Redirecționează 3,5% din impozitul pe venit
Tag

scrisoare

Aleea pe care pășim noi, absolvenții, este presărată cu pietricele albe, strălucitoare. Poteca strâmtă pe care cu toții călcăm este împrejmuită cu gazon proaspăt cosit. Deși pașii noștri sunt mici, sunt pașii pe care îi facem cu cea mai mare încredere și hotărâre de când am venit aici. Poate că sunt cei mai hotărâți pași ai mei de până acum. Privirile noastre cuprind și înțeleg altfel acum tot spațiul care trei ani de zile ne-a fost ,,acasă”.

 

Sunt la Jacobs University Bremen și este ziua în care promoția mea, promoția 2022 își face ieșirea spre lume. Bucuria este mare; inimile sunt ghemuite.

Decanul Arvid Kappas ne-a pregătit: vom păși încet. În drumul nostru spre sala absolvirii vom medita, ne vom gândi la fiecare zi pe care a trebuit să o trecem pentru a ajunge aici.

,,Amintiți-vă de fiecare pagină citită, fiecare discuție și fiecare prieten. Gândiți-vă la greul prin care ați trecut și gândiți-vă la binele pe care greul l-a adus. Gândiți-vă prin ce trece lumea astăzi și cât de pregătiți sunteți să interveniți pentru a o schimba. Gândiți-vă că voi sunteți cei prin care lumea se poate uni; distanța dintre noi este doar atât cât ne-o închipuim că este. Cu toată ființa, spre înainte, să mergem…’

 

Trei ani cât trei clipe

Și totuși, ce lungă a fost ziua în care am prezentat Orientalismul lui Edward Said.

Orele pentru a termina prezentarea despre democrațiile hibride: se dilatau.

În ziua în care am aflat pentru prima oară despre realism ca teorie pentru sistemul internațional am vorbit cât în zece zile.

Proiectul despre uniunile monetare m-a făcut să văd două răsărituri și două apusuri fără să fiu destul de obosit cât să dorm între ele.

 

Astăzi timpul arată altfel.

Aici am crescut cu toții, într-o casă aranjată de noi, departe de casă. Aici ne-am împrietenit cu lumea largă, aici am învățat că putem, iar când nimic nu se poate, mai e totuși ceva de făcut.

Pietrișul și gazonul se îmbină încet. Pășim unii lângă alții pe calea aceasta spre ceremonia finală, acolo unde ni se va înmâna diploma și vom fi ovaționați.

 

 

Ce scrie pe diploma mea?

Se certifică faptul că acest student a absolvit Relații Internaționale: Politică & Istorie. Numele și data nașterii îmi sunt scrise aici. Posibil ca lumea să fi prezis asta.

Pe spatele diplomei (cu cerneală invizibilă) scrie:

Se certifică faptul că acest student a stat departe de tot ce știa a fi bun și confortabil ani de zile și a ales de unul singur să învețe, departe de casă, tot ce îl poate face să fie mai bun pentru lumea aceasta. A învățat, acest student, statistică, inginerie, bio mecanică, psihologie, teologie, oratorie, și a ales să devină bun, foarte bun pentru lumea în care trăiește. Pe spatele diplomei pot citi asta doar cei ce au trăit totul.

 

O sală imensă de 850 de locuri este plină până la refuz. Familii, prieteni, colegi mai tineri și absolvenți aplaudă cu susținere și încântare. Ne ocupăm scaunele și ascultăm, în emoție, cuvintele profesorilor noștri: ,,Această diplomă este un simbol. Voi puteți crea ceva ce nu putea fi anticipat când ați pornit pe acest drum. Mergeți în lume și creați ceea ce nu se poate anticipa.”

 

Sunt chemat pe scenă. Numele meu sună clar. Sunt în fața lumii și se așteptă multe de la mine.

Și eu aștept lucruri de la mine. Căci lumea așteaptă lucruri de la noi.

 

 

Drumuri

Când ieșim din sala cea mare, suntem tot noi. Și pietrișul e tot alb.

Doar că nu mai este un drum.

Sunt sute de drumuri, spre casele noastre, spre țările noastre, spre oamenii noștri, spre lumile noastre. Și toate drumurile astea vor avea pe ele, presărate, pietricele albe care uneori vor sclipi și ne vor aduce aminte de astăzi. Doar ca să ne țină treji și concentrați pe ce avem de fapt de făcut. Și să nu ne lase să uităm vremurile când pietrișul cel alb era sub picioarele noastre.

E rândul nostru să ne facem calea.

 

 

Începem un alt an pandemic și un nou ,,val” este exact aici, lipit, lângă noi. O mulțime de pierderi și dureri s-au întâmplat și continuă să se întâmple.

Ne întrebăm cum este posibil să trimitem un telescop spațial uriaș (James Webb) pentru a studia nașterea primelor galaxii, în urmă cu aproximativ 13 miliarde de ani, dar încă nu ne putem reface țesutul conviețuirii ce ne dădea liniște, siguranță în viitorul nostru împreună și libertatea de a crește așa cum ne cere natura noastră.

Am discutat împreună cu profesorii mei de la SciencesPo acest subiect, iar viziunea acestora a fost încurajatoare, reușind să aducă o notă de optimism spre noi, cei tineri și îngrijorați. ,,Având în vedere greutatea resimțită în sufletul tuturor, poate ne-ar face bine să privim către pandemiile din trecut pentru a explora ceea ce au dat perioadele provocatoare oamenilor, în afară  de boală, suferință, teamă, incertitudine” ne-a spus profesorul de strategie a discursurilor și dezbaterilor.

Pandemiile creează contextul în care primează durerea, singurătatea și nesiguranța. Au pus omenirea în retragere și în suferință și în trecut și o vor face și în viitor. Oare ce filtru sau ce algoritm de pe lume ne-ar putea ajuta să privim pandemiile cu mai multă înțelegere? Discuțiile ne-au sugerat că pandemiile pot alimenta procese de creație revelatoare, pe care istoria le scoate la lumină.

 

Moartea Neagră a secolului al XIV-lea sau Black Death

Francesco Petrarca, poetul și savantul italian, a trăit în perioada cu cea mai puternică pandemie din istoria înregistrată, ,,Moartea Neagră”, care a ucis aproximativ 200 de milioane în Europa, Asia și Africa de Nord între 1346 și 1353, revenind periodic în valuri noi timp de decenii după aceea. Multe din scrierile marelui filosof, poet, traducător, filolog iau naștere în izolare și solitudine: ,,Carmen bucolicum” (1346-1357), ce cuprinde scrieri inspirate de Virgiliu, pe teme de dragoste, politică, morală, ,,Epistolae metricae” (1333-1361) ce cuprinde 66 scrisori în hexametri în care sunt evidențiate evenimente politice și literare, ,,Rerum memorandum” (1350), o culegere de povestiri cu caracter moralizator, bazate pe date clare istorice, ,,De vita solitaria” (1346-1356), carte ce aduce în prim plan avantajele trăirii în solitudine.

Tot atunci, prietenul lui Petrarca, Giovanni Boccaccio, a scris ,,Decameronul”, o sută de povești pentru a-i distra pe florentinii disperați care au fugit la țară pentru a se proteja.

Renașterea avea să înflorească în curând în Italia, găsindu-și susurul prin suferințele ciumei relatate de Petrarca.

„Anul 1348 ne-a lăsat singuri și neputincioși”, a scris el în ,,Scrisorile” sale. Iată-l pe Petrarca, marele poet italian, cel care și-a văzut mulți dintre apropiații săi răpuși de ciumă: ”În anul 1348, an pe care îl deplâng, am fost lipsiți nu numai de prieteni noștri, ci și de oameni din lumea întreagă. În anul următor mulți din cei care scăpau cădeau secerați de coasa morții ca niște spice de grâu. Urmașii noștri nu vor crede că a existat o vreme în care întreaga lume – nu numai o parte din ea – a fost lipsită de oameni, fără să fie vreun război, fără să fie un dezastru vizibil. Când s-a mai văzut așa ceva? Când s-a mai întâmplat să vedem atâtea case golite, orașe părăsite, moșii distruse, câmpuri pline de cadavre, o pustietate oribilă care cuprinde întreaga lume? Întrebați-i pe istorici. Vor tăcea. Întrebați-i pe medici. Vor fi uimiți. Întrebați-i pe filosofi. Vor ridica din umeri, își vor încrunta sprâncenele și cu, degetul pe buze, vă vor face semnul tăcerii. Cum să poată crede urmașii noștri asemenea grozăvii, dacă noi înșine nu le credem și ni se pare a fi un coșmar? Un coșmar pe care îl trăim cu ochii deschiși, bocindu-i pe cei apropiați nouă, într-un oraș luminat de torțele înmormântărilor în timp ce ne îndreptăm către casele noastre pustiite. O, voi fericiți oameni ai viitorului, voi nu veți cunoaște aceste lucruri și veți crede că mărturia noastră este doar o poveste!” (Francesco Petrarca, “Selected Letters”, HUP, 2017)”

Uităm cât de ușor este pentru noi să folosim tehnologia, azi, pentru a comunica cu familia și prietenii la distanțe mari, din siguranța caselor noastre… Pentru Petrarca și Boccaccio, totul trebuia făcut în persoană sau în scris, cu livrare incertă, desigur, dintr-o singurătate apăsătoare pe care nici măcar nu o putem cuprinde cu gândul.

O scrisoare la care nu se primea răspuns putea însemna decesul destinatarului vizat.

Totuși, Petrarca și-a găsit mângâiere în a scrie scrisori către prieteni și a readuce la viață marii gânditori ai antichității grecești și romane. Creând opere de artă nemuritoare prin poezie și proză, el și-a inspirat și hrănit cititorii prin puternicele frânturi de viață și moarte.

 

 

Ciuma din secolul al XVII-lea l-a ajutat pe Galileo Galilei

La sfârșitul Renașterii, la aproape 300 de ani după Petrarca, ciuma s-a întors în Italia, datorită Războiului de 30 de ani care a devastat Europa Centrală.

Acesta este timpul în care Galileo Galilei se luptă cu Inchiziția, deoarece el a insistat să-și promoveze viziunea copernicana asupra lumii conform căreia Soarele, și nu Pământul, se află în centrul sistemului solar.

În 1630, un călugăr dominican care susținea părerile lui Galileo a acordat aprobarea manuscrisului, după câteva revizuiri. Acesta este momentul în care ciuma a lovit din nou Italia, forțând oamenii să-și limiteze călătoriile și să se izoleze. Galileo a văzut acum o oportunitate. El a construit manuscrisul expediat de la Roma la casa sa din Florența, în părți separate. Văzând aprobarea cenzorilor de la Roma, cenzorii din Florența au ștampilat procesul, iar cartea a fost tipărită chiar înainte ca ultimele părți să sosească la Florența.

Când Papa a văzut rezultatul final, a fost furios: ,,Nu Soarele este cel care se mișcă, ci Pământul este cel care se rotește” stătea scris negru pe alb. Papa nu era pregătit primească materialul, într-o perioadă de confruntare între catolici și protestanți. Cartea a fost cenzurată și Galileo a fost forțat să renunțe la viziunea sa heliocentrică asupra cosmosului. Totuși, copii ale cărții au reușit să părăsească Italia spre lume, iar revoluția copernicană și-a luat zborul.

 

Ce a făcut ciuma pentru matematică și fizică

În 1665, de data aceasta în Anglia, ciuma l-a forțat pe tânărul Isaac Newton să fugă de la studiile sale la Universitatea din Cambridge la ferma mamei sale din Woolsthorpe, unde a stat doi ani.

Ferma era extrem de bogată și DA, avea meri plantați și atent îngrijiți. În acești doi ani, geniul lui Newton a explodat cu o forță greu de înțeles. El a folosit pe deplin modul în care stăpânea matematica, un mod probabil neegalat de nimeni în Europa la acea vreme. A creat cu o originalitate fără precedent lucrări transformatoare în istoria științei. Newton însuși și-a amintit mai târziu:

„La începutul anului 1665 am găsit metoda de aproximare a seriilor și regula pentru a reduce orice putere a oricărui binom într-o astfel de serie. Același an (…)  în noiembrie a găsit metoda directă a fluxiunilor [ceea ce numim astăzi calcul diferențial, care a fost inventat independent de Gottfried Leibniz în Germania] și în anul următor, în ianuarie, am identificat teoria culorilor iar în mai am aflat intrarea în metoda inversă a fluxiunilor [calcul integral]. Și în același an am început să mă gândesc la gravitația care se extinde până la orbul Lunii iar din regula lui Kepler conform căreia timpii periodici ale planetelor se aflau în proporție sesquialtera [putere în trei jumătăți] din distanța lor față de centrul globurilor lor, am a dedus că forțele care mențin planetele în globurile lor trebuie să fie reciproc ca pătratele distanțelor lor față de centrele în jurul cărora se învârt; și, prin urmare, a comparat forța necesară pentru a menține Luna în globul ei cu forța gravitațională de la suprafața Pământului și a găsit răspunsul destul de aproape. Toate acestea au fost în anii ciumei 1665-1666. Căci în acele vremuri eram în floarea vârstei mele pentru invenții și pentru matematică și filozofie mai mult decât oricând de atunci.” (Doug West, “A Short Biography of the Scientist Sir Isaac Newton”, CIPP, 2015)

Pe scurt, în timpul acestor doi ani de ciuma, Newton a pus bazele calculului diferențial și integral, teoria luminii și a culorii, legile mișcării și teoria universală a gravitației. Greutățile și provocările pandemiei l-au pus pe tânărul savant în postura de a-și împinge limitele și a crea piloane ale științei ce vor rezista pentru totdeauna.

În cele mai întunecate vremuri, spiritul omenirii lasă cale liberă magnificei creativități. Voința, perseverența, memoria și încrederea sunt aliații noștri ancestrali ce ne sprijină în misiunea noastră de a devenii mereu mai buni, dincolo de lupta dintre viață și moarte.

 

Notă: Cei dornici de a afla mai multe despre subiect o pot citi pe Kari Nixon, “Quarantine Life from Cholera to COVID-19: What Pandemics Teach Us About Work, Life, and Communities from the 1700s to Today”, S&S/Simon Element, June, 2021. Idei din acest material au fost inspirate de către,“Throughout history, pandemics allowed geniuses to flourish”, Marcelo Gleiser, BigThink.com.

 

 

Întors pentru scurt timp acasă, rememorez toate lucrurile importante ce mi-au rămas în minte în semestrul încheiat. Și pare că toate sunt importante!

,,Rolul Actorilor nonguvernamentali în Relațiile Internaționale”, cursul susținut de profesorul N. Dungan, m-a făcut să fiu extrem de atent la tot ceea ce înseamnă a privi cum se așază împreună și apoi a privi atent decantarea dintre politic, social și organizații nonguvernamentale.

Cine poate deveni un actor real, al societății civile, implicat în preschimbările dorite în țara sa?

 

Una dintre cărțile pe care le-am studiat (nu doar citit) în lunile ce au trecut este colecția specială de eseuri-studii de caz a lui Pétric Boris: “Democracy At Large: NGOs, Political Foundations, Think Tanks, and International Organizations” (,,Democrația, pe larg: organizații nonguvernamentale, Fundații politice, Laboratoare de Gândire și Organizații Internaționale”, editată de Boris Pétric, Palgrave Macmillan, 2012). Sunt ferm convins că oricui îi pasă de viitor va câștiga trecând prin lectura acestei colecții impresionante.

 

 

Aleg să împărtășesc ceea ce transmite această carte și să stimulez interesul celor pasionați, ca și mine, de mișcările profunde, puternice, din societatea contemporană.

 

Cartea este o colecție de eseuri academice care analizează modul în care sistemele politice din diferite națiuni răspund la implicarea organizațiilor nonguvernamentale în acțiunile susținute de acestea. Eseurile sunt aduse la un loc de Boris Pétric, antropolog francez și regizor de film, cu o specializare puternică în procesele de tranziție politică în națiunile post-sovietice din Asia Centrală.

Autorul analizează totul atent pentru a înțelege cum mișcarea internațională pentru Drepturile Omului (care ar putea să nu fie perfect adaptabilă cu doctrinele conservatoare ale unor națiuni), a creat o „Industrie a ajutorului”. În cele mai multe cazuri, aceste mișcări au fost promovate de societatea civilă, grupuri de experți și de către cercurile intelectuale. Acești actori nonguvernamentali vor dovedi în studiile de caz prezentate  în ,,Democrația pe larg” că au un impact profund asupra dezvoltării dinamicii realităților politice.

 

În introducerea acestei lucrări, autorul subliniază modul în care colecția de eseuri va ajuta cititorul să înțeleagă mai bine influența societății civile în procesele politice. Acest lucru se va realiza prin examinarea studiilor de caz cu o abordare interdisciplinară, în care profesioniștii din științe politice și antropologie împărtășesc opinii. Printr-o problematică de cercetare bine definită care acționează pentru a analiza noile probleme ale transnaționalizării politicilor locale, sunt identificate spații politice, actori publici și mai ales puternicii pioni nonguvernamentali.

Cele unsprezece studii de caz prezintă evoluțiile politice recente din țări „în tranziție”, precum și din națiunile din stadiul „post-conflict”. Autorii au ales state în care potențialul de îmbunătățire politică și socială prin ajutorul agenților neguvernamentali ar fi cel mai mare. Este descrisă o imagine panoramică a eforturilor de clădire democratică în statele: Senegal, Kyrgyzstan, Bulgaria, Azerbaidjan, Bolivia, Afganistan, Serbia, Pakistan, Indonezia, Nigeria și Cuba la începutul anilor 2000. Acest lucru ajută cititorul să urmărească cele mai importante interacțiuni dintre organizațiile nonguvernamentale și guverne și impactul acestora în societățile locale. Studiul se străduiește cu succes să prezinte perspective și probleme din întreaga lume, ajutând la identificarea asemănărilor globale, precum și a nuanțelor locale. De-a lungul capitolelor, vom înțelege încet dar sigur incertitudinea procesului de construire a democrației în țările cu un trecut aspru.

 

 

Implicarea ONG-urilor locale, naționale, internaționale este imensă. Fie că este vorba de FMI, OMC, OMS, ONU sau doar de grupurile de experți, toate formațiunile se arată că au avut un rol definitiv și irevocabil în modelarea realității politice și sociale. De asemenea, putem înțelege problemele cu care se confruntă aceste organizații în timp ce se află în contact cu administrațiile aflate în tranziție sau când acestea pun la îndoială integritatea anumitor lideri.

 

Este important să urmărim îndeaproape procesele de construcție democratică.

Consider că aceste studii de caz demonstrează în mod repetat că societatea civilă și actorii nonguvernamentali au un rol din ce în ce mai important în sferele naționale și internaționale din politica de influență. Istoria recentă ne poate arăta cum schimbările pot fi create din interior, de către persoane și grupuri cu viziune, pregătire și mai ales dorință.

 

Pentru cei dornici, ca și mine, de a afla despre puterea fiecăruia dar și despre puterea lui ,,împreună” într-o societate în schimbare, ,,Democrația pe larg” va fi o carte ce oferă unelte și idei revelatoare. Lectură cu spor!

 

 

Nu am timp

 

Nu am timp de nimic așa cum mi-aș dori eu.

Luni este o zi cu 2 cursuri și 2 proiecte ,,în fașă”.

La cursul de franceză discutăm fie despre istoria orașelor din care venim, fie despre istoria artei și arhitecturii.

 

 

Profesoara mea pentru cursul despre Relații Internaționale este româncă. În niciun caz nu pot dezamăgi! Cursurile sunt spectaculoase, invitații sunt persoane pe care nu mă gândeam că le voi întâlni vreodată, iar eu ar fi bine să dovedesc că îmi fac treaba la înălțime.

Marți este o zi ,,liberă”, în teorie (doar în teorie!). Diminețile sunt pline ,,cu organizare” și lucruri administrative. După-amiaza înseamnă ore investite pentru pregătirea discursului pentru dezbaterea săptămânală de miercuri. Marți e despre treburi cu cap și coadă (și ar fi bine să le găsesc pe amândouă!)

Miercuri? Oare cum va fi și această miercuri? Începem cursul de oratorie cu unul dintre profesorii ce se află în primele locuri în viața mea academică. Învățam să fim cei mai buni oratori ai viitorului, învățăm să nu fim niciodată luați prin surprindere de vreo întrebare, învățăm cum să fim bine pregătiți atunci când vrem să ne facem vocea auzită. Dezbatem cele mai greoaie și complexe teme ale lumii noastre, într-o sală de curs în care sunt reprezentate 6 continente. Ne strângem mâinile la sfârșit și ne felicităm. Vom putea rămâne așa? Doar oameni ai acestei lumi? Vom putea păstra omenia să ne curgă prin vene și în viitor? As vrea ca răspunsul să fie DA.

Miercuri mai este și despre franceză și terminațiile verbelor, însă este și despre pregătire pentru joi. Pentru cele două cursuri de joi materia nu există decât cu 2-3 zile înainte. De ce? Materia de joi este dată de știri. Starea relațiilor internaționale, statutul țărilor în dezechilibru, tranzacții care dau peste cap balanța lumii… Trebuie să fiu pregătit să spun ceva despre fiecare, timp de 4 ore, joi. Toți colegii mei pregătesc informații despre întreaga lume și în timpul cursului iau zeci de notițe despre noi surse, persoane de interes, cărți și tehnici de socializare.

 

 

După fiecare joi parcă descopăr altă și altă fațetă a lumii.

Vineri, limba lui Voltaire insistă că trebuie învățată, mai bine și mai bine….

Apoi, în ultimul curs din săptămână, discutăm cum vor arăta sistemele de energie ce ne vor ghida viitorul. Cursul se lungește mereu după timpul alocat de două ore; ne conducem profesorul până la apartamentul lui, pentru a putea dezbate și pe drum și afla cât mai multe.

Nu știu cum, dar colegii mei par să aibă mai multe ore în zi ca mine. Așa să fie? Deși mă frământ deseori, îmi amintesc repede că nu am stat niciodată undeva, în viață, fără un motiv. Și merg înainte.

Pare ciudat să ai mereu senzația că nu ai timp: o fugă nebună prin oameni, cunoștințe noi, popoare, culturi, idei vechi, idei noi, invenții, toleranță, înțelegere. Oare cum voi merge și la Conferința despre management în crize internaționale, și la cina clubului de economie, în timp ce cercetez surse pentru eseul pentru săptămâna viitoare?

 

Apuc rar să stau lângă mine și să vorbim ,,amândoi”:

– Cum ți-a fost azi?

– Știi tu, bine. Doar că nu prea am timp.

– Nici eu nu prea am timp.

– Să dai un anunț la Gazetă.

– Tu, acolo, ai găsit timp?

– Nu, dar poate tu ai noroc!

 

 

Anunț la mica publicitate:

Tânăr serios, caut o oră în plus, pe a 25-a.

Dați-mi de știre dacă știți cum se face.

Tot caut timp.

În fiecare zi.

Îmi trebuie timp mai mult pentru că nu îmi ajung orele.

Zilele sunt scurte.

Minutele nu stau.

Secundele mele au aripi.

Caut timp.

Știu că au făcut-o și alții.

Poate o să-mi iasă.

 

 

Ce ar fi dacă în acest sfârșit de săptămână am lucra cu copiii noștri și am crea niște bilețele cu fericire în ele? Este o activitate despre apreciere, multă recunoștință, despre prietenie legată cu iubire, despre simțire, despre ,,te văd”, despre ,,mi-e dor”, ,,te simt aproape”.

Colile mari și mici să vă fie tovarăși. Iar ustensilele de scris să fie o prelungire a gândului.

Copiii mari pot scrie cuvintele pe care vor, iar cei mici pot desena, desigur!

,,Mulțumesc pentru că mereu ai o vorbă bună pentru mine!”

,,Mulțumesc pentru că nu mă lași la greu!”

,,Mulțumesc pentru că mă înveți cu răbdare să citesc!”

,,Mulțumesc pentru că m-ai ridicat de jos!”

,,Te plac pentru că ești vesel!”

,,Te plac pentru că împarți fursecurile!”

,,Te plac pentru că saluți tare!”

,, Îmi place de tine pentru că ai cele mai trăsnite tricouri!”

,, Îmi place cum explici!”

…și câte și mai câte!

Și gândul este că e bine să o facem des!

Să o facem și să îi învățăm pe copii să o facă ori de câte ori simt că este bine să își arate aprecierea, admirația, sentimentul bun față de cineva!

 

 

O seară de vineri

Vineri seara, când ne așezăm împreună, după o săptămână plină, să ne așternem recunoștința pe scrisoarea-în-dar. Pentru copiii din viața noastră, pentru adulții din viața noastră. Să vorbim despre binele din oamenii ce ne înconjoară și să îi facem și pe cei ce dăruiesc în jur să știe că noi îi vedem, îi observă, îi lăudăm, îi ținem minte pentru că ne fac să ne simțim bine și pentru că datorită lor și noi putem găsi bulgărele de aur din suflet și îl putem rostogoli spre ceilalți.

Puneți scrisorile cu Destinatar și Expeditor în ghiozdane și bucurați-vă deja la gândul bucuriei celor ce vor primi și celor ce vor dărui.

 

 

Un prilej bun

Iată un prilej minunat în care să putem pune pe tapet mai multe lucruri: spunem lucruri pentru că simțim sau spunem lucruri pentru că urmărim să atingem un scop? Ne străduim să facem un om să înțeleagă și să se bucure de punctele forte sau găsim o cale astfel pentru a-l manipula? Ce înseamnă adevărul? Dar minciuna? Dar minciuna albă? Putem lăuda un om de care nu ne place până la capăt? Ce căutăm într-un om?

Când scriem scrisori-de-mulțumire și gânduri-de-mulțumire-în-dar ne revărsăm sensibilitatea. Și ne dăm în lături perdeaua de pe suflet. Poate cade o platoșă. Și poate e bine să îi învățăm pe copii devreme că este în regulă să pari uneori vulnerabil, cu toată gama de emoții la vedere, dăruind prețuire și arătând ce simți și ce crezi în străfunduri.

Este minunat totodată să știi cât de puternic ești transformând stări și gânduri cu o propoziție ce arată descoperirea minunilor din celălalt.

Generoși nu suntem doar material. Generoși putem fi dăruind cuvinte magice și umplând pocale cu sentimente de bine. Dacă fiii și fiicele noastre vor învăța acest lucru devreme, de la vârste fragede, vor crea în jurul lor o stare de bine, vor genera cercuri de armonie, echilibru emoțional și seninătate.

 

 

Dragă Mamă, dragă Tată: generaţia mea ar fi mai fericită dacă ar vorbi mai frumos. Alex Filimon scrie despre copii, părinţi şi obârşiile parcă uitate, pe Matricea Românească.

 

Ce-o fi în sufletul părinților nostri?

Silențios de la caracterul tăbăcit până sub epidermă,

Pătat de culori reci și ros de boală,

Măcinat de tranziții gri și iluzorii,

Ce-o fi în sufletul părinților noștri?

Când privesc în oglindă,

Și nu mai dibuiesc proprii fii,

Ce irup în realitate,

Din vestigiile trecutului,

Au făcut copiii noștri dinți

Și nu mai au poftă nici de trecut, nici de părinți.”

Poezia ne întoarce chipul către esență, o esență subiectivă cu minunate complicații și adâncimi sufletești, un fel de adevăr subiectiv despre veșnicul necunoscut ce se caută pe sine: omul. Un necunoscut pentru el însuși. Prin urmare, să fim subiectivi cu pofta nestăvilită de adevăr.

Sufletul părinților noștri

Cum arată oare sufletul părinților noștri din perspectiva unei tomografii sufletești? Cum deplâng ei dezorânduiala sufletească de astăzi? Ei au învățat pas cu pas să respire corect prin vremuri tulburi, cu epiderma tăbăcită în absența unui soare cald, firesc, promis de o tranziție întinsă pe trei decenii ce le-a intrat în suflet prin efracție, prin impostura deghizată. Acum, după ce circul le-a traversat sufletul, se întorc lucizi către Istorie, căutând o valoare acolo care să ne înalțe din marasmul unui cotidian oarecare. De acolo, de pe piscul Istoriei mari din care fac parte și a istoriei mici din care se desprind cu greu, ne aruncă aripi ce nu cunosc evanescența și uneori săgeți, care să ne amintească să nu călcăm strâmb pe pământ drept. Ne-ar învăța și dorul de glie, dar așteaptă să mai creștem.

Pe ei nu-i mai impresionează ecosistemul, fauna de ceară din jur și nici nu mai au pleoapele disponibile să se aştearnă pe orice decor conturat vag de straşnicii străjeri ai „viitorului fără trecut”, un viitor ce anunță un om golit de istorie și substanță, ce pare să-i dea dreptate gânditorului Ortega Y Gasset, care la rândul lui încearcă prin scris să scape de omul becisnic tăinuit de cinism.

Un prezent cu ambalaj deșertic ne gâdilă ignoranța

Departe de mine să romanțez perspectiva, însă nu pot să nu încerc să pictez un tablou simplu, despre o durere înghițită în eforturi mici și sacadate în timp, asemănătoare metodei de tortură a înghițitului cheii, folosite de către forțele de represiune din regimurile comuniste (Securitatea utiliza o astfel de metodă). Fiecare dintre ei poartă o cheie de care noi astăzi nu mai știm nimic. Ignoranța ne face călăii viitorului cu sedativul prezentului, ambalat deșertic.

O cheie care ar putea să răspundă la întrebarea simplă, dar care înjgheba o întreagă filosofie despre sorgintea fiecăruia, ce înrâurea un destin legat de o fericire. ”Al cui ești?”, întrebau bătrânii din vechime să te cântărească mai bine și să-ți observe orizontul de predictibilitate plecând de la arborele genealogic, de la acel pedigriu de ordin familial care te definește nemijocit, într-un ocean de lumi cu universuri marine paralele sau încâlcite, ce nu-ți promite neaparat un petic de apă pe care să-l numești acasă, dacă nu ai cheia la tine.

Că o porți la gât sau în lumea ta dinăuntru, părinții nu se supără. Ei așteaptă. Tot din dragoste au înghițit și cheia viitorului nostru. Sunt doar speriați puțin de dinții noștri ascuțiți ce răspund la comanda unor ochi dezgoliți de Istorie și încercănați de prezent, cocoșiți de ispite cu chip de aspirații.

”Cine nu-și cunoaște trecutul, nu-și cunoaște părinții”, mărturisea Nicolae Iorga dintr-un prezent ce încă nu culca muzeal trecutul într-un sertar al unui viitor.

Nichita Stănescu, în scrisori de familie, ne dezvăluie o lume plecată dintre noi. Suntem, practic, într-un muzeu al unei limbi de dragoste pentru părinți.

Vă sărut cu dor din regiunea Timișoara unde mă aflu cu ocazia săptămânii poeziei” – 1967

”Dragi părinți mă gândesc la dumneavoastră cu drag, din inima unei Veneții de vis” – 1971

Iubiți părinți vă transmit un gând de dragoste și de dor de lângă miraculosul Coliseu roman, din Roma” – 1971

Draga Mamă și Tată, am sosit cu bine din Anglia. Între timp, v-am trimis niște știri dar nu știu dacă v-au parvenit. Îndată ce voi rezolva treburile de primă urgență, am să vă dau un semn. Vă sărut mâna” – 1971

”Dragii și scumpii mei părinți, mă gândesc cu dragoste la dumneavoastră, dintr-o Londră plină de melancolie” 1971

”Dragi părinți, vă sărut mâna din Viena cea ploioasă” – 1976

(”Album memorial Nichita Stănescu” – 1984)

Generația mea ar fi mai fericită dacă ar vorbi mai frumos, dacă și-ar aminti să nu-și mai judece părinții din colțul strâmt al egoismului. Generația mea urlă după fericire în toate direcțiile, dar nu se încumetă să bage mâna în măruntaiele propriei istorii. În rest, se ascut dinții pentru un prezent ce curge fără ea, în loc să scrie o scrisoare începând sincer și lucid, chiar așa, chiar de azi: ”Iubiții mei părinți, vă scriu cu dragoste întârziată. Nu știu cum arată sufletul vostru…”

 

Foto deschidere: Ionuţ Văidean, jud. Alba

În vederea dezvăluirii celor mai intime simțăminte ale unui cuplu înscris în istoria literaturii române, Mihai Eminescu și Veronica Micle, Matricea Românească duce mai departe acest roman epistolar, de această dată cu o scrisoare expediată marelui geniu, aflat în Bucureşti, de la Iaşi, unde iubita sa îl aștepta.

Să ne lăsăm moștenire cuvântul, să ne scriem epistole amoroase, să ne trăim iubirea printre rânduri, ascunși sfios în spatele literelor. Acestea și alte asemenea îndemnuri se potrivesc minunatului roman epistolar dintre marele geniu din poezia românească, Mihai Eminescu, și aleasa inimii sale, Veronica Micle. Dragostea lor, balansată între extremele unor stări ambigue, ne-a rămas moștenire nouă, celor care citim poezia românească eminesciană cu respect și evlavie.

Se pare că a le înțelege spiritul și savoarea cu care s-au iubit în filele acestui roman epistolar, implică multă delicatețe și candoare. Continuând analiza misivelor pe care cei doi, Mihai Eminescu și Veronica Micle, și le adresau, am selectat o scrisoare datată 24 martie 1880, care pornește de la Iași către marele poet, aflat atunci la București, unde lucra în redacția cotidianului „Timpul”.

Misiva, scrisă cu disperare de Veronica Micle, este o rugăciune, o implorare pentru necesitatea de hotărâre, necesitate declanșată de șovăielile lui Mihai Eminescu, poetul ezitând să revină în Iași pentru iubita sa, dar și să o ceară în căsătorie. Veronica încarcă misiva cu propriile frustrări, notând: „Poți tu măsura, poți tu judeca dureroasa mea poziție, nu întâlnesc în orice parte decât indiferență, decât întrebări ca din treacăt: Da când faci nunta? Da ce vă mai scrie D-l Eminesco? Și toate acestea rostite cu zâmbetul amar al ironiei…”.

Acest mesaj de la Veronica Micle pentru Mihai Eminescu are și o tentă confuză, apărută din impetuoasa necesitate de echilibru sentimental pe care o resimțea o femeie a acelor vremuri în fața incertitudinii statutului său. Această scrisoare reflectă adevărul despre posibilele repercusiuni ale unei relații cu un poet, Micle spunând: „…și cu îndoială  în suflet mă întreb: oare toți Poeții sunt astfel?”.

Misiva dezvăluie starea emoțională pe care o traversează Veronica Micle și care va duce ulterior la o nouă despărțire între cei doi:

Scumpul meu Eminescu,

Afară plouă, eu stau perdută pe gânduri, ura și indiferența oamenilor, lipsa și depărtarea ta, iubirea mea nespusă (sic), toate aceste își împart rând pe rând ființa mea, și în mijlocul unui vârtej în care mă pierd mă întreb tainic și acum te întreb pe tine oare această tristă stare de lucruri se va schimba vreodată?

Și te întreb acum pe tine mai serios decât nicicând – tu care spuindu-mi că mă iubești m-ai făcut să sufăr amar o iarnă întreagă, încât sufletul mi-i bolnav – te întreb și te rog să-mi răspunzi face-mă-vei fericită, adecă să ne înțelegem, eu înțeleg fericirea în aceea să fiu lângă tine, să fiu în fine a ta.  La aceasta te rog să-mi răspunzi serios, să-mi răspunzi astfel după cum tu vei simți, în fine răspunsul tău să fie expresiunea sinceră a sufletului tău oricum ar fi, numai să fie hotărâtoare, să fie astfel încât să mă pot baza pe spusele tale și totodată să mai pot spera și lupta.

Poți tu măsura, poți tu judeca dureroasa mea poziție, nu întâlnesc în orice parte decât indiferență, decât întrebări ca din treacăt: Da când faci nunta? Da ce vă mai scrie D-l Eminesco? Și toate acestea rostite cu zâmbetul amar al ironiei astfel că mă doare în suflet că nu pot să le răspund decât cuvinte aproape fără sens, căci sensul nici eu nu-l am încă clar.

Eminescule, te întreb cu durere, cum poți tu trăi în București când în Septembrie jurai că n-ai putea trăi un moment fără mine? Iartă-mă dacă mă refer la timpuri trecute, în care timpuri, poate, puțin șiretlic mi-ar fi fost mai de priință!

Iartă, repet, dacă îți fac rău cu această scrisoare, dar am citit „La confession d’un enfant du siècle”, scriere bolnavă care îmbolnăvește de moarte, și trebuie să știi e de Alfred de Musset Poët, și cu îndoială în suflet mă întreb: oare toți Poeții sunt la fel?

Răspunde-mi te rog însă te conjur nu ca să mă menajez pentru moment, nu pentru ca să astâmperi un necaz pentru care ai compătimi, dar pentru a-mi lămuri starea pentru ca să știu ceva pozitiv, fie chiar dureros numai să știu ce-i și cum.

Recunoaște, scumpul meu, că legătura mea cu tine în condițiunile în care mă aflu e din cele mai triste, o țară întreagă ne desparte, încât în momente de amare decepțiuni și de durere nu am mângâiere să te pot vedea, astfel că trebuie numai să plâng singură și să confiez hârtiei câte ceva din câte se petrec în sufletul meu și care poate tu nici nu le mai cetești.

27 martie 1880 Iași                                                 Te sărut din suflet

                                                                                           Veronica

 

Documentarea a fost efectuată în baza volumului „Dulcea mea Doamnă / Eminul meu iubit”, culegere epistolară îngrijită de Christina Zarifopol – Illias, apărută la Editura Polirom, anul 2000, parte a colecţiei Bibliotecii „Mihai Eminescu” a Bulboacă şi Asociaţii SCA.

Dinicule dragă,

Sunt ani de când îmi ești unul dintre cele mai simpatice personaje, nu doar din literatura, ci din societatea românească.

Te văd în fiecare dimineață grăbind către birou, cum se numește azi casa boierească a stăpânilor tăi. Suporți cu stoicism înghesuielile din carele publice ale condamnaților, fie ele metrouri, autobuze sau tramvaie. Ești silitor, Dinule: primul la birou și ultimul plecat, pentru că știi importanța aparențelor. Știi că e mai puțin important ce faci, ci ce se crede că faci. Achită-te cu slugărnicie de sarcinile înjositoare care ți se dau, fă temenele peste temenele, și într-o fereastră rezonabilă de timp vei avansa. Asta nu înseamnă că vei depăși vreodată poziția de slugă sub-remunerată, ci că vei urca suficient de mult în ierarhia favorurilor, încât să primești la rându-ți privilegiul de a-i umili pe alții. E singurul lucru care te ține în viață, Dinule: anticiparea plăcerii sadice de a comanda peste damnații cu care, ieri, te înghesuiai în metrou.

Te mai iubesc pentru ceva, Dinule: investești în educație. Știi că pentru tine, copil simplu născut la Bucov și în alte localități provinciale necartografiate de Google Maps, june trimis de părinți, cu mari sacrificii, în București, singura șansă de a deveni un nouveau riche e educația, dublată de intrigă. Intrigantul fără educație e doar un găinar mărunt. Educatul care nu-și face doctoratul în Ipocrizie e destinat să ajungă o fosilă didactică, evident cu pensie de bugetar. Tu ești ambițios, Dinule: tu știi că ai nevoie de studii înalte la școlile vieții pentru a-ți satisface “marea sete de bani și mărire” ce te muncește. Așa că profiți de toate training-urile pe care Boierul ți le plătește: nu ratezi nici o conferință să-ți diversifici cunoștințele, dar și să-ți extinzi rețeaua de „contacte” ce te vor ajuta să accezi în carieră. Mai ești de admirat pentru ceva, Dinule: când alte slugi boierești își folosesc timpul și banii pentru vacanțe și aidoma lucruri superflue, hrănindu-și iluzia că sunt “libere”, tu ești clinic ca un chirurg: îți cizelezi limbile străine și citești pe nerăsuflate marii clasici ai umanității, de la Plutarh și Cezar, la Daniel Goleman, conștient că ai nevoie de “cărți care să-ți subțieze mintea, să te învețe mijlocul de a te ridica la mărire”.

De aici până ca Boierul, impresionat de zelul și de credința ta ardentă în serviciu-i, să ți-o dea pe Duduca în primire, spre pază și îngrijire, e doar un pas, Dinicule, și tu știi asta. E mai puțin important dacă, în 2018 și mai încolo, Duduca e o femeie, o firmă sau un secret neștiut de alții. Oricum ar fi, tu îl vei folosi în scopurile proprii, de la care nu te abați c-un pas, ca habotnicii de la o religie. Știu, Dinule, știu că Dumnezeul tău nu e banul: Dumnezeul tău e puterea.

Aferim, Dinicule, aferim; să trăiești copilul meu; cine slujește cu zilos pe stăpânul seu, pe acela nu-l părăsește Dumnezeu.

Trădarea, așadar, e doar o chestiune de timp. Una care se va termina cu Boierul falit, în pușcărie sau la casa de nebuni, și cu tine în poziția de nou potentat al societății românești. E cert că lumea va șușoti: las-o să șușotească! Nu contează ce se spune despre tine, ci ce se șușotește. Zvonurile te fac mare, și “tot ce e mare e pizmuit”, vorba lui Ipsilant. Tu vei face ceea ce face orice om cuminte: îți vei proteja propriile interese, și te vei înconjura de noi prieteni, unii potriviți proaspetei tale condiții.

De-acum, ești un om nou, Dinule, un om care s-a creat singur! De aceea, tu nu mai ai părinți. Când fostul tău tată te va căuta, îl vei izgoni cu sudălmi și bătăi pe spinare, ca pe-un cerșetor și un necunoscut. Când mama ta, fie că vorbim de mama biologică sau de Patrie, va întinde mâna să te cuprindă, o vei respinge fără sentimente, uitând sânul care te-a hrănit. Un miliardar care câștigă mai bine decât un fotbalist e cetățean al lumii, Dinule, versatilitatea lui transcende granițele: de ce să te rezumi la România, când ai prieteni din Dubai și până-n Washington DC?

Un singur lucru îți mai trebuie, bei-mu, o singură dorință ne-mplinită stă în calea fericirii tale: s-ajungi autoritate publică, om al puterii, să vorbim fără ocolișuri: om politic. Fi-vei, în timp record, Sluger, Mare Pitar, Sameș, Stolnic – pe scurt, boier cu caftan, aflat în husmetul țării, pe cât de inexpugnabil se poate fi. Fi-vei, cum scrie la carte, „om deștept și cu pricepere în treburile țării”.

O singură piesă a mai rămas de așezat în puzzle-ul măririi tale: o revoluție e ceea ce îți trebuie să te ridice la culmea onorurilor, Dinicule dragă. Dacă revoluția nu se întâmplă, ea va trebui inventată. Iar tu cu asta te hrănești, tu asta respiri: intrigi. Întețită de tine, Revoluția se va întâmpla, și tu vei fi în primele ei rânduri, fluturând de fațadă steagul patriotismului, în timp ce în sinea-ți râzi cu poftă, anticipându-i decesul convenabil:

Voi părăsi pe acești calici ce cântă toată ziua: «Ah! Sabia lui Traian într-o mână de român» și le chiorăie mațele de foame.

Aici, drumurile noastre se despart de literatură, Dinule dragă. Ocnele au dispărut demult, până și cea mai proastă pușcărie pentru miliardari are Wi-Fi. Dar eu nu cred că vei termina în pușcărie, bei-mu. Sunt șanse mai mari să ajungi să ne conduci. Să ne conduci pe noi la ocnă, coborându-ne în Infernul lui Dante.

Îmi ești tare drag, Dinicule, din mai multe motive: primul e că ești unul dintre cei mai muncitori români pe care îi cunosc. Al doilea e că ești un exemplu de tenacitate: puțini oameni sunt atât de dispuși la sacrificiu ca tine, pentru a-și îndeplini visele, chiar imorale. Ai stăpânit arta înțelepciunii lumești: de aceea, lumea ți se așterne la picioare. Și îmi mai ești simpatic, pentru că ești un filosof între nelegiuiți. Ceea ce nu-i puțin lucru.

Atât de drag îmi ești, cocoane Dinule, încât, dacă Providența îmi va dărui un băiețel, sunt hotărât să-i dau numele tău. Doar că, alte valori.

Voi continua să îți urmăresc momentele de cădere și momentele de glorie. Sunt sigur că vei avea multe, în următorii ani.

Al tău prea credincios prieten,

T.

 

Imagine deschidere: litografie a lui Louis Dupré, intitulată Prinţul Moldovei, Mihail Şuţu

Matricea Românească publică, în cadrul unei noi serii de misive ale clasicilor culturii românești, o scrisoare inedită, parte a unui roman epistolar dintre Mihai Eminescu și Veronica Micle, despre condiţia geniului în România.

Spuneţi-mi despre dânsa tot răul din lume, de vreţi să-nebunesc, că-i hetera, că-i monstru, că-i satan… o iubesc”, spunea Mihai Eminescu despre femeia dragă și percepția amorului. Cine dintre noi nu a auzit măcar odată despre celebrul cuplu Veronica Micle și Mihai Eminescu, oamenii care au iubit, suferit și trăit într-un extremism sentimental?

Dincolo de pasiunea care îi mistuia fără milă pe cei doi, s-a ascuns și o prietenie frumoasă, transpusă în câteva zeci de scrisori, devenite toate la un loc, unul dintre cele mai renumite romane epistolare, improvizate ad-hoc, ale istoriei literare. Un roman care depășește faza dulcegăriilor amoroase și conține o veritabilă cronică a simțămintelor lui Mihai Eminescu față de societate, creație și dragoste.

Se știe prea bine că sosirea geniului la București și perioada dintre 1877 – 1889 nu au fost neapărat înscrise în zodia fericirii, iar traiul în Capitală i-a deturnat echilibrul lăuntric, trezindu-i frustrările față de unele inegalități specifice acestei zone. Chiar și astăzi, după un secol, realitățile invocate de Marele Poet într-o scrisoare datată cu sfârșitul lunii mai, a anului 1882, își păstrează, cu prisosință, actualitatea și trezesc aceleași emoții furibunde în noi.

În epistola sa către „Momoțel”, Mihai Eminescu semnalează o repartiție inechitabilă a muncii, spunând: „funcționar, arendaș, advocat, iată cele trei cariere – exceptând profesura și milităria, cari amândouă sunt adevărate sărăcii”. Ca și atunci, astăzi doar o mână de meserii, ascunse în carapacea unor denumiri mai de greutate, manager sau antreprenor, dictează evoluția socială.

Indignarea lui Eminescu nu se oprește doar la acest episod, ci punctează o durere acută a omului de cultură din toate timpurile, notând în aceeași depeșă adresată Veronicăi Micle: „Cât despre artă adevărată sau știință adevărată, ele se fac în România amândouă cu pagubă, căci chiar pentru aceasta din urmă se cere un public care te apreciază, un public ce lipsește”.

Marele Poet scrie și despre himera echității sociale, concept care peste câțiva ani va alimenta în toată Europa molima revoluționară: „Cei ce le au (n.r. bogățiile, avuția, succesul) nu le merită și nu le prețuiesc cum se cuvine, cei ce le-ar prețui cum se cade nu le au, așa e cursul lumii și al norocului”.

Cu siguranță, această scrisoare este o confesiune a Sinelui, o încercare de astâmpăr a unui spirit răzvrătit, rănit de ingratitudinea societății în care viețuiește. Vizionarismul eminescian și aptitudinea lui de a discerne asupra unor probleme, valabile și astăzi, sunt doar câteva dintre caracteristicle acestei depeșe transmise către Veronica Micle. În egală măsură, misiva este încă o declarație de dependență emotivă față de iubirea vieții sale, pe umerii căreia poetul pune misiunea inspirației proprii și a entuziasmului.

Draga mea fată,

În adevăr recunosc că munca zilnică la care sunt supus e în cel mai mare grad ingrată, dar în realitate răul constant de care suferă țara este tocmai această lipsă de diversitate a ocupațiunii. Ce e de făcut în România și ce ocupație poate găsi cineva?

Nici una, dacă nu voiești a fi funcționar al statului. Pe acest din urmă teren însă ai concurența tuturor nulităților, căci în această vânătoare consistă din nenorocire viața publică la noi. Iar a lua în arendă o moșie fără capital nu se poate. La aceste două ocupațiuni e redus însă omul în țara noastră. Funcționar, arendaș și advocat, iată cele trei cariere – exceptând profesura și milităria, cari amândouă sunt adevărate sărăcii. Cât despre artă adevărată sau știință adevărată, ele se fac în România amândouă cu pagubă, nu cu câștig – deci sunt terenuri pe cari un om nu câștigă nimic; nici măcar glorie, căci chiar pentru aceasta din urmă se cere un public care te apreciază, un public ce lipsește.

Feudul și castelul nu sunt, căci altfel am vorbi atunci. Cei ce le au nu le merită și nu le prețuiesc cum se cuvine, cei ce le-ar prețui cum se cade nu le au – așa e cursul lumii și al norocului.

Dar cine s-ar uita la toate astea, n-ar mai scăpa de gânduri negre. Destul sunt și câte avem, câte ni le impune (?) vremea și piedicile câte există.

Te sărut, Momoțelule, de multe, multe ori, cu păreri de rău că nu pot nici zbura, nici nu mă pot preface în aer atmosferic ca să călătoresc împreună cu razele soarelui pân’ în fereastra ta. De când te-ai dus n-am scris un singur ver; parcă a dispărut toată inspirația și tot entuziasmul. Cel puțin șase luni de odihnă mi-ar trebui ca să-mi vin în fire, ca mașina intelectuală să devie capabilă a mai concepe ceva. Am ruginit cu totul intelectual.

Moți, te sărut cu dragoste și te rog să nu uiți pe

Emin

O scrisoare cu tentă acidă, dar care condamnă, în deplină cunoaștere a cauzei, lipsa virtuții și a meritocrației, garanții indispensabile pentru succesul funcționării unei societăți sănătoase. Prezenta depeșă, parte a unui roman epistolar impresionant, este încă o demonstrație a talentului eminescian în materie de analiză socială, revelat într-o corespondență profund personală.

Documentarea a fost efectuată în baza volumului „Dulcea mea Doamnă / Eminul meu iubit”, culegere epistolară îngrijită de Christina Zarifopol – Illias, apărută la Editura Polirom, anul 2000, parte a colecţiei Bibliotecii „Mihai Eminescu” a Bulboacă şi Asociaţii SCA.

În deschidere, ilustrație semnată de către pictorul român, Camil Ressu.

De Crăciun, este vremea familiei şi a iubirii, prilej pentru Matricea Românească să vă aducă un răvaș cu povețe pentru sora mai mică. O depeşă îndrumătoare, despre fericirea de a fi femeie, despre valori și principii educate în familie și despre obligații față de sinele propriu.

Scumpa mea soră mai mică,

Învață să porți în tine dulceața clipei prezente, inocență și fericire să pui în fiecare particulă și să nu uiți că ai menirea de a face lumea asta mai bună. Venim pe Pământ cu un scop, pe care trebuie cu orice preț să îl realizăm, chiar dacă asta ne costă lacrimi, speranțe irosite și dezamăgiri.

Învață că nu lucrurile ne definesc, ci oamenii. Emoțiile pe care le trăim zi de zi în compania lor. Mama care ne așteaptă acasă cu brațele deschise, bunicii care stau pe prispa casei și privesc în zare, doar-doar ne vor vedea și ne vor primi înapoi în marea noastră familie. Aceste clipe sunt irepetabile, iar aroma lor se păstrează de acum și până la ultimul nostru suflu.

Ține minte, doar pomii drepți rezistă furtunii

Învață că munca aduce roade și doar perseverența îți deschide uși, că nu există căi ușoare, iar greutățile ne călesc, pregătindu-ne pentru viața mare, pentru maturitate. Să descoperi pentru tine plăcerea celor mai simple simțăminte, de la felia de pâine proaspăt coaptă cu magiun a bunicii până la prima ninsoare a lui decembrie.

Învață să încerci, chiar dacă rezultatul scontat va fi altul, oricum vei fi mândră că ai făcut-o. Să înțelegi că încercarea vină n-are și doar fricoșii evită provocările, iar tu ai în ADN înscrisă victoria. Asta nu înseamnă că în momentele grele trebuie să faci eroisme inutile, curajul se măsoară în acceptarea unor realități și asumarea unor consecințe.

Învață că femeile trebuie să fie frumoase, la suflet și la chip. Doar zâmbetul ne împodobește și ne luminează ziua, așa că zâmbește din suflet, cu sinceritate, niciodată nu vei ști cui i-ai adus o bucurie în acele clipe.

Zece povețe despre valori și familie, dar și despre fericirea de a fi femeie, pentru o soră mai mică

Zece povețe despre valori și familie, dar și despre fericirea de a fi femeie, pentru o soră mai mică. Foto: ea.md

Învață să crezi cu toată puterea în valori și în principii, pe care ți le dăm în familie, și să nu faci concesii cu tine însăți, chiar dacă asta poate părea calea cea mai ușoară. Ține minte, doar pomii drepți rezistă furtunii.

Învață să speri, căci doar speranța ne impulsionează să mergem mai departe, indiferent de starea noastră de spirit. Păstreaz-o vie ca pe o flacără, în cămara cea mai de preț a inimii tale.

Învață să pui dragoste în tot ceea ce faci, asta va face diferența dintre tine și alții, te va aduce pe culmile succesului, acolo unde doar cei mai buni ajung. Nu uita, orice distanță poate fi parcursă dacă menții ritmul.

Învață că detaliile fac diferența, iar pentru o domnișoară asta este vital. Felul cum te porți, cum interacționezi cu oamenii, este cea mai bună carte de vizită. Oamenii iubesc mai întâi cu ochii, apoi cu sufletul, așa că dăruiește-le cea mai bună variantă a ta.

Învață să te reinventezi, dar să îți păstrezi echilibrul interior. În această lume dură doar calmitatea și balanța ta lăuntrică te vor aduce exact acolo unde îți dorești să fii. Asta nu înseamnă să te privezi de emoții, fără ele nu am fi fericite. Fii tu însăți o emoție vie, o reflexie a jovialității, a exuberanței tinere, naturale, firești. Nu învăța să porți măști, dar învață să fii naturală, numai bună de îndrăgit.

Nu știu cum și când va ajunge această scrisoare la tine, dar fii sigură că am pus pe hârtie toată dragostea cu care te-am iubit din prima clipă când ai sosit pe Pământ. Știu sigur că Dumnezeu mi te-a trimis în dar, doar nu putea să se despartă atât de ușor de un îngeraș.

Să crești mare, scumpa mea soră mai mică și nu uita, fericirea vine din tine!

Bosquito – Puiule de om

Foto deschidere: parentingpoetically.com/

Ultima scrisoare din Bremen

30 iunie 2022 |
Aleea pe care pășim noi, absolvenții, este presărată cu pietricele albe, strălucitoare. Poteca strâmtă pe care cu toții călcăm este împrejmuită cu gazon proaspăt cosit. Deși pașii noștri sunt mici, sunt pașii pe care îi facem cu cea mai mare...

A doua scrisoare din București

25 ianuarie 2022 |
Începem un alt an pandemic și un nou ,,val” este exact aici, lipit, lângă noi. O mulțime de pierderi și dureri s-au întâmplat și continuă să se întâmple. Ne întrebăm cum este posibil să trimitem un telescop spațial uriaș (James Webb) pentru a...

O scrisoare din București

17 ianuarie 2022 |
Întors pentru scurt timp acasă, rememorez toate lucrurile importante ce mi-au rămas în minte în semestrul încheiat. Și pare că toate sunt importante! ,,Rolul Actorilor nonguvernamentali în Relațiile Internaționale”, cursul susținut de profesorul N....

A Doua Scrisoare de la SciencesPo, Reims

14 decembrie 2021 |
Nu am timp   Nu am timp de nimic așa cum mi-aș dori eu. Luni este o zi cu 2 cursuri și 2 proiecte ,,în fașă”. La cursul de franceză discutăm fie despre istoria orașelor din care venim, fie despre istoria artei și...

Prețuire lipită de o hârtie

14 septembrie 2021 |
Ce ar fi dacă în acest sfârșit de săptămână am lucra cu copiii noștri și am crea niște bilețele cu fericire în ele? Este o activitate despre apreciere, multă recunoștință, despre prietenie legată cu iubire, despre simțire, despre ,,te văd”, despre...


Din corespondența clasicilor culturii românești. Veronica Micle lui Mihai Eminescu: „O țară întreagă ne desparte, încât în momente de amare decepțiuni și de durere nu am mângâiere să te pot vedea"

22 februarie 2018 |
În vederea dezvăluirii celor mai intime simțăminte ale unui cuplu înscris în istoria literaturii române, Mihai Eminescu și Veronica Micle, Matricea Românească duce mai departe acest roman epistolar, de această dată cu o scrisoare expediată marelui geniu,...

Te iubesc, Dinu Păturică! (Scrisoare către Parvenitul român)

5 februarie 2018 |
Dinicule dragă, Sunt ani de când îmi ești unul dintre cele mai simpatice personaje, nu doar din literatura, ci din societatea românească. Te văd în fiecare dimineață grăbind către birou, cum se numește azi casa boierească a stăpânilor tăi....


Scrisorică de Crăciun pentru puiul de om bun

22 decembrie 2017 |
De Crăciun, este vremea familiei şi a iubirii, prilej pentru Matricea Românească să vă aducă un răvaș cu povețe pentru sora mai mică. O depeşă îndrumătoare, despre fericirea de a fi femeie, despre valori și principii educate în familie și despre...