Redirecționează 3,5% din impozitul pe venit
Tag

scriitoare

Cărțile autoarei Olina Ortiz se plimbă prin toate orașele țării noastre și merg din mână în mână, de la copil până la dascăl. Fiecare poveste așezată pe foi este din dragoste, cu dragoste. În mai puțin de trei ani, au apărut 32 de titluri.

Olina scrie povești de când încă era pe băncile școlii și nici măcar nu avea primul act de identitate. A continuat să se lasă inspirată de frumusețea vieții, fără să publice, până pe la douăzeci de ani, ca mai apoi să urmeze o paranteză adultă, mărturisește ea. Ocupația din viața cotidiană nu s-a îndepărtat prea mult de „născocitorul de povești”, a fost doar o camuflare. Azi  își curăță mintea și sufletul scriind și evadând într-o lume pură, luminoasă, mult mai sănătoasă în care are puterea de a bucura, de a încânta, de a aprecia, de a încuraja.

 

 

Olina, porți un nume rar, dar atât de frumos! Cunoști semnificația acestuia?

Depinde după ce surse te iei. În Hawaii, Olina înseamnă Bucurie. Olena, din greacă, e un derivat și înseamnă Rază de Lumină. Mi-ar plăcea să cred că pot să aduc bucurie și lumină celorlalți, prin poveștile mele.

 

Cum arată sufletul tău în această perioadă? Sunt curioasă de cum ai simțit gustul sărbătorilor de-a dreptul și dacă au fost pline de liniște.

Sufletul meu e mereu vrăjit de povești, indiferent de anotimp. Sau, mai bine zis, plin de emoțiile poveștilor care nu s-au scris încă. Poate că emoțiile sunt variabile de-a lungul anului, ceea ce e bine, pentru că înseamnă că trag după ele expresii atât de diferite. De sărbători e mereu liniște. Liniștea e adevăratul fundal al magiei, iar magia e încărcată de povești. În liniște, de sărbători, am mai mult răgaz să ascult vocea străveche veche a povestitoarei.

 

Dacă ar fi să-mi faci un bilanț, și nu unul „contabilicesc” pe 2023, cum ar suna acesta?

A fost un an cu multă bucurie. Bucuria a venit de la reacțiile primite din partea cititorilor mei, mult prea generoși. S-a născut un personaj sau, mai corect spus, a văzut lumina tiparului, căci el s-a născut cu un an înainte. E vorba de Robo Bobo, un robot pe care un copil trebuie să-l învețe „să se poarte ca oamenii”. Copiii sunt foarte amuzați de întâmplările lui Robo Bobo, fiindcă e năstrușnic ca ei. În același timp, cred că ei empatizează și cu Toma, băiatul care se chinuie să-l aducă pe drumul cel bun. Mă bucur de câte ori aflu că micii mei cititori râd în hohote. Un al doilea motiv de bucurie a fost reacția părinților la o serie nouă de povești pentru „cei mai mici” (categoria de vârstă 0-3 ani). Nu credeam c-o să aibă atâta succes. Sunt povești simple, dar pline de emoție, sunete, muzicalitate, care au fascinat mulți bebeluși. Sigur, au mai fost și alte titluri de succes lansate anul trecut, dar, în mod special, aceste două serii de cărți mi-au adus multă bucurie și surpriză.

 

La ce proiecte noi lucrezi, Olina? Ce ticluiești în perioada următoare?

Anul ăsta plănuiesc să continui seria pentru 0-3 ani. Vor mai ieși încă șase povești, cel mai probabil. De asemenea, mai am multe întâmplări cu Robo Bobo. Cred că tot încă șase episoade cu năzdrăvanul robot vor fi publicate. A mai fost o carte, pentru copii ceva mai mari, „Fetița care a salvat Iubirea”, apărută anul trecut. Și ea a fost un succes, așa că o să apară o continuare, cu noi aventuri ale Isabelei, mica florăreasă care vorbea cu animalele. Lucrăm și la niște mici povești pline de haz, cu ajutorul cărora copiii să facă cunoștință cu mari artiști (Picasso, Mozart, Urmuz). Am mai născocit un personaj, Mel Suflețel, care cunoaște, rând pe rând, emoțiile din castel. Sper să fie o alegorie frumoasă pentru cei mici.

 

Descoperi cu sclipiri în ochi frumusețea cărților. La rândul tău, câte ai scris tu?

Pe lângă frumusețe, descopăr magia din cărți. Nu cred că e o exagerare să spun că autorii au ceva de vrăjitori sau chiar sunt niște vrăjitori autentici. Asta ar trebui să mă bucure, dar pe mine mă și înfioară. Eu am debutat mai târziu, cu doi ani și jumătate în urmă, dar parcă au trecut zece ani, cu 32 de titluri. De fiecare titlu mă leagă ceva, o speranță sau un gând bun. Puteau să fie doar zece titluri sau cincizeci, numărul contează mai puțin decât speranța mea că fiecare din aceste povești poate aduce o rază de lumină sau un zâmbet celor mici.

 

De când te apleci asupra copiilor? Dintotdeauna ai fost „a lor”?

N-aș putea spune asta. Însă pot spune că mi-am neglijat multă vreme copilul interior, cum noi, adulții, facem de multe ori. Ne lăsăm prea mult absorbiți de cotidian, de efemer, și pierdem din vedere tot ce contează cu adevărat. Numai un copil știe ce contează cu adevărat. Lumea aceea e mereu recuperabilă, la orice vârstă, dar pesemne că e nevoie de câteva decenii din viața noastră ca să câștigăm înțelepciunea de a ne întoarce la ea. Ești „a copiilor” doar în măsura în care poți recupera acea comoară a copilăriei, a inocenței.

 

 

Mi-aș dori să știu dacă ai avut și alt rol în societate sau doar „cu cărțile” te-ai ocupat? Ce-mi poți spune?

Prefer să păstrez discreția asupra acestei părți din viața mea. Este și motivul pentru care evit să apar public sau să dau detalii despre viața personală. Pot doar să-ți spun că scriu povești de când aveam nouă sau zece ani. Am continuat să scriu, fără să public, până pe la douăzeci de ani. După care a urmat o paranteză adultă. Dar, chiar și în acea paranteză, tot povești am scris. Ocupația mea nu s-a îndepărtat prea mult de „născocitorul de povești”, a fost doar o camuflare. De fapt, asta se întâmplă cu multe destine de adulți. Nu scăpăm de ceea ce ne-a fost scris, de vocație. Chiar și atunci când ne îndepărtăm de ea, dacă suntem destul de atenți, o să constatăm că doar o camuflăm în alte forme. Oricum, după această perioadă, am închis paranteza și m-am întors la origini.

 

Reușești să deschizi ferestre pline de culoare în imaginația copiilor. Care este secretul?

Da, încerc să aduc mai multă culoare în povești decât aduc ilustratorii lor, dar nu reușesc. Am avut noroc de foarte mulți ilustratori extrem de talentați, care au și rezonat cu textul. Secretul e să nu încerci să păcălești copilul. În primul rând, copilul din tine. Pe el nu trebuie să-l păcălești. Apoi pe copilul cititor, nici măcar de dragul părinților lui. Știu că părinții sunt uneori prea protectori cu cei mici și preferă un tip de poveste „roz”, să-i zicem, unde nu există decât bine, unde nu se întâmplă nimic semnificativ, cel mult e o poveste care adoarme ascultătorul. Ei bine, eu cred că orice poveste pentru copii trebuie să aibă un contrast, o intrigă, un conflict. Asta e lumea reală și, de fapt, așa se construiesc și lumile posibile. Nu există lumină fără întuneric, cald fără frig, alb fără negru și, în mod fundamental, ce există e libertatea de alegere. Libertatea de a alege e suprinsă în prima mea poveste, ”Ai voie, Naivoie!”, care, în acest moment, este un bestseller. Receptivitatea la această scurtă povestioară m-a bucurat, cu atât mai mult cu cât a fost debutul meu.

 

Cine îți este inspirație zilnică?

Natura. Adică miracolul vieții, cuprins cu toate simțurile noastre, ca și cum ar fi în afară, când, de fapt, totul e o oglindire interioară. Iluzia în sine e fascinantă, odată ce o descoperi. Atunci știi că toate poveștile sunt reflexiile a ceea ce a existat deja înainte să pui tu prima literă pe hârtie. Nimeni nu inventează cu adevărat, nimeni nu născocește. Totul există dinainte, iar scriitorul (sau vrăjitorul) nu face decât la scoată la suprafață, printr-un act magic, la început o bâjbâială, apoi un ritual autentic.

 

Care sunt aspectele/moralele/învățămintele pe care dorești să le aduci în atenția copiilor, părinților, educatorilor?

Sunt multe teme importante pentru părinții și copiii de azi. Mă ajută mult Oana Moraru, care e un pedagog desăvârșit, care are contact nemijlocit nu neapărat cu elevii ei, ci cu această interacțiune dinamică și formativă „copil-părinte-dascăl”. Mă feresc să pun aceste teme în șabloane moralizatoare. E, de altfel, nefericit să o faci în poveștile pentru copii. Insinuarea, metafora, aluzia, alegoria sunt instrumente mult mai potrivite pentru a așeza emoțiile și gândirea pe cursul dorit. Micul cititor nu trebuie dădăcit, el trebuie să navigheze singur printre înțelesuri și să învețe să aleagă. Pe de altă parte, Oana a făcut un adevărat proiect de literație din aceste povești scrise de mine, oferind, la final, exerciții pentru atenție, gândire, memorie, pe marginea textelor. Altfel spus, am încercat, împreună cu Oana Moraru, să facem din cartea pentru copii mai mult decât o poveste pe care o citești o dată, de două ori, și-apoi treci la alta. Avem, cred eu, niște instrumente puternice, pentru acasă sau la clasă, de formare a minții.

 

Ce îndrăgești în viață, Olina? Și, oare, ce îndrăgești transpui în file de poveste?

Îndrăgesc ce mă inspiră: natura. Natura e cufărul cu povești, dar nu e ușor să-l descui. El are un cod și codul nu-l afli cu mintea, ci cu sufletul.

 

Când era fetița Olina mică, cum era? Ce-ți aduci aminte despre ea?

Copilăria mea a fost într-o perioadă nu prea grozavă pentru societatea românească. Dar poate restricțiile și privațiunile m-au îndreptat mai mult spre lumile nevăzute, spre magia cărților și a cuvintelor. Nu pot să zic că-mi amintesc foarte multe din copilăria mea. Atmosfera apăsătoare, lipsa libertății, greutatea autorității mi le amintesc cumva, ca prin ceață. Dar și conștiința lipsurilor era prezentă, mai târziu, chiar revolta. Îmi amintesc ce simțeam. Probabil mulți din generația noastră au rămas cu traume. N-am reușit să le învingem, dar am încercat să facem ceva bun din ele, să le folosim în favoarea noastră.

 

 

Unde a copilărit și care sunt cele mai dulci amintiri de acasă?

Am copilărit într-o așezare de munte. Îmi amintesc zăpezile și gerul tăios, cârnații de pe plita bunicii, grădina din spatele casei bunicilor, cireșii înfloriți. Îmi amintesc jocurile inocente în care evadam de câte ori puteam din atmosfera aceea apăsătoare, amenințătoare chiar. Toți tânjeam după libertate și încercam să o găsim în cele mai mici lucruri.

 

Îți plăcea să citești când erai de vârsta copiilor cărora te adresezi tu?

Am avut și perioade în care îmi plăcea să scriu mai mult decât să citesc, ceea ce, sigur, trebuie să fi fost o ambiție nerealistă. Dar, hai să zicem așa, fără să dau alte amănunte, am crescut într-o bibliotecă mare. Îmi petreceam multe ore acolo, mai ales când afară era zăpușeală. Stăteam pe burtă, pe covor, între rafturi, și puteam citi tot ce pofteam. După vârsta de zece ani, citeam cărți pe care alții le citesc la maturitate. Pesemne că a fost un noroc sau un destin, nu știu. Însă, din copilărie, încă îmi amintesc Făt-Frumos din lacrimă, basmele lui Ispirescu, Hans și Gretel în format 3D, Legendele Olimpului. Aveam o fascinație pentru zeii și eroii din antichitate.

 

Cu ce valori ai crescut însușite în sânul familiei?

Nu știu, poate că valoarea centrală în familia mea a fost integritatea. Acum, când mă gândesc la integritate, îmi dau seama că poate fi și greșit înțeleasă. Integritatea nu poți să ți-o însușești, spre ea poți să aspiri. E drumul lung spre tine însăți.

 

Ai copii, Olina? Ce înveți de la cei mici și ce ți-au așezat prețios în suflet?

Am un copil, dar nu mai e copil. E aproape un tânăr adult. Când era copil, îmi amintesc că-i plăceau improvizațiile mele. Nu-i citeam povești, inventam povești pentru el. Sau era modul nostru de a ne conecta, erau doar poveștile noastre. De la copii înveți mereu câte ceva. Felul lor de a ține cu dinții de inocență, deși pare îngrijorător pentru părinți, care-și doresc de la ei să se maturizeze, să se integreze cu succes în lumea adulților, paradoxal, devine, mai târziu, la sfârșitul vieții, colacul de salvare al părintelui ajuns la senectute.

 

Primul său fiu i-a fost inspirație. A scris prima carte de povești pentru el. Cu încredere, a dus cartea către copiii de la școală. De atunci, Nicoleta Fotău nu s-a mai oprit din a se dedica lor prin intermediul personajelor cărora le dă viață în narațiunile sale. A făcut de-a lungul carierei sale profesionale, jurnalist de meserie, tot felul de teste în materie de scris. De la radio, tv, reviste mondene, la PR, chiar și texte pentru un site local unde promova turismul, nu a fost la mijloc decât momentul când a trebuit să își asculte chemarea.

A înțeles că adevărata pasiune a sa este aceea de a așterne pe foi cuvinte ce oferă învățăminte celor mici. Cărțile pe care le-a scris reprezintă universul în jurul căruia se învârte în prezent. Sunt un vis împlinit. Ideile pentru povești noi curg permanent. Să o cunoaștem!

 

Cum ai defini în câteva cuvinte traseul tău profesional?

Complet neașteptat, dacă ar fi să răspund sub impulsul momentului. Când am dat la liceu, oscilam între a deveni psiholog sau profesoară de limba română. Tata însă văzuse în mine pasiunea pentru scris și mi-a sugerat jurnalismul. Am trecut prin tot felul de teste cu mine însămi, în materie de scris (radio, tv, reviste mondene), am făcut PR, mi-am deschis un centru de remodelare corporală și scriam multe articole pentru a-l promova, am avut un site local unde promovam turismul și serviciile buzoiene, am lucrat în domeniul cafelei câțiva ani. Aș putea spune că m-am lăsat dusă de împrejurări fără să îmi ascult adevărata chemare. Mi-a plăcut tot ceea ce am făcut la momentul respectiv. N-am stat niciodată la un loc de muncă dacă nu m-a pasionat ceea ce făceam. Când nu mă mai regăseam, plecam mai departe. Nu îmi plac schimbările, dar le-am îmbrățișat de fiecare dată. M-am luptat mereu cu zona de confort pentru că cele mai bune rezultate sunt dincolo de ea. M-am tot pus pe mine la încercare să văd cât pot duce. Când am născut al doilea copil, am devenit, cred, mai sensibilă și m-am dus mai mult spre zona scrisului, mi-am dorit să dau mai departe din ceea ce am acumulat. Atunci mi-am dat seama că de fapt întotdeauna mi-am dorit să fiu scriitoare, niciodată nu mi-am dorit altceva. Orice credeam eu că îmi doream erau de fapt idei preluate din jurul meu sau pentru că descoperisem la ce sunt bună. Pe vremea aceea nu mă ascultam așa cum mă ascult acum. Cred că una dintre greșelile pe care le facem noi, oamenii, este că nu stăm de vorbă cu noi înșine. Dacă ne-am întreba mai des ce ne place, ce nu ne place, ce ne dorim de fapt, ce putem schimba, am fi noi înșine uimiți de răspuns.

 

 

Atrasă de cuvinte, dar nu mai ești atrasă de jurnalism. De ce această schimbare profesională?

Cred că nu m-am regăsit cu adevărat niciodată în această zonă. Iubesc cuvintele, simplitatea, sinceritatea. Jurnalismul mi-a plăcut până la o anumită vârstă. Îmi doream să învăț cât mai mult și am avut ocazia să cunosc oameni minunați. Prin clasa a X-a m-am lăsat vrăjită de radio și de lumea știrilor. Era o provocare pentru mine, dar când am ajuns să fac asta, parcă îmi lipsea ceva. Mie îmi place să mă simt liberă, să scriu fără să mi se impună idei sau un stil, urăsc să strecor lucruri neadevărate sau să exagerez pentru a capta atenția. Sunt lucruri mici care cred că m-au făcut să văd altfel jurnalismul. După ce am terminat facultatea, am știut că nu voi face cu adevărat carieră în asta. Eram în acea căutare a unui scop pe care l-am găsit mult mai târziu.

 

Ți-ai lăsat amprenta în mai multe reviste glossy, cu vip-uri. Ce nu te-a mai atras la mass-media?

Mi-a plăcut la nebunie perioada aceea. Am cunoscut o mulțime de oameni, am avut ocazia să scriu despre nume mari, am avut viața la care mulți tineri visează. Îmi amintesc mereu cu plăcere de fiecare revistă în parte. Unele interviuri mi-au ieșit atât de bine încât îmi amintesc și acum câte felicitări am primit. M-a marcat etapa aceea, dar la un moment dat am simțit că trebuie să las locul altcuiva și să merg la alt nivel. Inițial am crezut că din când în când voi reveni să mai scriu și recunosc că am mai avut tentative de a mai intra în câte o colaborare, dar cu timpul am învățat să mă dedic acolo unde este nevoie mai mult de implicarea mea, să fac eu lucrurile pe care nu le-ar putea face altcineva la fel de bine.

 

Te dedici copiilor tăi de acasă, dar și celor care îți citesc cărțile. Care au fost primii tăi cititori?

Prima mea carte Nocturn și copilul neastâmpărat a fost scrisă special pentru fiul meu, Antonio. Am testat însă conținutul pe un alt copil de vârstă apropiată pentru că am fost curioasă de impact. Când am văzut feedback-ul pozitiv, atunci i-am dat cartea fiului meu. A fost o mare surpriză pentru el, mai ales că nu-i plăcea să citească și nu se regăsea în niciun personaj. Am fost extrem de fericită când l-a fascinat povestea. Cu încrederea aceasta în personajele mele, am dus cartea spre alți copii de școala primară și apoi am conturat alte și alte personaje, care să-i învețe pe cei mici valorile noastre, să-i pregătească pentru viață, să-i apropie de lectură. Așa am devenit autor de cărți care motivează, responsabilizează, dezvoltă mental și spiritual.

 

 

Cât de mult te-au ajutat feedback-urile primite în demersul tău „scriitoricesc”?

Foarte mult. Este important să ascultăm pentru a ne putea îmbunătăți. La fel de important este să știm ce anume trebuie luat în calcul din feedback pentru că niciodată nu putem mulțumi pe toată lumea. Dacă scriu pentru copii, mă interesează desigur părerile copiilor. Este important pentru mine să știu ce le-a plăcut la un personaj, ce nu le-a plăcut, ce mesaje au ajuns la ei. Desigur că fiecare poate înțelege diferit lucrurile, de aceea încerc să nu prea las loc de interpretări, ci să le transmit mesaje pozitive prin intermediul personajelor. Încerc să le deschid mintea, să le spun lucruri pe care le-ar spune și părinții lor, dar din experiență știu că e mai ușor să le asimileze prin intermediul unui personaj în care se regăsesc rapid. Copilul are tendința să nu-și mai asculte părintele pentru că îl cataloghează drept cicălitor și enervant. Când însă citește despre un copil care se confruntă cu o situație similară, înțelege altfel lucrurile chiar dacă poate nu o recunoaște imediat. Mi-au scris cadre didactice care au văzut imediat impactul pozitiv la clasă. La fel am primit multe mesaje de la mame cărora nu le-a venit să creadă cât li s-au schimbat copiii după ce au citit cărțile mele. Fără acest feedback nu îți cunoști direcția, nu îți cunoști exact publicul, nu îi știi așteptările, nu știi cum să îl ajuți.

 

Aduci prin poveștile tale situații cu care se confruntă copiii și părinții acestora în zilele noastre sau ce abordezi?

Am început cu situațiile prin care am trecut noi acasă. Ca mamă a doi băieți, te întâlnești cu multe provocări. Nu este vorba despre problemele mele, ci ale generației. Mereu a existat un conflict între generații, dar înainte nu exista atâta tehnologie. Acum fiecare părinte se luptă cu acest dușman redutabil și fiecare caută să gestioneze situația cât de bine poate. Tehnologia vine la pachet cu multe probleme de comportament, iar eu m-am folosit de diverse situații pentru a capta atenția copiilor. N-ai cum să transmiți ceva dacă nu reușești să captezi cu adevărat atenția copilului, așa că a trebuit să fiu creativă și să inventez personaje atractive, controversate, pentru ca apoi să pun în gura lor semințele comportamentului corect.

Scriu atât pentru copii, cât și pentru părinți. În personaje te poți regăsi ușor dacă ești părinte sau bunic, poți învăța cum să pui eventual problema atunci când vezi că nu ești ascultat. Poți citi împreună cu copilul și, cu o gustare alături, un suc sau ce îi place copilului, discutați împreună. Nu de multe ori am auzit de la cititori: cartea asta a fost scrisă despre noi. Așadar abordez realitatea cu bune și rele, încercând să învățăm împreună cum să facem lucrurile mai bine. Nu scriu doar pentru a umple pagini, ci pentru a atinge suflete.

 

Apropo de ele, spune-mi câteva titluri și căror vârste se adresează, te rog!

Nu vreau, Nu pot, Nu știu, Am curaj!, Învăț din greșeli, Generozitate, Recunoștința, Micuța învingătoare. Acestea toate de exemplu se adresează copiilor de școala primară. Unele au și fișe de lucru pentru că sunt folosite pentru cluburile de lectură din școli. Nu vreau a prins și la copii mai mici, dar eu în general recomand copiilor care deja au învățat să citească. Firește că depinde mult de copil. Am cititori care la 6 ani au citit sute de cărți și am cititori care la 8 ani au descoperit prima lectură. Aici depinde foarte mult de părinți. Cu cât cumpărăm mai multe cărți și ne arătăm noi interesul pentru ele, cu atât copiii vor fi mai repede atrași de lectură. Cele mai vândute cărți, 5 la număr, le-am grupat într-o carte care se adresează copiilor de gimnaziu. Se numește Povești pentru copii isteți și observ că începe să fie citită și de mame. Apropo de mame, pentru ele am scris cartea Mamă în secolul XXI, iar acum mai am încă una în lucru. Anul viitor se va publica și un titlu pentru copiii mai mici 3-6 ani.

 

De unde inspirația pentru teme? Ideile pentru povești noi de unde curg?

Nu m-am plâns până acum de lipsa de inspirație și sper să nu mi se întâmple. Cu timpul stau însă foarte prost și, sinceră să fiu, cu starea potrivită mai am probleme. Ideile îmi vin din ceea ce văd în jurul meu, de la copiii mei, din ce îmi sugerează cititorii, mamele care îmi scriu pe facebook. Când sunt invitată la o clasă de exemplu, plec cu multe idei. Copiii sunt foarte creativi și au de multe ori tot felul de sugestii. Eu caut apoi să răspund curiozităților acestora prin intermediul unor personaje. Am fost la o școală de balet și așa mi-a venit ideea să creez povestea Micuța învingătoare pentru a vorbi despre munca din spatele rezultatelor de la concursuri. Am fost la o altă școală rurală și acolo am aflat povestea unei fetițe care își pierduse casa în urma unui incendiu. M-am dus acasă și m-am apucat să scriu cartea Generozitate. În spatele fiecărei povești se ascunde o poveste. Pentru a le găsi este suficient să iubim oamenii și să îi ascultăm, să știm să observăm.

 

Sunt cărțile acum afacerea ta sau cum le-ai numi?

Din 2018 cărțile au devenit afacerea mea. Nu numai că îmi place să scriu, dar ador să trăiesc înconjurată de cărți. Până anul acesta m-am ocupat de comercializarea celor 14 titluri pe care le-am publicat. Acum am simțit nevoia să mai fac un pas și am înființat Librăria Magic din dorința de a promova cartea românească. Acum mă lupt să ajut alți autori să își găsească cititorii și nu este deloc un lucru ușor. Din păcate la noi nu sunt suficient de promovați autorii români și nici prea bine văzuți. Avem autori buni și dacă le-am lua conținutul și am pune pe copertă un nume străin, ar crește spectaculos vânzările. Oamenii nu prea dau șanse cărții românești și nu știu de unde această mentalitate că dacă e străin, e mai bun.

 

 

Au fost și voci descurajatoare care ți-au spus să nu abandonezi serviciul pe care-l aveai? Unde ai găsit motivația de a depăși glasurile care nu te încurajau?

Sunt voci descurajatoare și acum. Mi s-a spus de multe ori că nu se vor mai vinde cărțile și că e o nebunie să îmi fac librărie. Dar eu nu văd cum poți aduce lumea spre carte dacă nu deschizând librării? Este nevoie de cărți mai mult decât oricând. Dacă ne uităm la comentariile de pe internet, la cum scrie generația tânără, o să vedem cât de grav e și câtă nevoie avem de cărți. Nu prea ascult eu de asemenea voci, chiar dacă pe moment nu-mi place ceea ce aud. La fel s-a întâmplat și când m-am apucat de scris. Nimeni nu a crezut că pot trăi din asta, dar eu m-am încăpățânat să arăt că se poate. Mereu vor fi voci de genul acesta. De cele mai multe ori vocile descurajatoare sunt ale celor apropiați și nu pentru că îți vor răul, ci din dorința de a te proteja, de a te scuti de un eventual eșec. Îmi iau motivația din interior și de fiecare dată funcționează. Fac de fiecare dată un exercițiu scris: plec de la ideea descurajatoare și caut contraargumente. Privesc în trecut la situații similare și evidențiez reușitele, caut oameni care au avut succes în situații asemănătoare, scriu despre asta într-un jurnal și mă opresc atunci când ideea respectivă nu mai are valoare. Dacă tu crezi în ceea  ce faci, un astfel de exercițiu scris îți va da încredere și vei găsi apoi resursele cu care să reușești. Motivația o mai găsesc în cărți sau în întâlnirile online cu cititorii mei. Când văd aprecierile celor care mă citesc, când aflu ce se așteaptă de la mine, trec peste orice voce descurajatoare și mă hrănesc cu bucuria pe care o sădesc în cunoscătorii cărților mele.

 

 

Cred cu tărie că valoarea unui om constă în mintea, sufletul și lucrurile temeinice făcute de mâna lui, iar când toate acestea se întâlnesc în acel om, ceilalți  vorbesc, întorc privirea, mulțumesc așa cum se întâmplă și în cazul scriitoarei Cristina Beatrice Preda. 

De scris despre lumi încă nedescoperite, despre care ar vrea să citească toți copiii ar face-o continuu. Are deja șapte cărți care-i poartă numele și încă idei prospere pentru altele noi. Scrie de la 13 ani, iar de atunci povestește frumos, își alege cuvintele fără prea mare efort, iar creativitatea și-o lărgește odată cu interacțiunea cu cei mici care-i creează bucurii mari și care o încalță mereu în „papucii” imaginației bogate. „Poveștile m-au găsit pe mine și eu le-am găsit pe ele în Univers. Sunt extrem de recunoscătoare pentru acest dar!”, mărturisește sincer.

 

 

Cine este Cristina-omul? Ce ar trebui să cunoaștem despre ea?

Cristina-omul zâmbește copiilor pe stradă, alintă aproape toți cățeii care îi ies în cale și iubește să privească marea la răsărit/apus, deși nu este matinală. Cristina-omul se oprește să fotografieze și o scară colorată, dacă simte că îi poate spune povestea. Uneori, Cristina-omul este ,,cititorul din peșteră” și nu iese din cameră până nu termină o carte care a captivat-o, alteori Cristina-omul se duce la teatru sau la cinematograf și râde cu gura până la urechi la o comedie. Este foarte atentă la detalii și destul de competitivă la jocurile de societate.

 

Dar despre Cristina-scriitoarea de cărți de copii ce ai putea să ne mărturisești?

Mi-o imaginez deseori pe Cristina-scriitoarea de cărți de copii trăind în afara timpului, undeva unde ceasurile măsoară doar visurile pe care le-am îndeplinit deja sau pe care le mi le doresc îndeplinite, cu un stilou prins bine de degete, ca să scriu despre lumi încă nedescoperite, despre care aș vrea ca toți copiii să citească.

 

 

Ce alte roluri mai ocupi în societate?

Sunt asistentă de proiecte în cadrul Asociației Cu Alte Cuvinte, o asociație care se ocupă de promovarea cărților pentru copii despre diversitate. Cred în expunerea copiilor la texte despre contexte sociale diferite, pentru a preveni și a combate discriminarea bazată pe rasă, etnie, dizabilitate. De exemplu, avem în pregătire un proiect de socializare între adolescenții tipici și adolescenții cu dizabilități, în urma căruia va rezulta un joc educativ despre empatie, despre înțelegerea anumitor probleme apărute și găsirea soluțiilor adecvate.

Sunt și voluntar-povestaș în cadrul Bibliotecii Metropolitane București de la vârsta de 14 ani și organizez tot de atunci ateliere de lectură și de creativitate în școli, grădinițe, librării, pe baza poveștilor scrise de mine și nu numai.

 

Dar dacă ar fi să ne întoarcem cu gândul la vârsta copilăriei, cum era fetița Cristina? Ce îi plăcea să facă pe lângă activitățile școlare?

Ce bine că nu trebuie să mergem prea departe cu gândul, pentru că, așa cum spuneam mai sus, fetița-Cristina încă este prezentă, jucându-se cu copiii la atelierele de lectură și de creativitate.

Fetița-Cristina se dădea mult în leagăn, se întâlnea cu cea mai bună prietenă a ei, își întindeau păturica în grădină și inventau dialoguri cu păpușile sau făceau ,,mâncare” din frunze. Fetița-Cristina se îmbrăca numai cu fustițe, se învârtea și zâmbea știrb că volanele se mișcă după ea. Făcea baloane de săpun și mânca vată de zahăr pe băț. Așa mi-o amintesc.

 

 

Apropo de activitățile școlare, cine ți-a insuflat plăcerea pentru carte și pentru lectură?

Plăcerea pentru carte și pentru lectură mi-a insuflat-o mama. Cu toate că ea nu citește pe cât și-ar dori, a avut grijă ca din copilăria mea să nu lipsească poveștile și în fiecare seară îmi spunea câte una sau două înainte să adorm. Cred că astfel s-a născut și pasiunea pentru scris: din gândul că undeva, un copil râde, suspină și trăiește pentru câteva minute în poveștile mele, alături de personajele pe care le îndrăgește.

 

Cristina, citeai mult când erai mică? Îți mai aduci aminte primul titlu citit?

Citeam, citeam. Îmi aduc aminte de basmele lui Hans Cristian Andersen și ale lui Petre Ispirescu, pe care le citeam și pe bancă în parc, de aventurile lui Buratino cu cheița de aur și de fermecătoarea poveste ,,Frumoasa și Bestia”, preferata mea pe atunci.

 

Cuvintele curg, le așterni frumos pe hârtie. Imaginația ta e mare, creativitatea se caracterizează prin originalitate, și totuși a fost cineva care ți-a zis să creezi povești pentru copii sau a fost ideea ta?

Mulțumesc pentru cuvintele calde! Aici a fost intervenția îngerașilor, cu siguranță. Ei m-au salvat prin povești în momente mai întunecoase ale vieții mele. Poveștile m-au găsit pe mine și eu le-am găsit pe ele în Univers. Sunt extrem de recunoscătoare pentru acest dar!

 

 

Câte cărți ai lansat până acum? Care este povestea acestora și căror vârste se adresează?

Am lansat până acum șapte cărți pentru copii și pentru oamenii mari care nu au uitat să fie copii. Trei dintre ele mai sunt disponibile în librăriile fizice și online, și anume:

Scrisoare pentru Moș Crăciun – este o poveste de suflet, dedicată bunicii mele-înger, despre frumusețea sărbătorilor de iarnă, despre cei care nu mai știu să se bucure de luminițe și învață din nou, despre întoarcerea în copilărie și magia primilor fulgi de nea.

Povești cu mămici și tătici – în carte găsim două povești ce vorbesc despre relația specială dintre părinți și copii, cu bune și rele, cu întâmplări hazlii, dar și cu multă emoție. „Muntele tăticilor” este povestea lui Șervo și a lui Șervețel, tată și fiu din Țara Pânzelor. Pentru a îndeplini datina, aceea de-a aprinde Făclia Iubirii, sunt nevoiți să treacă peste o mulțime de capcane întinse de Scobitoarea Urâcioasă și de Castronul Pârâcios, complicele ei.

Perla și Perlina din povestea „Îmbrățișarea mamei” trăiesc armonios în Oceanul Îmbrățișărilor. Până într-o zi, când invidia unui Lacăt-Negru le desparte. Perlina va depăși obstacole, va cunoaște diverse personaje, dar va putea trăi fără îmbrățișarea mamei?

Vâj-vâj prin călimară – spune povestea lui Motocel, care a risipit tot albastrul din ținutul ei. Natura Albastră, inima călimării, a fost închisă într-un clopot cu rotocoale de fum, iar pe singurul ei ajutor, Clănț-Ronț, o clanță peltică, au acoperit-o fulgii de cocos. Motocel va încerca să își salveze lumea și să devină o primăvară pentru cei din jur, chiar dacă este doar o mică hârtie mototolită.

 

Ai un moment preferat din zi care te face să te duci la masa de lucru?

Nu am un moment preferat din zi în care scriu, dar iubesc să scriu cu o lumânare parfumată pe birou, cu o melodie la pian sau la vioară în fundal și cu o cană cu ciocolată caldă albă sau cu caramel.

 

 

De unde te inspiri, Cristina?

Mă inspir foarte mult de la copii, de la ceea ce-i preocupă, de la întrebările pe care le primesc la întâlnirile cu ei. De la o frază auzită pe stradă, de la un proverb căruia îi găsesc o altă semnificație, din lucruri simple, dar însemnate. Poate fi o frunză, o umbrelă, o călimară, un ciorap în dungi. Inspirația se arată oriunde.

 

Ce proiecte ticluiești în perioada curândă?

De anul acesta am privilegiul de-a face parte dintr-un proiect-minune, o aplicație gratuită de citit pentru copii, NABU. Este o aplicație globală, România este a cincea țară unde a fost lansată oficial, de către NABU, UiPath Foundation și Asociația OvidiuRo. Cărțile digitale (printre care și creații ale mele) pot fi descărcate în biblioteca virtuală și apoi citite fără conexiune la internet. Mi se pare un pas extraordinar pentru comunitățile defavorizate, unde cărțile în format fizic au un drum greoi sau se împiedică de biblioteci închise cu lacăt. Toți copiii merită să fie crescuți cu povești. Și toate poveștile merită să crească lângă copii.

Am și un manuscris finalizat și ilustrat despre Povești. Pentru inimi iubitoare de povești. Abia aștept să vadă lumina tiparului și să plece în lume, să ducă bucurie.

 

Cred cu tărie că fiecare mesaj în parte pe care îl primești atât de la copii, cât și de la părinți îți fac inima să zâmbească. Ai, totuși, un mesaj primit care ți-a rămas în suflet?

Așa este, fiecare mesaj primit din partea copiilor și a părinților îmi face inima să danseze și rotița imaginației să meargă. Un moment emoționant a fost atunci când, după un atelier de lectură, un băiețel a alergat după mine pe holul școlii și mi-a dat timid un bilețel pe care scria că i-a plăcut foarte mult povestea și mă îndemna să scriu în continuare. Păstrez și acum bilețelul în dosarul cu amintiri, atât de mult m-a impresionat.