apa Sâmbetei, s-a urcat scroafa în copac – hai sa facem împreună o carte-obiect ilustrată. Scotocim după expresii românești sau de oriunde, îți alegi una, o desenezi pe pânză, hârtie japoneză, carton sau plastic și construim împreuna dicționare – cărți ilustrate – povești. Umplem și-un perete de atelier cu lucrările voastre, facem și o instalație și râdem, că doar n-o să plângem, să sară cămașa pe noi!

Pentru grupuri de cel mult 10 copii

Oare ce fac obiectele noaptea în muzeu?! (6+) 

Poate o furcă de tors se transformă în sabia lui Făt-Frumos, un covor devine o grădină cu flori adormitoare, războiul de cusut se transformă într-un soldat din Minecraft. Și împreună alcătuiesc o poveste, pe care o transpunem într-un joc de teatru de umbre.

Ne alegem obiectele (că-i o catrință, că-i un clopoțel de ceramică, că-i o suveică), împreună dăm un rost obiectelor, apoi le desenăm, le decupăm și le spunem povestea la panoul de teatru de umbre.

Povești (re)inventate și jucate (6+)

Prima dată ne vom împrieteni, ne vom cunoaște și ne vom pune puțin corpul la treabă, folosind jocul. Și vocea va face parte din corpul și joaca noastră. Apoi ne vom odihni ascultând o poveste. Când vom descoperi ce personaj ne place mai tare și mai tare, vom porni în a-i da viață, în felul nostru: vom construi o păpușă de pânză sau vom desena sau ne vom costuma și-i vom da și glas și emoție personajului.

Apoi, dacă tot a început să ne placă să lucrăm împreună, vom aduce toate personajele la un loc și vom (re)compune povestea noastră. Pentru a face toate acestea – jucat, ascultat, cusut cu ace adevărate, lipit, decupat, inventat, vorbit, emoționat și iarăși jucat – ar fi bine să avem o întâlnire luuungă (90-120 minute). Să ne tihnească!

Atelier de născocit povești „de acum” despre oameni „de atunci” (7+)

Dacă ai avea 5 sertare cu 1000 de fotografii vechi de când lumea și ar trebui să alegi doar două, pe care le-ai alege? Pe cea cu copii și scrânciob, pe cea cu soldați sau precupeți, sau poate un cal și-un câine? Și apoi, din ce fel de poveste ar face parte aceste imagini? Una SF sau contemporană, un basm cu căpcăuni sau cu personaje din ultimul joc pe calculator?

Prima dată ne vom juca „de-a actorii”, apoi vom scotoci prin sertare cu fotografii din arhiva Muzeului Țăranului și, după ce ne vom alege cele mai frumoase fotografii, vom compune împreună o poveste. Pe care apoi o vom dramatiza, că doar de aceea ne jucăm prima data de-a actorii!

Ateliere cu Beatrice Iordan

Pentru grupuri mari

Ileana și Făt-Frumos (5+)

Hârtia poate spune multe povești, ea este fața pe care oamenii scrijelesc, din cele mai vechi vremuri povești din semne grafice care duc la formarea unui cuvânt, propoziții, fraze, povești.

La atelierul de păpuși din hârtie spunem povești prin modelarea hârtiei, aceasta prinzând viață în diferite figurine, personaje care populează basmele și snoavele românești.

Atelier de teatru de umbre (4+)

La început copiii vor afla ce este teatrul de umbre, când și unde a apărut. Li se va istorisi două legende care vorbesc despre începuturile teatrului de umbre.

Apoi, pe baza unei povești simple copiii vor trece la lucrul efectiv: vor fi împărțiți pe echipe și vor lucra siluetele reprezentând personajele poveștii. La sfârșit fiecare echipă va realiza o scurtă reprezentație teatrală: ei vor mânui la panou siluetele tocmai construite și vor interpreta povestea propusă de coordonator.

Broșe din lână netoarsă – Ghinde colorate (5+)

Tehnica de împâslire cu ajutorul apei și săpunului

Folosind lâna netoarsă, apă și săpun vom împrieteni cu lâna, modelând-o în mici figurine moi și pufoase care ne vor înfrumuseța puloverele noastre sau ale persoanelor dragi.

Păpușă pe deget (5+)

Folosind un material special care are drept calitate uscarea rapidă, vom realiza personaje mici, cât un deget, pe care le vom putea „juca” în mici scenete inventate de participanți.

Povești ștampilate

HARTA UNUI SAT IMAGINAR (7+)

Pornind de la imagini vechi din arhivă vom încerca să refacem, în felul nostru, lumea satului românesc de odinioară. Vom observa diferite tipuri de case și așezări, formele de relief unde se întindeau satele, animalele care mișunau prin ograda casei, grădinile pline de flori și vegetație, oamenii care animau satul, biserica, lăutarii….

Toate acestea vor fi așezate într-o lucrare de mari dimensiuni cu ajutorul ștampilelor create și lucrate de participanți. Lucrarea de mari dimensiuni va rămâne la atelier sau în cazul unui grup școlar va putea fi luată.

FELICITĂRI DE TRIMIS PERSOANELOR DRAGI (5+)

Cu trecerea timpului oamenii folosesc din ce în ce mai puțin scrisul de mână pentru a trimite mesaje persoanelor dragi. Scrisorile și felicitările nu mai sunt la modă. Dar ce bucurie când, totuși, găsim și altceva în cutia poștală, în afară de facturi și alte înștiințări oficiale.

La acest atelier vom crea ștampile personalizate, pe care le vom folosi în înfrumusețarea scrisorile sau felicitărilor pe care vrem să le trimitem persoanelor dragi.

Atelierul se adresează preșcolarilor peste 5 ani, care știu să mânuiască o foarfecă și școlarilor de orice vârstă

Pentru familii

Atelier de teatru de umbre (4+)

La început copiii vor afla ce este teatrul de umbre, când și unde a apărut. Li se va istorisi două legende care vorbesc despre începuturile teatrului de umbre.

Apoi, pe baza unei povești simple copiii vor trece la lucrul efectiv: împreună cu părinții, vor fi împărțiți pe echipe și vor lucra siluetele reprezentând personajele poveștii. La sfârșit fiecare echipă va realiza o scurtă reprezentație teatrală: ei vor mânui la panou siluetele tocmai construite – ajutați de adulți – și vor interpreta povestea propusă de coordonator

La sfârșit toți copiii și părinții vor primi aplauze bine meritate.

Atelier dedicat copiilor peste 4 ani. Este recomandat ca un adult să însoțească, în timpul atelierului, copiii de vârste mici.

Linogravură și atelier de printat mici scenete

ATELIER DE LINOGRAVURĂ PENTRU ÎNCEPĂTORI (9+)

Vom începe prin a afla mai multe despre această tehnică și a ne împrieteni cu materialele specifice. Apoi, vom încerca să redăm prin tehnica linogravurii elemente florare simple sau elemente din natură pe care le vom aranja într-o compoziție.

La finalul atelierului, lucrările pot fi luate acasă.

Atelierul este dedicat copiilor cu vârsta cuprinsă între 9 și 14 ani și adulților doritori să învețe această tehnică.

ATELIER DE PRINTAT MICI SCENETE (3+)

Printr-o tehnică simplă de desen, prin zgâriere, vom realiza matrițe simple care vor putea fi apoi imprimate cu ajutorul vopselurilor speciale. La sfârșitul atelierului lucrările rezultate vor putea fi luate acasă.

Broșe din lână netoarsă – Ghinde colorate

TEHNICA DE ÎMPÂSLIT CU AJUTORUL APEI ȘI A SĂPUNULUI (3+)

Folosind lâna netoarsă, apă și săpun vom împrieteni cu lâna, modelând-o în mici figurine moi și pufoase care ne vor înfrumuseța puloverele noastre sau ale persoanelor dragi. La sfârșitul atelierului obiectele realizate vor putea fi luate acasă.

Atelierul, dedicat copiilor peste 3 ani, este unul care încurajează lucrul copil-adult, mai ales atunci când copilul este de vârstă mică.

Ateliere cu Ana Petrovici-Popescu

Pentru grupuri mari, de la 5 la 14 ani

Atelier de pictat

Folosind tempera pe pânză sau acuarelă și liner pe hârtie vom aborda teme precum: miniaturile lui Picu Pătruț, scoarțele, cahlele ce îmbracă o sobă sau ulcioarele de nuntă.

Pentru grupuri de cel mult 10 copii

Apariția lumii, hambarul cu semințe umane (11-14 ani)

Pe vremuri exista în ceruri un Strămoș Făurar ce construise un hambar din pământ ceresc, cu opt încăperi unde erau adăpostite semințele din care rodeau părțile interioare ale corpului omenesc. Însă semințele crescute cu ceață și fulgi de nea la plic, au îngreunat hambarul de s-a rostogolit până a ajuns pe pământ și așa a apărut omenirea. Pentru a întruchipa momentul dinaintea apariției lumii, vom picta pe pânză culcușul semințelor, apoi vom construi din sârmă și hârtie sâmburii umani care vor crea lumea întreagă. La final vom compune o instalație de artă contemporană din lucrările fiecărui participant.

Sperietori cu strâmbături (11-14 ani)

Pe vremuri oamenii își protejau recoltele de păsările pofticioase construind sperietori cu chip uman pe care le îmbrăcau în haine zdrențăroase, le îndesau bine pe cap pălării găurite pentru a le feri de insolație, iar la final le împodobeau cu tot felul de oale gălăgioase. Pornind de la acest obicei, vom realiza o lucrare colectivă ce va cuprinde tot spațiul Atelierului de Creativitate în care vom construi un câmp mare de sperietori cu strâmbături – grimasa poate pleca de la fața unui om fără vacanță și de la urletul acestuia când observă lipsa ultimei felii de tort din frigider -, apoi vom construi acele obiecte/idei ce trebuie păzite.

Acoperișul de lapte (7-9 ani)

Pe vremuri când unui copil îi cădeau primii dinți, cei numiți de „lapte”, era îndemnat să îi arunce pe acoperișul propriei casei pentru ca păsările să-i ia și să-i ofere în schimb alții mai buni cât să-i țină toată viața.

Vă propun să creăm un acoperiș-constelație aproape uman – adică va avea un ochi pentru a urmări împlinirea obiceiului și o gură-sală de așteptare pentru dinții tuturor copiilor, apoi vom realiza pasărea care se ocupă de transfer.

Simboluri tatuate pe pielea de schimb (10-12 ani)

Pornind de la modelele și simbolurile țărănești regăsite pe ouăle încondeiate, participanții pot crea un tatuaj pentru a transmite un mesaj despre propriile preocupări, preferințe sau despre modul în care văd lumea. Astfel că fiecare participant își va croi din piele ecologică acea parte pe care ar dori să-și poarte simbolurile preferate, de ex. mână, gambă, gât, apoi va realiza desenul cu un marker permanent, iar la final va crea un fel de armură-piele detașabilă pentru a proba tatuajul imaginat.

Ateliere cu invitați din muzeu

Atelier de radio pentru copii și adolescenți cu Monica Chiorpec (9+) – pentru grupuri de cel mult 10 copii

Atelierul le propune participanților o introducere în arta radiofonică, prin care ei să-și dezvolte capacitatea de a deosebi stilurile jurnalistice, deprinzându-se cu diverse tehnici și cadre de realizare a unor materiale radio. Noul format al atelierului le oferă celor interesați de acest domeniu oportunitatea de a înțelege importanța fenomenului radio din punct de vedere istoric, social și cultural.

Pasionații de jurnalism vor avea ocazia să redacteze materiale radiofonice cu tematici și subiecte specifice MNȚR, să își exerseze improvizația la microfon, dicția și exprimarea orală și să se familiarizeze cu utilizarea soft-urilor de editare și prelucrare de sunet. Micii – și, sperăm noi, viitorii – jurnaliști de radio vor fi provocați să realizeze interviuri și să le insereze în texte care vor fi ulterior citite la microfon și montate ca materiale gata de difuzat, la fel cum se întâmplă în redacțiile posturilor de radio. Desigur, la finalul fiecărui atelier, participanții vor putea primi în format audio primele lor creații jurnalistice.

Povești cu urechi, atelierul lui Călin Torsan (9+)  – pentru grupuri mari

Eu sunt Călin, omul cu fluier. La întâlnirea cu mine vom sta de vorbă despre fluierele românești și de aiurea. Cum se construiesc, cum se înfrumusețează, unde și când se cânta din ele. Vei asculta glasul unora dintre acestea, dar și tot felul de istorii surprinzătoare despre muzică.

Croit, țesut și cusut cu Lidia Stareș (6+) – pentru maxim 6 persoane

În atelierele de cusut vom descoperi semne și însemne. Apoi le vom inventa pe ale noastre și le vom coase.

Țesutul în războiul orizontal va consta în aflarea mișcărilor elementare ale mâinilor și picioarelor ce manevrează războiul, pentru a realiza o țesătură, și vor executa un fragment de model, ca ”scoarța” cu alesătură.

La războiul vertical (gherghef cu urzeală), vom afla cum se realizează diferite forme geometrice, elemente decorative și legăturile necesare unui covor. Înscrieri la telefon: 0722.798.284

Pe lângă aceste ateliere, la cerere, putem desfășura și ateliere specifice, punctuale, corelate cu marile sărbători religioase sau laice de peste an sau cu temele expozițiilor temporare.

Program: 

Atelierele pentru grupurile organizate și pentru persoanele cu nevoi speciale vor avea loc în timpul săptămânii, de luni până vineri, între orele 9.00 – 15.00, la cerere: din oferta de ateliere, împreună cu profesorul/învățătorul, vom programa atelierul în funcție de caracteristicile grupului și disponibilitatea sălii.

Pentru înscrieri vă rugăm să ne trimiteți un mesaj care să conțină referiri la numărul de persoane, grupa de vârstă și ziua în care doriți să se desfășoare la adresa de email: atelieruldecreativitate@gmail.com.

Prețul unui bilet este de 25 de lei/persoană. Persoanele cu nevoi speciale și cazurile sociale au gratuitate.

Dacă ar putea alege o singură frază prin care să determine toți elevii din România să practice la un sport, doamna profesor Bobe Camelia ar alege-o pe cea mai celebră: mens sana in corpore sano. Născută în Breaza, județul Prahova, a absolvit Facultate de Educație Fizică și Sport din București, specialitatea gimnastică. Din anul 2012 s-a alăturat corpului didactic al liceului pedagogic „Anastasia Popescu” din București, unde transmite, cu dedicare, tainele sportului.

Cum ați ales cariera de pedagog, ce v-a inspirat?

În privința carierei de pedagog, cred – de fapt, sunt sigură – că dragostea pentru drumul acesta în viață mi-a fost insuflată chiar de mama, care este cadru didactic și m-a crescut, practic, printre copiii care o aveau pe dânsa profesoară. M-am jucat cu ei, am mers cu ei în tabere și am împărțit astfel bucuriile și descoperirile ca într-o mare familie. De aceea, orice activitate de anvergură cu elevii m-a atras, nu am avut temeri că nu voi avea răspunsul așteptat de la copii, fie ei mici sau mari. Dialogul cu orice vârstă mi s-a părut natural și nu „m-am temut” de elevi, cum știu că li se întâmplă adesea debutanților în cariera pedagogică.

Din punctul dvs. de vedere, care este rolul unui cadru didactic, cât de mult modelează un profesor viitorul unui copil?

Rolul cadrului didactic nu se limitează la orele de la clasă și la materia predată, acest lucru este deja demonstrat. Avantajul de a „preda” orele de Educație fizică este unul major, fiindcă aproape că nu există elev care să nu îndrăgească mișcarea, jocul, activitățile pe care orice sport le presupune. Și, dacă descopăr pe cineva care preferă să fie sedentar, sau nu are anumite abilități, tot găsesc ceva care să îl implice, fiindcă e ușor să faci educație fizică doar cu cei talentați. Măiestria didactică – mi-a spus mie cineva – constă în a-i implica în ore pe cei mai puțin jucăuși. M-am străduit, așadar, să inventez jocuri didactice specifice diverselor categorii de vârstă și unor tipologii diferite de copii, astfel încât, atunci când, din motive de sănătate, am fost nevoită să lipsesc de la o oră și dna Monica Șerbănescu – fondatorul școlii – a avut ideea de a sta cu elevii, aceștia au derulat ora cu toate componentele, fără nicio fisură și fără a fi nevoie de vreo intervenție. Sigur, m-am bucurat că, într-un fel neașteptat, modul organizat de a lucra la clasă și-a spus cuvântul. Fiindcă ora se numește de „educație”, deci educăm nu doar corpul, ci și atitudinea, relațiile dintre elevi, capacitatea lor de a reacționa la stimuli, felul în care interiorizează diverse sarcini de lucru etc. De aceea, influența profesorului depășește activitățile școlare propriu-zise, pentru că acesta devine un model și, cum știm, modelul poate fi pozitiv sau negativ. De aici responsabilitatea oricărui cadru didactic, dar aș spune eu, în mod deosebit, a celui de „sport”, fiindcă aici poți fi uneori prea rigid, îndepărtându-i pe copii de bucuria orelor, sau prea „laissez faire”, ceea ce poate da sentimentul că nu există reguli sau, mai grav, că acestea pot fi încălcate cu ușurință. Tot ce se petrece la școală, în clasă, în sala de sport, pe teren, copiii vor transla în viața de zi cu zi. Deci responsabilitatea noastră este una majoră, categoric!

Care sunt valorile pe care vă propuneți să le înrădăcinați în elevii dvs.?

Felul în care mă raportez la elevii mei are la bază propria experiență de copil și de elevă, formarea mea academică de bază, dar, cu deosebire, formarea continuă, fiindcă mi s-a părut important să nu renunț niciodată la a învăța. Am participat de-a lungul anilor la diverse cursuri de formare, multe având loc la nivelul liceului nostru, unde avem constant întâlniri pe grupuri de lucru. În același timp, Inspectoratul este extrem de atent cu formarea noastră, cu organizarea și susținerea competițiilor sportive, aici chiar fiind necesar să subliniez că profesorii de educație fizică au un context foarte bun de activitate și sunt mereu încurajați și susținuți. De aceea, am considerat că trebuie să le cultiv constant și elevilor mei respect pentru sine și pentru ceilalți, o atitudine bazată pe sinceritate, să le dezvolt încrederea în forțele proprii și să îi găsesc fiecăruia calitatea pe care să o susțin, precum și modalitatea de a-i face să se ajute reciproc.

Ce ați simțit în prima zi în calitate de cadru didactic?

Așa cum am menționat, faptul că am crescut printre copii, în mijlocul activităților, mi-a atenuat „teama” firească pentru orice debutant la „catedră”. Totuși, abia ieșită de pe băncile scolii, când m-am trezit în fața unor adolescenți de-a XII- a, mai înalți decât mine, într-o clasa cu specializare handbal, mărturisesc că am avut emoții mari. Dar ne-am „împrietenit” repede și eu am păstrat o legătură strânsă cu acest joc, pe care generațiile mele de elevi ulterioare l-au practicat cu succes, sub îndrumarea mea.

Ce ați observat că îi motivează și le trezește interesul elevilor de astăzi?

Printre calitățile pe care îi încurajez pe copiii cu care lucrez să și le dezvolte este autonomia, fiindcă am remarcat faptul că elevii cu această dimensiune de caracter sunt mai implicați în obținerea performantelor. De aceea, profesorul trebuie sa le lase libertatea de a alege modalitatea în care să rezolve tema lecției încurajându-i să participe la discuții libere și să găsească drumul potrivit fiecăruia. Acum vorbesc și din perspectiva dirigintei, care se alătură echipei didactice pentru a le construi copiilor caracterul, pentru a le da încredere și a-i orienta în parcursul școlar care îi așteaptă.

În acest sens, creșterea competenței poate fi rezultatul unui proces de autoformare, pe care să îl sprijinim prin oferirea unui feedback constructiv copiilor, ajutându-i constant să vizualizeze progresul pe care l-au făcut.

Percepeți anumite diferențe între copiii de acum și cei din generațiile anterioare? Sunt mai curioși, mai implicați, prin ce se diferențiază?

Copiii din actuala generație sunt creativi, au personalități puternice, dar, în același timp, se resimte acut nevoia unui ghidaj din partea adulților care să îi orienteze în multitudinea de întrebări, soluții, oferte, care îi confruntă și pe care generațiile anterioare le-au cunoscut la o mai mică intensitate. Și, din nou, aduc vorba despre responsabilitatea cadrului didactic!

Care este sportul dvs. preferat și de ce?

Nu pot spune ca am un sport preferat, fiindcă mi-a plăcut sa încerc cât mai multe. Am crescut uitându-mă la Nadia și așa am ajuns să fac gimnastică, apoi am trecut la baschet, în „era Jordan”. Am avut o „atracție” pentru jocul de handbal, pe care la un moment dat l-am practicat cu mare plăcere eu însămi. Dar sunt la fel de aprigă susținătoare a copiilor care joacă tenis de masă, ori volei sau care merg la cluburi de călărie, de înot sau de fotbal.

Ce v-au învățat elevii de-a lungul anilor?

Copiii ne învață tot timpul câte ceva: de la a ne juca, până la a ne ține promisiunile pentru a nu-i dezamăgi.

Din punctul dvs. de vedere, pe ce ar trebui să se bazeze relația dintre elev și profesor? Ce stă la baza unei relații puternice și productive?

La baza relației profesor-elev stau încrederea, sinceritatea, un anume fairplay, care fac să putem fi „citiți” imediat de către elevii noștri și cimentează o legătură solidă între mentor și învățăcel.

În ziua de astăzi, când adolescenții sunt din ce în ce mai atrași de tehnologie, care este rolul educației fizice și a sportului?

Din păcate, tehnologia a acaparat cu totul atenția elevilor din ziua de azi, iar practicarea exercițiilor fizice a rămas, pentru mulți dintre ei, pe locul doi. Dar cu perseverență din partea noastră și a părinților, putem să le readucem bucuria și beneficiul de a practica un sport. Este ceea ce facem cu cea mai mare constanță la Liceul Pedagogic „Anastasia Popescu”. Un exemplu recent este Ziua Mondială a Educației, când absolut toate clasele au avut activități sportive, de la excursii, la campionate propriu-zise, care i-au entuziasmat pe copii și s-au bucurat de sprijinul părinților. Am sărbătorit Ziua Educației prin Educație de calitate și asta ne-a bucurat cel mai mult!

Dacă ați avea puterea ca printr-o singură frază să determinați toți elevii din România să facă mai mult sport, ce ați alege să le spuneți?

Cea mai celebră frază – pentru copiii Liceului nostru sigur este: „Mens sana in corpore sano!”.

Care vă este cea mai dragă amintire din postura de profesor?

Cea mai dragă amintire… Când te întâlnești cu foștii elevi și vezi că nu te-au uitat, că povestesc cu drag cum se desfășurau orele de educație fizică – și că fac în continuare sport.

Pe Ema Patrichi o găsim de mai bine de două decenii în învățământ. Este omul care sfințește locul. A ales să construiască caractere frumoase, să prețuiască cele mai nobile suflete și să fie responsabilă de cele mai mici trupuri și anume copiii. S-a așezat la locul potrivit, iar sistemul românesc de educație este mai bogat de când învățătoarea din Târgu Mureș se implică total în tot ceea ce ține de elevi și bunăstarea lor.

Este un cadru didactic excepțional, o colegă apreciată în cancelarie, dar și în comunitatea unde predă. Este un spirit dinamic și inovator și care este luat ca reper. Nu o spun eu, ci recunoașterea pe care a primit-o în Gala Merito, eveniment care scoate în față meritele dascălilor ce contribuie la transformarea educației, fiind unul dintre cei 12 premianți în 2021. Să o cunoaștem mai bine!

Sunt oameni cu surprize lăuntrice, care strălucesc prin ceea ce fac și care au ceva aparte. Să facem un exercițiu: cum e Ema-omul? Cum e Ema-cadrul didactic?

Mă numesc Ema Patrichi și sunt profesor pentru învățământul primar la Școala Gimnazială Dacia din Târgu Mureș. Ema-omul e un om obișnuit, cu pasiuni și doruri, cu lucruri de rezolvat, cu bucurii și neputințe, uneori un om cu inspirație, alteori fără nicio idee. Îmi place să meșteresc, să desenez, să cos, să croșetez și să împletesc, să citesc, să fac plăcinte, să caut și să născocesc. Ema, cadrul didactic e un profesor creativ, neastâmpărat, curios, uneori cu soluții, alteori cu căutări repetate fără soluții. Îmi place să învăț singură și mă las învățată de alții. Colegii din comunități mă știu că eu sunt cu ,,Hai să facem!”, ,,Ce să mai facem?”, ,,Eu ce pot să fac?”. Copiii în general și elevii mei în particular mă inspiră. De la ei îmi iau energie și idei. Dacă ei mă întreabă ,,Când facem…?”, facem. Mie îmi place să îi ascult, le dau cuvântul, uneori le las putere de decizie.

Aveți și un alte roluri în societate? Cum vă puteți descrie în alte ipostaze?

Sunt soție și mamă. Sunt prietenă pentru colegi din țară.

Cea dintâi educație o primim în sânul familiei. Cu ce convingeri ați plecat la drum însușite în interiorul familiei dvs. și le transmiteți mai departe copiilor?

Mama îmi spunea mereu de lucrul bine făcut, îmi vorbea de perseverență, de tact, de corectitudine. Ea mi le spunea, dar eu târziu le-am învățat, nu în copilărie, și mai mult pe pielea mea. Da, le transmit elevilor mei aceste convingeri. Le spun: Faceți o dată și bine, nu de mai multe ori și de mântuială. Îi învăț să fie discreți, să își aleagă cuvintele nu doar pentru a se exprima corect și convingător, dar și pentru a nu răni. Cu perseverența e de luptat. Nici eu nu sunt de multe ori consecventă, sunt momente când abandonez, dar sunt conștientă de această lipsă și mă străduiesc. Copiilor le e greu să fie perseverenți, când dau de greu abandonează, se plictisesc repede. Dar încercăm zilnic la școală, îi încurajez, îi motivez să nu se lase, să mai încerce, iar și iar, ca atunci când învață să meargă pe bicicletă.

Ce se visa să devină micuța Ema? Ce fel de copilărie ați avut? Sunteți singura din familia dvs. care a ales meseria aceasta?

De-a lungul copilăriei m-am imaginat în mai multe ipostaze: am vrut să fiu doctor, apoi cântăreață, apoi polițistă. Citeam mult Agatha Christie și Georges Simenon și credeam că a fi polițist nu e chiar așa greu. Am ajuns până la a susține un examen la academie, am trecut niște teste psihologice, dar mama nu a mai avut bani să stăm în București pe perioada examenelor, așa că am renunțat. Am avut o copilărie cenușie, de comunism. Nu mergeam în vizite și nimeni nu venea la noi. Îmi amintesc de zilele fără lumină și apă caldă, de cozile la pâine pe cartelă. Mergeam foarte rar la zile de naștere. O singură dată ne-am permis să îmi țin ziua de naștere, pe la 12 ani. Când eram copil citeam foarte mult și învățam singură să desenez și să cânt la chitară. Televizorul ni se stricase, cea mai mare parte a copilăriei am crescut fără el. În timpul cât am urmat liceul pedagogic am stat la internat și probabil a fost cea mai frumoasă perioadă a copilăriei mele. Internatul m-a educat într-un anume fel în care nu ar fi reușit familia. Eram 8 fete în cameră. La internat a fost o lume aspră: făceam curățenie la toaletele comune de pe palier, eram de serviciu la cantină o zi întreagă, învățam în sala de lectură a căminului, mergeam în practica agricolă. Toate succesele și insuccesele de la școală le trăiam împreună cu colegele mele. Nu aveam spațiu personal și intimitate, dar traiul alături de colege a fost o perioadă magică. În liceu le-am învățat pe toate colegele mele să cânte la chitară.

Câți ani sunt de când vă aflați printre copii și unde activați în prezent?

Cu câteva întreruperi, adun în învățământ vreo 22 de ani. Am trecut prin tot felul de etape: multe concursuri de titularizare luate cu note foarte mari, dar fără a putea prinde un post mai aproape de casă, naveta la o școală din munți, clase de copii defavorizați, o experiență minunată în alternativa Waldorf, detașări, iar concursuri. Acum sunt învățătoare la Târgu Mureș.

Care este povestea frumoasei escapade academice?

Am terminat liceul pedagogic la Bacău. Mama era de părere că pot avea una dintre următoarele 3 meserii: medic, pentru că mereu vor fi oameni bolnavi, coafeză, pentru că mereu vor fi doamne care vor dori să își aranjeze părul, învățătoare pentru că mereu vor fi copii ce vor avea nevoie de educație. Cel mai bine mi s-a potrivit ultima. Așa că, după ce am dat testele psihologice la poliție, cum am povestit anterior, m-a dus la pedagogic, loc de unde am ieșit cu o meserie și am avut banii mei de la început. Mama nu a mai avut bani să mă susțină la o facultate, așa că a fi învățătoare nu doar că mi se potrivea, dar rezolvasem și problema financiară. După mulți ani, după ce m-am căsătorit, soțul meu m-a încurajat să fac și o facultate. Așa s-a întâmplat, sinuos traseu, după ceva ani de predat prin diferite școli din Târgu Mureș, mi-am dat demisia și am plecat să lucrez la o companie privată. Soțul meu m-a îndemnat să mă înscriu la facultate; am început facultatea în timp ce aveam un serviciu până la ora 17.00. Am intrat a 25-a, ultima pe locurile de la buget la filologie. Mi-a fost greu. Mergeam la serviciu și mă învoiam să merg la cursurile unde prezența era obligatorie sau la seminarii; apoi reveneam la serviciu și stăteam și peste program ca să îmi fac norma de ore. Am fost o studentă foarte conștiincioasă. Doi ani am avut și bursă de merit și am terminat printre primii. În ultimul an am rămas însărcinată, la licență nu am mai ajuns, fetița noastră s-a născut cu o zi înainte de examen. Apoi am urmat cursurile de master, iar până la doctorat nu a mai fost decât un pas. Profesorii mei din facultate mi-au fost mentori extraordinari și le mulțumesc.

Ce sentimente vă încearcă atunci când vă gândiți la începuturile carierei?

Începuturile carierei mele au fost nu tocmai roz. Am fost titulară la o școală dintr-un cătun din munți. Nu aș repeta experiența. Uneori făceam naveta cu mașina care îi ducea pe mineri la lucru. Într-o iarnă ne-am dus pe jos până acolo, pe drum înzăpezit. Aveam o clasă cât o debara, cu o sobă care scotea fum. Aveam în clasă vreo 6 copii și uneori nu veneau toți. Dar am avut trei colege extraordinare de la care am învățat foarte multe.

Care au fost resursele ce v-au adus mereu la catedră?

Aș putea avea și alte locuri de muncă, dar cred că a fi profesor mi se potrivește cel mai bine.

Mereu exclam că și noi, oamenii mari, învățăm de la cei mici. Dumneavoastră ce v-ați extras din relația cu copiii?

Învăț mereu de la elevii mei cum să fiu un profesor eficient, creativ, atent, empatic, tolerant, răbdător. Poate unii copii nu sunt așa, dar așa înțeleg eu că trebuie să fiu în relația mea cu ei ca să îi pot ajuta, să îi motivez, să le pot crea oportunități interesante de învățare.

Se spune că ce sădești, culegi. Evident că munca, pasiunea și efortul și-au spus cuvântul și s-au făcut vizibile. Ce le transmiteți tuturor generațiilor pe care le-ați avut?

Le transmit să persevereze, să muncească mult, să nu se lamenteze. Orice învățare cere timp și exercițiu constant.

Ambele avem repere morale pe care le împărtășim treptat copiilor pentru ca aceștia să le însușească, să le utilizeze treptat în dezvoltarea armonioasă a lor. Care au fost valorile morale pe care ați dorit mereu să le transmiteți și să le vedeți transpuse în comportamentul, cât și acțiunile copiilor?

Să fie corecți cu ei înșiși și cu ceilalți. Să fie empatici și toleranți.

Care sunt realizările dvs. profesionale? Cu ce vă mândriți?

Sunt tare mândră de elevii mei. Sunt copii extraordinari și foarte inteligenți. Ei știu lucruri pe care eu nu le știam la vârsta lor. Mă mândresc cu blogul meu care crește constant. Acolo e o părticică din munca mea și mă bucur că în acest fel sunt de folos și altora.

Ce a însemnat pentru inima dvs. acea recunoaștere Merito?

Când am primit premiul Profesor Merito mi s-a părut că nu îl merit și nu mi se cuvine. În țara noastră sunt foarte mulți profesori mult mai buni decât mine, oameni care muncesc mai mult și fac minuni în școlile lor. Le sunt recunoscătoare oamenilor care și-au rupt din timpul lor și s-au aplecat asupra muncii mele și au hotărât că merit un astfel de premiu. Îmi place extraordinar de mult comunitatea profesorilor Merito, mă implic în multe dintre acțiunile ce au loc sub umbrela Merito. Am colegi valoroși de la care și cu care învăț foarte multe, iar Proiectul Merito îmi deschide mereu ferestre de învățare și de dezvoltare, oportunități pe care nu le am în altă parte.

Cum sunt generațiile din ziua de azi față de cele avute la începuturile carierei dvs.?

Cum este și firesc, generațiile de azi sunt diferite. Copiii au acces la alte informații, sunt crescuți de altă generație de părinți. Copiii de azi au alte pasiuni și alte preocupări și eu vreau să fiu în acord cu ei. Au acces la tehnologie și acesta e un lucru minunat, rolul meu e să îi învăț cum să o folosească în mod educativ pentru proria lor informare și dezvoltare.

Cum a venit ideea unui site, a unui blog?

După un an și jumătate petrecut în SUA cu familia, cu serviciul soțului meu, am decis să îmi fac un blog. În America, în 2010 cei mai mulți profesori aveau un blog. Era la modă printre ei. Mi-au fost inspirație. În 2012 când m-am titularizat iar, am primit o clasă pregătitoare și m-am decis să țin un jurnal al activităților mele de la școală. Așa a apărut blogul meu, EmaLaȘcoală. De atunci a crescut foarte mult, s-a lățit și s-a îmbogățit. La început aveam mai multe poze și mai puțin text, acum proporția e inversă: am mult text și puține poze. Știu că e inspirație pentru colegi și pentru părinți și mă bucur să fiu de folos în acest fel.

Ați simțit că ați oferit inspirație și în rândul altora?

Și eu, de-a lungul timpului, m-am inspirat (și continui să o fac) de la alții. Mi-a plăcut mult să citesc pe site-uri sau bloguri de educație știri, noutăți, metode de lucru din alte țări. E firesc ca și eu, la rândul meu, să dau mai departe din ceea ce știu sau lucrez la clasă. Îmi e de mare ajutor social media, altfel nu aș fi ajuns la atâția cititori.

Ați crezut că veți fi atât de urmărită și apreciată? Cum ați reușit să creșteți pagina?

Mă bucur mult să știu că sunt apreciată și urmărită. Îmi văd mai departe de drumul meu la școală, cu elevii mei. Blogul meu crește constant deoarece muncesc și scriu despre munca mea. Postez lucruri reale și relevante. Nu am pretenția că tot ce fac eu este foarte bine sau se potrivește oricui și de aceea îi sfătuiesc pe cititorii mei să probeze și să adapteze ideile pe care le văd la mine.

Doamna învățătoare, ce ați îmbunătăți în educație? Unde vedeți că ar trebui să existe schimbarea?

Aș îmbunătăți viața profesorilor cu tot ceea ce înseamnă ea: financiar, profesional, academic. Totuși, eu nu aștept ca cineva să schimbe ceva, eu cred că fiecare dintre noi putem schimba ceva în bine. Desigur, sunt lucruri care nu depind de mine, ci de instituțiile statului. Dar sunt și destule aspecte care depind de mine, de abordarea mea, de creativitatea mea.

Începe școala, chiar începe!

Și noi, părinții, sigur vom dori, nerăbdători, să aflăm ce au făcut fiii și fiicele noastre când au fost departe de noi!

Așa că aud deja întrebările care plutesc peste tot: ,,Cum a fost azi?”, ,,Cum ți-a fost azi?”, ,,Ce ați făcut azi la școală?”, ,,Spune-mi cum a fost azi la școală!”

Suntem entuziasmați, curioși și am da orice să știm că a fost o zi bună pentru copilul nostru.

Cum a fost azi?

,,Am uitat”

,,Nu mai știu”

,,Nu îmi aduc aminte”

,,BINE”

(uh, parcă ultimul răspuns e cel mai rău dintre toate, nu?)

E bine să știm așa: copilul nostru se află la sfârșitul unei perioade de timp în care a depus efort, în care a obosit (mental și emoțional), la sfârșitul unei perioade în care cei mai mulți se simt copleșiți.

Poate că ar fi bine să dăm la o parte întrebările cu caracter general și să aducem la suprafață întrebările specifice ce vor scormoni mai ușor după răspunsuri clare.

Una este să plimb copilul prin 4, 5 ,6, 7 ore, alta este să îi dau un punct de reper:

,,Cu cine ai stat azi în pauza mare?”

,,Ce a spus doamna amuzant?”

,,A fost cineva trist azi în clasa?”

,,Ce ați modelat azi?”

,,Ai avut emoții când ai recitat poezia?”

,,Ce joc ai jucat azi?”

,,Despre ce temă ați vorbit la istorie?”

,,Aveți același profesor la fizică?”

Desfaceți lunga experiență a zilei

Ajutați-vă copilul să desfacă lunga experiență a zilei în bucăți clare, specifice. Întrebările voastre ghidate vor ajuta să aducă la suprafață, din memorie, fapte petrecute în zi. O dată ce aveți un punct de plecare, tot dialogul va curge mult mai ușor.

Întrebările generale sunt mereu ,,mari și grele’; îl forțăm să privească iar totul, în ansamblu. Atunci copilul se oprește, se blochează, copleșit. Răspunsul e sec și tare nesatisfăcător pentru noi cei care cu iubire așteptăm să fim părtași, prin poveste, la tot ce a trăit copilul nostru.

Părinții împărtășesc din ce au trăit ei?

Pe de altă parte, copilul nostru oare știe cum ne-a fost ziua? Amintiți-vă sa fiți un model pentru copilul vostru! Dacă ei vad ca adulții dragi lor împărtășesc evenimentele de peste zi, din gama celor obișnuite (,,au fost multe ședințe azi”, ,,am lucrat contra cronometru dar am terminat proiectul”, ,,am povestit cu colega din celălalt birou despre cum am preparat cartofii”), fie grozave (,,azi a fost ziua de nume a Adrianei și a adus o tartă delicioasă cu piersici”) sunt șanse mari ca și fiii și fiicele noastre să facă la fel.

Suntem poate mai mult timp departe de copiii noștri decât aproape de ei. Petrecem mai mult timp la școala, grădiniță sau serviciu decât petrecem acasă, împreună cu familia. Convorbirile calde sunt singurul mod prin care putem stabili o conexiune între cele doua lumi. Nu putem fi mereu alături unii de ceilalți; adevărul este că unele momente, experiențe, trăiri nu le vom cunoaște bine niciodată.

Sfârșitul zilei să ne aducă pe toți împreună, în conectare binefăcătoare!

Întrebată cine este, doamna profesor Anghelescu a răspuns:

Mă numesc Camelia Ioana Ancuța Anghelescu, m-am născut în orașul Ocna Mureș, din județul Alba, în urmă cu 47 de ani. Sunt o ardeleancă get-beget. Am terminat Colegiul Pedagogic ,,Gheorghe Șincai din Blaj. Am absolvit în anul 1994. Primii patru ani am predat la Școala Generala nr. 2 din Cugir. Am avut șansa să conduc, să așez pe drum o generație de elevi minunați. Am rămas prieteni, ținem legătura, cu o mare parte din ei. Am plecat apoi spre capitală urmând modelul dirigintei mele din liceu si totodată profesoara noastră de psihologie și pedagogie. Mi-am dorit să studiez și eu psihologia la București. Nu este ușor pentru un ardelean să se trezească în acest oraș, plin de viață, dar agitat totodată. Nevoia m-a determinat să caut o slujbă după primul an de facultate. Am intrat, însă, pe un alt făgaș, odată cu angajarea într-o companie multinațională, o companie care m-a îmbogățit, mi-a adus experiențe noi în viață, prieteni noi, în care am întâlnit oameni minunați.

Fiecare septembrie, însă, îmi aducea aminte de ,,copiii mei”, de perioada petrecută la catedră, îmi aducea lacrimi in ochi. Prima zi de școală era foarte grea pentru mine. Mi-am dorit să mă reîntorc în învățământ.

Dumnezeu are, însă, un plan pentru fiecare dintre noi și atunci când e momentul, te așază la locul potrivit. Pentru mine revenirea, reașezarea a venit în aprilie 2018, când am început să fac parte din echipa didactică a școlii ,,Anastasia Popescu”. După întâlnirea cu doamna Monica Șerbănescu, l-am sunat pe soțul meu și i-am spus: ,,aici este locul meu”.

Cum ați ales cariera de pedagog, ce v-a inspirat?

Îmi amintesc cu mare drag de primele mele învățătoare. Doamna Barna, care mi-a pus creionul în mână în clasa întâi, iar apoi doamna Nicoară Rodica (Gavra), o proaspătă absolventă de liceu pedagogic, venită în satul nostru și care mi-a îndrumat pașii începând cu clasa a II-a.

Îmi făceam cataloage din blocuri mari de desen cu liniatura specifică, mă jucam cel mai adesea ,,de-a învățătoarea”. Era jocul meu preferat. Nu m-am gândit nicio clipă că, de fapt, asta era ceea ce voi face din tot sufletul și cu tot sufletul. Mai mult chiar, în clasa a VIII-a, mă pregăteam asiduu pentru liceul sanitar. La vremea respectivă cele mai bune opțiuni erau liceul pedagogic, sanitar și economic (poate nu chiar în această ordine). M-am pregătit pentru ora deschisă de la dirigenție cu tot ce puteam spune despre motivul pentru care am ales liceul sanitar, toată lumea știa că pentru asta mă pregăteam.

În seara dinaintea orei deschise, am ieșit cu mama și cu nașa surorii mele la o plimbare pe dealul din apropiere. Am ajuns să discutăm despre ,,treaptă”, despre unde voi da examenul. Mama și nașa mi-au povestit atât de frumos despre ce înseamnă să fii învățător, încât a doua zi, în fața profesorilor invitați la ora deschisă, le-am spus că alegerea mea este liceul pedagogic. Le mulțumesc mamei și nașei pentru acea seară. Și datorită lor fac astăzi ceea ce fac, îmi place foarte mult. Mai târziu, în liceu, am avut parte de profesori minunați, care ne-au arătat și ne-au învățat, datorită cărora fac această meserie și pe care îi port și îi voi purta în suflet toată viața.

Din punctul dvs. de vedere, care este rolul unui cadru didactic, cât de mult modelează un profesor viitorul unui copil?

Eu mă consider învățătoare. De ce spun asta? Am văzut ,,pe viu” cum evoluează copiii, foștii mei elevi, apoi au venit propriii copii și am văzut cât de mult i-a influențat învățătoarea.

Vin părinții și îți spun ,,doamna învățătoare, spuneți-i lui  ….”, asta pentru că replica acasă este ,,Doamna a spus sa fac așa”, ,,Doamna a spus să nu fac decât asta …” , ,,Doamna ne dă voie să facem așa, nu ne dă voie să facem așa” etc. Aceste cuvinte ne spun totul despre influența învățătorului asupra celor mici. Eu am șansa că îmi place să lucrez cu cei mici. Este si o enormă responsabilitate, ne dăm seama din aceleași motive și replici de mai sus.

Care sunt valorile pe care vă propuneți să le înrădăcinați în elevii dvs.?

Aceleași pe care le urmăresc și-n viața mea: cinstea, respectul, atât față de ceilalți, față de tot ce ne înconjoară, cât și față de trecut, empatia, încrederea în forțele proprii (foarte strâns legate între ele). Mai avem nevoie de răbdare, răbdare de a duce la bun sfârșit un lucru început, de a-l asculta pe celălalt, și nu în ultimul rând mai avem nevoie de credință.

Ce ați simțit în prima zi în calitate de cadru didactic?

A trecut mult de atunci. Emoții mari, mari de tot, eram și eu un copil, un copil care urma sa învețe alți copii. Simt aceleași emoții la fiecare început de an. În fiecare început de an școlar sunt copilul curios dornic să înceapă școala, sunt învățătoarea care așteaptă să își revadă elevii, sunt părintele care știe, vede prin ce emoții trec copiii în această zi.

Ce ați observat că îi motivează și le trezește interesul elevilor de astăzi?

Elevii de astăzi sunt diferiți de cei care am fost noi – cred cu tărie că, mai ales pentru cei mici, faptul că se simt iubiți, respectați, ascultați, valorizați îi determină să fie motivați și interesați de ce se întâmplă în jurul lor, la școala și nu numai. Putem spune și că jocurile, folosirea diferitelor dispozitive pe care le avem la îndemână acum, diversitatea activităților, activitățile integrate, duc și acestea la motivație și interes, dar primordiale rămân dragostea și respectul pe care îl simt elevii.

Percepeți anumite diferențe între copiii de acum și cei din generațiile anterioare? Sunt mai curioși, mai implicați, prin ce se diferențiază?

Curiozitatea a fost și rămâne caracteristica principală a elevilor ciclului primar. Sunt mai puțin obișnuiți cu răbdarea, un aspect care trebuie cultivat acasă și la școală. Am observat o diferență la copiii care sunt expuși la dispozitive de timpuriu. Așteptarea acestora este ca totul să se întâmple aici și acum. Tot pentru ei este mai greu să stabilească relații de prietenie cu ceilalți colegi.

Care este cartea dvs. preferată și de ce?

Cărțile, cărțile … sunt multe. De mică am stat cu ele în brațe. Fiecare carte citită îți aduce ceva în viață, o emoție, o experiență. Acum mă gândesc la ,,Agonie și extaz”, ,,Agassi”, ,,Serenada pentru Nadia”, ,,O muscă în Sfântul Munte”.

Ce v-au învățat elevii de-a lungul anilor?

De la copii învăț în fiecare zi. Învăț să mă bucur, învăț să mă joc, învăț să trăiesc aici și acum, învăț să caut răspunsuri care să răspundă concret întrebărilor, nu doar sa fie un răspuns și gata. Tot ei mă determină să mă dezvolt, să caut metode și tehnici noi, să fiu la curent cu tot ce înseamnă a preda în această epocă.

Din punctul dvs. de vedere, pe ce ar trebui să se bazeze relația dintre elev și profesor? Ce stă la baza unei relații puternice și productive?

Ca orice relație, în primul rând, pe încredere, sinceritate, onestitate și empatie. Elevii simt, te simt imediat, știu când ți-e bine, știu când ești sincer și îți răspund ,,cu aceeași monedă”.

Care vă este cea mai dragă amintire din postura de profesor?

Am multe … însă cred că prima zi de școală din cariera unui învățător debutant, proaspăt absolvent, el însuși un copil nu se poate uita. 30 de perechi de ochișori, emoționați, care se uită la tine și încă multe alte perechi – ale părinților, bunicilor.

Ce îmbunătățire ați aduce actualului sistem de învățământ?

Cred că în acest moment avem nevoie de stabilitate și claritate. Lucrurile se schimbă de la o zi la alta. Cadrele didactice se adaptează, au învățat să facă asta, dar cu eforturi considerabile, al căror efect se va vedea, cred eu, pe termen lung.

Tatăl lui Nicholas este francez iar mama sa este româncă. Băiatul a învățat să vorbească în franceză cu tatăl său și în română cu mama sa. Specialiștii îl numesc pe Nicholas ,,compus-bilingv”. De ce? Băiatul a dezvoltat simultan două coduri lingvistice cu un singur set de concepte, învățând română și franceză simultan, în timp ce se și adaptează la lumea din jurul său. El crește modelându-se din mers, folosind codurile lingvistice care îl ajută în fiecare segment în parte.

Miruna este adolescentă și este un ,,bilingv coordonat”. Ea lucrează cu două seturi de concepte: învață engleza la un Centru de limbi străine și în discuțiile cu prietenii ei de la clubul de “Debate”, iar acasă și la școală continuă să vorbească româna. Miruna se coordonează singură atunci când situația i-o cere.

Cristina și Matei, adulți, doresc să învețe limba germană pentru că vor să aplice pentru un MBA în străinătate. Ei sunt ,,bilingvi subordonați” pentru că învață a doua limbă folosindu-se de  filtrul limbii lor. Cei doi subordonează vocabularul nou și schemele noi de învățare unei scheme deja bine interiorizate.

Toți cei pe care i-am amintit până acum fac parte din populația lumii bilingvă sau multilingvă. Trebuie să știm că în creierul lor lucrurile funcționează altfel decât în creierul celor care vorbesc o singură limbă.

Despre abilitățile lingvistice

Abilitățile lingvistice, sau ceea ce tu stăpânești într-o limbă străină,  sunt măsurate prin două unități active, vorbit și scris, și două unități pasive, ascultat și citit. O persoană cu aptitudini bilingve echilibrate are abilități aproape egale în ambele limbi, însă majoritatea bilingvilor din lume știu și îşi folosesc limbile în proporții variate.

Toate progresele realizate în imagistica cerebrală au oferit neurolingviștilor o imagine despre cum caracteristicile învățării unei limbi modifică creierul bilingv.

Se știe faptul că emisfera stângă investighează şi se ocupă de procesele logice, pe când emisfera dreaptă e suplă și abordează procesele sociale și emoționale; nu putem vorbi, desigur, de o separare absolută a emisferelor, este o nuanță ce relevă însă procente specifice.

La ce vârstă putem să începem să învățăm o limbă străină?

Copiii învață mai ușor limbi străine datorită plasticității creierului în plină dezvoltare, concluzionează cercetătorii; plasticitatea este cea care le permite folosirea ambelor emisfere când învață un nou limbaj.

Adulții, desigur, au o abordare rațională și riguroasă când își însușesc o limbă străină iar învățarea devine, deși temeinică, mai lentă.

Copiii bilingvi sunt oare în avantaj față de semenii lor care vorbesc o singură limbă?

Da, este un avantaj, desigur. Prin însușirea unei alte limbi un om poate accesa o cultură diferită. Un creier bilingv arată o întărire a zonei ce conține funcțiile executive, rezolvarea problemelor, jonglarea cu alegerea soluțiilor sarcinilor ce apar în viața de zi cu zi dar și eliminarea a ceea ce este irelevant atunci când ne concentrăm.

Cercetările arată faptul că un creier bilingv va prezenta o diminuare sau întârziere majoră a bolilor neuro-degenerative. Într-o lume în care durata de viață crește în fiecare an, acesta este un avantaj cu adevărat. Un creier bilingv va arăta o adaptabilitate crescută și o mai mare siguranță. Un creier bilingv are o densitate crescută a materiei cenușii care conține neuronii și sinapsele cerebrale, cu o activitate crescută când decizi să folosești cealaltă limbă în care poți comunica.

Când învățăm o limbă străină se pare că avem doar avantaje: consolidăm stima de sine, suntem mai sănătoși și ne putem dărui senzația de tinerețe la orice vârstă.

Un foarte bun argument în favoarea multilingvismului îl rostește Nelson Mandela: „Dacă îi vorbești unui om în limba pe care o înțelege, vei ajunge la mintea lui. Dacă îi vorbești în limba sa, vei ajunge la inima lui”.

Notă: Dacă îți dorești să afli mai multe despre acest subiect, poți studia “The Bilngual Brain” by Arturo E. Hernandez

Zile cu alegeri

Adolescentul din fața ta! E mic și mare deopotrivă… E special și bun și vesel și năstrușnic și visător și harnic și îndrăgostit și nesigur și debordând de siguranță, dornic de a conduce și dornic de a fi în umbră.

Este timpul să îl întrebi ce își dorește să facă în anii adolescenței. Tu vrei să fii lângă el, să îl susții, să îi susții visele, să îi susții pașii spre locul în care lui îi va fi bine. Este timpul să îl ajuți să numească punctul de energie dinăuntrul lui ce radiază căldură și putere și lumină.

Ești un părinte conectat și conștient. Îți faci temele pentru a avea o discuție matură și serioasă cu fiul sau fiica ta. Care este cel mai bun liceu pe care l-ar putea alege?

Cel mai bun liceu este cel ce îi pune la treabă punctele forte. Școala este despre el, despre valențele lui. El este în mijlocul acțiunii tuturor. Cel mai bun liceu este cel în care se va ști cum să i se potențeze atuurile și cum să i se dăruiască pârghiile ce o să-l susțină în toate direcțiile devenirii lui.

Cel mai bun liceu este acela în care copilul tău va fi respectat. Se va câștiga respect și se va dărui respect.

Cel mai bun liceu va avea acei dascăli care vor vedea ce este copilul și nu ce nu este el. Este locul în care fiul sau fiica ta va păși cu bucurie și încredere și nu cu teamă și apăsare. Patru ani va păși în acel loc. Și se va înalța academic și social.

Liceul cel mai bun prețuiește noul și îl va folosi cu ceea ce are el inovator. În cel mai bun liceu gândirea critică va fi stimulată și căutată, creativitatea va fi recunoscută și pusă la treabă; nimănui nu îi va fi frică de discuții deschise care au numitor comun, dar cuprind și păreri diferite.

Ce simți?

Ai bucurie în suflet când pășești în liceul ales de tine.  Îți plac coloanele de la intrare, îți plac panourile cu mesaje ce te însuflețesc, îți place scriitorul sau omul de știință al cărui bust îl vezi zilnic în holul de la intrare. Îi ști istoria, știi de ce e grozav să înveți acolo, știi ce te însuflețește. Pereții și scările au povești vechi și noi iar holurile răsună de râsetele tuturor generațiilor.

Care este tabloul complet?

Pentru ceea ce va fi adolescentul tău este important ca liceul pe care îl va urma să îi ofere posibilitatea de a se participa la activități extracurriculare, la activități ce îl duc spre lume și îl ajută să pună în practică ceea ce învață. Este important ca tânărul licean să poată să participe la activități ce îl stimulează, competiții, proiecte de voluntariat sau cursuri pentru dezvoltare personala.

În cel mai bun liceu înveți ceva mai mult decât diateze, matrice, integrale, reacții chimice, caracterizări de personaje și identificări ale eului liric, Constituțiile României, populația statelor Asiei și tehnicile de așchiere ale lemnului; în cel mai bun liceu înveți empatia, susținerea, camaraderia adevărată, altruismul,  toleranța. Înveți să te șlefuiești ca OM.

Și cel mai bun liceu din lume așteaptă. Voi l-ați găsit?

Sursă foto: wikipedia

Laura Gunesch este numele meu, de profesie sunt psiholog, cu formare pedagogică, absolventă de liceu pedagogic, facultate de psihologie și master de psihologie sportivă.

Împreună cu Liviu Constandache am înființat Asociația pentru Promovarea Educației Deschise/APED,  un ONG care promovează educația deschisă, înțelegând prin asta o formă de educație pentru oricine, oriunde și oricând. Acest concept se regăsește și în documentele europene, există o directive europeană ,,Opening up education”, apărută în 2013, care promovează educația deschisă, educația care poate fi accesată liber, dintr-un click, fară alte costuri.

De ce noi și educația deschisă?

Am încercat să legăm tehnologia de oameni, să creăm punți între oameni, folosind tehnologia. Desigur lucrul acesta nu se poate face formal, aici intervine rolul psihologiei educaționale. Am creat Centre de Educație Deschisă pentru a lărgi sfera de acces la educație mai multor elevi din țară. În anul 2015, când noi ne-am înființat, aceste centre erau conectate printr-un sistem de teleprezență.

O nouă inițiativă!

Platforma Up Education, conceptul de școală deschisă, noi l-am configurat oarecum în niște termeni mai clari la sfârșitul anului 2019, după îndelungi colaborări cu profesori care au înțeles că ei pot fi profesori nu numai în școala unde au catedra. O școală care nu se mai limitează la clădirea pe care scrie ȘCOALĂ, ci este deschisă diverselor colaborări. Aici ne ajută tehnologia. Modelul creat de noi, prin intermediul tehnologiei, extinde colaborările profesor – elev, aflați în localități diferite. Pot da câteva exemple: în proiectele create de noi, elevi din Brașov au urmat cursuri de pregătire cu profesori din Tulcea, sau invers, ori profesori din Iași erau urmăriți de elevi din Tulcea, bineînțeles exemplele sunt multe.

Ce ne-a rămas din toată această experiență? O rețea de oameni, o rețea de specialiști pe care i-am luat alături de noi. S-a întâmplat ca după ce am definit conceptul de școală deschisă, în termenii noștri, a venit pandemia și ne-a validat toate aceste inițiative.

A apărut după pandemie nevoia aceasta de a aduce servicii complementare de educație. Pe piața românească există la acest moment foarte multe inițiative de școală online de tip meditații. Noi ne-am delimitat puțin de acest model. Nu venim să spunem ce este bine și ce nu în sistemul de educație, ci încercăm să creăm punți de legătură între specialiști care pot să aducă mai aproape de nevoile copiilor și familiile lor educația pe care și-o doresc. Care sigur, la nivel formal, este configurată conform unei discipline școlare. Dar pe noi ne interesează dezvoltarea competențelor și nu cunoștințelor copiilor, noi mergem pe ideea de a face educație prin dezvoltarea de competențe. Competența are trei elemente esențiale: cunoștințe, abilități și atitudini.

Este o inițiativă nouă care a plecat de la niște nevoi semnalate de părinți, dar pe care le-am sesizat și noi. Ne întâlnim cu oamenii care resimt acut la momentul acesta lipsuri ale educației sau nevoi nesatisfăcute de sistemul educației și încercăm să le oferim, după niște analize și după niște testări, pachete educaționale configurate individualizat. Aceasta înseamnă că oamenii de cele mai multe ori au venit la noi și ne-au spus că au nevoie de pregătire la matematică sau să învețe o altă limbă străină decât cea pe care o face copilul la școală. Părinții vin cu nevoi de felul ăsta nuanțate, însă noi nu ne oprim acolo tocmai pentru că nu suntem printre cei care oferim meditații. Noi suntem printre cei care, prin intermediul Platformei Up Education, promovăm programe de pregătire complementară, nu suplimentară. Analizăm care sunt nevoile reale, dincolo de ce-au semnalat părinții copiilor,  analizăm cu ajutorul specialiștilor în consiliere educațională, pentru a ne putea da seama de adevăratele nevoi de învățare. Gândim pachete educaționale personalizate, le prezentăm pachetele care credem că se potrivesc pentru ei. Deci nu este vorba de a lucra cu clase și grupuri mixte de copii unde se predă o programă, noi creăm aceste pachete educaționale pe nevoile copilului. Mulți vin la noi și ne roagă să facem temele. Nu este rostul nostru acesta, nu pentru că nu am putea să o facem, însă noi credem că nevoile unui copil sunt mai mult decât atât.

Trebuie să ajungem să scoatem în evidență ce poate și știe să facă copilul, care este potențialul pe care poate să îl atingă un copil și pentru asta ne gândim să îl aducem alături de profesorul cel mai potrivit. Noi nu putem schimba sistemul dar putem să-l sprijinim, prin a sprijini oamenii, copiii care învață și profesorii care pot deveni profesori mai buni.

De ce NU facem meditații?

Dacă ne dorim un serviciu de educație de calitate el trebuie să răspundă unor nevoi individualizate. Diferențele individuale au crescut extraordinar pentru că școala online nu a putut să acopere nevoile atât de diferențiate. Apoi, acolo unde școala online a mers, și-a făcut treaba, nu a putut fi particularizată la modul cel mai fericit pentru fiecare copil. Societatea a fost nepregătită pentru un asemenea fenomen, Diferențele individuale de la nivelul aceluiași grup de elevi, de aceeași vârstă, s-au acutizat, nu mai vorbim de diferențele între rural și urban, sau între implicarea familiilor copiilor. O parte dintre ele au fost foarte preocupate de copii și și-au dat interesul pentru educare copiilor lor.

Este cert asta, că există diferențe individuale foarte mari între copii. Ni s-a părut că problematic pentru educație este sistemul gimnazial. Întotdeauna a fost o problemă pentru că gimnaziul face trecerea de la nivelul primar, unde copii sunt școlarizați cu un singur cadru didactic, și apoi trec la un grup de profesori care fiecare are stilul său personal, copiii nu au o perioadă de adaptare, trec de la calificative la evaluarea pe note, trec prin foarte multe schimbări de abordare.

Ceea ce facem noi este să analizăm mereu parcursul copilului, cerând feedback părinților, profesorului și elevului. Vedem în ce măsură se întâlnesc aceste informații și acordăm, intervenim cu partea de consiliere psihologică. Consiliem pentru ca parcursul de învățare să fie ajustat, din aproape în aproape. După 10 ședințe de pregătire complementară se face o întâlnire pentru configurare a pașilor următori de pregătire. După aceste 10 ședințe oamenii pot să renunțe sau să continue cu noi programele educaționale pentru copii. Dar sunt și persoane care vin la noi doar pentru pachete de testare,  pentru a vedea la ce nivel sunt copiii lor. Ceea ce facem noi sunt niște testări cu feedback descriptiv, nu neapărat traducem rezultatele prin note. Am în minte cuvintele unei fetițe de clasa a 7-ea care spunea: ,,Eu nu știu ce știu, nu știu cât de bună sunt, știu că profesorii îmi spun că sunt bună, mă întâlnesc cu alți copii de la alte școli și mi se pare că nu știu atât de multe cât știu ei, sau mă întâlnesc cu alți copii de la alte școli și mi se pare că sunt mult mai bună decât ei”, era foarte nesigură pe ea.

Mulți copii sunt speriați oarecum de testare. Părinții vor să știe cât este de bun e copilul lor în comparație cu ceilalți și uneori forțează lucrurile prin a îl expune pe copil la niște testări, concursuri. Am întâlnit  copii care considerau că nu pot face față, nu sunt buni, erau speriați de testări și aveau experiențe negative legate de modul în care a fost abordată ideea de testare. Noi încercăm să îi împrietenim cu experiența asta.

Testările noastre sunt abordate diferit, ca experiențe de învățare, evaluările sunt descriptive și îl ajută pe copil să înțeleagă nu doar ce știe sau ce nu știe, noi scoatem la iveală ce știu copiii și din acel NU ȘTIU, atât de frecvent. Noi încercăm să atingem și un alt scop, acela de a da încredere că se poate descurca și după ce pleacă din programul nostru de pregătire, să rămână cu niște abilități de a face față unei situații de învățare și mai ales să aibă un alt tip de deschidere pentru a învăța. Noi lucrăm foarte mult pe receptivitate.

Experiența copiilor

Copiii care au apelat la serviciile noastre ne-au spus că le place, ne-au spus că le-a plăcut profesorul. Nu am avut până acum un feedback negativ. Fiecare profesor se străduiește să fie profesorul cel mai bun  pentru acel copil și 100% conectat cu el în fiecare oră de pregătire.

Ateliere educaționale

Platforma are configurate programe de pregătire pe pachete educaționale, în mod special pentru gimnaziu, dar pornim și de la clasele mici. Încercăm să dezvoltăm în paralel și ateliere educaționale pentru învățare cu sens, care se întâmplă periodic prin interacțiuni directe, nu online.

Un exemplu de astfel de atelier educațional pentru învățare cu sens am experimentat în colaborarea noastră cu Asociația Ivan Patzaichin Mila 23. Au fost organizate peste vară ateliere educaționale, unde copiii au construit o canotca de la zero, cu ajutorul oamenilor de acolo. Noi am adus profesorii care le explicau copiilor fizică, matematică, chimie, de fapt la ce le foloseau cele învățate la școală pentru construcția acelei bărci. Atelierele de felul acesta sunt pentru a descoperi copiii sensul educației, rostul lucrurilor învățate în școală.

Ne dorim să extindem aceste tipuri de ateliere educaționale pentru o învățare cu sens.

Lucrăm astfel la atitudinea față de educație. Educația nu trebuie să mai fie ceva ce sperie, ci poate să fie o experiență prietenoasă. Vrem să dăm sensul acesta pe mai departe.

Cum ne pot descoperi

Noi nu ne-am concentrat pe promovare foarte mult, la început, pentru că nu ne-am dorit să avem mulți copii deodată, ne-am dorit să avem un model validat, un model care funcționează. Am făcut acest lucru doar pe site-urile noastre. Acolo ne pot vedea și pot găsi pachetele de servicii.

Însă în perioada următoare avem programate întâlniri directe cu beneficiarii și evenimente de promovarea a serviciilor noastre de educație complementară.

Uped

Rețeta succesului

Nu există o rețetă, noi nu putem spune că aceasta este rețeta Up Education. Pentru că noi configurăm cu fiecare copil o anumită rețetă educațională care să îl ajute să își împlinească potențialul.

Ceea ce lipsește oarecum în sistemul de educație, și este firesc până la urmă, este individualizarea reală, nu poți să o faci cu un grup de copii ceea ce poți face pentru unul singur sau pentru un anumit profil de dezvoltare. De aceea conceptul nostru de școală deschisă merge pe individualizare, pe particularizarea serviciilor, dar și pe integrarea acelui copil în grupuri de învățare diverse. Ceea ce oferim noi, sperăm, sunt niște experiențe de învățare durabile pe care copiii le pot lua în bagajul lor și le pot folosi în viața lor personală.

Sfat!

Timpul pierdut, când ceva ai fi putut să faci pentru o educație de calitate, nu se întoarce.

A urmat cursurile Facultății de Litere, Istorie și Teologie în cadrul Universității Dunărea de Jos din Galați. Ulterior, s-a specializat în Management educațional în cadrul programului de masterat în cadrul aceleiași universități, iar în prezent face parte din echipa didactică a Liceului Pedagogic Ortodox „Anastasia Popescu” din București. Din postura de profesor vede în elevii săi viitorul, are încredere în aceștia și în fiecare zi este determinată să le transmită celor mici că fiecare dintre ei contează. Despre competențele pe care le consideră esențiale în societatea actuală, despre menirea dascălilor, precum și despre bucuria de a fi profesor am discutat cu doamna profesor Roxana Pricope.

Cum ați ales cariera de pedagog, ce v-a inspirat?

Am fost inspirată de mama mea, un om absolut remarcabil, dar și de bucuria de a împărtăși cu ceilalți din ceea ce eu însămi am învățat. Mi se pare extraordinar sentimentul pe care îl are un profesor când vede că semințele sădite de el în sufletul și în mintea copilului încep să rodească.

Din punctul dvs. de vedere, care este rolul unui cadru didactic, cât de mult modelează un profesor viitorul unui copil?

Profesorul este un model pentru elevii lui. Prin felul în care vorbește, prin felul în care transmite, prin comportamentul și  cunoștințele lui, se înfățișează copiilor ca o cale de urmat. Este o mare responsabilitate. Un dascăl are menirea de a cunoaște și spori potențialul fiecărui elev, de a cultiva încrederea fiecărui copil în forțele proprii și de a încuraja bucuria descoperirii.

Am întotdeauna în vedere și educarea unor valori precum empatia și respectul, fără de care relațiile dintre oameni ar avea foarte mult de suferit.

Care sunt valorile pe care vă propuneți să le înrădăcinați în elevii dvs.?

Din punctul meu de vedere, cred că e foarte important să cultiv gândirea critică a elevilor mei. Capacitatea de a lua decizii și de a-și asuma răspunderea pentru alegerile făcute sunt competențe necesare în societatea actuală. De asemenea, consider că este foarte importantă flexibilitatea gândirii, mai ales în contextul transformărilor rapide prin care trece societatea noastră. Am întotdeauna în vedere și educarea unor valori precum empatia și respectul, fără de care relațiile dintre oameni ar avea foarte mult de suferit.

Ce ați simțit în prima zi în calitate de cadru didactic?

Emoția trăită în prima zi de școală ca profesor o simt an de an. Este o emoție izvorâtă din dorința de a-mi atinge obiectivele legate de învățare, dar și din dorința de a crea o legătură cu elevii mei și de le oferi experiențe de învățare memorabile.

Sunt atentă la nevoile elevilor mei și îi încurajez și în cultivarea pasiunilor lor.

Desfășurați programe/activități speciale axate pe învățare și dezvoltare a abilităților cu elevii dvs.?

Îmi place învățarea de tip proiect și cred că și elevilor mei le face bine să lucreze în echipă, să experimenteze roluri diferite în cadrul grupului de lucru. Deși îmi place să-mi organizez din timp activitățile cu elevii, sunt flexibilă și apelez deseori și la improvizație. Sunt atentă la nevoile elevilor mei și îi încurajez și în cultivarea pasiunilor lor. De curând, am organizat în clasă un campionat de șah care a fost foarte bine primit de copii.

Ce ați observat că îi motivează și le trezește interesul elevilor de astăzi?

Copiilor le trezește interesul ceea ce este ludic, amuzant și lipsit de monotonie. Rutina este bună cât să le dea sentimentul siguranței, dar dacă vrem atenția copiilor, atunci e nevoie să rupem ritmul, să ieșim din tipare și să îi provocăm la nivelul proximei lor dezvoltări.

Percepeți anumite diferențe între copiii de acum și cei din generațiile anterioare? Sunt mai curioși, mai implicați, prin ce se diferențiază?

Copiii sunt mereu curioși, dar cred că cei de acum, față de cei din generațiile anterioare, sunt mai grăbiți și mai orientați spre rezultatul imediat, cu cât mai puțin efort. Poate e și o reacție de apărare la faptul că societatea se transformă, totul în jurul lor se petrece în viteză.

Care este cartea dvs. preferată și de ce?

Una dintre cărțile mele preferate este lucrarea profesorului Neagu Djuvara „O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri”. Apreciez această carte deoarece sunt pasionată de istorie și îmi place felul în care profesorul Djuvara prezintă cititorilor adevărul istoric, folosind un ton apropiat, deloc academic. Consider că poveștile au un rol foarte important în educație, pentru că fac învățarea mai atractivă și accesibilă.

Ce v-au învățat elevii de-a lungul anilor?

Elevii mei m-au învățat să mă bucur de lucruri simple, să fiu mereu dornică să descopăr ceva nou, să apreciez pașii mici făcuți în îndeplinirea obiectivelor.

Văd viitorul în fiecare elev al meu.

Din punctul dvs. de vedere, pe ce ar trebui să se bazeze relația dintre elev și profesor? Ce stă la baza unei relații puternice și productive?

La baza unei relații puternice și productive între profesor și elevii săi stă iubirea izvorâtă din respect și încredere. Văd viitorul în fiecare elev al meu. Am încredere în ei și mă străduiesc să le transmit că fiecare dintre ei contează.

Care vă este cea mai dragă amintire din postura de profesor?

Fiecare reușită a elevilor mei reprezintă motiv de frumoasă aducere aminte.

A absolvit Facultatea de Litere și Științe Sociale din cadrul Universității „Constantin Brâncuși” din Târgu Jiu, iar, de 15 ani, lucrează în învățământ. Din 2011, anul în care s-a mutat la București, face parte din echipa didactică a Liceului Pedagogic Ortodox „Anastasia Popescu”, o școală despre care afirmă că i-a fost ca o mângâiere atunci când era departe de casă. Despre rolul profesorului în formarea viitorilor adulți, despre valori, despre momentele de bucurie și despre ce îl învață, la rândul lor, elevii pe profesor, am discutat cu doamna profesor Andra Elena Pasmangiu.

Cum ați ales cariera de pedagog, ce v-a inspirat?

Ideea de a deveni profesor s-a înfiripat în mintea mea încă din clasele gimnaziale, când am decis să dau admiterea la Colegiul Național „Spiru Haret” din orașul natal, Târgu Jiu, la specializarea educatori-învățători. I-am admirat foarte mult pe profesorii din școala gimnazială și modul în care interacționau cu noi, astfel că ideea că și eu aș putea să am această profesie a venit de la sine. În liceu am întâlnit profesori dedicați care m-au determinat să continui pe acest drum, chiar dacă nu a fost întotdeauna unul ușor. Susținere în alegerile mele am avut întotdeauna și din partea părinților mei.

Din punctul dvs. de vedere, care este rolul unui cadru didactic, cât de mult modelează un profesor viitorul unui copil?

Alegerea profesiei mele a fost determinată de relația pe care am stabilit-o cu profesorii de-a lungul anilor de studiu, motiv pentru care consider că un cadru didactic este dator să fie un model în viața elevilor săi. Este un sentiment aparte când întâlnești foști elevi care îți spun povești cărora la momentul respectiv, ca adult, nu le-ai dat foarte mare importanță și, cu toate acestea, pentru ei a contat enorm că au fost ajutați.

Pentru mine este o bucurie să știu că pot să contribui la formarea caracterului noii generații

Care sunt valorile pe care vă propuneți să le transmiteți elevilor dvs.?

Consider că pe lângă cunoștințele teoretice pe care trebuie să le oferim elevilor, aceștia au nevoie să învețe de la profesor cum să fie responsabili, altruiști, prietenoși, cum să acționeze în anumite situații din viața lor. Ei sunt viitorul nostru, așadar pentru mine este o bucurie să știu că pot să contribui la formarea caracterului noii generații.

Ce ați simțit în prima zi în calitate de învățătoare?

Prima zi ca învățătoare a fost cu emoții, fiindcă am realizat că această profesie implică o responsabilitate uriașă, dar îmi aduc aminte că am fost și foarte bucuroasă pentru că reușisem să devin ceea ce îmi propusesem cu câțiva ani în urmă. Era unul dintre obiectivele pe care mi le stabilisem și reușisem să-l realizez.

Pentru prima dată am predat la clasa I, vârstă la care elevii nici nu știau să deosebească manualul de limba română de cel pentru matematică, moment în care mi-am dat seama că, indiferent de numărul orelor de practică pedagogică, la clasă mereu vei întâmpina situații noi pe care va trebui să le rezolvi spontan și creativ.

Desfășurați programe/activități speciale axate pe învățare și dezvoltare a abilităților cu elevii dvs.?

De-a lungul timpului am avut șansa să „cresc” trei generații de elevi, fapt ce mi-a dat ocazia să observ parcursul lor de învățare, să îmi dau seama care dintre activitățile inițiate la clasă au fost eficiente pentru progresul elevilor, care au rămas în mintea lor aducându-le bucurie. Am constat că noțiunile teoretice îmbrăcate într-o poveste frumoasă, uneori testate chiar de mânuțele lor au avut cel mai mare succes. Activitățile practice necesită multă muncă pentru procurarea și pregătirea materialelor, organizarea elevilor care devin curioși, nerăbdători, dar aduc multe zâmbete și entuziasm.

Un proiect care a fost pe placul elevilor mei în anul școlar anterior, ei fiind în clasa a III-a atunci, a constat în amenajarea unui colțișor de grădină în care au plantat tot felul de legume pe care le-au îngrijit de-a lungul a trei anotimpuri. A fost o perioadă în care am reușit să le observ comportamentul în afara orelor efectuate în clasă, când stau așezați în bănci.

Am pornit de la stabilirea unor responsabilități pentru fiecare în parte, pentru că de data aceasta „materialul didactic” cu care lucram era viu și orice greșeală a noastră ne putea costa viața unei plăntuțe. Implicarea copiilor în acest proiect a schimbat dinamica grupului și a restabilit relațiile din cadrul lui. De atunci, au văzut cu alți ochi plăntuțele existente la ferestrele clasei noastre și au înțeles necesitatea lor. În acest an școlar ne pregătim să dăm din nou viață acestui proiect care ne-a adus atât de multă bucurie.

Consider că, dacă reușești să le demonstrezi copiilor că informația pe care vrei să le-o transmiți le va fi necesară în viață, ai reușit să le captezi interesul

Ce ați observat că îi motivează și le trezește interesul elevilor de astăzi?

Consider că, dacă reușești să le demonstrezi copiilor că informația pe care vrei să le-o transmiți le va fi necesară în viață, ai reușit să le captezi interesul. În prezent, există informații despre orice și la îndemâna oricui, acum rolul profesorului fiind acela de  a filtra materialul care ajunge la copii, de a le arăta spre ce anume este benefic pentru ei să-și canalizeze atenția și energia.

Atenția lor este centrată pe dispozitivele electronice, fapt pe care l-am transformat într-un avantaj atunci când am început să folosim telefoanele sau tabletele în activitățile de la clasă, ajungând chiar să avem o zi pe săptămână dedicată acestora.

Pandemia ne-a determinat să lucrăm foarte mult timp online și atunci mi-am dat seama că elevii erau deja familiarizați cu unele aplicații pe care acum eram condiționați să le utilizăm pentru a ne putea desfășura orele.

Percepeți anumite diferențe între copiii de acum și cei din generațiile anterioare? Sunt mai curioși, mai implicați, prin ce se diferențiază?

Fiecare generație de copii vine cu avantajele și dezavantajele timpului în care trăiește. Depinde numai de profesor să găsească o cale de a ajunge la sufletul și mintea lor.

Care sunt pasiunile dvs.? Ce vă place să faceți, cum vă relaxați când aveți puțin timp liber?

În timpul liber îmi place să citesc, activitate care se împarte pe mai multe planuri pentru că mereu sunt în căutare de cărți noi și interesante pentru elevii mei, dar citesc și cărți din domeniul educației. Cărțile care m-au pasionat încă din liceu au fost cele de dezvoltare personală pe care le-am descoperit pentru prima dată la biblioteca din orașul natal. În acea perioadă nu se vorbea despre starea de bine a elevului, a omului în general, fiind informații absolut noi și în afara contextului în care trăiam.

Respectul reciproc – o calitate însușită de la o vârstă mică, este, consider eu, o valoare morală sănătoasă care le va fi de folos toată viața

Ce v-au învățat elevii de-a lungul anilor?

De-a lungul anilor, de la elevii mei am învățat că atunci când le-ai făcut o promisiune ești dator să o îndeplinești pentru a nu le pierde încrederea, am învățat că ei imită comportamentul cadrului didactic și atunci ești responsabil ca în fața lor să fii un model demn de urmat.

Din punctul dvs. de vedere, pe ce ar trebui să se bazeze relația dintre elev și profesor? Ce stă la baza unei relații puternice și productive?

Relația pe care am intenționat să o stabilesc între mine și elevii mei s-a bazat întotdeauna pe respectul reciproc. Însușită de la o vârstă mică, aceasta este o valoare morală sănătoasă care le va fi de folos toată viața, în toate relațiile pe care le vor stabili cu persoanele din jurul lor.

Care vă este cea mai dragă amintire din postura de profesor?

Timpul pe care îl petrec cu elevii mei este întotdeauna presărat cu momente emoționante, amuzante și pline de bucurie. E dificil să numesc o singură amintire din toți acești ani, dar pot să spun că un moment emoționant pentru mine, cred că și pentru ei, îl reprezintă serbările școlare, în principal serbarea de Crăciun. Atunci pun într-o scenetă toate cunoștințele, abilitățile și emoțiile pe care le-au dobândit și, oarecum, rezultatul muncii lor și al meu se vede mai clar, iar acest lucru mă bucură foarte mult.

Nu am timp

Nu am timp de nimic așa cum mi-aș dori eu.

Luni este o zi cu 2 cursuri și 2 proiecte ,,în fașă”.

La cursul de franceză discutăm fie despre istoria orașelor din care venim, fie despre istoria artei și arhitecturii.

Profesoara mea pentru cursul despre Relații Internaționale este româncă. În niciun caz nu pot dezamăgi! Cursurile sunt spectaculoase, invitații sunt persoane pe care nu mă gândeam că le voi întâlni vreodată, iar eu ar fi bine să dovedesc că îmi fac treaba la înălțime.

Marți este o zi ,,liberă”, în teorie (doar în teorie!). Diminețile sunt pline ,,cu organizare” și lucruri administrative. După-amiaza înseamnă ore investite pentru pregătirea discursului pentru dezbaterea săptămânală de miercuri. Marți e despre treburi cu cap și coadă (și ar fi bine să le găsesc pe amândouă!)

Miercuri? Oare cum va fi și această miercuri? Începem cursul de oratorie cu unul dintre profesorii ce se află în primele locuri în viața mea academică. Învățam să fim cei mai buni oratori ai viitorului, învățăm să nu fim niciodată luați prin surprindere de vreo întrebare, învățăm cum să fim bine pregătiți atunci când vrem să ne facem vocea auzită. Dezbatem cele mai greoaie și complexe teme ale lumii noastre, într-o sală de curs în care sunt reprezentate 6 continente. Ne strângem mâinile la sfârșit și ne felicităm. Vom putea rămâne așa? Doar oameni ai acestei lumi? Vom putea păstra omenia să ne curgă prin vene și în viitor? As vrea ca răspunsul să fie DA.

Miercuri mai este și despre franceză și terminațiile verbelor, însă este și despre pregătire pentru joi. Pentru cele două cursuri de joi materia nu există decât cu 2-3 zile înainte. De ce? Materia de joi este dată de știri. Starea relațiilor internaționale, statutul țărilor în dezechilibru, tranzacții care dau peste cap balanța lumii… Trebuie să fiu pregătit să spun ceva despre fiecare, timp de 4 ore, joi. Toți colegii mei pregătesc informații despre întreaga lume și în timpul cursului iau zeci de notițe despre noi surse, persoane de interes, cărți și tehnici de socializare.

După fiecare joi parcă descopăr altă și altă fațetă a lumii.

Vineri, limba lui Voltaire insistă că trebuie învățată, mai bine și mai bine….

Apoi, în ultimul curs din săptămână, discutăm cum vor arăta sistemele de energie ce ne vor ghida viitorul. Cursul se lungește mereu după timpul alocat de două ore; ne conducem profesorul până la apartamentul lui, pentru a putea dezbate și pe drum și afla cât mai multe.

Nu știu cum, dar colegii mei par să aibă mai multe ore în zi ca mine. Așa să fie? Deși mă frământ deseori, îmi amintesc repede că nu am stat niciodată undeva, în viață, fără un motiv. Și merg înainte.

Pare ciudat să ai mereu senzația că nu ai timp: o fugă nebună prin oameni, cunoștințe noi, popoare, culturi, idei vechi, idei noi, invenții, toleranță, înțelegere. Oare cum voi merge și la Conferința despre management în crize internaționale, și la cina clubului de economie, în timp ce cercetez surse pentru eseul pentru săptămâna viitoare?

Apuc rar să stau lângă mine și să vorbim ,,amândoi”:

– Cum ți-a fost azi?

– Știi tu, bine. Doar că nu prea am timp.

– Nici eu nu prea am timp.

– Să dai un anunț la Gazetă.

– Tu, acolo, ai găsit timp?

– Nu, dar poate tu ai noroc!

Anunț la mica publicitate:

Tânăr serios, caut o oră în plus, pe a 25-a.

Dați-mi de știre dacă știți cum se face.

Tot caut timp.

În fiecare zi.

Îmi trebuie timp mai mult pentru că nu îmi ajung orele.

Zilele sunt scurte.

Minutele nu stau.

Secundele mele au aripi.

Caut timp.

Știu că au făcut-o și alții.

Poate o să-mi iasă.

Clădirea restaurată va deveni drept școală pentru comunitatea parohială, aparținând parohiei Târgu Mureș I, sub coordonarea și supravegherea părintelui Claudiu Nicoară.

Prima școală românească din municipiul Târgu-Mureș a funcționat între anii 1765-1907. Prima documentație o putem găsi în Ordinul Guvernului din 24 aprilie 1768 unde se menționează existența acestei clădiri modeste, în care copiii învățau să scrie în limba română. Este de menționat faptul că Gheorghe Maior, tatăl celebrului cărturar Petru Maior, a fost unul dintre profesorii ce au activat în această școală. În anul 1912, clădirea a avut alte întrebuințări: casă de locuit pentru cântăreții bisericii și urmând a fi casa pentru oamenii de serviciu.

Între anii 1988-1990 clădirea veche a avut parte de reparații capitale, fiind practice reconstruită, păstrându-și doar dimensiunile originale și elementele arhitecturale.

Între anii 1994-2001, clădirea școlii este întrebuințată drept sediu pentru Liga Tinerilor Creștini Ortodocși Români din Târgu-Mureș, după care rămâne neutilizată.

În urma renovării efectuate recent, aici vor avea loc activitățile școlii parohiale ce are în jur de 20 de copii din parohie. Aceștia au fost împărțiți în două grupe: una cu copii cu vârste între 3 si 5 ani și una cu copii cu vârsta până la 12 ani.

Sărbătoarea artelor vizuale s-a desfășurat ieri la Liceul Pedagogic Ortodox ,,Anastasia Popescu” din Capitală, unde a avut loc  vernisajul expoziției „Poarta visului” semnată Gabriela Naftanailă și curatoriată de Rodica Marinescu și Maria Cioată. La eveniment au participat cadre didactice, elevi și iubitori ai frumosului.

Impresii la cald după expoziție

Seara a fost deschisă de cuvântul de bun venit rostit de doamna profesoară Monica Șerbănescu, directorul Liceului Pedagogic ,,Anastasia Popescu” care a reliefat modul în care elevii își cultivă simțul pentru frumos în cadrul instituției. ,,Noi beneficiem de cursuri de arte vizuale încă din grădiniță, iar copiii au mereu în față diferite forme de arta. Am avut și un curs de educația privirii susținut chiar de doamna Rodica Marinescu care a încercat să ne învețe cum să privim un monument, o statuie, o casă, chiar și păsări. Copiii beneficiază în totdeauna de această formulă de a găsi unghiuri care să recreeze obiectele din jurul lor“, afirmă doamna Șerbănescu pentru Matricea Românească.

Stând de vorbă cu doamna Gabriela Naftanailă, cea care semnează lucrările, am aflat că miniaturile expuse au fost realizate în anul 2020. ,,Privitorul are în față o explozie de culoare și o memorie a spațiului. Tema expoziției pleacă de la amintirile mele din copilărie când bunica îmi povestea tot felul de lucruri din viața de atunci care mi-au deschis o lume. Iar următoarea poartă mi-a deschis-o școala. Contactul copiilor cu arta în școală mi se pare cel mai bun lucru. De ce? Pentru că îi apropie de diverse tipuri de artă și le oferă un limbaj special. Arta nu este neapărat despre a înțelege, cât despre a simți.  A te simți apropiat sau a avea emoții în fața unei lucrări, fie ele pozitive sau negative, este o atitudine pe care o dobândești. Arta te face să te simți bine. După începi să ajungi la partea de înțelegere. Echilibrul se poate găsi prin artă și de aceea când ești copil și înțelegi de mic acest lucru, te va ajuta în viață.“

Doamna Rodica Marinescu ne-a mărturisit că nu este primul vernisaj la care participă în cadrul Liceului Pedagogic Ortodox ,,Anastasia Popescu” și a subliniat importanța artei pentru dezvoltarea armonioasă a elevilor. ,,La această școală copii se îmbibă de foarte timpuriu cu adevărata artă. În această lume în care arta adevărată trăiește prin non-artă și tot felul de experimente, elevii pot să detașeze arta adevărată de nonvaloare. Cum? Îmbibându-se de frumos! Această școală îi face pe elevi să distingă frumosul, să-l  vadă imediat. Copiii trebuie să învețe să privească. Nu este suficientă o privire detașată, trebuie să fie o privire rafinată, să învețe să-și perfecționeze privire, iar aceste expoziții sunt o ocazii extraordinare de a-și exersa privirea, de a învăța să privească dincolo de aparențe“, afirmă doamna Rodica Marinescu.

Expoziția  „Poarta visului” poate fi admirată  în Galeria „Theodor Aman” din cadrul Liceului Pedagogic Ortodox ,,Anastasia Popescu” pentru încă o lună de zile.

Absolventă a Liceului Pedagogic din Focșani, a debutat ca învățătoare la catedra din satul natal. După un timp, a făcut pasul către oraș, iar, din 2002, poposește în Capitală. În efortul de a găsi un loc în sistemul de învățământ privat, destinul a purtat-o pe la diferite școli, până când, într-o zi, a cunoscut-o pe doamna Monica Șerbănescu. A fost dragoste la prima vedere, spune cu emoție în glas doamna Petița, iar, de atunci a rămas în echipa Liceului Pedagogic ,,Anastasia Popescu”. Pășim în cele ce urmează pe cărările pedagogiei alături de Petrița Vlaicu și discutăm despre debut, viziune și rost.

Interviul pe scurt:

• De pe meleagurile vrâncene, pe străzile bucureștene: ,,Era anul 2002, când mi-am depus CV-ul la mai multe școli particulare. După un timp am primit mai multe telefoane, m-am dus, dar nu mi-a plăcut ce am găsit acolo. Într-o zi, am cunoscut-o și pe doamna Monica Șerbănescu, a fost dragoste la prima vedere“.
• Cheia armoniei în educație: ,,Consider că pedagogul trebuie să fie prieten cu părinții, să intre în atmosfera familiei, să știe ce necazuri îl macină pe copil. Deci legătura strânsă cu familia generează o stare de bine copiilor, iar ei vor veni la școală cu plăcere”.
• Pedagogul, o simplă sursă de informații?: ,,Clar, e mai mult decât atât! Informațiile le pot găsi și pe internet, dar pedagogul trebuie să-l învețe cum să discearnă informația care îi folosește de cea care îi dăunează”.

De pe meleagurile vrâncene, pe străzile bucureștene

Vrânceancă get-beget, doamna Petrița Vlaicu a îndrăgit pedagogia de când se știe. Rememorează cu bucurie clipele ludice din copilărie când făcea pe învățătoarea alături de sora ei. Dar, cine ar fi crezut că o simplă joacă avea să devină peste ani un mod de a fi! ,,Ulterior, am urmat cursurile Liceului Pedagogic din Focșani, pe care l-am terminat în 1975. Am fost repartizată în satul natal, Vulturu din județul Vrancea, unde am devenit colegă cu învățătoarea mea din clasele mici. Aici am petrecut o bună bucată de vreme, până când m-am mutat cu familia în orașul Focșani. La noua școală am avut parte de un colectiv foarte bun, cu directori și colegi de la care am avut numai de învățat, asta pentru că pedagogul trebuie să se perfecționeze toată viața“, povestește doamna Petrița Vlaicu.

,,Era anul 2002, când mi-am depus CV-ul la mai multe școli particulare”

Își amintește cu mare bucurie de primele ore la clasă și de comisiile metodice la care smulgea aprecieri pe bandă rulantă. În anul 2000, soțul său a luat calea Bucureștiului din dorința de a găsi un loc de muncă mai bun. Peste un an, băiatul cel mare a venit în Capitală, pentru studii, la fel și mezinul. ,,Prin urmare, ne-am mutat cu toții. Era anul 2002, când mi-am depus CV-ul la mai multe școli particulare. După un timp, am primit mai multe telefoane, m-am dus, dar nu mi-a plăcut ce am găsit acolo. Într-o zi, am cunoscut-o și pe doamna Monica Șerbănescu; a fost dragoste la prima vedere! Pe atunci, Grădinița Arc-en-Ciel era pe strada Matei Voievod, iar clasele primare funcționau în parteneriat cu Școala Nr. 85, și țin minte că am primit clasa a II-a“, rememorează doamna Petrița.

O viață afierosită educației

Candoarea și jovialitatea de care dădea dovadă, au cucerit inimile elevilor, dar și ale părinților. În continuare, vrem să aflăm cum a evoluat relația cu elevii de-a lungul anilor. ,,Am știut să glumesc cu ei, dar sunt ca o mamă care își pupă copilul în somn. Câteodată spun că sunt mai dură, mai aspră, însă părinții și-au dat seama că această duritate vine din responsabilitatea pe care o am față de copii. Destinul lor este în mâinile mele, sunt responsabilă de formarea lor. De-a lungul anilor am văzut că, dacă știi să te apropii de ei, ba cu o glumă, ba cu o poveste, atunci le câștigi încrederea. Văd că și tu ești ca părinții lor, nu le ești superior“. Și pentru că tot suntem la capitolul relație pedagog-elev, prin ce mijloace îi putem face pe copii să scape de frica răspunsurilor greșite? ,,Discutând cu ei, apoi cu părinții. Consider că pedagogul trebuie să fie prieten cu părinții, să intre în atmosfera familiei, să știe ce necazuri îl macină pe copil. Deci legătura strânsă cu familia generează o stare de bine copiilor, iar ei vor veni la școală cu plăcere. Eu le spun de fiecare dată că a greși e omenește și că nu trebuie să râdem unii de alții pentru că nu știm. Azi poate fi colegul tău cel care dă un răspuns greșit, mâine poți fi tu. Să folosim greșeala ca pe o oportunitate de a evolua“.

,,Consider că pedagogul trebuie să fie prieten cu părinții”

După cele mărturisite, îndreptăm discuția către ceilalți actori implicați în procesul de educație, mai exact părinții și profesorii. Cum ar trebui să colaboreze cu școala? ,,Vorbim de o relație fundamentală! Ce vă pot spune este că aici, la Liceul ,,Anastasia Popescu”, avem un program extins care ne permite să lucrăm cu elevii când nu au înțeles lecția bine, să discutăm cu ei dacă nu sunt în apele lor, iar toate acestea le comentăm și cu părinții. Suntem privilegiați că avem acele ore de consultații cu părinții, iar prin acestea căutăm să menținem strânsă legătura dintre elevi, părinți și profesori“, spune doamna Petrița Vlaicu.

Despre rostul unui pedagog

Întâlnirea cu un pedagog iscusit te schimbă. Adesea, elevii rămân cu imaginea lui pe retină și vor reveni la ea ori de câte ori le e mai greu. În continuare, vrem să aflăm care este rolul unui pedagog: să ofere un set de informații sau e ceva mai mult? ,,Clar e ceva mai mult decât atât! Informațiile le pot găsi și pe internet, dar pedagogul trebuie să-l învețe cum să discearnă informația care îi folosește de cea care îi dăunează. Apoi, pedagogul trebuie să realizeze legătura între partea teoretică și cea practică. Eu de fiecare dată când predau ceva încerc să le prezint și latura practică”, afirmă doamna Petrița.

Emoțiile sunt de nedescris când o promoție face pasul mai departe către clasa a V-a. În acele momente, munca pe care ai depus-o își arată roadele. Vrem să aflăm cu ce valori pleacă elevii care au trecut prin mâna doamnei Petrița. ,,Cu respectul față de cei din jur, asta contează cel mai mult. Ei trebuie să învețe să aprecieze munca celor din jur și nu numai, pentru că noi ne punem sufletul pentru formarea lor”, conchide Petrița Vlaicu.

Discutând și cu directoarea Monica Șerbănescu, aflăm că Doamna învățătoare este cea din mâinile și inima căreia au pornit spre viitor generații cu performanțe academice deosebite, însă, așa cum subliniază și Doamna Vlaicu, formarea caracterului acestor copii apare, de fapt, ca scop al școlii, iar dascălii sunt cele mai importante rotițe ale acestui organism complex, cum poate fi considerat Liceul Pedagogic Ortodox „Anastasia Popescu”. Doamna Petrița Vlaicu este, indiscutabil, un astfel de model de creator de caracter.