Redirecționează 3,5% din impozitul pe venit
Tag

Scriptură

Hristos, Inima Sfintei Scripturi

A treia necesitate atunci când citim Scriptura este aceea ca ea să fie hristo-centrică. Dacă suntem în acord cu conferința moscovită din 1976, care decretează că „scriptura constituie un tot-unitar”, unde vom găsi întregimea și coerența ei? În persoana lui Hristos. El este firul unificator ce trece prin întreaga Biblie, de la prima până la ultima propoziție. Iisus se întâlnește cu noi la fiecare pagină. Toate se leagă datorită lui. „În el, toate se țin la un loc” (Col. 1:16).

Majoritatea studiilor scripturistice de către comentatorii vestici contemporani au adoptat o abordare analitică, spărgând fiecare carte în ceea ce pare a fi sursele originale. Legăturile sunt astfel aduse la lumină, ceea ce face ca Biblia să fie redusă la o serie de unități izolate. A existat o reacție recentă împotriva acestui curent, fiindcă mulți critici ai Bibliei din Apus și-au afierosit mare parte din atenția lor către modul în care aceste unități primare au ajuns să fie legate laolaltă. Această abordare este cu siguranță primită cu bucurie de către Ortodoxie. Este important să vedem unitatea scripturii, precum și diversitatea ei, sfârșitul ce îmbrățișează întregul, și, de asemenea, începuturile împrăștiate. Ortodoxia preferă, în general, o abordare „sintetică” mai degrabă decât una analitică a hermeneuticii, văzând Biblia mai degrabă ca un tot unitar integrat, unde Hristos este pretutindeni, ca legătură unificatoare.

Precum am văzut, este exact efectul citirii Sripturii în contextul cultului Bisericii. Căci lecturile din ziua Buneivestiri și a Sfintei Sâmbete ne clarifică faptul că pretutindeni în Vechiul Testament sunt diferite indicatoare și pietre topografice ce indică taina lui Hristos și a mamei Sale, Maria. Interpretând Vechiul Testament în lumina celui Nou, și a Noului în lumina celui Vechi, așa cum ne încurajează lecturile Bisericii, descoperim cum întreaga Scriptură își găsește punctul de convergență în Mântuitorul.

Ortodoxia face uz extensiv de această metodă „tipologică” de interpretare, în timp ce semnele, simbolurile lucrărilor Mântuitorului pot fi detectate  în scrierile Vechiului Testament. De exemplu, Melchisedec, regele-preot al Salemului care a oferit pâine și vin lui Avraam (Facere 14:18), este și el recomandat drept un „tip” al lui Hristos nu doar de către Părinți, cât și de către însuși Noul Testament (Evrei 5:6; 7:1-19). Piatra ce a izvorât apă în pustia Sinaiului (Ieșire 17:6, Numeri 30:7-11) este, de asemenea, un simbol al lui Hristos ( 1 Cor. 10:4). Tipologia explică alegerea acestor lecturi, nu numai în cazul Sfintei Sâmbete, ci prin toată cea de-a doua jumătate a  Postului Mare. De ce sunt lecturile din facere din săptămâna a VI-a dominate de figura lui Iosif? De ce citim din Cartea lui Iov în Săptămâna Luminată? Fiindcă Iosif și Iov, amândoi au suferit în mod inocent și au prevestit suferința mântuitoare a lui Hristos pe Cruce.

Putem descoperi multe alte corespondențe între Vechiul și Noul Testament uzitând concordanțele biblice. De multe ori, cel mai bun comentariu este o simplă concordanță, sau o ediție a Bibliei cu adnotări bine alese. Toate se leagă, precum zice și Părintele Alexandru Schmemann, „creștinul este cel ce, oriunde s-ar uita, găsește pe Hristos și se bucură de El”. Acest lucru este profund adevărat mai ales în cazul creștinului biblic: oriunde s-ar uita, la fiecare pagină, găsește pe Hristos.

 

Biblia ca experiență personală

Conform Sfântului Marcu Ascetul (sec. V-VI), „ cel ce este smerit în gândurile sale și antrenat în lucrul duhovnicesc, când citește Sfintele Scripturi, va pune în aplicare totul asupra sa, și nu a aproapelui său”. În cercetarea noastră scripturistică trebuie să fim cu băgare de seamă pentru o aplicare personală. Întrebarea noastră nu este simplă: „Ce înseamnă”, ci „ Ce înseamnă pentru mine?”. Precum spune și Sfântul Tihon „Însuși Hristos vorbește cu tine”. Scriptura este un dialog direct și intim cu Mântuitorul – Hristos se adresează mie, și inima mea îi răspunde. Acesta este cel de-al patrulea criteriu al citirii Bibliei.

Voi vedea toate narațiile din Scriptură ca parte a propriei mele povești. Descrierea căderii lui Adam este deopotrivă și o poveste a propriei mele experiențe. Cine este Adam? Numele său înseamnă „om”, „bărbat”: eu sunt Adam. Mie mi se adresează Dumnezeu când spune „Adame, unde ești?” (Gen. 3:9). De multe ori ne întrebăm „Unde este Dumnezeu?” , dar adevărata întrebare este cea pe care Dumnezeu o pune lui Adam și fiecăruia dintre noi: „Unde ești tu?”.

Cine este Cain, ucigașul fratelui său? Sunt eu însumi; întrebarea provocatoare a lui Dumnezeu („ Unde este Abel, fratele tău” – Facere 4,9), se adresează lui Cain cel dinlăuntrul fiecăruia dintre noi. Calea către Dumnezeu stă în iubire pentru oameni și nu există nici o altă cale. Neglijarea fratelui sau a surorii mele duce la înlocuirea imaginii lui Dumnezeu cu semnul lui Cain, căci, prin aceasta, îmi resping propria mea umanitate esențială. Același sens îl au toate serviciile din Postul Mare, și mai ales Canonul Sfântului Andrei Criteanul: „Eu sunt omul căzut între tâlhari”, zicem (Luca 10:30); „eu sunt fiul Tău cel tânăr, cel ce și-a risipit averea pe care mi-ai dat-o… iar acum sunt înfometat și însetoșat” (Luca 15:11-14). „Cine sunt oile, cine sunt caprele? Întrebau părinții pustiei Egiptului (Mat. 25:31-46). „ Oile sunt cei cunoscuți de Dumnezeu”, răspundeau ei, ”iar caprele, sunt eu”.

Trei sunt pașii ce trebuie urmați în lecturarea Scripturii. În primul rând, reflectăm că ceea ce avem înscris în Scriptură reprezintă istoria sacră: istoria lumii de la crearea sa, istoria poporului ales de Dumnezeu, istoria lui Dumnezeu Însuși întrupat în Palestina, istoria „lucrărilor minunate” (Fapte 2:11) de după Cincizecime. Nu trebuie să uităm că ceea ce găsim în Biblie nu este o ideologie, nici o teorie filosofică, ci o credință istorică.

În al doilea rând, observăm particularitatea și specificitatea acestei istorii sacre. În Biblie îl găsim pe Dumnezeu intervenind la vreme cuvenită și în anumite locuri, intrând în dialog cu persoane umane în mod individual. Vedem chemarea distinctă a lui Dumnezeu adresată diferitelor persoane: lui Avraam, Moise și David, Rebecăi și lui Rut, lui Isaia și profeților. Vedem venirea în trup a lui Dumnezeu, într-un anumit colț al lumii, la un moment dat și dintr-o anume mamă. Acest eveniment nu trebuie să ne fie pricină de scandal, ci de binecuvântare: dragostea divină este universală în scopul ei, dar mereu personală în expresie.

Acest sens al specificității Bibliei este un element vital în gândirea scripturistică ortodoxă. Dacă într-adevăr iubești Biblia, vei iubi și genealogiile și detaliile legate de datări cronologice și geografice. Cel mai ușor mod de a aduce la viață studiul Scripturii este a merge într-un pelerinaj în Țara Sfântă, căci vei păși pe unde a călcat Hristos, vei merge aproape de Marea Moartă, vei urca muntele ispitirii, vei vedea și vei simți, probabil, pustia,  la fel cum a simțit-o Mântuitorul în cele patruzeci de zile de singurătate. Vei bea din fântâna unde Iisus a vorbit cu samariteanca. Vei naviga apele Mării Galileii, unde vei avea răgaz să sesizezi liniștea apelor. Vei păși în noapte în Grădina din Ghetsimani și vei sta în întuneric dedesuptul acelor măslini antici și vei vedea în vale luminile orașului. Gustă din plin aceste caracteristici ale peisajului istoric și ia cu tine înapoi experiența aceea în lecturile tale zilnice din Scriptură.

Mai avem apoi un ultim pas: după retrăirea istoriei biblice în toate particularitățile sale, le vom aplica în mod direct asupra noastră. Ne vom spune nouă: „acestea nu sunt doar locuri distante, evenimente ale trecutului îndepărtat. Ele aparțin întâlnirii mele cu Domnul. Acele povești mă includ și pe mine”.

Trădarea, de exemplu, este parte a poveștii personale a fiecăruia. Nu am fost, oare, toți trădați de cineva la un anumit punct în această viață, și nu am cunoscut toți ce înseamnă să fii trădat? Iar acele amintiri nu au lăsat răni vii și adânci în sufletul nostru? De aceea, lecturarea trădării lui Iisus de către Sfântul Petru și restaurarea sa de după înviere, ne face să ne vedem pe fiecare dintre noi drept un actant al acelei povești. Imaginându-ne ce au simțit atât Petru cât și Hristos la acel moment imediat după trădarea, ne împropriem sentimentele lor. Eu sunt pentru, în situația trădării, dar pot fi, de asemenea, și Hristos? Reflectând astfel, văzând cum Mântuitorul înviat cu o dragoste lipsită întru totul de sentimentalisme, restaurează relația cu Petru, văzând cum Petru, pe de altă parte, a avut curajul și smerenia de a primi această restaurare, ne întrebăm: Cât de mult mă asemăn lui Hristos ca să iert pe cei ce m-au trădat? Și, după propriul meu act de trădare, sunt eu capabil să accept iertarea celorlalți, sunt eu capabil să mă iert pe mine însumi?

Să luăm alt exemplu, cel al femeii păcătoase, care a golit vasul cu mir pe picioarele lui Hristos (Luca 7:36-50) și pe care unii o identifică drept Sfânta Maria Magdalena, deși nu aceasta este interpretarea ortodoxă de bază. Pot eu să mă văd asemenea ei? Pot eu să mă fac părtaș al generozității ei, în spontaneitate și dragoste impulsivă? ”Păcatele ei, deși multe, sunt iertate, căci mult a iubit”. Sau sunt eu, oare, calculat, rău, timid, ținându-mă pe mine în lesă, niciodată dorind să mă afierosesc întru totul unui lucru, fie el bun sau rău? Precum spuneau și Părinții Pustiei, „mai bine cineva care a păcătuit, dacă el știe că a păcătuit și se pocăiește, ca o persoană ce nu a greșit și se consideră pe sine drept”.

O astfel de abordare personală înseamnă citirea Bibliei nu în mod detașat, asemenea unor observatori obiectivi, ci absorbind informația, luând aminte la fapte. Biblia nu este doar o lucrare de literatură, sau o colecție de documente istorice, deși poate fi abordată și la acest nivel. Ea este, mai mult decât toate, o carte sfântă, ce se adresează celor credincioși, ce trebuie citită în dragoste și credință. Nu vom profita întru totul de citirea Evangheliilor dacă nu ne vom face părtași de dragostea lui Hristos. „Inima vorbește către inimă”: pătrund în adevărul viu al Scripturii numai când inima mea răspunde cu dragoste la inima lui Dumnezeu.

Citirea Scripturii într-o astfel de manieră – în ascultare, ca membru al Bisericii, găsindu-l pe Hristos pretutindeni, văzând totul ca parte a experienței personale –  vom simți ceva din puterea și tămăduirea ce se regăsesc în Biblie. Deși întotdeauna pe calea explorării biblice, ne vom găsi abia la începuturi. Suntem asemenea cuiva ce vrea să exploreze un ocean fără de margini cu o barcă micuță. Dar, indiferent de cât de mare este acea aventură, noi o putem începe astăzi, la acest ceas, în acest moment.

La cel mai înalt moment al crizei sale duhovnicești, luptându-se cu sine singur, în grădină, Sfântul Augustin a auzit vocea unui copil ce striga: „Ridică-te și citește, ridică-te și citește”. Și-a luat de jos Biblia și a citit; și ceea ce a citit a schimbat cu totul viața sa. Să facem și noi asemenea: să ne ridicăm și să citim.

„Cuvântul tău este făclie picioarelor mele și lumina cărărilor mele” ( Ps. 118:105)

 

Cum citim Sfânta Scriptură? – Partea I
Cum citim Sfânta Scriptură? – partea a II-a

 

Articolul de față are ca temă pericopa evanghelică a întâlnirii lui Hristos cu femeia samarineancă, așa cum este ea prezentată în cap. IV al Evangheliei după Ioan, propunându-și prezentarea și analiza fragmentului, subliniind dimensiunea eshatologică a acestuia. Pericopa samarinencei este una din cele mai importante istorisiri ce aparțin Evangheliei lui Ioan, așa cum reiese și din numeroasele învățături ce pot fi sustrase, și anume, învățătura Domnului despre darurile lui Dumnezeu, despre harul Duhului Sfânt, despre adevărata slujire ce trebuie adusă lui Dumnezeu și despre mântuirea omului.

Femeia samarineancă, o păcătoasă ce provine dintr-o societate considerată de iudeii vremurilor a fi eretică și idolatră, lipsită de orice fel de respect din partea acestora, lucru datorat faptului că cei din urmă se considerau adevărații păstrători ai adevărului și ai dreptei credințe, se adapă din cuvântul lui Hristos, se pocăiește, devenind vas purtător al învățăturii Sale, împărtășindu-le și celor de o credință cu ea didascalia primită.

Iisus Hristos, pe de altă parte, prin spectrul poziției adoptate față de samarineancă, cât și față de ceilalți samarineni care s-au apropiat de El și au crezut în El, reprezintă un exemplu de deschidere și de dragoste față de aproapele nostru, dar și o dovadă concretă a faptului că orice om are puterea și posibilitatea să ia parte la Împărăția lui Dumnezeu. În secolele ce au urmat acestei întâlniri, tradiția bisericească a identificat-o pe samarineanca anonimă cu Sfânta Fotini, căreia i-a oferit și titlul de întocmai cu apostolii (ισαπόστολος).

Așadar, conform ipotezelor deja prezentate, putem fi siguri de faptul că pericopa de față abordează mai multe probleme de natură teologică care necesită a fi studiate și discutate datorită faptului că acestea transcend orice barieră temporală; sunt teme ce provoacă orice om, indiferent de epoca de care aparține, având hotărâtoare consecințe religioase și sociale.

Evanghelia lui Ioan este considerată de Părinții Bisericii, dar și de cercetătorii vremurilor noastre mult mai încărcată cu semnificații teologice, cu atât mai mult atunci când ea este comparată cu scrierile sinopticilor [1], fapt ce se datorează modului nou și deosebit prin care scriitorul descrie persoana și acțiunile Mântuitorului, dar și unei varietăți de teme teologice abordate în mod sistematic, care indică modul în care Iisus se raportează și prezintă acest raport cu Dumnezeu Tatăl[2]. Evanghelistul Ioan îl prezintă pe Mântuitorul, așadar, în împreună-lucrarea Sa cu Tatăl, prin intermediul Sfântului Duh, care ajunge să atingă inimile celor credincioși în momente importante, dar și în viața cotidiană, așa cum dovedește și pericopa samarinenei[3]. Acțiunea Sfântului Duh reiese din discuția cu privire la slujirea lui Dumnezeu „în Duh și adevăr”. Duhul la care se referă Domnul este prin excelență Duhul lui Dumnezeu, pe care oamenii îl pot primi, suferind schimbări sufletești și ajungând la adevărata credință.

Hristologia Evangheliei după Ioan este distinctă și în multe alte momente ale pericopei: Iisus este Fiul lui Dumnezeu, devenit om, cel care a luat trup și a venit pe Pământ pentru a împlini voința Tatălui. Pericopa în discuție îl prezintă pe Hristos atât ca învățător, ca Mesia, cât și ca mântuitor al lumii. El însuși vorbește despre Sine și descoperă femeii cine este cel ce stă înaintea ei, iar apostolilor le descoperă lucrarea sa, anume mântuirea omului. Contextul în care se desfășoară dialogurile abundă în ecouri de natură eshatologică, întrucât Iisus vorbește despre venirea unei noi epoci, în care închinarea la Dumnezeu se va face diferit, duhovnicesc, în mod lăuntric și în adevăr[4], cât și despre vremea ce deja venise, cea a lui Mesia cel vestit de proorocii Vechiului Testament[5]. Conform cu Smith, practic, aceste două perioade, cea a slujirii adevărate a lui Dumnezeu și a lui Mesia cel ce va veni, se pot identifica una prin cealaltă. Lucrarea mântuitoare a lui Iisus Hristos este indicată în felurite moduri, în puncte importante ale Evangheliei lui Ioan; în fragmentul de la cap. IV, Hristos se arată pe sine „izvor de viață veșnică”, subliniind aceeași lucrare[6].

O altă discuție importantă se concentrează în jurul modului în care cea de-a patra Evanghelie îl prezintă pe Dumnezeu, întrucât se pare că există o diferență ușor sesizabilă între Dumnezeul Vechiului Testament, așa cum îl traduceau iudeii vremii din sfintele scripturi, și cel pe care îl prezintă Ioan. Problema nu este dată de existența divinității, lucru de necontestat în ambele instanțe, ci de cine este Dumnezeu, iar în cazul Evanghelistului Ioan, Acesta nu se află în antiteză cu Dumnezeul scrierilor vechi, ci este același, Dumnezeul lui Israel, despre care învățăm acum că este Tată al Cuvântului, activ în relația sa cu umanitatea.

A patra evanghelie dezvoltă, de asemenea, și o pnevmatologie proprie, subliniată și în pericopa de față atunci când se discută despre slujirea lui Dumnezeu în duh și adevăr, subliniindu-se faptul Dumnezeu este duh.. Pe de o parte, Dumnezeu este duh în ceea ce privește firea și esența sa, iar acest fapt implică caracterul transcendental al existenței sale în relație cu materia și cu lumea fizică. Pe de altă parte, Duhul este prezentat drept piatră de hotar, cel care poate să treacă la oameni în urma contactului acestora cu Iisus. Astfel, putem cu ușurință concluziona că lucrarea Duhului este în mod direct legată de acțiunea lui Iisus, Dumnezeu manifestându-se în lume prin intermediul Duhului și transmițând adevărul de credință prin Fiul său[7].

Relația pe plan religios între iudei și samarineni ridică problema relațiilor pe care trebuie creștinii să le susțină cu cei de alte confesiuni, sau religii. Prin intermediul pericopei înțelegem că cei disprețuiți de iudeii cei mândri erau mult mai capabili să Îl înțeleagă și să Îl accepte pe Hristos. Tot așa, fiecare creștin este chemat să răspândească vestea cea bună (Evanghelia) a Învierii lui Hristos tuturor, indiferent de fundamentul religios al celui căruia acesta se adresează, căci ea poate găsi un loc potrivit din care să răsară sămânța mântuirii și în sufletele celor disprețuiți, sau a celor care au trăit în eroare, la fel ca în cazul samarinenilor[8].

Un alt aspect teologic se referă la locul de închinare a lui Dumnezeu, care după cum bine se știe, reprezenta una dintre controversele dintre evrei și samariteni. Acesta, pentru iudei era templul din Ierusalim, iar pentru samarineni, muntele Garizin, pe care au avut construit la un moment dat alt templu. Însă, Iisus subliniază în fragmentul de față natura imaterială a lui Dumnezeu, care se poate sălășlui peste tot, și nu numai într-un singur loc. Deci închinarea ce I se aduce va fi pur spirituală, în duh, astfel încât să poată fi adorat lăuntric de fiecare persoană. Desigur, asta nu înseamnă că Iisus subestimează importanța existenței templelor și a săvârșirii cultului, ci El subliniază doar natura spirituală a închinării, care trebuie să izvorască cu sinceritate din străfundurile inimilor credincioșilor.

Femeia din Samaria cunoștea profețiile care vesteau venirea lui Mesia și avea speranță și așteptare în inima ei. Profeții care au vorbit despre Dumnezeu cel unic, precum și despre întruparea lui Mesia, au fost mulți, și din acest motiv femeia a crezut la început că are în față încă un profet. Dar cum a fost femeia convinsă că cel care îi vorbea este Hristos însuși? A fost suficient faptul El însuși a susținut acea poziție?

Evanghelia după Ioan, dar și mai precis, pasajul legat de femeia samarineancă, se remarcă printr-un profund caracter eshatologic. În acest pasaj cu pricina, acest caracter este evident prin referirea la venirea unei ere, a unei perioade viitoare, dar și la situația deja prezentă, anume că o nouă eră a sosit deja. Pe de o parte, avem ideea anticipării, de exemplu, a lui Mesia, a timpului în care Dumnezeu va fi adorat spiritual, a secerișului și, pe de altă parte, unele dintre semnele venirii se întâmplă deja, așa cum Mesia este prezent si secerișul are loc exact în acele momente. Astfel, părerea lui Savvas Agouridis pare a fi valabilă, conform căreia evanghelistul Ioan caută să pregătească Biserica pentru anticiparea celei de-a Doua Veniri[9].

Deosebit de puternică în pericopa samarinenei este ideea misiunii pe care Hristos a fost trimis de Tatăl cel ceresc să o împlinească: El a venit pentru a împlini o anume voință și a săvârși o anumită lucrare. Pe de altă parte, lucrarea pe care El o începe este continuată de ucenicii săi, prin slujirea apostolică. Scopul și împlinirea lucrării și a voinței lui Dumnezeu este mântuirea neamului omenesc. Rolul lui Iisus în această misiune este foarte exact, El fiind trimisul lui Dumnezeu, Mântuitorul lumii și prin întruparea Sa și lucrarea de îndumnezeire a omului, Hristos  nu încetează a fi Dumnezeu desăvârșit, ci și firea umană pe care o îmbracă o ridică la slava cea dumnezeiască. Cu toate acestea, latura Sa umană este trădată în pericopa de față prin nevoințele trupești specifice omului, dintre care cea mai înaltă este setea. Astfel înțelegem și că patimile pe cruce pe care Hristos le-a suferit nu au fost doar un rol teatral, sau cultic, fără implicații directe, pe care El trebuia să îl împlinească, ci, cu adevărat, S-a înălțat pe cruce, suferind nevoințe și simțiri omenești autentice.

Mântuirea omului reprezintă încă o temă de bază pe care pericopa în discuție o aduce în lumină, întrucât samarineanca devine vas al adevărului și al credinței cele adevărate și începe să pășească spre mântuire. Desigur, în această direcție trebuie să fi fost orientat și dialogul pe care Hristos îl are cu ucenicii săi în care vorbește de semănător și de seceriș, care coincide din punct de vedere cronologic cu inflația de samarineni în rândurile credincioșilor, care îl căutau atât pe Iisus, cât și mântuirea lor personală. Însă, la acea vreme, mântuirea era cunoscută drept eliberarea mesianică, cea care a ocupat un loc central în gândirea și cugetarea poporului evreu, fiindcă ei credeau că aveau să fie singurii receptori ai acesteia. Întrebarea firească ce urmează istorisirii de față este cine este cu adevărat vrednic de mântuire, având în vedere că la mântuire a participat o femeie păcătoasă provenită dintr-un popor ce denaturase revelația divină? Răspunsul evident este că mântuirea i-a fost dată acesteia nu pentru defectele, ci pentru virtuțile cu care ea s-a încununat, precum simplitatea, speranța, bunătatea, cunoașterea Scripturilor, sinceritatea.

Astăzi parcurgem o eră în care problemele teologice de mai sus sunt de o actualitate stringentă. Progresul tehnologic, criza economică, a valorilor, ritmurile de viață ale omului modern, războaiele și fanatismul sunt doar câțiva din factorii ce afectează oamenii și deseori îi îndepărtează de învățătura și adevărul lui Dumnezeu. Consecințele acestui lucru sunt triste, cum ar fi clintirea credinței și a speranței, limitarea dragostei către aproapele, individualismul și căutarea bunătăților celor pământești. Sensul pericopei discutate poate fi înțeles în nevoia oamenilor moderni de a fi învățați adevărul lui Dumnezeu de la început, spre întărirea credinței și pășirea pe calea mântuirii, iar semnificațiile și implicațiile ei  inspiră credință, dragoste și întoarcerea pe cărarea lui Dumnezeu a celor care s-au depărtat de El.


[1]   Trempelas, P., Υπόμνημα εις το κατά Ιωάννην, ed. Sotir, Atena, 1990, pp. 161-162.

[2] Smith, M. D., The Theology of the Gospel of John. New Testament Theology, Cambridge University Press, Cambridge, 1995, p. 4

[3] Idem, p. 1

[4] Yves C., Christian Theology,  în M. Eliade, Enciclopedia Religiilor, New York, 1987, p. 456.

[5] Hunter, A. M., The Gospel according to John. The Cambridge Bible Commentary in the New English Bible, Cambridge University Press, 1965, p. 49.

[6] Carson, D. A., The Gospel according to John. The Pillar New Testament Commentary, Apollos, UK, 1991, p. 49.

[7] Smith, Ibidem, p. 112

[8] Smith, Ibidem, p. 75-76.

[9] Savvas A., Ο Ευαγγελιστής Ιωάννης, Ed. Ellinika Grammata, Atena, 1984, p. 25.

 

 

Evoluția rapidă a omenirii în ultimele două veacuri a determinat societatea civilă să adopte un nou status-quo¸ și prin acesta, o reevaluare a poziției tradiționale pe care femeia o ocupa în societate. Mai ales în ultimele decenii, prin prisma diferitelor mișcări sociale, poziția femeii a cunoscut numeroase schimbări, iar ca urmare a influențelor datorate mișcării feministe, cultura astăzi modelată prin participarea activă a acesteia. Tocmai aceste schimbări au determinat pe unii teologi ai școlii protestante la sfârșitul veacului de curând apus să dezvolte o adevărată teologie feministă care a și culminat în domeniul liturgic cu preoția femeii, care fapt în sine reprezintă o antinomie, fiindcă vorbim despre biserici care au respins preoția în plan general, însă aduc în discuție și susțin astăzi preoția femeilor.

Nu este de mirare, în contextul efectelor zdruncinătoare ale mișcării feministe în sânul Bisericii, ca până și epistolele Sfântului Apostol Pavel să fi suferit o reevaluare, ajungându-se la un deziderat tragic datorat, după cum vom demonstra în cele ce urmează, unor premise superficiale și a lipsei unei viziuni de ansamblu, neținând seama de circumstanțe socio-istorice. Astfel, Apostolul Pavel este considerat de către mulți critici un adevărat misogin,  mai ales prin prisma a trei idei principale aparținând unor versete devenite deja celebre în cercurile cercetătorilor Noului Testament: femeia trebuie să tacă în Biserică (1 Cor. 14:34), bărbatul este cap femeii (1 Cor. 11:3), și, desigur, versetul care adesea fură un zâmbet de pe chipul mirelui în cadrul oficierii Sfintei Taine a Nunții , „femeia să se teamă de bărbat” (Efes. 5, 33).

Înainte de a putea analiza sensurile teologice ale fragmentului de la Efeseni, trebuie să amintim că o traducere mai exactă a textului original (η δε γυνή να φοβήται τον άνδρα) ar fi „femeia să se înfricoșeze/ să îi fie frică de bărbat”. Cuvântul frică în cazul de față nu păstrează semantica tradițională, căci niciunei femei nu îi va fi frică de cel cu care, prin legământ sfânt, a ales să pășească pe cărarea cea strâmtă ce duce la mântuire, ci îi va datora acestuia respect și dragoste. Frica trebuie înțeleasă drept răspunsul organic al femeii în fața unei dragoste copleșitoare prin dimensiunea sa jertfelnică, la fel cum orice om are frică de Dumnezeu: nu din cauza necazurilor și blestemelor pe care Acesta le aduce în viața sa, ci ca răspuns la dragostea desăvârșită a Tatălui Creator, care „atât de mult a iubit […] lumea, încât L-a dat pe singurul Fiul Său, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică” (Ioan 3:16), care după înălțarea Sa la cer nu a lăsat omenirea în singurătate, ci a trimis Mângâietor pe Duhul Său cel Sfânt (Ioan 14:15), și care în mod perpetuu se aduce pe Sine jertfă pe altarele bisericilor în cadrul fiecărei Sfinte Liturghii pentru a intra în alcătuirea mădularelor fiecărui credincios și prin aceasta să-l sfințească pentru dobândirea vieții și bunătăților viitoare.

Tot așa, bărbatul este considerat capul femeii nu prin prisma vreunei autorități, ci prin caracterul său jertfelnic pe care trebuie să și-l asume. Iar acest caracter se vădește încă din cele mai vechi timpuri, bărbatul fiind cel care își asumă cele mai grele munci pentru a asigura bunăstarea familiei și până în zilele noastre, când, în vreme de război, bărbații sunt chemați să-și apere familia, pământul și țara. Mai degrabă, Apostolul Pavel este cel care a militat supunerea reciprocă drept condiție sine-qua-non a unor relații inter-umane sănătoase, iar aceasta se arată mai ales printr-un verset ce precede pe cel în discuție în care el îndeamnă ca soții să se supună unul altuia „întru frica lui Hristos” (Efeseni 5:21).

O ipoteză interesantă este susținută de biblistul Albrecht Oepke[1], care consideră că în epistolele sale, Pavel se adresează consecutiv către două categorii de credincioși, în funcție de fundamentul lor religios dinainte de încreștinare: creștinilor proveniți dintre păgâni și iudeo-creștinilor. De aceea, menționează cercetătorul german, atunci când, de exemplu, autorul epistolelor susține egalitatea între genuri, el exprimă mentalitatea grego-romană cu ale ei idei progresiste despre libertatea femeilor, iar atunci când el se face urmaș al gândirii tradițional-iudaice, care subestimează poziția femeii în societate, el subliniază ascultarea și tăcerea de care acestea trebuie să dea dovadă în adunări publice și, implicit, în Biserică. Însă această ipoteză, precum, de altfel, multe altele aparținând teologiei feministe, nu își găsește o argumentație solidă în atitudinea generală a Sfântului Apostol în relație cu femeile prin prisma lucrării sale misionare, care nu s-a adresat în exclusivitate bărbaților, el având și numeroase ucenice.

De exemplu, în Biserica Corintului sunt menționate cu claritate numele a trei femei, amintindu-se și rolul pe care fiecare dintre acestea l-a jucat în fiecare societate. Cea dintâi este Febe, recunoscută drept soră și diaconiță a Bisericii din Chencrea (Rom. 16,1), care devine ulterior de ajutor multora și chiar însuși Apostolului (Rom. 16,2). Hloe, o altă uceniță a Sfântului Apostol, este interesată de problemele comunității sale și își trimite oamenii săi din Efes pentru a-l informa pe Pavel (1 Cor. 1, 11). Dar dintre toți ucenicii Sfântului Apostol pe teritoriul elenofon, cei mai importanți și cei care au avut probabil cel mai mare succes în activitatea lor misionară în cetatea Corintului și, mai târziu, în Efes, îl reprezintă cuplul Acvila și Priscila. Aspectul interesant în corespondența pe care aceștia au purtat-o cu Sfântul Apostol este că în răspunsul său, Pavel întotdeauna se adresează femeii, și nu lui Acvila, așa cum ne-am aștepta în contextul societății antice. Acest lucru se datorează, probabil, faptului că Priscila înțelegea mai bine tainele învățăturii creștine și putea mai bine să le predea mai departe comunității nou-întemeiate. De altfel, în relatarea succesului activității misionare pauline în cetatea Tesalonicului, Sfântul Apostol Luca, autorul cărții Faptele Apostolilor, amintește că „mare mulțime de închinători la Dumnezeu și dintre femeile de frunte nu puține” (Fapte 17,4) au trecut la credința cea adevărată.

Așadar este cu neputință ca Apostolul care a descris cel mai frumos sentimentul profund al dragostei în imnul iubirii din Epistola I către Corinteni (1 Cor 13,1-13), care a avut atât de multe ucenițe și care îndeamnă la supunere reciprocă în frica lui Dumnezeu să fi fost un misogin convins. Egalitatea femeilor în relație cu bărbații este o certitudine a gândirii pauline dominată de opera mântuitoare a lui Hristos și este cel mai bine descrisă în versetul de la Galateni 3, 28: Nu mai este iudeu, nici elin; nu mai este nici rob, nici liber; nu mai este parte bărbătească și parte femeiască, pentru că voi toți una sunteți în Hristos Iisus. Actul mântuitor al Domnului prin întruparea, moartea pe cruce și învierea Sa aduce pe fiecare credincios, indiferent de genul, naționalitatea, sau condiția sa socială, pe aceeași treaptă de început al urcușului către Împărăția lui Dumnezeu, care trebuie să rămână adevăratul sens al vieții pentru orice creștin autentic.

 

Bibliografie

Biblia sau Sfânta Scriptură, EIBMBOR, București, 2018.

Weiss, Johannes. Earliest Christianity, New York: Ed. Harper&Row, 1959.

Deissmann, Adolf. Paul: A Study in Social and Religios History. New York: Ed. Harper, 1957.

Freed, Erdwin. The Apostle Paul and his Letters. Londra:Ed. Equinox, 2005.

Jewett, Robert. A Chronology of Paul’s life, Philadelphia: Fortress Press, 1979.

Karavidopoulos, Ioannis. Εισαγωγή στην Καινή Διαθήκη, Salonic: Pournaras, 1998.

Oepke, Albrecht, Γυνή, în Theologisches Wörterbuch zum Neuen Testament (ThWNT) 1, Stuttgart: W. Kohlhammer, 1933, pp. 776-790.


[1] Albrecht Oepke, Γυνή, ThWNT 1 (1933), pp. 776-790.

 

 

Părintele Steinhardt amintește de experiența sa cu un grup de adventiști în închisoarea de la Jilava. Observă o atitudine disprețuitoare pe care o manifestau aceștia față de un preot de țară, fără superioare cunoștințe teologice, care se vedea amplasat sub o „avalanșă” de texte scripturistice, care încercau să-i demonstreze superioritatea credinței. Părintele Nicolae intervine în dezbatere, și-l ajută pe preotul Petcu din Năieni să-i învingă pe sectari pe propriul teren al folosirii citatelor biblice. Colegii de celulă se arată bucuroși de biruința ortodoxiei, dar apreciază și tăria de caracter a sectanților.

Un alt aspect al relației dintre ortodocși și adventiști la Jilava se referă la refuzul ultimilor de a mânca orice fel de carne și grăsime animală. Părintele Steinhardt spunea „ce-i drept, spectacolul pe care-l oferă adventiștii ia adeseori o înfățișare dramatică: dacă mâncarea e făcută cu o urmă de grăsime sau de carne de cal, la infirmeria T.B.C., se mai întâmplă, ei o resping, se așază în genunchi, ridică brațele și-și aduc jertfa prinos Atotputernicului. Pare artificial, scenografic, însă din partea unor oameni străveziu de slabi, cu frecvente hemoptizii și înfometați de ani lungi de închisoare, gestul ia un caracter foarte concret. În acest timp, părintele înfulecă degrabă, ca toți ceilalți. Dintr-odată se află pus în situație de inferioritate.”[1] Totuși această aparentă inferioritate este contrazisă de atitudinea preotului, care nu se arată răzbunător atunci când adventiștii sunt obligați să fie spălați în zi de sâmbătă, pe care ei o consideră sfântă. Părintele Nicolae relata: „părintelui Petcu, primului, și apoi nouă tuturor ni se cere să-i săpunim cu sila pe camarazii noștri care stau goi sub duș, cu brațele încrucișate peste piept, zâmbind serafic, așteptând martirajul. Sunt jalnici, caraghioși și profund respectabili. Preotul refuză cu fermitate folosirea prilejului ce i se pune la dispoziție pentru a-și batjocori necruțătorii adversari. (Iar gardienilor, care cunosc tărășenia, le vine greu a crede că popa nu vrea să se răzbune.)”[2] Deși nu se amintește de convertirea vreunui adventist totuși, contestarea învățăturilor propovăduite și eșecul petrecut în dezbaterea textelor scripturistice au evidențiat consistente discuții teologice, care probabil au influențat modul de interacțiune ulterior. Se poate observa atitudinea ofensivă, deseori agresivă a sectanților care încercau să-și justifice credința în fața unor celule majoritar ortodoxe.

Despre discuțiile între ortodocși și cei de alte confesiuni mărturisește și părintele Bejan: ,,și în pușcărie la Aiud au greșit, pentru că ne-au pus pe profesiuni. Era o secție unde erau numai preoți. Pe urmă au văzut că așa nu este bine, pentru că noi discutam, răcneam unul la altul, eram amestecați, de toate nuanțele până la baptiști, iehoviști și cu aceștia trebuia să duci o luptă foarte susținută că erau obraznici. Când au văzut că discuțiile sunt în toi, ne-au împrăștiat printre ceilalți. Câștigau ceilalți că eram printre ei și îi spovedeam. De împărtășit nu puteam să-i împărtășim, dar de spovedit îi spovedeam. Era frumos când ne-au pus pe categorii de câte zece în celulă. Nu ne scotea nici la lucru, nici la aer. Și atunci făceam conferințe.”[3]

Legătura cu cei de alte denominațiuni s-a concretizat inclusiv în slujire comună și rugăciune, într-un profund duh al dragostei ce-i unea pe toți cei în suferință; respectul față de actul cultic era reciproc, precum și deschiderea către ecumenicitate, ca parte a dialogului și comuniunii. Astfel, părintele Zosima își amintește de legătura sa cu un grup de preoți catolici, cu care a stat o perioadă în aceeași celulă. El spunea: „un grup distinct mi-a atras atenția, cel al preoților catolici proveniți din câteva centre ale Transilvaniei. Era într-o Duminică dimineața când i-am văzut rugându-se împreună, în șoaptă, cu peste o oră. Întreaga cameră a păstrat liniștea.”[4] Atitudinea față de aceștia nu se limitează doar la îngăduința de accepta manifestările religioase, ci se continuă până la momente concrete de împreună rugăciune și chemare a „numelui” lui Hristos.

Despre slujirea Sfintei Liturghii în temniță, părintele Oancea rememorează un episod la care participă și preoții catolici, descriind : „nu în șoaptă, ci în surdină, și în adâncuri de suflet, și în baie de lacrimi (…) S-a realizat și un moment de ecumenicitate, pentru că au luat parte la liturghia noastră și preoți catolici, care ne-au rugat ca pe viitor să le spunem și lor ora rugăciunii noastre de fiecare zi, ca dânșii să fie gata până atunci cu rugăciunile lor. Și clipele trăite așa s-au repetat de atunci în fiecare dimineață, urmate de școală-o școală evanghelică, cu expuneri, întrebări, răspunsuri clipe pe care le-am trăit în mic și cu rugăciune mai scurtă în celulă cu fiul meu duhovnicesc, născut în închisoare, Sebastian.”[5] Misiunea în închisoare cunoaște roade observabile în legătura spirituală între fiu duhovnicesc și părinte, prin care se renaște la viață cel depărtat de sânul Bisericii. Închisoarea devine locul de catehizare pentru ortodoxul nepracticant (botezat, dar fără a cunoaște învățătura de credință), dar și spațiul de dezbatere teologică consistentă, despre diferite teme și probleme care despart Trupul lui Hristos. Devine și cadrul de manifestare a iubirii creștine, prin diferite forme de comuniune fundamentate pe rugăciune, prin care se relevă un proces al cunoașterii reciproce între ortodoxie și alte culte creștine.

Nu doar preoții ortodocși au slujit în închisori, ci și cei catolici la slujbele cărora au participat credincioși  ortodocși care aveau nevoie de asistență religioasă. Grigore Caraza participă la slujba Sfintelor Paști oficiată în temniță, evocând contextul și modul de desfășurare. Consemna în cartea sa „Aiud însângerat” următoarele: „în închisoarea de la Galata Iași, era un preot catolic în celulă cu noi, care studiase la Roma. La rugămintea noastră, chiar după asfințitul soarelui am început să asistăm la slujbă și să dăm răspuns la strană preotului care a făcut întâi Drumul Crucii, cu cele 14 popasuri ale lui Iisus, pe Golgotă. Sunau toate clopotele în oraș la miezul nopții când, cu o voce care se înălța la ceruri, ne-a chemat blând și rugător: Veniți de luați Lumină! Am trecut toți prin fața preotului care ne-a mângâiat fruntea și creștetul, dar Lumină nu avea de unde să ne dea, căci nici măcar o lumânare nu putea fi aprinsă în toată blestemata de închisoare. Cu ochii scăldați în lacrimi, ne-am cerut iertare unul altuia și ne-am îmbrățișat, fiecare pomenind în gând numele celor dragi, al părinților, fraților și copiilor… Era atâta înduhovnicire acolo, încât până și gardienii au asistat la slujbă într-o liniște desăvârșită, stând cu coatele pe geam. A fost o Înviere tristă, dar cu o trăire cum nu am întâlnit de multe ori în viață.[6]

Cunoștințele teologice ale preoților încrucișate cu viața lor trăitoare (referire la cazul unor preoți catolici) au consecințe directe asupra colegilor de celulă. Cei ce nu sunt bine ancorați în temelia învățăturii de credință și în practicarea rugăciunii, nu dețin o adeziune constantă și consistentă, se pot depărta de la ortodoxie.

Un exemplu este Aurelian Gulan care își mărturisește în carte trecerea la ,,catolicism” și întoarcerea în ortodoxie, după ce a cunoscut un preot nu doar înduhovnicit, dar îndeajuns de erudit pentru a răspunde provocărilor sale intelectuale, și pentru a-l ,,converti”. El spunea despre acest episod: ,,la un moment dat, având privilegiul de a sta în celulă cu doi eminenți preoți catolici, Ferdinand și Leinz, doi sfinți, n-am ezitat să trec la catolicism. Soarta a făcut ca temnicerii să ne despartă și să întâlnesc un preot erudit ortodox, preot Gh. Chiriac, doctor în teologie și filozofie, care m-a readus pe calea dreaptă a strămoșescului ortodoxism. Lăsând la o parte unele slăbiciuni omenești, trebuie să recunosc că suferințele, martirajul preoților români, indiferent de cult, au contribuit enorm la cizelarea unor însușiri, la desăvârșirea mea ca om.”[7] Despre cel care i-a răspuns la frământările sale scrie cu prețuire: ,,cu preotul Ghiță Chiriac, doctor în teologie și filozofie în Germania, eram în relații excepționale, având discuții lungi, care ne uniseră pe mai multe unde. El era un erudit desăvârșit, iar eu aveam să-mi clarific unele îndoieli dogmatice, căci susțineam cu tărie unirea tuturor creștinilor, în scopul de a face față unor provocări ale unor secte, chiar antisociale și ale unor forțe subterane malefice, unire nu dogmatică, ci pe baza preceptelor identice ale moralei creștine.”[8] Șansa întâlnirii cu un ,,bun” teolog poate schimba nu doar orientarea religioasă, ci chiar întreg sistemul valoric al propriei vieți, apropiind de un Hristos Personal, ce vrea să fie trăit, chiar de cel care dorește o cunoaștere pur rațională, limitată.

Misiunea în gulagul românesc, în ceea ce privește relația cu creștini din alte denominațiuni, nu a urmărit o convertire a lor, ci mai mult crearea unui cadru ecumenic, de unire în rugăciune păstrând integritatea religioasă a celuilalt. Experiențele comune au dovedit o dispoziție jertfelnică nu doar a preoților ortodocși, ci și a celor romano-catolici, greco-catolici etc., care au încercat să-L aducă pe Hristos în celulă, pentru a-i întări pe semenii lor aflați în suferință. Disputele teologice și discrepanțele între diferitele fonduri dogmatice se atenuează sub presiunea nevoii de unitate în “durere”, slujind împreună printre lacrimi și chin trupesc.


[1] Nicolae STEINHARDT, op.cit., p.151.

[2] Ibidem., p.152.

[3] Pr. Dimitrie BEJAN, Bucuriile suferinţei. Evocări din trecut, ed.cit., pp. 206-207.

[4] Pr. Zosim OANCEA, op.cit., p. 145.

[5] Ibidem., pp. 145-146.

[6] Grigore CARAZA, op.cit., pp. 49-54.

[7] Aurelian GULAN, Victime şi călăi. Amintiri din Gulag, Editura Criterion, Bucureşti, 2010, p. 26.

[8] Ibidem., p. 314.

 

 

Atunci când Sfânta Scriptură a fost interzisă în  închisoare, a fost ascunsă de către cei întemnițați în podeaua celulei. Despre aceasta mărturisește părintele Zosima care își amintește : „în podeaua de lemn peste care dormeau deținuții era încastrată ca într-un petic ascunzătoarea săpată în piatră. Aici am descoperit- în pătratul din lemn- Sfânta Scriptură (un obiect interzis)” [1], care va încălzi viața spirituală a celor închiși.  Și părintele Bejan spunea : ,,în pușcării, problemele religioase erau aceleași, dar Cartea ne lipsea. Tânjeam după ea. Și când puteam găsi câteva pagini din Sfânta Scriptură, acestea erau „sorbite” și treceau, cu mii de precauțiuni, din celulă în celulă. Când, la o minuțioasă percheziție – la Aiud în 1955 – a fost găsită o astfel de comoară – nu ne-a îndurerat atât pedepsirea lui Leonid, cât faptul pierderii iremediabile a sfintelor pagini.”[2]

Predicarea învățăturii Evangheliei îi ajută pe deținuți să-și îndrepte lupta pentru o izbândă a dreptății, nu în războiul cu regimul care încerca o nivelare a societății impunând o formă de pseudoegalitate, ci în războiul cu propriul „eu”. Înfrângerea păcatelor și a ispitei, dar și biruința sufletului deținutului închis în fața jugului încarcerării erau subiecte de predică; iar importanța acelora care își asumau responsabilitatea cuvântului era ridicată până la nivelul actului martiric. Astfel, Părintele Gherasim Iscu, stareț al Mănăstirii Tismana, propovăduia pe Hristos în temnița Aiudului unde îmbărbăta și insufla nădejde fraților de suferință. Părintele Constantin Hodoroagă  spunea cu referire la acesta : „pentru mine și cei ce l-au cunoscut, părintele Gherasim a fost un martir. Prin celule prin care a trecut, era cel care păstra moralul ridicat și convingerea de depășire, vorbind foarte frumos despre jertfă.”[3]

Un alt caz este cel al părintelui Dumitru Iliescu-Palanca care era anchetat pentru activismul în mișcarea legionară (deși el nu făcuse parte din aceasta) suferind un tratament specific aplicat acelora care erau marcați cu asemenea „etichetă”. El a trecut prin mai multe lagăre comuniste: Văcărești (august 1948), Jilava (1948), colonia de muncă de la Baia Sprie (1951), colonia de muncă de la Nistru (1954), Penitenciarul de la Aiud (1954), penitenciarul Lugoj și apoi iarăși Aiud (1956), Gherla și colonia de muncă de la Salcia (1962-1963). În aceste închisori a suferit umilințe, multe dintre acestea cauzate de modul său activ de predicare a lui Hristos printre colegii de celulă. Întărim aceasta prin referirea la „un raport de pedeapsă de la Gherla din mai 1956, în care se spune că preotul Palanca, după închidere, a fost găsit făcând predică religioasă cu toată camera. Menționez că nu este prima dată când deținutul face acest lucru, ci a mai fost găsit. Față de aceasta, gardianul propunea suspendarea primirii pachetului pentru șase luni, pentru ca ofițerul superior să ordone: șapte zile izolare.”[4]

Influența mesajului predicii nu se risipește în atmosfera temniței, ci marchează pe cel ce l-a primit pe tot parcursul vieții sale, aducându-l aproape de Dumnezeu prin cuvintele ce îi rămân întipărite în suflet, ca un vector al experienței duhovnicești din celule. Evocăm pe Valeriu Gafencu care slujea predicarea măreției lui Hristos printre deținuți, cu o putere puțin întâlnită în epoca noastră. Ioan Ianolide, prietenul lui de o îndelungată suferință, mărturisea că și după 31 de ani el îl simțea pe Valeriu aproape și împreună se aflau lângă Domnul Iisus.”[5]

Părintele Drăgulin pomenește că „cei care l-au cunoscut și l-au văzut în timpul reeducării propovăduind, încurajând, înălțând sufletește pe cei din jur l-au asemănat cu Apostolul Pavel al zilelor noastre. De aceea bolnavii din alte camere ale sanatoriului se adunau în jurul patului lui și-l ascultau, întărindu-se astfel în încercările pe care le trăiau. Puterea iubirii lui strălucea , nu numai în ceasurile exterminării programate, ci și în întreaga atmosferă pestilențială a bolii și suferinței, când se simțeau aproape aripile morții.”[6]

Predica și convorbirile duhovnicești îi unesc pe deținuți și îi ajută să transforme timpul „mort” petrecut în celulă, dintr-un dușman al sănătății trupului și a sufletului, într-unul al cunoașterii de sine, de ceilalți și de Dumnezeu. Amenințările inactivității și a lipsei comunicării sunt evidențiate de părintele Zosima care amintea un dialog cu unul dintre cei închiși în camere apropiate. Acesta scria: „la o plimbare împreună cu mai multe celule, mi-a șoptit L.M. , din lotul Arad, că vecinul său de celulă, celebrul avocat de pe vremuri Istrate Micescu, n-are nici un alt suport decât aceste știri, pe care le cere avid de la cei cu care se întâlnește: spune-mi dragă, și o minciună, numai spune-mi ceva”[7]

Părintele Mitropolit Antonie Plămădeală mărturisea despre experiența din temnița comunistă, făcând referire și la modul de împărtășire a Ortodoxiei folosind tehnica „conferințelor”, atât cu tematică religioasă cât și laică- „acolo am avut o șansă: într-una din celule, lângă cea în care stăteam eu, era prințul Nicolae Mavrocordat, care își făcuse ingineria în Anglia, și cu care am început să învăț limba engleză și ne trecea ziua, fiindcă altfel era o plictiseală enormă. Nu trăiam decât din ce ne povesteam unii altora. Seara, după stingere, nu mai avea voie să intre nimeni în celulă decât noi, arestații, și atunci organizam prelegeri. Eu, de exemplu, am ținut cel puțin 20 de prelegeri despre spiritualitatea românească, despre mănăstirile din România, despre teologia dogmatică, despre toate subiectele pe care puteam să le sintetizez.”[8]

Privitor la ,,cultura” căpătată de către deținuți în celule vorbește și Demostene Andronescu care considera că ,,s-a învățat mult, și s-a învățat temeinic atunci la Aiud. S-au învățat limbi străine , s-a învățat matematică, s-au învățat poezii, mai ales poezii (Blaga, Arghezi, Bacovia, Cotruș, etc, nemaivorbind că Gyr și Crainic circulau în opere aproape complete), s-a învățat agricultură, stupărit , avicultură, fizică, chimie, etc., iar cei ce au avut șansa să stea în aceeași celulă sau în celule alăturate cu profesorul George Manu au audiat chiar și cursuri de fizică nucleară. Nevoia de comunicare, de transmitere a informațiilor de la o celulă la alta a făcut ca, în această perioadă, comunicarea prin alfabetul Morse să atingă apogeul. Acum a fost născocită „scrierea” cu acest alfabet, pe un fir de ață, printr-un sistem de noduri. Născocirea aceasta aparține aceluiași profesor George Manu și ea a constituit o adevărată revoluție în sistemul de comunicare din închisori.”[9]

Modalitățile amintite de propovăduire readuc în gulagul românesc starea creștinismului primar, ca o formă autentică de împărțire a bunurilor după nevoia de folosință. Instrumentele de misiune uzitate de teologi, clerici sau doar creștini practicanți creează în temniță o formă asemănătoare celei de monahism, cu o practică constantă a rugăciunii și meditației. Se dezvoltă atât în penitenciare, cât și în lagăre de muncă, unde munca era împletită cu rânduiala monastică. Ca exemplu, aducem cazul coloniei de muncă de la Galda de Jos, despre care  Virgil Maxim scria: „Am constituit de la început o comunitate de viață ca în timpurile primare creștine. Toate le aveam de obște. Nu comunism, ci comunitarism creștin. Colonia activa ca o tabără de muncă legionară. Fiecare a fost încadrat într-o echipă, după pricepere și aptitudini (…) când vremea nu ne permitea să lucrăm, viața coloniei se transforma în viață de mănăstire, cu program de rugăciuni, studiu, meditații, convorbiri duhovnicești. Părintele Arsenie Boca de la mănăstirea Sâmbăta- Făgăraș ne-a trimis în dar primele trei volume din Filocalie, hrană sufletească.”[10]

Improprierea formei primare cunoaște autenticitate și prin adăugarea practicii spovedaniei comune, care evidenția puternica legătură în Hristos a grupului, dar și disponibilitatea unei dăruiri totale, până la identificare totală cu nevoile celuilalt. Totuși, așa cum evoca și Ioan Ianolide (despre experiența sa „  această comunitate restrânsă era ideală, dar nu lipsită de ispite și frământări. Forme subtile de mândrie ori de invidie tulburau sufletele. Încercarea de rezolvare a greșelilor prin spovedanie comună uneori a dat rezultate bune, alteori a încins spiritele (…) mica noastră comunitate era o școală a desăvârșirii. Am învățat că fiecare patimă se poate înlocui cu o virtute, prin care Dumnezeu este activ în om. Orizontul nostru lăuntric s-a lărgit. Am învățat să ne iubim, să ne îngăduim unii pe alții, să ne răbdăm reciproc, să ne vedem într-o largă înțelegere umană și, nepoticnindu-ne de clipă, să alergăm cu sârg către ținta finală a slavei lui Dumnezeu.”[11]


[1] Pr. Zosima OANCEA, Închisorile unui preot ortodox, Editura Christiana, Bucureşti, 2004, p. 67?

[2] Pr. Dimitrie BEJAN, Oranki- Amintiri din captivitate, Editura Tehnică, Bucureşti, 1998, p. 35.

[3] Martiri pentru Hristos din România, în perioada regimului comunist, ed.cit., p.  389.

[4] Ibidem., p. 346.

[5] Pr.Prof.Dr. Gheorghe I. DRĂGULIN, Valeriu Gafencu: Prin mari încercări, cu statornicie şi iubire creştină, la suprema cinstire aghiografică, în Mitropolia Olteniei, An LIV, Nr. 9-12, Craiova, 2002, p. 25.

[6] Ibidem.

[7] Pr. Zosima OANCEA, op.cit., p. 87.

[8] Amintirile mitropolitului Antonie Plămădeală. Convorbiri cu Carmen Dumitru și Dragoș Șeuleanu, București, Editura Cum, 1999, pp. 156-157 apud. Adrian Nicolae PETCU, Monahul Antonie Plămădeală în anii  ̀50, în Studii Teologice, An I, Seria a III-a, Nr. 4, Bucureşti, 2005, p. 212.

[9] Demostene ANDRONESCU, Reeducarea de la Aiud, în Revista „Puncte Cardinale” Nr. 8/1993 şi 2/1996 (publicate în serial), Sibiu, p. 13.

[10] Virgil MAXIM, Imn pentru crucea purtată, Editura Antim, Bucureşti, 2002, p.185 în Monah MOISE, Sfântul închisorilor, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2007, pp.85-86.

[11] Ioan IANOLIDE, Întoarcerea la Hristos, Editura Christiana, Bucureşti, 2006, pp.58-60 în Monah MOISE, Sfântul închisorilor, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2007, pp.81-82.

Biserica, în calitatea ei de păstrătoare și garantă a Sfintei Scripturi, a asigurat dintotdeauna transmiterea conținutului acesteia credincioșilor ei, conștientă fiind de faptul că aceasta este în fapt, puterea revelatoare a conținutului biblic, ca, fiind repetat de un om credincios către altul, fie prin reproducerea, fie prin explicarea lui, să activeze lucrarea Sfântului Duh în credința acestora – căci aceasta, ca lucrare a Duhului, vine în cineva prin altul, dar numai când acel altul comunică cuvântul Scripturii însușit și mărturisit cu credința, sau cu sensibilitatea comuniunii în Duhul. Scriptura își activează puterea ei de comuniune între persoane, în transmiterea cuvântului ei cu credință de la o persoană la alta, de-a lungul generațiilor – garantând în acest fel păstrarea credinței vii și nealterate în Biserică, deși la rândul ei este valorificată de Duhul lui Hristos, de Duhul credinței, și păstrată în comunitatea Bisericii prin Duhul de la întemeierea ei, după contactul intens al unor persoane cu Hristos.

În cadrul cultului creștin ortodox există numeroase momente când li se împărtășește credincioșilor conținutul revelat al Scripturii: citirea psalmilor, a paremiilor, a apostolului, a Sfintei Evanghelii, ori le este explicat înțelesul profund al acestora prin predici exegetice ori cateheze. Dorința Bisericii de a sădi lămurit și deplin cuvintele dumnezeiești în inimile credincioșilor este cel mai bine arată în rugăciunea rostită de preot înaintea citirii Sfintei Evanghelii: „Stăpâne, Iubitorule de oameni, fă să strălucească în inima noastră lumina cea curată a cunoașterii dumnezeirii Tale și deschide gândul nostru spre înțelegerea evanghelicelor Tale propovăduiri. Pune în noi și frică de fericitele Tale porunci, pentru ca, toate poftele trupului călcând, viețuire duhovnicească să petrecem, cugetând și făcând toate cele ce sunt spre bună-plăcerea Ta. Că Tu ești luminarea sufletelor și trupurilor noastre, Hristoase Dumnezeule, și Ție slavă înălțăm, și totodată Părintelui Tău Celui fără de început și Preasfântului și bunului și de viață făcătorului Tău Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin”[1].

 

 

În ceea ce privește importanța avută de Scriptură în cadrul cultului ortodox, se cade să demontăm o falsă percepție, potrivit căreia ortodocșii s-au ancorat în ritual și tradiție. În fapt, întreaga țesătură a slujbelor ortodoxe este întemeiată pe textul scripturistic – Noul Testament fiind citit, cu excepția Apocalipsei, în întregime în decursul anului bisericesc, însemnate pasaje din Vechiul Testament fiind citite la paremii, iar cei 150 de Psalmi fiind citiți de nu mai puțin de 52 de ori pe an, în ciclurile săptămânale ale catismelor.

Citirea pericopelor evanghelice și apostolice nu constituie nicidecum o “paranteză” liturgică în cadrul cultului, ci face parte din însuși miezul Sfintei Liturghii, precum au făcut încă din primele veacuri creștine.

Pe lângă rolul instructiv al lecturilor biblice, care nu este neglijabil căci, precum o arată Nicolae Cabasila: „… până acum, Sfânta Evanghelie a stat închisă, așa cum Iisus Hristos a tăcut în prima parte a vieții Sale, singură mărturie asupra dumnezeirii Lui venind de la Tatăl în momentul Botezului. Acum, prin mâinile și vocea preotului, Evanghelia se deschide și grăiește, așa cum Însuși Hristos le-a grăit mulțimilor și cum i-a învățat pe sfinții apostoli, poruncindu-le să-I ducă învățătura la toate neamurile”.[2] Un rol egal al acestor scripturi, pe lângă cel catehetic, este cel purificator, de a pregăti sufletele pentru momentul principal al Liturghiei, Sfânta Euharistie.


[1] Liturghierul, Ed. IBMBOR, București, 2000, p. 137.

[2] Cf. †Bartolomeu Anania, Cartea deschisă a Împărăției, Ed. IBMBOR, București, 2007, p. 93.

 

 

 

Legea Noului Testament este expresia cea mai tipică și mai desăvârșită a voinței divine. Ea reprezintă forma ultimă de exprimare a voii lui Dumnezeu, deoarece prin persoana întemeietorului ei, Hristos Dumnezeu Cel Întrupat, harul și adevărul au primit fără nicio mijlocire realitatea temporală – această lege este una esențial internă, centrată asupra harului sfințitor, care, prin credință și prin dragoste, devine puterea generatoare a faptelor bune.[1]

Superioritatea Legii noi față de cea veche este arătată de către Sfântul Apostol Pavel, care opune legii faptelor legea credinței, exclamând: „Căci legea duhului vieții în Hristos m-a izbăvit de legea păcatului și a morții.” (Romani 8, 2). Această interioritate a Legii nou-testamentare nu exclude însă și o dimensiune exterioară – căci ea pretinde credinciosului și fapte exterioare, urmând spuselor Mântuitorului: „Cel ce are poruncile Mele și le păzește, acela este cel care Mă iubește.” (Ioan 14, 21)

Desăvârșirea acestei legi constă în faptul că aduce cu sine o înnoire morală și o restaurare spirituală a creștinului – ea spiritualizează viața credincioșilor și face credința să fie vie, activă; de asemenea, ca lege a harului și a libertății, aduce cu sine ajutorul divin și scoate pe creștini de sub robia păcatului spre adevărata libertate și stare de fii ai lui Dumnezeu. Pe scurt, ea este desăvârșită deoarece se înfățișează ca lege a iubirii, iubirea fiind motivul, cuprinsul și plinirea ei – toate poruncile ei tind înspre iubire, aceasta fiind „plinirea legii” – așa cum o arată și Fericitul Augustin: „legea duce la credință, credința câștigă pe Duhul Sfânt ca un dar, care revarsă în noi iubirea, iar iubirea împlinește legea.”[2]

Scopul legii morale a Noului Testament este acela de a face pe credincios să trăiască întru toate după învățăturile sale, dar nu prin constrângere, ci acestea să fie sădite în firea sa reînnoită prin har, acesta împlinind tot lucrul bun dintr-o pornire internă, din propria sa conștiință.

Concluzionând, Legea Noului Testament este o lege universală necesară nouă tuturor, pentru mântuire, toți cei ce se botează în ea îmbrăcându-se în Hristos (Galateni 3, 27) – ea ne cheamă la aceeași credință pe noi toți, indiferent de starea socială, neamul ori locul în care ne găsim, și prin aceasta își dovedește caracterul său de lege universală.

Precum Legea nouă este forma desăvârșită de exprimare a voinței divine, asemeni ei, Mântuitorul Hristos, Dumnezeu adevărat și Om adevărat, este Învățătorul și Prorocul suprem, prin Însăși Persoana Sa. În viziunea părintelui Dumitru Stăniloae, învățătura lui Hristos se bucură de unicitate, asemenea Lui – unicitate datorată în primul rând identificării propovăduitorului cu propria-I învățătură. Calitatea profetică a lui Iisus ține de Persoana Sa, deosebindu-se astfel de înțelesul pe care cuvântul proroc îl avea în Vechiul Testament, al unui om inspirat de către Dumnezeu, Iisus Hristos fiind Învățătorul și Prorocul prin Sine – „Eu sunt adevărul.” (Ioan 14, 6) Așadar, învățătura hristică decurge din Însăși Persoana Mântuitorului, arătând omului ce o primește drumul adevărat spre eternitatea desăvârșită a existenței. Iar în această învățătură Hristos nu face decât să Se tălmăcească pe Sine Însuși, El fiind atât drumul către, cât și desăvârșirea însăși.

Pe lângă însușirea profetică, învățătura Mântuitorului are calitatea de a fi realistă, acoperindu-se cu ceea ce este El ca om în care s-a realizat cu adevărat umanitatea și se va realiza și după Înviere – El este Prooroc nu numai prin cuvântul Lui, ci și prin existența Lui de dinainte și de după Înviere – iar noi învățăm privind la Persoana Lui și pășind pe urmele Lui, stând în legătură cu El, căci Hristos nu este numai Dumnezeu adevărat, ci și om, așadar are în El și iradiază din El nu numai învățătura adevărată despre Dumnezeu, ci și despre omul adevărat, așa cum este realizat în Hristos și cum trebuie să ajungă și ceilalți.

Superioritatea învățăturii lui Hristos față de cea a Vechiului Testament rezidă în comunicarea directă a adevărului, care astfel se impune cu deplina-I putere – adevărul integral se arată în Hristos ca persoană vie, făcându-Se El însuși ipostas al spiritului uman; pe deasupra, asumând El însuși modul de comunicare uman, Se comunică în modul cel mai direct și mai accesibil oamenilor – El prezintă pe Dumnezeu în maximă apropiere.

Împărăția lui Dumnezeu este, din momentul apariției lui Hristos, în mijlocul oamenilor – predica Lui fiind revelația prezenței acestei Împărății, predica prin care se revelează Persoana Sa. De asemenea, predica lui Iisus este și chemarea adresată oamenilor, ca să primească această Împărăție ca unică șansă a vieții lor adevărate, veșnice și depline. Sau, precum arată Sfântul Chiril al Alexandriei: „Hristos, prin ceea ce aduce în Sine Însuși, a descoperit în Ipostasul Său tipurile legii. El a mutat în Ipostasul Său tipurile la adevăr.” Trupul lui Hristos, cuvintele Lui omenești, rămân încă „tipuri”, „simboluri” ale dumnezeirii Lui. Dar acum tipul nu mai este despărțit de Dumnezeu, ci Dumnezeu S-a făcut El Însuși „tipul Său”,  „simbolul Său” – cei aflați lângă El au simțit prin cuvintele Lui omenești, prin privirile Lui și prin toată înfățișarea, comportarea și faptele Lui, dumnezeirea nevăzută a subiectului Său, și au transmis acestea fie în scris, prin Sfânta Scriptură, fie prin intermediul Sfintei Tradiții, urmașilor, pentru a eterniza învățăturile și poruncile dumnezeiești, ca acestea să aducă perpetuă roadă în sufletele credincioșilor.[3]

De asemenea, Mântuitorul Hristos ni Se înfățișează, în cadrul scrierilor noutestamentare, drept cel mai de seamă împlinitor al voinței lui Dumnezeu, întreaga Sa activitate și propovăduire vădind o înțelegere profundă a acesteia, manifestată prin săvârșirea celor necesare în vederea mântuirii neamului omenesc, indiferent de greutatea faptelor respective, așa cum sugestiv este arătat în episodul rugăciunii din grădina Ghetsimani. Deplinătatea supunerii Mântuitorului Hristos în fața voii Tatălui  este dată și de faptul că Acesta știa dinainte faptele ce urmau a se petrece, fapte ce erau aproape imposibil de îndurat pentru un om.

Totodată, întreaga activitate de propovăduire a Fiului lui Dumnezeu vădește îndemnul constant adresat oamenilor de a se supune voinței mântuitoare a Creatorului, sintetizat de una dintre cererile Rugăciunii domnești: „Vie împărăția Ta, facă-se voia Ta, precum în cer, așa și pe pământ”, prin care oamenii sunt îndemnați să caute instaurarea împărăției mesianice din viața aceasta.

Sfântul Evanghelist Ioan subliniază deplina supunere a Mântuitorului Hristos în fața voii Tatălui, dar și faptul că Acesta reprezintă însăși voia enipostaziată a Tatălui prin versete precum: „Mâncarea Mea este să fac voia Celui ce M-a trimis pe Mine și să săvârșesc lucrul Lui” (Ioan 4, 34) ori: „Pentru că M-am coborât din cer, nu ca să fac voia Mea, ci voia Celui ce M-a trimis pe Mine. Și aceasta este voia Celui ce M-a trimis, ca din toți pe care Mi i-a dat Mie să nu pierd pe niciunul, ci să-i înviez pe ei în ziua cea de apoi. Că aceasta este voia Tatălui Meu, ca oricine vede pe Fiul și crede în El să aibă viață veșnică, și Eu îl voi învia în ziua cea de apoi” (Ioan 6, 38-39). În aceste versete este arătată pe larg deplinătatea supunerii Mântuitorului în fața voinței Tatălui, prin suprema smerire de Sine, prin actul chenotic, și ulterior prin Patimile și Învierea Sa, care a dat voinței umane posibilitatea de a dobândi mântuirea, prin unirea ei în scop cu voia divină.


[1] †Nicolae Mladin, Pr. Orest Bucevschi, Pr. Constantin Pavel, Pr. Ioan Zăgrean, Teologie Morală Ortodoxă, p. 135.

[2] †Nicolae Mladin, Pr. Orest Bucevschi, Pr. Constantin Pavel, Pr. Ioan Zăgrean, Teologie Morală Ortodoxă, p. 137.

[3] Pr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. II, pp. 115-123.

 

Rolul Scripturii în cunoașterea voii lui Dumnezeu – partea I

 

 

Reprezentând, alături de Sfânta Tradiție, izvorul Revelației supranaturale în cadrul Bisericii Creștine, Sfânta Scriptură sau Biblia, colecția de cărți sfinte scrise sub insuflarea Sfântului Duh într-un răstimp de aproape 1500 de ani este una din formele în care Revelația este păstrată în eficiența ei, atât ca mântuire realizată obiectiv de către Hristos, în urmă cu două milenii, dar și ca mântuire subiectivă, prin lucrarea actuală a lui Hristos  asupra credincioșilor[1]. În felul acesta, noi, credincioșii, nu percepem Sfânta Scriptură ca fiind doar o carte prin care păstrăm în memorie cele făcute de Dumnezeu, prin Întruparea Fiului Său, spre mântuirea noastră, ci și o scriere ce ne arată ce face și ce va face Fiul lui Dumnezeu Cel întrupat și înviat până la sfârșitul veacurilor pentru a ne conduce și pe noi la Înviere – în viziunea părintelui Dumitru Stăniloae, Sfânta Scriptură este „Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu Care S-a tălmăcit pe Sine în cuvinte, în lucrarea Lui de apropiere de oameni prin ridicarea lor la El, până la Întruparea, Învierea și Înălțarea Lui ca om”.[2] Acest lucru se adeverește în spusele Mântuitorului: „Iată Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul veacurilor” (Matei 28, 20) și de asemenea prin versetul întâlnit atât în Evanghelia după Matei 25, 55, cât și în cea după Marcu 13, 31 și în cea după Luca 21, 33, conform căruia: „Cerul și pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece”. Aceste cuvinte rostite odinioară de Mântuitorul Hristos ni se adresează continuu tuturor, Cuvântul Întrupat rămânând pururea în dialog cu Biserica Sa, până la sfârșitul veacurilor, prin Sfânta Scriptură – făcând din aceasta o carte pururea actuală, ce înnoiește constant viața noastră în Hristos, prin Duhul Sfânt, și ferește Biserica de căderea în varii erori doctrinare. Tot cu mijlocirea Sfântului Duh credincioșii au putința de a întâlni Persoana autentică a lui Hristos, Care se adresează credincioșilor prin Scriptură, în toate locurile și în toate timpurile, ca să-i înalțe la desăvârșire în El Însuși.

Așadar, Scriptura este mijlocul prin care cuvintele rostite odinioară de Mântuitorul sunt cuvinte prin care El se adresează continuu Bisericii, prin Sfântul Duh, ca să o ferească de erori și să o sporească duhovnicește.[3]

Începând de la căderea protopărinților noștri din rai și implicit, întreruperea dialogului lor direct cu Dumnezeu și întunecarea chipului Său în mintea oamenilor, Creatorul Și-a arătat voia Sa prin adresarea directă ori prin inspirarea unor oameni aleși, care au împărtășit-o celorlalți. Întreagă această lege morală a Vechiului Testament are ca scop pregătirea oamenilor și în special a poporului ales pentru venirea Mântuitorului. Pornind de la făgăduința făcută de Dumnezeu în rai, când îi spune diavolului în chip de șarpe: „Dușmănie voi pune între tine și femeie, între sămânța ta și sămânța ei. Aceasta îți va zdrobi capul, iar tu îi vei înțepa călcâiul.” (Facerea 3, 15), verset în care Sfinții Părinți văd prima vestire a Mântuitorului, Cel ce va zdrobi capul șarpelui și va fi din sămânța femeii, născându-se din Fecioară dar neavând un tată pământesc și în același timp, o primă poruncă dată oamenilor spre îndreptare, anume de a stârpi de la rădăcină răutatea din sufletele lor, precum ne arată Sfântul Grigorie de Nyssa: „Precum șarpele nu poate fi tras afară de coadă, pentru că solzii de pe gât se opun celor care vor să-l tragă afară, tot așa nu se poate începe de la sfârșit alungarea plăcerii din casa sufletului. Iată de ce învățătorul virtuții ne poruncește să pândim capul șarpelui. Iar cap numește El începutul răutății. Dacă nu primim în suflet acest început, atunci și urmarea rămâne nelucrătoare. Căci cine este cu totul vrăjmaș al plăcerii nu va fi înfrânt nici de momelile parțiale ale patimii; dar dacă cineva a primit în suflet începutul patimii, odată cu aceasta a primit în suflet și sălbăticiunea întreagă.”[4]

Era însă nevoie ca oamenii și cu deosebire poporul ales să aibă un reper moral care să-I ajute a se curăți și a se apropia de Dumnezeu – acesta a fost Decalogul; în același timp, cele 10 porunci au însemnat pentru fiii lui Israel un fel de pecetluire divină, fiind instrumentul prin care aceștia au fost decretați ca aleși ai Domnului dintre toate popoarele.

Această lege care reprezintă temelia întregii moralități, a avut rolul de a trezi în evrei cât mai mult cu putință conștiința păcătoșeniei și dorința de mântuire, fiind „călăuză spre Hristos” (Galateni 3, 24). Cu toate imperfecțiunile ei, Legea nu poate fi însă nicicum suspectată de formalism – așa cum afirmau Kant și discipolii săi, pornind de la premisa că ea s-ar ocupa doar de aspectele exterioare ale vieții omului – deoarece în ea găsim prescripții pozitive și asupra actelor interne. Încă de la început, Dumnezeu a cerut oamenilor, prin patriarhi și profeți, nu numai o supunere externă, ci credință și iubire în împlinirea poruncilor Sale, voința Domnului fiind motivul principal al acțiunilor omenești, iar frica de Dumnezeu și ascultarea de El, ființa moralității acestuia.

Iată că, în ceea ce privește Legea, deși aceasta era lipsită de har, întrucât a arătat drumul spre scopul ultim, căutând să înfrâneze pornirile păcătoase și să mențină trează conștiinta morală a evreilor, ea este considerată „sfântă și dreaptă și bună” (Romani, 7, 12). De o deosebită relevanță în această chestiune sunt cuvintele teologului german K. Furrer: „Cel ce cunoaște istoria tuturor religiilor judecă lucrurile astfel; el trebuie să ajungă la concluzia că în domeniul vieții religioase a popoarelor de dinainte de creștinism, Decalogul era cea mai înaltă operă. Căci în timp ce legiuitorii Antichității tratează lucruri mari și mărunte, înalte și puerile, într-o amestecătură pestriță, la o valoare egală, în Decalog sunt date numai fundamentele vieții religios-morale pentru toate timpurile și pentru toate neamurile. Cele 10 porunci sunt în majoritatea lor elementară o revelație unitară a orânduirii morale veșnice a lumii, prin faptul că accentuează unitatea și spiritualitatea lui Dumnezeu, iar pentru cult și viața noastră spirituală au o valoare deosebită prin faptul că stabilesc anumite cerințe a căror îndreptățire este recunoscută în mod unanim.”[5]

Un alt fapt vrednic de a fi remarcat în ceea ce privește legea morală a Vechiului Testament îl constituie deplina ei unitate – căci deși în Noul Testament întâlnim adesea sintagmele aparent diferite de „lege” și „proroci” (Matei 5, 17; 7, 12), expresia „lege” se referă îndeosebi la legea lui Moise, iar „prorocii” nu arată altceva decât dezvoltarea profetică a acesteia – dezvoltare ce se referă cu precădere la spiritul legii și la modalitatea de îndeplinire a prescripțiilor ei.

Tot prorociile au rolul de a vădi și realitatea fundamentului Legii morale, ca și călăuză a poporului ales până la venirea Mântuitorului, prin numeroasele făgăduințe făcute de Dumnezeu de trimitere a unui Izbăvitor. Astfel, numeroase sunt făgăduințele în Cartea Psalmilor – ungerea ca împărat a lui David este urmată de una: „Făcut-am legământ cu aleșii Mei, juratu-M-am lui David, robul Meu: Până în veac voi întări seminția ta și voi zidi din neam în neam scaunul tău (…) / Acesta Mă va chema: „Tatăl meu ești Tu, Dumnezeul meu și sprijinitorul mântuirii mele. / Și îl voi face pe el întâi-născut, mai înalt decât împărații pământului…” (Psalmul 88, 4-5; 26-27; 29), prin care Dumnezeu îi arată regelui că îi va prelungi neamul, descendența, pentru totdeauna – va face ca tronul și regatul său să fie veșnice – și vestește pe un descendent ce va fi mai înalt decât el, căci împărăția Sa va avea o nouă dimensiune – cea a veșniciei. Acest lucru este confirmat de către Psalmul 44, 8-9: „Scaunul Tău, Dumnezeule, în veacul veacului, toiag de dreptate, toiagul împărăției Tale. / Iubit-ai dreptatea și ai urât fărădelegea, pentru aceasta Te-a uns pe Tine, Dumnezeul Tău, cu untdelemnul bucuriei, mai mult decât pe părtașii Tăi.”

De asemenea, caracterul veșnic al împărăției urmașului lui David, a viitorului Rege al lui Israel va fi confirmat de profetul Daniel, care numindu-l „Fiul Omului” va spune despre El: „…Și Lui I S-a dat stăpânirea, slava și împărăția / ca toate popoarele, neamurile și limbile / Lui să-i slujească. / Stăpânirea Lui este veșnică, / stăpânire care nu va trece, / iar împărăția Lui nu se va nimici.” (Daniel 7, 14). Această împărăție este una universală, întinzându-se asupra întregii lumi create: „Cere de la Mine și-Ți voi da neamurile moștenirea Ta. Și stăpânirea Ta, marginile pământului.” (Psalmul 2, 8).

Cea mai impresionantă descriere a Celui pe Care Dumnezeu Îl va unge cu Duhul Său pentru a-L face să domnească peste poporul Său este cea făcută de profetul Isaia: „Poporul care locuia în întuneric, va vedea lumină mare; și voi cei ce locuiați în latura umbrei morții, lumină va străluci peste voi (…) / Căci Prunc S-a născut nouă, un Fiu s-a dat nouă, a Cărui stăpânire e pe umărul Lui și se cheamă numele Lui: Înger de mare sfat, Sfetnic minunat, Dumnezeu tare, biruitor, Domn al păcii, Părinte al veacului ce va să fie. / Și mare va fi stăpânirea Lui și slava Lui nu  va avea hotar. Va împărăți pe tronul și peste împărăția lui David, ca s-o întărească și s-o întemeieze prin judecată și prin dreptate, de acum și până în veac. Râvna Domnului Savaot va face aceasta.” (Isaia, 9, 1; 5-6) Tot profetul Isaia este cel ce revelează caracterul, semnul esențial al Acestui Prinț al Păcii, a cărui preînchipuire era doar David: „Iată sluga Mea pe Care o sprijin, Alesul Meu, întru Care binevoiește sufletul Meu. Pus-am peste El Duhul Meu și El va propovădui popoarelor legea Mea. / Nu va striga, nici nu va grăi tare, și în piețe nu se va auzi glasul Lui. / Trestia frântă nu o va zdrobi și feștila ce fumegă nu o va stinge. El va propovădui legea Mea cu credincioșie; / El nu va fi nici obosit, nici sleit de puteri, până ce nu va fi așezat legea pe pământ; căci învățătura Lui toate neamurile o așteaptă.” (Isaia 42, 1-4) Așadar, ceea ce constituie realitatea ungerii Sale nu este untdelemnul pe care mâna unui om l-ar vărsa pe capul Său, ci e Duhul Domnului pe Care Dumnezeu Însuși Îl revarsă peste El.[6]


[1] Pr. Dumitru Popescu, Iisus Hristos Pantocrator, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2005, p. 64.

[2] Pr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, Ed. IBMO, București, 2010, p. 55.

[3] Pr. Dumitru Popescu, Iisus Hristos Pantocrator, p. 66.

[4] Pr. Ioan Sorin Usca, Vechiul Testament în tâlcuirea Sfinţilor Părinţi – Facerea, p. 35, Ed. Christiana, Bucureşti, 2002, p. 35.

[5] †Nicolae Mladin, Pr. Orest Bucevschi, Pr. Constantin Pavel, Pr. Ioan Zăgrean, Teologie Morală Ortodoxă, vol. I, Ed. IBMBOR, București, 1979, p. 125.

[6] Viu este Dumnezeu – Catehismul ortodox, Ed. Harisma, Bucureşti, 1992, pp. 75-79.

 

Rolul Scripturii în cunoașterea voii lui Dumnezeu – partea II-a

 

 

Pentru că la Eminescu se merge ca la o icoană, oglindă mereu fidelă şi actuală a spiritului nostru, Matricea Românească va publica, săptămânal, extrase din cele mai importante scrieri – fie ele literare, politice, economice, sociale sau filosofice – ale primei figuri a culturii româneşti. Nota editorului: a fost respectată grafia originală.

Repaosul de Duminecă

Cînd lași toate celea în seama libertății și prin urmare a egoismului omenesc, nu va fi bine. De multe ori în Anglia s‘a desbătut întrebarea, dacă n‘ar fi bine să se lucreze Duminicile, și se găsise economiști cari să calculeze, ce pierderi însemnate are industrialul engles prin ținerea sărbătorilor. O fericire, că biserica e acolo îndestul de puternică, pentru a resista unor asemenea tentative împotriva săracului, asigurîndu-i și acestuia partea sa de odihnă și bucurie într‘o lume, pe care Scriptura o numește cu drept cuvînt „Valea plîngerilor”.

La noi, în țara absolutei libertăți, este însă cu putință, ca lucrătorul să nu se bucure nici de Duminecă, nici de sărbătoare, să nu se bucure nici de răgazul, pe care Scriptura îl asigură până și animalelor. Mania de a trata pe om ca simplă mașină, ca unealtă pentru producere, este întîiu tot ce poate fi mai neomenos; al doilea desastroasă prin urmările ei. Căci vita de muncă se cruță la boală, i se măsoară puterile, nu se încarcă peste măsură, pierderea ei e egală cu cumpărarea unei alteia, încît interesul bine-înțeles al proprietarului, este cruțarea.

La om lucrul se schimbă. Poate să se stingă în bună voie…, se va găsi totdeauna altul la loc, căci nevoia e o dăscăliță amară, care primește orice condiții. În alte țări sînt societăți pentru apărarea animalelor, de sine înțelegîndu-se că religia și organisarea socială îi asigurează omului zilele sale de odihnă, – la noi însă nu va fi minune, dacă vom vedea tratîndu-se organismul cel mai nobil de pe pămînt cu o lipsă de cruțare, de care sînt ferite și organismele cele inferioare.

La noi, în țara absolutei libertăți, este însă cu putință, ca lucrătorul să nu se bucure nici de Duminecă, nici de sărbătoare, să nu se bucure nici de răgazul, pe care Scriptura îl asigură până și animalelor

Ne-a trebuit această espunere pentru a caracterisa soarta lucrătorilor din fabrica regiei monopolului tutunurilor. Muncind 12 – 14 ore pe zi, aceste zile lungi și negre nu sînt întrerupte nici de Duminici, nici de sărbători, încît chestiunea socială atît de ventilată în Europa, trebuie s‘o revedem la noi în forma ei cea mai crudă.

Iată dar materialul de oameni, supus acestui tratament:

  • 200 de lucrătoare.
  • 10 tăetori cu mașina a (i) tutunului prost.
  • 3 tăetori cu mașina a (i) tutunului bun.
  • 2 care desfac tutunul cu trompa.
  • 1 amestecător.
  • 1 tăetor de hârtie.
  • 3 privighitori ai lucrătorilor.
  • 3 amploiați superiori.
  • 1 diurnist.

Iată dar 224 de oameni, a patra parte dintr‘o mie, care nu cunosc nici sărbătoare, nici altă odihnă decît somnul.

Se poate că regia, cîștigând puțin sau nimic din toată afacerea, să fie silită de a întrebuința asemenea mijloace, pentru a se susținea; dar nouă ni se pare că soarta „dividendelor” e cu mult mai puțin importantă decît aceea a omului, chemat să le producă.

Onor. primărie, care cu drept cuvînt a ordonat respectarea Duminicilor și sărbătorilor din partea comercianților, ar trebui să ordone aceeași respectare din partea fabricilor. Să nu uităm că trăim într‘un stat creștin, că numai Chinesul n‘are sărbători, pe cînd religia creștină, a celor „desmoșteniți”, li asigură și acestora partea lor de bucurie în lume.

O altă chestiune, care privește numai administrația orașului nostru, este că lucrătoarele, pornind noaptea de la fabrică pe șoseaua din valea Bahluiului, sînt expuse obrăzniciei stîlpilor de cafenele, care tocmai în vremea eșirii fetelor din fabrică găsesc că primblarea pe întunecoasele uliți e foarte aerisitoare. De aceea ar trebui ca felinarele să fie mai dese și mai cu seamă să fie aprinse, asemenea nici presența unui număr mare de sergenți de noapte nu e de prisos.

 

Foto deschidere: Eminescu, după o fotografie din 1879-1880

Prezentul extras face parte din volumul “Mihai Eminescu – Opere Complecte”, editat în 1914 la Iaşi, editura “Librăria Românească”, parte a colecţiei Bibliotecii “Mihai Eminescu” a Bulboacă şi Asociaţii SCA

„Eminescu - Opere Complecte”, o comoară între coperte

„Eminescu – Opere Complecte”, o comoară între coperte

Cele mai importante scrieri ale lui Mihai Eminescu vor fi, săptămânal, prezente pe Matricea Românească

Cele mai importante scrieri ale lui Mihai Eminescu vor fi, săptămânal, prezente pe Matricea Românească

Cum citim Sfânta Scriptură? - partea a III-a

6 martie 2024 |
Hristos, Inima Sfintei Scripturi A treia necesitate atunci când citim Scriptura este aceea ca ea să fie hristo-centrică. Dacă suntem în acord cu conferința moscovită din 1976, care decretează că „scriptura constituie un tot-unitar”, unde vom găsi...


Femeia în viziunea teologică a Sfântului Apostol Pavel

13 iulie 2022 |
Evoluția rapidă a omenirii în ultimele două veacuri a determinat societatea civilă să adopte un nou status-quo¸ și prin acesta, o reevaluare a poziției tradiționale pe care femeia o ocupa în societate. Mai ales în ultimele decenii, prin prisma diferitelor...

Relația cu creștinii de alte denominațiuni

3 martie 2022 |
Părintele Steinhardt amintește de experiența sa cu un grup de adventiști în închisoarea de la Jilava. Observă o atitudine disprețuitoare pe care o manifestau aceștia față de un preot de țară, fără superioare cunoștințe teologice, care se vedea amplasat...

Mărturii din temnițele comuniste

18 ianuarie 2022 |
Atunci când Sfânta Scriptură a fost interzisă în  închisoare, a fost ascunsă de către cei întemnițați în podeaua celulei. Despre aceasta mărturisește părintele Zosima care își amintește : „în podeaua de lemn peste care dormeau deținuții era...

Rolul cultului în împărtășirea adevărului Scripturii

26 august 2021 |
Biserica, în calitatea ei de păstrătoare și garantă a Sfintei Scripturi, a asigurat dintotdeauna transmiterea conținutului acesteia credincioșilor ei, conștientă fiind de faptul că aceasta este în fapt, puterea revelatoare a conținutului biblic, ca, fiind...

Rolul Scripturii în cunoașterea voii lui Dumnezeu - partea II-a

19 august 2021 |
Legea Noului Testament este expresia cea mai tipică și mai desăvârșită a voinței divine. Ea reprezintă forma ultimă de exprimare a voii lui Dumnezeu, deoarece prin persoana întemeietorului ei, Hristos Dumnezeu Cel Întrupat, harul și adevărul au primit...

Rolul Scripturii în cunoașterea voii lui Dumnezeu - partea I

12 august 2021 |
Reprezentând, alături de Sfânta Tradiție, izvorul Revelației supranaturale în cadrul Bisericii Creștine, Sfânta Scriptură sau Biblia, colecția de cărți sfinte scrise sub insuflarea Sfântului Duh într-un răstimp de aproape 1500 de ani este una din formele...