Tag

serie

Seria Autori Români Uitaţi continuă pe Matricea Românească, aducându-vi-l azi în atenţie pe prozatorul I.D. Sârbu (prescurtarea lui Ion Dezideriu Sârbu), fost student şi discipol al lui Lucian Blaga, trecut prin malaxorul de spirite al închisorilor comuniste, mort în obscuritate şi renăscut prin valoarea operei şi a gândirii sale.

 

Citeşte şi Episodul I: Haralamb Zincă, scriitorul pierdut printre gloanțele albe ale istoriei

„Fiindcă la voi, cum vă spuneam, totul e posibil, chiar și contrarul acestui posibil”, acestea au fost primele cuvinte pe care le-am «lipit» de monumentala operă și biografie ce înconjoară cu singularitate și unicitate, personajul scriitoricesc I.D. Sârbu (1919-1989). Acest piedestal aflat în vesperala culturii române sau trecut în uitarea ignară din cauza progresului artistic modern ce incumbă artificialul și superficialul într-un soi de osmoză cezarică, nu se compară cu piscurile pneumatice ale fenomenului de ”rezistență prin cultură”.

I.D. Sârbu este altceva, în sensul unui scriiitor universal ce nu a cultivat relații scriitoricești precum Camil Petrescu (și precum mulți alții – l-am ales fortuit într-o zi de duminică!), nici nu urmărește, cu patos de felină agilă culantă politic în mod calculat, premiul Nobel pentru literatură, I.D. Sârbu scrie moral și universal. Atât mi-aș dori să rețină tânăra generație până să-i descopere opera. Dacă reușesc să adaug și vocabula – cadaverică pentru literatura română de mainstream – “autentic” la această juxtapunere publicului cititor, voi fi fericit pe viitor. Promit salonard cu mâna, cu toate falangele tremurânde, pe cărțile lui Sârbu, cu efuziune ascensională, într-o mare de Biblii ce sărbătoresc negreșit și neîncetat moartea țesutului viu în literatură, că așa voi face. Așa să mă ajute criticul literar!

Cică și în politică e la fel. Ne spune tot el, studentul și discipolul lui Lucian Blaga. Citatul de sus din cartea sa (”Șoarecele B și alte povestiri”, ce conţine ”Doi intelectuali de rasă”) sintetizează un spirit paideumic, un modus vivendi, un Weltanschauung al lumii românești din timpuri slab străvezii. Scriitorul își imaginează un oraș, Genapolis, care ar putea exista și astăzi printre noi, poate mai aproape de noi înșine decât dăm crezare la prima vedere.

În acest magnific oraș al meu, Genapolis, toate paradoxurile sunt posibile. Nu există continuitate sau consecvență în absolut nimic și nimeni. Acum e soare, peste zece minute plouă sau ninge. Copacii ba sunt verzi, ba albaștri, violeți sau infraroșii: depinde de buna sau proasta dispoziție a Cerului, sau a Burgermeister-ului (*trad. Primarului). Nu se știe. Chiar și cetățenii obișnuiți – ciudat – trec prin foarte surprinzătoare metamorfoze.

– o descriere minunată pentru a developa o foaie esențială a unui atmosfere românești (*în sensul lui Drăghicescu, desigur, dacă discutăm intelectualicește ”de rasă”) deosebit de perene, pe tot întinsul patriei noastre. Desigur că ”e în tradiția locului și a sângelui tendința noastră strămoșească de a ne schimba brusc credințele, convingerile, bașca partidele politice.”

”Proștii sunt în societate ceea ce e azotul pe lângă oxigen în compoziția aerului”

Selecția cadrelor în mediul universitar, am spune noi și astăzi (am putea folosi verbul ”am adăuga”, în loc de a spune, deoarece în aceste timpuri moderne, percepția publică fiind hiperbolizant de sensibilă, primul verb ar putea fi catalogat ca fiind prea expresiv și dispus răzmerițelor inventate de tot felul), este delicat detaliată :

Da, domnilor, m-a înjurat de mamă. În fața catedralei catolice. Spun toate aceste lucruri fiindcă ele se leagă de acea zi fatală care a început cu o vulgaritate și a continuat… Ce să mai vorbim! Ar fi trebuit de mult să-l izolez pe acest imbecil ignar și apter, dar m-am gândit că, cine știe, s-ar putea ca stomacul meu suferind să aibă într-o bună zi nevoie de cuțitul lui. În fond, un intelectual de talia mea nu se poate lipsi de proști. Proștii sunt în societate ceea ce e azotul pe lângă oxigen în compoziția aerului. Orice formă, ca să iasă în evidență, are nevoie de un fond pe care e proiectat. Corul mediocrității constituie melos-ul din care se detașează, ca Afrodita, frumusețea nobilă a Ideii. Eu, mărturisesc de-a lungul întregii mele cariere universitare, i-am cultivat consecvent, cu ratio și skepsis, pe cei zece-cinsprezece proști care mă admirau. I-am cultivat și i-am promovat chiar în carieră știind de la bun început că bâlbâiala lor frazeologică nu poate să-mi strice. Aș zice, din contra.

Descântul narcisistului bolnav de neputință continuă (*să nu uităm că narcisistul este un intelectual de rasă):

Îmi place să fiu salutat , să răspund la saluturi, ador ca un poet ciripeala erotică a tineretului ce se scurge pe sub bătrânii noștri castani în timp ce porumbeii (păcii) invită clopotele la solemnitatea medievală a angelusului tradițional.

Erudiție fără emoție, bașca și o stimulare a imaginației seminale.

“În apărarea spermatozoizilor aruncați biblic în vânt sau spre țărână” vom lăsa tinerii să descopere pe propria piele (citind I.D. Sârbu bineînțeles) – Logosul seminal.

Încheiem apoteotic într-un mod ex abrupto:

Un student care își imaginează că face dragoste e tot atât de valoros ca unul care, însurat fiind, o și comite de facto cu consoarta proprie cu același entuziasm cu care taie lemne sau defilează la sărbători.

Foto deschidere: flori-balanescu.blogspot.com/

În vederea dezvăluirii celor mai intime simțăminte ale unui cuplu înscris în istoria literaturii române, Mihai Eminescu și Veronica Micle, Matricea Românească duce mai departe acest roman epistolar, de această dată cu o scrisoare expediată marelui geniu, aflat în Bucureşti, de la Iaşi, unde iubita sa îl aștepta.

Să ne lăsăm moștenire cuvântul, să ne scriem epistole amoroase, să ne trăim iubirea printre rânduri, ascunși sfios în spatele literelor. Acestea și alte asemenea îndemnuri se potrivesc minunatului roman epistolar dintre marele geniu din poezia românească, Mihai Eminescu, și aleasa inimii sale, Veronica Micle. Dragostea lor, balansată între extremele unor stări ambigue, ne-a rămas moștenire nouă, celor care citim poezia românească eminesciană cu respect și evlavie.

Se pare că a le înțelege spiritul și savoarea cu care s-au iubit în filele acestui roman epistolar, implică multă delicatețe și candoare. Continuând analiza misivelor pe care cei doi, Mihai Eminescu și Veronica Micle, și le adresau, am selectat o scrisoare datată 24 martie 1880, care pornește de la Iași către marele poet, aflat atunci la București, unde lucra în redacția cotidianului „Timpul”.

Misiva, scrisă cu disperare de Veronica Micle, este o rugăciune, o implorare pentru necesitatea de hotărâre, necesitate declanșată de șovăielile lui Mihai Eminescu, poetul ezitând să revină în Iași pentru iubita sa, dar și să o ceară în căsătorie. Veronica încarcă misiva cu propriile frustrări, notând: „Poți tu măsura, poți tu judeca dureroasa mea poziție, nu întâlnesc în orice parte decât indiferență, decât întrebări ca din treacăt: Da când faci nunta? Da ce vă mai scrie D-l Eminesco? Și toate acestea rostite cu zâmbetul amar al ironiei…”.

Acest mesaj de la Veronica Micle pentru Mihai Eminescu are și o tentă confuză, apărută din impetuoasa necesitate de echilibru sentimental pe care o resimțea o femeie a acelor vremuri în fața incertitudinii statutului său. Această scrisoare reflectă adevărul despre posibilele repercusiuni ale unei relații cu un poet, Micle spunând: „…și cu îndoială  în suflet mă întreb: oare toți Poeții sunt astfel?”.

Misiva dezvăluie starea emoțională pe care o traversează Veronica Micle și care va duce ulterior la o nouă despărțire între cei doi:

Scumpul meu Eminescu,

Afară plouă, eu stau perdută pe gânduri, ura și indiferența oamenilor, lipsa și depărtarea ta, iubirea mea nespusă (sic), toate aceste își împart rând pe rând ființa mea, și în mijlocul unui vârtej în care mă pierd mă întreb tainic și acum te întreb pe tine oare această tristă stare de lucruri se va schimba vreodată?

Și te întreb acum pe tine mai serios decât nicicând – tu care spuindu-mi că mă iubești m-ai făcut să sufăr amar o iarnă întreagă, încât sufletul mi-i bolnav – te întreb și te rog să-mi răspunzi face-mă-vei fericită, adecă să ne înțelegem, eu înțeleg fericirea în aceea să fiu lângă tine, să fiu în fine a ta.  La aceasta te rog să-mi răspunzi serios, să-mi răspunzi astfel după cum tu vei simți, în fine răspunsul tău să fie expresiunea sinceră a sufletului tău oricum ar fi, numai să fie hotărâtoare, să fie astfel încât să mă pot baza pe spusele tale și totodată să mai pot spera și lupta.

Poți tu măsura, poți tu judeca dureroasa mea poziție, nu întâlnesc în orice parte decât indiferență, decât întrebări ca din treacăt: Da când faci nunta? Da ce vă mai scrie D-l Eminesco? Și toate acestea rostite cu zâmbetul amar al ironiei astfel că mă doare în suflet că nu pot să le răspund decât cuvinte aproape fără sens, căci sensul nici eu nu-l am încă clar.

Eminescule, te întreb cu durere, cum poți tu trăi în București când în Septembrie jurai că n-ai putea trăi un moment fără mine? Iartă-mă dacă mă refer la timpuri trecute, în care timpuri, poate, puțin șiretlic mi-ar fi fost mai de priință!

Iartă, repet, dacă îți fac rău cu această scrisoare, dar am citit „La confession d’un enfant du siècle”, scriere bolnavă care îmbolnăvește de moarte, și trebuie să știi e de Alfred de Musset Poët, și cu îndoială în suflet mă întreb: oare toți Poeții sunt la fel?

Răspunde-mi te rog însă te conjur nu ca să mă menajez pentru moment, nu pentru ca să astâmperi un necaz pentru care ai compătimi, dar pentru a-mi lămuri starea pentru ca să știu ceva pozitiv, fie chiar dureros numai să știu ce-i și cum.

Recunoaște, scumpul meu, că legătura mea cu tine în condițiunile în care mă aflu e din cele mai triste, o țară întreagă ne desparte, încât în momente de amare decepțiuni și de durere nu am mângâiere să te pot vedea, astfel că trebuie numai să plâng singură și să confiez hârtiei câte ceva din câte se petrec în sufletul meu și care poate tu nici nu le mai cetești.

27 martie 1880 Iași                                                 Te sărut din suflet

                                                                                           Veronica

 

Documentarea a fost efectuată în baza volumului „Dulcea mea Doamnă / Eminul meu iubit”, culegere epistolară îngrijită de Christina Zarifopol – Illias, apărută la Editura Polirom, anul 2000, parte a colecţiei Bibliotecii „Mihai Eminescu” a Bulboacă şi Asociaţii SCA.

Fabula românească și-a luat un tot mai mare avânt de-a lungul istoriei, condiționată fiind fie de realitățile vremii, fie de coloritul social tot mai vivace. Cert este că această specie a reușit să adune sub umbrela sa cei mai renumiți și mai atenți condeieri ai criticii umane. Continuând șirul oamenilor faimoși care au reinventat, au luminat fabula românească, astăzi a venit rândul lui Alecu Donici (1806 – 1865), fabulistul din Basarabia care a fost numit, de către Mihai Eminescu, „cuib de-nțelepciune”.

Alecu Donici se naște la 1806, în Orhei, regiune din Basarabia, în familia clucerului Dimitrie Donici și a Elenei, născută Lambrino. Este cel mai mare fiu dintre cei patru, astfel că, respectând canoanele vremii, alege educația militară, absolvind liceul de profil din Sankt Petersburg. În 1825 va fi detașat ca sublocotenent în regimentul „Ekaterinburg”, în Sudul Basarabiei. Invocând anumite motive familiale, Alecu Donici va reveni pentru scurt timp la baștina sa, activând o perioadă la Chișinău, apoi la Iași și la Piatra Neamț.

Alecu Donici fabula românească traduceri Basarabia

Casa memorială Alecu Donici din Orhei, Basarabia

Devenit în timp, mare exponent pentru fabula românească, Alecu Donici va debuta literar cu traduceri din Alexandr Sergheevici Pușkin și Ivan Andreievici Krâlov, fiind menționat în 1835 drept traducător în revista moscovită „Teleskop”. În aceeași ordine de idei, Donici va colabora cu Constantin Negruzzi, efectuând traduceri ale unor opere precum „Satire și alte poetice compuneri” de Antioh Cantemir, poemul lui Pușkin „Țiganii” (scris de poetul rus după vizitarea Basarabiei), „Torentele și oamenii” de Mihail Lermontov, „Tunsul” de Aleksandr Veltman și alte creații ale clasicilor literaturii universale, preponderent ruse.

Despre Alecu Donici se va spune că reușea să observe cele mai ascunse metehne ale firii umane, iar fabulele sale, inspirate cu precădere din traduceri ale lucrărilor lui Ivan Andreievici Krâlov, poartă nu doar conotația uzuală a acestor opere, ci per a contrario, merg pe maniera parabolelor, cu morală adaptată direct de autor după bunul său plac. Probabil acel curaj cu care figurile literaturii ruse jonglau, l-a inspirat pe Donici să iasă dincolo de tiparele cu care era obișnuită fabula românească.

În anii 1840, respectiv și 1842 editează, în două ediții succesive, volumul „Fabule”, conținând opere proprii și traduceri din patrimoniul fabulistic universal. Astfel, cele două ediții îi vor aduce faima încă în timpul vieții, consacrându-l drept un autor tenace, căruia nu îi scapă cele mai atente detalii ale caracterului uman. În portofoliul său se numără titluri de mare impact literar, precum sunt: Antereul lui Arvinte, Musca la arat, Racul, broasca și știuca, Doi cîini.

Alecu Donici, activistul civic emblematic pentru fabula românească

Dincolo de activitatea sa literară, Alecu Donici a avut și o carieră importantă în domeniul administrativ și publicistic. La Iași, a deținut o funcție în Epitropia școlilor, apoi una de asesor (n.r. asistent de judecător) al Curții de Apel, activând și în calitate de membru al divanului obștesc.

Donici se va alătura inițiativelor culturale legate de dezvoltarea învățămîntului public, a presei periodice, a teatrului național din perioada sa. A întreținut legături strânse cu aproape toți literații moldoveni, colaborând la periodicul „Albina Românească”, condus de către Gheorghe Asachi, „Dacia literară”, „Propășirea” și la alte publicații periodice. În afară de fabule, acesta a compus poezii și piese de teatru. Creația lui Donici a fost înalt apreciată de Mihail Kogălniceanu, Grigore Alexandrescu, Vasile Alecsandri și alți contemporani. Însuși Mihai Eminescu îl situa printre scriitorii care „și-au încuscrit talentul individual cu geniul poporului…”.

Este important să observăm cum Alecu Donici a reușit să conserve limbajul popular românesc din Basarabia, îmbinând caracterele specifice omului cu întruchipări de animale, clădind astfel o barieră între realitate și morală. Un astfel de exemplu este fabula „Vulturul și paingul” (n.r. paing – păianjen, regionalism din zona moldavă):

Pin nouri, vulturu, spre muntele Ceahlău,
Întinsă zborul său.
Pe cea mai naltă stâncă a lui, el se așază
Și lumea dedesupt privind se desfătează.

Un șir de munți măreți, Moldova de o parte;
A ei câmpii, păduri; a ei frumoase sate!
Și ape: Bistrița, Moldova și Siret,
Pe șăsuri vesele, se văd curgând încet.

– Să fie lăudat al tău, o, Joe! nume,
Pentru aripele ce tu mi-ai înzestrat;
Cu care mă ridic la înălţimea lumei,
Pe unde nimene a fi n-au cutezat!

Aceste vulturul rosteşte bucuros.
– Da’ ştii, prietene, că eşti lăudăros!
Paingul de pe muşchi atunce îi răspunde.
Dar uită-te de vezi: şi eu sunt oare unde?
Se uită vulturul şi vede, înadins,

Paingul lângă el, cum mreaja a întins.
– De unde te-ai luat?
Întreabă el mirat.
Şi cum te-ai târâit?

– Să-ţi spun adevărat,
Paingul au răspuns,
Pe coadă-ţi am venit,
Tu însuţi m-ai adus;

Cu-a mea putere, eu nici aş fi îndrăznit,
Iar de acum nu am de tine trebuinţă.
Aici, statornica să-mi fac vreau locuinţă!
El bine n-au sfârşit şi un vârtej de vânt,
Cu mreaja lui cu tot, îl suflă la pământ.

Cum socotiţi şi dumneavoastră;
Dar eu gândesc că-n lumea noastră,
Sunt mulţi asemene ca şi paingul meu,
Ce fără ostenele se trag în sus mereu,
De coada unui mare;
Şi cărora le pare
Că singuri vrednicesc şi că li s-au căzut;
Când spre căderea lor
Nu trebuie mai mult,
Decât un vântişor.

 

Documentarea a fost efectuată în baza volumului „Antologia fabulei românești”, ediție îngrijită de Adrian Săvoiu și apărută la Editura Art, 2017, dar și a volumului V din „Eminescu. Opere”, apărut la editura Gunivas (Chișinău) în 2008, parte a colecţiei Bibliotecii „Mihai Eminescu” a Bulboacă și Asociaţii SCA.

În continuarea seriei dedicate corespondenței celebre a celor mai sonore nume din literatura română și nu numai, Matricea Românească publică o scrisoare sensibilă pentru Liviu Rebreanu, de la cea care îi devenise soție și muză, Fanny Rădulescu, cu ocazia finalizării romanului său fundamental, „ Ion ”.

Liviu Rebreanu este un nume de prim rang în literatura română, fiind cel care a reușit să aducă prin scrierile sale realiste cele mai intime simțăminte specifice pentru poporul român, începând cu problemele satului transilvănean, în romanul său Ion, și terminând cu propria dramă, pierderea fratelui, condamnat la moarte, în monumentala sa Pădurea Spânzuraților.

Dincolo de meritele sale scriitoricești, Liviu Rebreanu a fost, așa cum îl catalogau contemporanii, un om smerit, blând și lipsit de orice urmă de vanitate. Născut la 27 noiembrie 1885, în satul Târlișua (din fostul comitat Solnoc Dăbâca – azi județul Bistrița-Năsăud), acesta a fost primul dintre cei 14 copii ai învățătorului Vasile Rebreanu și ai Ludovicăi (născută Diuganu). Obișnuit din fragedă copilărie cu dificultățile și lipsurile unei vieți împărțite la mai multe guri, Liviu Rebreanu a fost pus în situația de a munci asiduu pentru a se căpătui. Va urma cursurile școlii primare începând cu 1891, Rebreanu notând despre acea epocă: „Cele dintâi plăceri ale slovei tipărite și ale științei de carte tot în Maieru le-am avut, în forma primelor lecturi care m-au pasionat, Poveștile ardelenești ale lui Ion Pop-Reteganul, vreo cinci volume”.

Liviu Rebreanu Fanny Rădulescu scrisoare Ion literatura română

Liviu Rebreanu era descris ca fiind un om modest, gentil și de o cumsecădenie aparte. Foto: Casa Memorială „Liviu și Fanny Rebreanu”, București

Au urmat anii de educație la Gimnaziul grăniceresc din Năsăud. În 1897, Rebreanu s-a transferat la Școala de băieți din Bistrița, cunoscută sub numele de Gimnaziul superior german (n.r. instituție care astăzi îi poartă numele), unde a învățat încă trei clase. Eminent în toți anii următori de școlarizare, Liviu Rebreanu a trecut și prin dificultățile armatei austro-ungare, de unde a demisionat, spun sursele, din două potențiale cauze: pentru activitatea sa publicistică sau din cauza unei înfrângeri la o banală partidă de poker, golind resursele popotei.

Trecut prin dificultățile vieții, dar hotărât să răzbată cu orice preț, Liviu Rebreanu își va dedica viața literei scrise și marii sale iubiri, Fanny Rădulescu, unica și scumpa sa adorațiune, care i-a fost alături de-a lungul întregii sale existențe. Multe scrisori vor circula între cei doi, unele mai siropoase, altele uzuale unui trai în doi, iar altele pline de recunoștință pentru munca lor, căci reușita lui Liviu Rebreanu s-a datorat, în mare măsură, eforturilor pe care Fanny Rădulescu le-a depus în vederea menținerii unui echilibru în căminul familial.

Scrisoare despre „ Ion ”, anunţând ascensiunea lui Liviu Rebreanu în literatura română

Ceea ce vă oferă astăzi Matricea Românească este o scrisoare specială, deoarece punctează un moment istoric din cariera lui Liviu Rebreanu, dar și a culturii românești, și anume finalizarea romanului Ion. Epistola va parveni, de la Techirghiol, la 20 iulie 1920, din partea efervescentei Fanny Rădulescu către soțul ei. Misiva este încărcată de sentimente, de mândrie și de recunoștința unei reușite speciale, care îl va plasa pe Liviu Rebreanu în rândurile inovatorilor din literatura română, drept creatorul romanului realist.

Această scrisoare consolidează veridicitatea sentimentelor de care cuplul dădea dovadă cu o deosebită sinceritate. Fanny Rădulescu scrie: „Sunt însetată să citesc tot ce-mi dai”, transpunând astfel siguranța și încrederea sa în forțele creatoare ale iubitului ei. Ea ajunge în situația unei sublime desfătări față de munca pe care Liviu Rebreanu reușise să o realizeze, numindu-l, poate șocant pentru unii, mai puritani: „Tu ești Dumnezeul meu!”. Ce demonstrație de amor mai poate accede la astfel de cuvinte? Cu siguranță doar una sinceră:

Liviu meu,

Nici o emoție din viața mea nu poate egala vijelia de sentimente care m-a încercat la primirea vestei terminării lui „ Ion ”.

Zile și nopți, luni și ani mi-ai împletit iubirea în sufletul tău, alături de acest „ Ion ”.

Aș vrea să-ți sărut mâna, care ani întregi, fără preget, în mijlocul bucuriilor și a grijilor, a așternut pe hârtie, la comanda geniului tău, slovă lângă slovă, ca să-mi dăruiești mie neasemuitul tău „ Ion ”.

Sunt mândră!

Mândria mea este atât de puternică, încât aș vrea să-ți trimet o scrisoare lungă, dar vai, sunt atât de neîndemânatică.

Tu ești acela care a trezit în mine viață nouă.

Sunt însetată să citesc tot ce-mi dai.

Sunt ca pământul scorojit, care primește ploaia sorbind-o cu toată lăcomia fierbințelii lui.

Liviu meu, aș vrea să fac pentru tine tot ce dorești și nu dorești.

Tu ești Dumnezeul meu!

Îți mulțumesc.

Este oare expresie mai potrivită, mai aleasă? Nu știu. Știu doar că tu ai înțeles tot gândul meu, tot sufletul meu, de aceea îți dăruiesc cu smerenie, pe veci, toată iubirea mea.

Fanny

F.R către L.R, Techirghiol, 20.VII.1920

https://www.instagram.com/p/BfJXqSLBRw0/?taken-by=matricearomaneasca

 

Cu mulțumiri și deosebite considerațiuni pentru muzeograful Adrian David, cel care ne-a ghidat prin casa și viața soților Rebreanu.

Mihai Eminescu va scrie despre el în „ Convorbiri Literare ” că, după Grigore Alexandrescu, doar acest Costache Bălăcescu face fabula românească adevărată. Matricea Românească duce mai departe seria dedicată istoriei acestei specii literare cu trecut glorios, oferindu-vă un nou portret literar al celui care a mânuit satira și fabula pentru a intra în posteritate: Costache Bălăcescu.

Fabula românească este, dincolo de aspectele sale bine-cunoscute publicului larg, și o istorie a celor care, prin trudă și sârguință, au adăugat câte puțin la consolidarea acestei specii literare. Căci, și aici este bine să menționăm, nu doar învingătorii sau conducătorii rescriu istoria, ci și soldații ordinari.

Unul dintre „soldații” de rând din fabula românească, despre care sursele istorice nu ne dau prea multe detalii, a fost Costache Bălăcescu (1800-1880), poet și dramaturg. Acesta s-a născut în startul secolului al XIX-lea în familia clucerului Ioan Bălăcescu, cel care se ocupa cu aprovizionarea curții domnești.

Provenind dintr-o familie de funcționari de pe lângă domnitor, Costache Bălăcescu a urmat moda vremii, fiind școlit la instituțiile grecești din București. Grație eforturilor educaționale și caracterului virtuos, acesta a ajuns în timp să ocupe postul de prefect al județelor Muscel, Prahova, Dâmbovița și Olt.

Din sursele istorice aflăm că Bălăcescu a reușit să activeze și în Societatea Filarmonică, asociație fondată în 1833 de către Ion Câmpineanu, împreună cu Ion Heliade-Rădulescu, al cărei țel declarat era încurajarea dramaturgiei naționale. Cu toate acestea, Costache Bălăcescu s-a profilat drept un om al literelor care și-a lăsat amprenta atât în fabula românească, cât și în satiră.

Costache Bălăcescu a debutat cu lucrarea Primăvara în periodicul Curierul Românesc (1844), dar a dat, într-un final, preferință lucrărilor de satiră, prin care a reușit să reliefeze cele mai evidente și amuzante neghiobii ale firii umane din toate timpurile. Cea mai sugestivă satiră semnată de el este Fă-mă, tată, să-ți semăn sau Căftănitul de țară la București (1860).

Despre stilul deosebit al lui Costache Bălăcescu atât în satiră, cât și în fabula românească, va scrie Mihai Eminescu la 1 noiembrie 1874, în Convorbiri literare, spunând despre acesta:

Se poate spune că alături cu sgomotul vieței publice, cu eroii ce-și aleg de vii piedestalul, cu autorii ce de vii își pun singuri lauri pe frunte, pentru a nu-i căpăta după moarte, alături cu sgomotul deșertăciunii eterne ca zioa de azi, căci în zioa de azi vedem lumea cum au fost și va fi, există naturi cu puține pretenții și cu mai mult talent care, neademenite de opinia publică, ce în toată zioa e alta, zugrăvesc în liniște, sau cu pana sau cu penelul, lumea cum se prezentă ochiului lor, fără de-a întreba mult dacă mai putea fi și altfel decum este. Și totuș acești oameni nepreocupați sunt măsura progresului intelectual la un popor, căci lor le lipsește intenția de a se arăta altfel de cum sunt. Din vraful de cărți pe care ni le-a testat ultemele decenii vedem autori care au făcut sgomot în lumea literară și care pentru noi nu mai au nici o valoare, iară pe ici, pe colea găsim câte un colț de hârtii tipărite care au trecut nebăgate în samă, și care totuși samănă cu o pictură de „genre“ — nepretențios, și au preț din cauza obiectivității lor. Unul din acești autori astăzi puțin numiți și poate și mai puțin citiți este și Constantin Bălăcescu

Tot Mihai Eminescu îl include pe Costache Bălăcescu într-o castă specială de autori, deși nu se cunoștea dacă acesta a avut sau nu triumfuri în literatura română, în general, sau în fabula românească, în special:

Dacă cineva ar împărți oamenii în două, adică în mulțimea ce se mișcă plină de intenții și interese, iară pe de alta cei ce o privesc pe ea sau pe sine însuși prin ochelarii liniștei sufletești, atunci și acest scriitor ar trebui așezat în numărul celor din urmă. Nu știm dacă Bălăcescu a avut triumfuri în viața sa; dar nu se pre pare

Deși Costache Bălăcescu nu a lăsat posterității un număr mare de lucrări artistice, penelul său a conturat un stil aparte despre care același mare Mihai Eminescu scria în Convorbiri Literare: „Pe de o parte un spirit de observație pentru necazurile mici și comice ale vieții, iar pe de alta un fond de melancolie filosofică, iată părțile constitutive ale poeziilor lui”.

În 1845, vede lumina tiparului volumul Poezii și Fabule, care în epocă îi va aduce o popularitate mare lui Costache Bălăcescu. Cartea conținea epigrame și fabule cu iz anecdotic, despre care Mihai Eminescu va scrie: „Fabula, acel gen greu de scriere, deși în aparență atât de ușor, se potrivea asemenea cu spiritul nepreocupat al autorului nostru, așa încât afară de Grigore Alexandrescu el e singurul care a mai scris fabule bune în Țara Românească”.

Costache Bălăcescu fabula românească satiră Mihai Eminescu Convorbiri Literare

În „Convorbiri Literare” de la 1 noiembrie 1874, Mihai Eminescu a descris cu lux de amănunte opera și importanța lui Costache Bălăcescu în literatura română. Foto: artmark.ro

În egală măsură, Costache Bălăcescu a reușit, la acea vreme, să se lanseze și în arta dramaturgiei, publicând piesa O bună educație (1845), comedie în trei acte în care autorul persiflează mania românilor de a copia moda apuseană, astfel anticipând manierele lingvistice „franțuzite” ale personajelor lui Vasile Alecsandri sau I. L. Caragiale.

În patrimoniul acestei specii literare deosebite, fabula românească, Costache Bălăcescu va lăsa câteva mostre relevante, printre care și lucrarea Țăranul și pescarul, în care autorul reliefează tot mai accentuata ignoranța firii umane, fire care se lasă ușor închistată și condusă de alții:

Un țăran la târg se duse
Pește vrând a-și târgui
Ș-alegându-și un crap mare,
Fără altă cercetare
Serios pe loc se puse
La coadă a-l mirosi.
Pescarul l-astă vedere
Răbdarea de tot perzând
Zice râzând:
– Om ciudat ca tine, vere,
N-am mai văzut de când sunt
Pe ăst pământ,
Nici așa minte neroadă!
Să miroși peștii la coadă!
De e proaspăt de vrei s-afli, miroase-l la cap, creștine,
Că de la cap se-mpute, cum o știe măcar cine.
– Despre cap, zise țăranul,
Nici mai este de vorbit
Căci o știu, o știu sărmanul
Că de mult i s-a-mpuțit.
Vream să văz încă-i la coadă, dacă este precum spun
Că se poate din tâmplare să rămâie ceva bun.
Pe când se scria acestea era lumea mai neroadă
Că tot mai credea la coadă.
Acum peștele cu totul, cap și coadă, s-a stricat
Și d-o parte și de alta țineți nasul astupat.

View this post on Instagram

În prezentul obscur pe care îl traversăm și în aceste momente când adevărul iese cu greu la suprafață din noianul unor interese meschine, a venit timpul să ne reîntoarcem la origini, în căutarea unei înțelepciuni mereu actuale. În curând pe www.matricea.ro, o nouă serie, dedicată istoriei și evoluției fabulei românești, în care ne dorim să reamintim cei mai importanți și prolifici autori de gen ai spațiului românesc. În imagine, volumul "Antologia fabulei românești", ediție îngrijită de Adrian Săvoiu și apărută la Editura Art în 2017, parte a colecției Bibliotecii "Mihai Eminescu" a Bulboacă și Asociații SCA. #fabularomânească #istorie #moştenire #morală #virtute #cultură #MatriceaRomânească

A post shared by Matricea Romaneasca (@matricearomaneasca) on

Documentarea a fost efectuată în baza volumului „Antologia fabulei românești”, ediție îngrijită de Adrian Săvoiu și apărută la Editura Art, 2017, dar și a volumului V din „Eminescu. Opere”, apărut la editura Gunivas (Chișinău) în 2008, parte a colecţiei Bibliotecii „Mihai Eminescu” a Bulboacă şi Asociaţii SCA.

Seria Matricea Românească dedicată corespondenței clasicilor culturii românești continuă cu o scrisoare, de la egal la egal, despre Eminescu și despre greșelile generației Criterion, între doi veritabili titani din filosofia românească: Emil Cioran și Constantin Noica, ambii «expați ai gândirii», primul autoexilat la Paris, celălalt retras finalmente în inima munților, la Păltiniș.

Renumita generație Criterion, intrată în istorie cu titulatura de „generație de aur” a culturii din România, a inclus în rândurile sale cei mai de perspectivă tineri, deveniți eminente figuri în filosofia românească. Printre aceștia s-au numărat Mircea Eliade, Constantin Noica și Emil Cioran. Despre ultimii doi este prezentul nostru material, continuare firească a unei serii epistolare celebre.

Noii veniți ar trebui să meargă în reușită la fel de departe pe cât am mers noi în înfrângere. Numai atunci s-ar putea afirma că sunt demni de Eminescu

În data de 5 martie 1970, de la Paris lua calea către București o scrisoare interesantă adresată lui Constantin Noica de către colegul său de generație, Emil Cioran. Acesta din urmă își împărtășește viziunile legate de importanța lui Mihai Eminescu în cultura românească, despre meritocrația simbolului eminescian în contextul generației sale, dar și despre potențialele erori pe care le-ar fi putut comite confrații săi de gândire.

Generația Criterion a numărat în rândurile sale eminențe din filosofia românească: Emil Cioran, Constantin Noica și Mircea Eliade

Generația Criterion a numărat în rândurile sale eminențe din filosofia românească: Emil Cioran, Constantin Noica și Mircea Eliade. Foto: okazii.ro

Emil Cioran notează, în scrisoare lui: „În orice caz noi – și mă gândesc la tânăra generație dinainte de război – noi am fost capabili de un mare, incontestabil eșec”. Nu se știe dacă această replică vine să autojustifice implicațiile suspecte în materie legionară, dar Emil Cioran, reprezentant marcant în filosofia românească, pare vulnerabil emoțional ca reacție la un articolul semnat de către Constantin Noica. Se presupune, în scrisoare absentând cu desăvârșire titlul articolului, că ar fi vorba despre „Neobișnuitele întâmplări ale conștiinței după «Fenomenologia spiritului»”, material apărut în numărul 1 al Revistei România literară din 1 ianuarie 1970.

Cioran nu se sfiește să laude superioritatea potențialului cultural al limbii române, spunând despre aceasta în epistolă: „Entuziasmul meu pentru limba noastră e în continuă creștere, până la punctul de-a o considera una dintre cele mai expresive din câte-au existat vreodată”. Aprecierea pălește, totuși, pe fundalul opiniei sale sceptice despre destinul culturii românești, pe care o consideră damnată la micime.

Emil Cioran păstrează în scrisoare aceeași linie a scepticismului său, care de altfel l-a și consacrat în calitatea sa de „filosof al disperării”. Această meditație, concretizată într-o scrisoare sinceră despre trecut, despre greșeli și despre revanșă, ne oferă posibilitatea înțelegerii spațiului și a dimensiunii în care au crescut, spiritual, două figuri celebre din filosofia românească: Emil Cioran și Constantin Noica.

Dragă Dinu,

E de la sine înțeles că-ți împărtășesc admirația pentru acest geniu care nu încetez să mă mir că a putut să apară printre noi. M-aș exprima chiar mai dur decât tine: fără Eminescu, neamul nostru ar fi neînsemnat și aproape de disprețuit… Chiar dacă entuziasmul meu pentru limba noastră e în continuă creștere, până la punctul de-a o considera una dintre cele mai expresive din câte-au existat vreodată, în schimb în ceea ce privește seminția noastră mă văd silit să mă temperez și chiar să revin la scepticismul meu primar.

Orice s-ar întâmpla, nu vom scăpa de un destin minor, asta e convingerea mea adâncă; altădată, ea era un prilej de suferință, azi abia o mai deosebesc de o simplă părere de rău mai mult sau mai puțin detașată. Nu aș risca asemenea judecăți „definitive” dacă ele nu s-ar fi născut, măcar în parte, dintr-o îndelungată experiență a cunoașterii de sine…

Acestea fiind spuse, și oricât de aspru aș fi cu mine însumi ori cu generația noastră, nu sunt totuși de părere că avem dreptul să-i supraestimăm pe tineri, pe acei de care ziceai nu demult că sunt singurii care l-ar fi meritat pe Eminescu. Ceva – nu prea știu bine ce – îmi spune că te înflăcărezi prea tare. În orice caz noi – și mă gândesc la tânăra generație dinainte de război – noi am fost capabili de un mare, incontestabil și răsunător eșec. Noii veniți ar trebui să meargă în reușită la fel de departe pe cât am mers noi în înfrângere. Numai atunci s-ar putea afirma că sunt demni de Eminescu.

Nu știam că «Rugăciunea unui dac» are ca variantă de titlu «Nirwana» (scris în germană). Nu mă pot împiedica să nu mă gândesc că acest neant care nu e unic, căci Nirvana înseamnă și vid și extaz, este una dintre obsesiile mele constante și că la apariția primei mele cărți în franceză (acel biet «Précis de décomposition») un compatriot (Stamatu, ca să nu-i zic numele) a remarcat: „Toate astea au ieșit din «Rugăciunea unui dac». Era adevărat, atât de mult mi-a marcat adolescența poemul acesta. Vezi câte a răscolit în mine articolul tău.

Cu prietenie, E. Cioran

5 martie 1970

Paris

 

Documentarea a fost efectuată în baza volumului „Scrisori către cei de-acasă”, culegere epistolară semnată de către Emil Cioran, apărută la Editura Humanitas, anul 1995, parte a colecţiei Bibliotecii „Mihai Eminescu” a Bulboacă şi Asociaţii SCA.

Foto deschidere: imdb.com

În redacția Asociației Culturale Matricea Românească a parvenit un poem de dimensiuni impresionante, care ne-a captat atenția și pe care ne-am dorit să îl publicăm pentru cititorii noștri. Mihai Șteț, român emigrat tocmai la Londra, este tânărul debutant care ne aduce în atenție o lucrare inedită, un tribut adus țării, dar și regiunii sale natale, „ Legenda Ardealului ”, un veritabil mit al genezei ardelene.

Orice început presupune un efort, o implicare spirituală într-o dimensiune a incertitudinilor. Acestea devin cu atât mai acute, cu cât persoana pe care o încearcă devine scriitor. Asociația Culturală Matricea Românească deschide tribuna și aprinde lumina pe scena tinerelor talente scriitoricești autohtone, care nu doar merită să fie sprijinite, ci și necesită toată atenția și sensibilitatea noastră, mai ales pe motiv de cordialitate națională.

În această deschidere a seriei, prin care sperăm să dăm tonul tinerilor care își țin ascunse manuscrisele de teamă sau din modestie, am avut fericita ocazie să îl cunoaștem pe tânărul autor român emigrat Mihai Șteț. Mihai își pune pasiunea pentru scris pe seama unei copilării frumoase, în care a reușit să prindă cele mai mici bucurii din cele mai esențiale trăiri.

Ca orice vlăstar al neamului, acest român emigrat doar trupește în Londra rămâne cu sufletul prins în glia țării, care de altfel i-a stimulat inspirația și pofta de a scrie. Obârșia sa și respectul față de părinți transcend din paginile lucrărilor sale, el menționând pentru Matricea Românească: „Din partea tatălui provin dintr-o mică familie nobiliară din țara Chioarului, care, ca multe altele, a fost măturată de vâltoarea cumplitului secol al XX-lea, iar din partea mamei am origini țărănești sălăjene. Legenda întemeierii satului ei natal, Iapa (n.r. numit astăzi Fântânele-Rus, comuna Rus, județul Sălaj)  figurează și ea printre poemele puse în acest volum. De altfel, majoritatea poemelor sunt legate de amintirile copilăriei și adolescenței petrecute în acest sat și care reprezintă, de departe, cea mai frumoasă parte a vieții mele”.

Debutantul Mihai Șteț, autorul unui poem dedicat etnogenezei Ardealului

Debutantul Mihai Șteț, autorul unui poem dedicat etnogenezei Ardealului. Foto: arhiva personală

Reprezentant al diasporei române tocmai în Marea Britanie, Mihai Șteț a decis să ne trimită o nouă interpretare mitologică a apariției unei regiuni românești încărcate de semnificații profunde: Ardealul. Poetul în devenire și autorul lucrării Legenda Ardealului menționează despre apartenența sa: „Contactul profund cu trecutul familiei mele, dar și influența unor oameni deosebit de puternici, care m-au crescut, m-au făcut să-mi dezvolt această sensibilitate artistică, dragostea pentru viață și natură, dar și apetența pentru istorie și clasicism. Așa cred că am ajuns să am un simț aparte al propriei identități, dar mereu imprimat de moderație și umanitate”.

Legenda Ardealului este un poem de amploare, cu caracteristici folclorice, care respectă canoanele stilului și încercă să ne poarte în vremuri de basm, trezindu-ne mândria și respectul pentru origini, strămoșeşti și istorie. În egală măsură, prezentul poem reînvie necesitatea de mit fondator, ținând cont de importanța legendelor în spațiul românesc:

Legenda Ardealului

Cândva demult, prin văi și munți
Trăiau țărani cinstiți și mulți
Și ei munceau din zi în seară,
Din primăvară-n primăvară,
În sate traiul și-l duceau,
Iar satele îi așteptau,
Din codri, de pe câmp să vină,
Cum stupu-așteaptă o albină.

Și-n țara-aceea n-aveau rege,
Ori alt stăpân care să-i lege,
De sărbători ei dănțuiau,
Se-nțelegeau, se ajutau,
Într-una viața lăudând
Și despre ea mereu cântând.

Dar liniștea nu dăinui
Și pacea lor se război,
Când răsăritul luminos
Se preschimbă în cer noros,
Cu vânt năprasnic de furtună,
Cu fulgere ce-apoi detună,
Fiertură crâncenă, răzleață,
Ce-aduce ploi, ce-aduce gheață.

Căci din abisul de câmpie
Veni o neagră, rea solie,
Dintr-un ținut neîmblânzit,
Furiile au cotropit
Cu cavalcada lor pământul,
Tot pârjolindu-l, despicându-l,
Lăsând doar sânge-n urma lor
Lovind popor după popor.

Un han înalt și aspru tare
Pătrunse într-a lor hotare
Peste țărani se năpusti
Cu oastea lui și-i înrobi.

Munți, sate și păduri vuiră,
De urlete se împânziră,
Când săbii și săgeți tăiară,
În carnea vie de intrară
Și-apoi în viscere și spate,
Lovind în oasele crăpate
Ca frigul iernii ce cuprinde,
Suflu de gheață și fierbinte,
Tot ce în cale i se-arată,
Iar firea piere-ndurerată.

La fel de neîndurătoare,
Cruzimea hoardei călătoare
Zdrobi cu zgomot țara toată
Ce sta acum îngenuncheată.

Satele toate se-nchinară,
Barbarii ceia de-i prădară,
Măcelul, ura, umilința
Și spaima, chinul, suferința
Erau acum înfipte-n lume
Cu colții strânși, mânjiți cu spume,
Iar zeii, sfinții toți fugiră,
Nădejdea-n ceruri o pitiră
Și spiritele de țărână
Se întâlniră și-mpreună,
Prin codrii umezi speriate,
Se-ascunseră spre-a fi uitate –
Iar muritorii părăsiți,
În lanțuri grele pironiți,
Trăgeau pentru ai lor stăpâni
Barbarii crunți, flămânzi și spâni.

Așa trecură anii lungi,
Lăsând în carne-amare dungi
Și pungi soioase de puroaie
Care slăbesc și-apoi înmoaie,
Iar satele se învățară
Să se supună-n a lor țară.

Dar undeva sub coaja lor,
Se mai zbătea înc-un fior.
El neînțeles ca umbra morții,
Jelind mereu obida sorții
Și pe țăranii împilați
Și asupriți și sfărâmați,
Îi mistuia în mădulare
Precum o larvă mișcătoare
Și se rotea sub un îndemn
Ca viermele ce roade-n lemn,
Nu avea nume, chip și glas
Neînțeles, de tot retras,
El se zbătea în ei uscat,
Dar se cerea descătușat…

Era o zi cu soare cald,
Sus în palatul de smarald
Al hanului cu ochi frumoși,
Când un bărbat cu pumnii groși
Veni la el privindu-l drept
Rostind curat și înțelept:
”Te rog pe tine, împărate,
Cum l-aș ruga pe al meu frate,
Ia-ți lanțul de pe-a noastă țară
În dezrobire să fim iară,
Cum furăm noi aci cândva,
Când nimeni nu ne stăpânea,
La marginea pădurilor,
Sub soarele dogoritor,
Căci asuprirea-ți ne omoară,
Te du de-acia, așadară!”

Dar hanul, din grădina lui,
Din mijlocul palatului,
Unde pe tronu-i argintat,
Ședea înfipt și nemișcat,
Râzând, el îl privi uimit
Pe omul ce-i părea smintit,
Zicând cu glasul-i cristalin
Suav și mândru, cald și fin:
”Dar ce-i cu tine, măi străine!
Și ce-ți veni să vii la mine,
Ce-s gândurile astea goale,
Ori poate moartea-ți dă târcoale!
Ce-mi ceri tu astăzi, măi bărbate,
Și ce mă rogi ca pe un frate
Și ții să iau eu cunoștință,
Ca să-mplinesc a ta dorință…
Ei bine, frate, nu se poate!
Prin luptă le-am luat pe toate
Și le-am impus a mea domnie,
Doar sub puterea mea să fie,
Păduri și ape, munți și sate.”

”Ce-i omul fără libertate?!”
Se opinti țăranul iar
”…Își duce viața în zadar
Ce om e-acela înrobit?!
El veșnic e nefericit!
Așa că azi, sub sfântul soare,
Îți cer, arată îndurare,
Te du de tot în altă țară,
Noi nu mai vrem a ta povară.”

Privind pierdut într-o firidă,
Un gând pe loc să îl ucidă
În mintea hanului zvâcnește,
Dar mai apoi se răzgândește
Și caută să-l înjosească
Pe cel ce vrea să-l izgonească.

”Prea bine, măi, țăran vânjos,
Cu ochi blajini și cap pletos,
În tine multe-s adunate,
Ești fără pată ori păcate,
Ești cumpătat, ești așezat
Și-mi ești la vorbă măsurat.

Ai multe daruri, toate rare,
Ești rar pe lume, rar sub soare,
Cum n-am găsit prin munți și sate
Te cred… așa cum cred un frate.

Te-ascult și am să mă supun,
Și rămășag eu vreau să pun,
Dar toate-acum cu-n preț sunt date,
Or pentru-a fi răscumpărate,
Ce-ți cer în schimbul dezrobirii
E poate peste darul firii.

Ori foarte greu de-nfăptuit,
Dar tu îmi pari om chibzuit,
Iar de cumva vei izbuti
Și dacă zeii-ți vor zâmbi
Și-n munca ta tu vei răzbate,
Pe plac îți fac atunci în toate.

Ascultă dară cu răbdare
Acum și-aici sub sfântul soare…
De ai puterea într-o noapte,
Când glasul se preface-n șoapte,
Tu dealu-acela-n depărtare
Din fața muntelui cu sare,
Doar singur, prin a ta tărie
Și fără sprijin ea să fie,
Să-l ari cu plugul până-n zori,
Când roua cade peste flori,
Din hățuri am să-i las pe-ai tăi…
Și mari și mici și buni și răi.

De nu, în moarte te cobori,
Dar nu fărʼ de însoțitori
Ci cu trei sute de feciori.
Frumoși ca zvelții căpriori.
Da, cu trei sute de flăcăi!
Toți căsăpiți de-ai mei călăi!”

”Ar dealul cela, împărate!
Îl ar cu râvnă cât se poate!”
Strigă aprins spre el țăranul,
De se-ngrozi curtea și hanul.

”Ar dealul singur și de mor
Și nu-ntr-o noapte ți-l dobor,
Din noapte ia-mi o jumătate,
Îl ar pe brânci, îl ar pe coate
Îl ar cu dor, îl ar cu spor,
Îl ar tot dealul roditor.

Ar dealul singur, ai să vezi,
O lună dă-mi ș-ai să mă crezi,
O lună doar și dealul mare
Îl ar sub muntele cu sare.”

Ori mândrul han ușor zâmbi
Și cu vrăjmașu-i se tocmi,
Spre poart-apoi cei doi pășiră
Când stelele pe cer ieșiră.
Plecă țăranul pe-al său drum,
Spre satu-i învelit cu fum.

2.
A curs grăbit timpul rămas,
Sorocul vremii, fără glas,
Din zi în zi se împlini
Și așteptarea risipi.

Când într-o noapte, caldă, lină,
Urcând pe cer o lună plină,
Rotundă, mare, de-alabastru,
Pe cerul înstelat, măiastru,
Căzu o liniște ciudată,
Întinsă peste lumea toată,
Apoi cutremurând prin vale,
Alunecând pe piatra moale,
Un scârțâit de roți de fier
Și-un tropot se lovi de cer.

Căci ia, țăranul-ncet venea,
Ca valul mării de mugea,
Pe drumuri el urnind un roi,
Cu pluguri sute și mulți boi,
Căci într-o lună întregită,
Trecuse țara ca prin sită,
Umblă prin sate și vorbi,
El pe țărani îi lămuri,
Să-i dea acolo ascultare,
Și boii toți și multe care
Pe toate-n lațuri să le prindă
Și dealul mare să-l cuprindă.

Și-așa cu ele-ntr-o strânsoare,
Să taie dealu-ntr-o mișcare,
Să-l taie-n multe brazde vii,
Cu boii ceia, două mii.
Și-a dus cortegiul mugitor,
Tot pus la poala munților.

El plug cu plug frumos legă
Și boii-n jug îi fluieră
Mânându-i înșirați spre vale,
Dar să-i clintească nu fu cale,
Căci boii ceia ne-nvățați
Să dea la plug cu-atâția frați
Nepricepuți ei înlemniră,
Ba nici un pas nu se clintiră.

Și tare blestemă țăranul,
Cât să-i ajungă pe tot anul
Din biciul lui plesni de vai,
Dar boii se uitau niznai.

Trecu așa un ceas spurcat,
Țăranul mut și asudat
Trăgea și împingea de ei,
Dar parcă erau prinși cu clei.

Pe om necazu-l năpădi
Dar nu cedă, nu șovăi,
Și cum se face-ntr-o poveste,
Când răul tot mai mare este,
Iată că vine-o alinare,
Ce nechemată parc-apare.

Țăranul nostru mult striga,
Văzduhul tot cutremura,
Și-așa din ceruri îl văzu,
Preasfânta lună și-l plăcu,
Ea îl privi cum se zbătea
Cum colo-n dâmb el blestema,
Cu gândul doar la liberate,
Pentru el și-ale sale sate.

Și-o-nduioșă cât fu de-aprins
Ea patimă pe om a prins,
Ce dârz și tare asudat,
Era și chipeș și bărbat.
Porni dar ea dintr-un castel,
Veni spre sat, veni spre el
Și codrii toți ea-i scutură
De-a ei făptura fremătă.

Năuc, țăranul tresări,
Căci noaptea-ntreagă colcăi,
Și-oglinzi de ochi roșii-verzui,
Sclipeau acum în jurul lui,
Și fiare multe se porniră
Mistreții aprig grohăiră
Și huhurezii lung țipară,
Urlară urșii, lupii-urlară.

Iară când toate le simțiră
Că-n preajma atunci lor veniră
Legați la plug pe lângă drum
Săltat-au boii toți și: bum!…
Pământul reavăn apăsară,
De frica dinților de fiară.

Fugiră, plugurile grele
Le-au tras cu pietre stând pe ele
Și au gonit pe deal în jos,
Brăzdând ogor întins, mănos,
Căci tare fură-nspăimântați
Masculii ceia-ncornorați,
Și prin negura ceea deasă,
Trăgeau de zor gonind spre casă.

Așa ară atunci țăranul
Cu boii lui deodată lanul,
Lăsând pe culmea de sub munte,
Cu plugurile-acelea multe,
Fâșii prin glod nenumărate,
Adânci și drepte, despicate,
Dar nu trecu o-ntreagă noapte,
Să facă el acele fapte,
Vă jur că fără doar și poate
Pierdu din noapte-o jumătate.

Și cum veniră iarăși zorii,
De vesele cântau prigorii
Și mierle ciripeau mărunte,
Fu omul la palat pe punte,
De mi-l trezi pe han la șase.
Dar hanul ia, de el uitase,
Căci îl crezu țăran smintit,
Apoi, încet, și-a amintit.

Când însă se uită în zare,
Scrutând frumoasa depărtare,
Sub soare, dealul, tot lucrat,
Ședea de brazde zgâriat
Și omul cela-n fața lui,
Cerea-mplinirea târgului.

Privind mereu spre deal, mirat,
Hanul apoi s-a mâniat,
Tocmelii lor se-mpotrivi,
Pe om cercă a-l ispiti
Cu aur, dar nici că-l clinti.

Apoi scoțând un paloș lat,
La el se repezi-nciudat
Și-n pântec lama i-o roti,
Dar omul cela nu muri!

Căci ia, de dragul izbăvirii,
A biruit el legea firii
Și moartea astfel nimici,
De crudul han înmărmuri
Și-uimit de-această întâmplare
Îngenunche dar, hanul mare,
Cerând țăranului cu boi,
Cruțare și plângând apoi,
Cerși el sfântă îndurare,
Căci în miracol stă iertare.

Bunul țăran, nevătămat,
Pe han atunci l-a dezlegat
El îndemnându-l cu răbdare
Să-și strângă avuția mare,
Lăsând în urmă văi și dealuri
Și apele curgând în valuri,
Lăsând și munții plini de sare,
Să plece-n lume spre-altă zare.

Învins dar hanul ascultă,
Pe-ai săi barbari el îi luă,
Ei din castelul gol plecară
Și pe țărani îi dejugară…

Apoi hotarul se-ntremă,
De ce-a fost rău se vindecă,
Țăranii împăcați trăiră
Pământul iarăși și-l munciră,
În țara ceea îngrijită,
Bogată, largă, înverzită,
Și-Ardeal de ei atunci numită.

EPILOG

Cântarea ceasta-a-fost visată
Și scrisă-apoi și recitată,
Iar de vă place ce-am rostit
Ori de vi-e drag ce ați citit,
De mine să vă amintiți
Și doar de bine să vorbiți.
Acum povestea-o pun în cui
Și-n pat cu mâțele mă sui,
Căci iată noaptea vine iară,
S-aveți cu toții-o bună seară!

 

Despre Mihai Șteț

Român emigrat în Londra și ajuns la frumoasa vârstă de 36 de ani, Mihai Șteț s-a născut în Baia Mare și a absolvit cursurile Facultății de Filosofie a Universității Babeş-Bolyai din Cluj în 2005, iar ulterior a obținut specializarea de  tehnician dentar la Universitatea de Medicină și Farmacie „Iuliu Hațieganu”.

Legenda Ardealului, poem cu influențe istorice și folclorice, face parte din volumul intitulat Cântecele vrăjitorului, care conține 12 asemenea povești, ce se doresc a fi reinterpretări ale miturilor arhaice fondatoare românești. În volumul pe care îl construiește, Mihai Șteț împrumută scrierilor sale acele aspecte spirituale inerente spiritului ardelenesc, dar și influențele culturale ale civilizației greco-romane și, ulterior, bizantine, precum și cele pe care civilizația Europei Centrale le-a avut implicit asupra spațiului românesc. De asemenea, în acest volum ce așteaptă să vadă lumina tiparului, autorul învăluie în alură de poveste: bucurii și suferințe, dorințe și speranțe, pasiuni și credințe, încercând să ocolească dificultățile și inechitatea unui prezent ambiguu.

Foto deschidere: Tablou semnat de către Nicolae Grigorescu

„Dragă Cuță”, „Momoți dragă” și alte asemenea dezmierdări folosește Mihai Eminescu în corespondența cu Veronica Micle, cea pe care o consideră sursa sa de inspirație și de emoție. În episodul de astăzi al seriei dedicate corespondenței celebre din cultura autohtonă, Matricea Românească vă dezvăluie o epistolă specială, în care marele poet o invită pe Micle la o conviețuire modestă, dar fericită în Bucureşti. 

Se știe că scrisorile sunt de fapt așteptări introduse în plic, speranțe puse între file. Ele definesc ideile și visele unei persoane, modelate în rânduri care își iau zborul în cele mai îndepărtate colțuri ale lumii. Iar dacă aceste epistole sunt adresate persoanei iubite, sufletului – pereche, ele poartă pe pagini nu doar cuvinte, ci și lacrimi.

Așa precum v-am obișnuit în episoadele anterioare, continuăm cu o deosebită plăcere analiza unor scrisori celebre, parte fie a unui roman epistolar închegat, fie a unui frecvent schimb amical. În prezentul material, am decis să scoatem la lumină o nouă epistolă scrisă de către Mihai Eminescu pentru Veronica Micle, cuplul shakespearian al literaturii române.

De astă dată, privirile noastre s-au oprit asupra unei misive datate 4 august 1882, epistolă care transmite o disperare, o tristețe latentă, o resemnare în fața unei inevitabile cerți sau poate chiar despărțiri. Mihai Eminescu, poet al tuturor românilor, dar și om înainte de toate, își redă neputințele, spunând despre sine că: „un bărbat care n-are temperamentul necesar pentru a se sinucide, precum se vede că nu-l am eu, se distruge lucrând, necăjindu-se pe lucruri care nu-l privesc – dar se distruge”.

Nefericitul poet Eminescu își face procese de conștiință, frământat de incertitudinile și de îndoielile sale, spunând: „M-am înșelat pentru prezent, Nică, și nici nu știu dacă nu m-am înșelat pentru viitor”. Mihai Eminescu leagă aceste conflicte interioare și de problemele existente în România acelor vremuri, notând: „E cu putință în România de-a găsi o ocupație independentă, e putință a trăi  cu condeiul făcând știință sau literatură?…

Nici de această dată, Veronica Micle nu îi răspunde sau cel puțin istoricii literari nu consemnează vreo epistolă în care aceasta i-ar ostoi păsul geniului.

În doi, la Bucureşti

În aceeași scrisoare, marele poet al tuturor românilor, Mihai Eminescu îi propune iubitei sale o mutare în Bucureşti, punându-i o întrebare din care se întrevăd cele mai sensibile și tandre preocupațiuni: „Vrei să trăim împreună très modestement, dar foarte fericiți totodată?”.

Această epistolă, impregnată de inegalabilul stil eminescian, este încă o mostră de galanterie, de respect față de Veronica Micle, dar și o spovedanie lăuntrică, o încercare în plus de a se face auzit în fața propriei sale nefericiri:

Draga mea Nică,

Om sunt și eu și înțeleg că starea ta trebuie să fie nesuferită. Un bărbat care n-are temperamentul necesar pentru a se sinucide, precum se vede că nu-l am eu, se distruge lucrând, necăjindu-se pe lucruri care nu-l privesc – dar se distruge. Cu toată boala, cu toată mizeria în care sunt, cu toată durerea că singura mea fericire nu-i lângă mine, vegetez și mă chinuiesc și numai speranța de-a ajunge odată împreună îmi dă oarecare curaj… Pe tine te-nțeleg. Tu ești osândită a-ți petrece zilele cu gândurile tale, ai mult mai mult timp de-a te concentra. În adevăr, Nică dragă, singura vină care-mi roade conștiința și singura care am comis-o este că te-am atras în cercul mizeriei și al suferințelor mele, că mi-am închipuit că chiar un om ca mine are dreptul de a spera fericire în lume.

M-am înșelat pentru prezent, Nică, și nici nu știu dacă nu m-am înșelat pentru viitor. Dar spune tu singură, ce să fac? E cu putință în România de-a găsi o ocupație independentă, e putință a trăi cu condeiul făcând știință sau literatură, e în fine cu putință să mă umilesc la oamenii de azi să le cer un post – ca Bădescu ori ca alții? Tu mi-ai promis că la toamnă ai să fii în stare să vii la Bucureşti. Mai vrei s-o faci? Vrei să trăim împreună très modestement, dar foarte fericiți totodată? Să sper că la toamnă se vor schimba lucrurile, și voi putea veni la Iași? Nu îndrăznesc s-o sper, căci fericirea ar fi mai mare decât o merit, de cum o aștept.

Tu zici că m-a[u] plictisit scrisorile tale. Nu m-a[u] plictisit și-mi sunt pururea dragi. Le citesc totdeuna și le recitesc, numai prea adese sunt atât de obosit încât nu voi să-ți scriu în momentul în care le primesc pentru ca să nu iei oboseala mea drept rea dispoziție, să nu tălmăcești, tu tălmăcitoarea sistematică și cititoarea printre șiruri – un alt înțeles în ceea ce-ți scriu decât cum gândesc și simt eu.

Dragul meu Moț, nu te supăra, mai ales dacă poți să nu te superi. Crede că oricând, nu lipsa de voință, ci lipsa de putere e singurul meu defect.

Te sărut din toată inima, îți sărut picioarele, mica mea madonă, și crede-mă, dacă poți. Știu că e greu, pentru că în genere suferința e grea, știu că urâtul tău e incomparabil mai mare decât al meu, dar, Nică, așa e din nenorocire, așa sunt toate și numai timpul le poate goni.

Te sărut, Moți, și te rog să nu fii mânioasă pe

Emin

4 august 1882

 

Documentarea a fost efectuată în baza volumului „Dulcea mea Doamnă / Eminul meu iubit”, culegere epistolară îngrijită de Christina Zarifopol – Illias, apărută la Editura Polirom, anul 2000, parte a colecţiei Bibliotecii „Mihai Eminescu” a Bulboacă şi Asociaţii SCA.

Continuăm periplul istoric al unui gen literar de anvergură, fabula românească, supunându-vă atenției viața și activitatea lui Gheorghe Asachi, un promotor convins al culturii și omul care a fondat prima instituție de învățământ superior din Moldova, la Iaşi, precum și primul ziar românesc cu valențe politico-literare, „Albina Românească”.

Evoluția fabulei românești, așa cum am transpus-o în episoadele anterioare, a stat sub influența celor mai diverse și mai interesante personalități, care și-au lăsat o amprentă sesizabilă asupra patrimoniului fabulistic românesc. În prezentul episod, Matricea Românească îl aduce în vizorul cititorilor săi pe renumitul poet, prozator, dramaturg și îndrumător cultural Gheorghe Asachi.

Se știe despre el că s-a născut în ținutul Herței, actuala Ucraină, la 1/12 martie 1788. A studiat la Lemberg, Viena și Roma, de unde s-a întors cu viziuni clare asupra progresului necesar în domeniul cultural și educațional, pe pământul românesc. De aceea, la momentul reîntoarcerii în Patrie, se dedică cu abnegație unor intense activități culturale. Precursor al Revoluției Pașoptiste inclusiv în domeniul literar, Gheorghe Asachi s-a numărat printre întemeietorii nuvelei istorice, reușind să salveze și să recupereze de la Lemberg, din Polonia, unde studiase în tinerețe, manuscrisul Țiganiadei, epopeea bufă a lui Ion Budai-Deleanu.

Activitatea sa prolifică a atras o vastă implicare în domeniul reformării studiilor liceale și academice, astfel că Gheorghe Asachi s-a numărat printre întemeietorii Academiei Mihăilene, prima instituție de învățământ superior din Moldova (1835 – 1847), inaugurată la Iași sub domnia lui Mihail Sturdza. În aceeași ordine de idei, Gheorghe Asachi a înființat învățământul liceal și superior în limba română, a organizat primele spectacole de teatru și a fondat primul ziar românesc din Moldova, Albina Românească la 1829. Lui îi datorăm și organizarea Conservatorului filarmonic-dramatic (1836) din Iași.

Academia Mihăileană, prima instituție de învățământ superior din Moldova, întemeiată de către Gheorghe Asachi la 1834, în capitala de atunci a Moldovei

Academia Mihăileană, prima instituție de învățământ superior din Moldova, întemeiată de către Gheorghe Asachi la 1834, în capitala de atunci a Moldovei. Foto: pinterest.com

Se observă, din spiritul muncii sale, cu cât devotament și pe ce loc poziționează Asachi creația și cultura. Atunci, de ce, este el considerat contrarevoluționar? Deoarece nu se prezenta drept un adept al schimbărilor survenite după Revoluția pașoptistă, iar Unirea Principatelor de la 1859 l-a prins pe baricadele oponenților. Probabil această reacție de aversiune se datora vârstei înaintate și de ce nu, conservatorismului societății în care viețuise – lucru care poate părea ciudat, în contextul reformelor întreprinse de către Gheorghe Asachi.

Unele voci afirmă că Gheorghe Asachi – scriitorul este mai puțin relevant decât Gheorghe Asachi – promotorul cultural, chiar dacă spiritul său clasic, format la „școala” autorilor clasici greci și latini, dar și francezi, a dus la apariția unor nuvele istorice de anvergură, a unor meditații lirice, precum și a unor fabule ce au marcat fabula românească de epocă.

Primul ziar românesc din Moldova, publicația politico - literară „Albina românească”, a fost redactat și tipărit sub conducerea lui Gheorghe Asachi la Iaşi, în 1829

Primul ziar românesc din Moldova, publicația politico – literară „Albina românească”, a fost redactat și tipărit sub conducerea lui Gheorghe Asachi la Iaşi, în 1829. Sursă foto: tiparituriromanesti.wordpress.com

Și la Gheorghe Asachi, ca și în cazul lui Dimitrie Țichindeal, se resimt motivele identificate din opera lui Esop, cu diferența că Asachi a versificat fabula românească, procedeu datorat, probabil, naturii sale de poet. De altfel, Asachi renunță la explicita morală enunțată la final, în favoarea unei lecții implicite, care poate fi dedusă de fiecare cititor în parte, cu nuanțele de rigoare:

Broasca și boul

Broasca mică cât un ou
A văzut păscând un bou,
Și, mirându-se prea tare
De-o făptură atât de mare,
Cugeta c-ar fi noroc
Și-a familiei laudă, dacă
Ar putea să se prefacă
Din mic mare dobitoc!
Deci de-ambiție se-aprinde
Mereu s-umflă, se întinde
Și-apoi zice: – Surioară,
Nu-s ca boul bunăoară?
Dar aceasta i-a zis: Ba!
Broasc-urmând a se umfla,
Zis-a iar: ia vezi, lelică?
– Soro-ți spun că ești tot mică!
Oare-acuma l-am ajuns
– Încă nu, i s-a răspuns.
Broasc-atunci s-a mai umflat,
Așa, încât a crăpat.

Vrea, ca broasca mititică,
Pe mai mari cel mic s-ajungă,
Tot se umflă, se ridică,
Făr’ a-și cere stat la pungă.
De mii planuri îngâmfat,
Casa-și schimbă în palat,
Și pe-a sa femeie-n damă.
Vrând apoi a mai întinde,
Creditorul pe-a lui seamă
Toate, păn’ și cinstea-i vinde.

În volumul său „Fabule”, de la 1836, se regăsesc și motive inedite, nepreluate din patrimoniul universal, ci adaptate realităților existente în acea epocă, iar acest lucru îl înscrie, de fapt și de drept, pe Gheorghe Asachi, între părinții și dezvoltatorii unei specii deosebite, fabula românească, pe lângă meritul unic de a fi întemeiat prima instituție de învățământ superior din Moldova (Iași), dar și de a fi creat primul ziar românesc din regiune.

View this post on Instagram

În prezentul obscur pe care îl traversăm și în aceste momente când adevărul iese cu greu la suprafață din noianul unor interese meschine, a venit timpul să ne reîntoarcem la origini, în căutarea unei înțelepciuni mereu actuale. În curând pe www.matricea.ro, o nouă serie, dedicată istoriei și evoluției fabulei românești, în care ne dorim să reamintim cei mai importanți și prolifici autori de gen ai spațiului românesc. În imagine, volumul "Antologia fabulei românești", ediție îngrijită de Adrian Săvoiu și apărută la Editura Art în 2017, parte a colecției Bibliotecii "Mihai Eminescu" a Bulboacă și Asociații SCA. #fabularomânească #istorie #moştenire #morală #virtute #cultură #MatriceaRomânească

A post shared by Matricea Romaneasca (@matricearomaneasca) on

Documentarea a fost efectuată în baza volumului „Antologia fabulei românești”, ediție îngrijită de Adrian Săvoiu și apărută la Editura Art, 2017, parte a colecţiei Bibliotecii „Mihai Eminescu” a Bulboacă şi Asociaţii SCA.

Foto deschidere: montaj după trilulilu.ro și tiparituriromanesti.wordpress.com

În continuarea seriei dedicate corespondenței clasicilor culturii românești, Matricea Românească publică o epistolă despre România, semnată de către Emil Cioran și adresată lui Mircea Eliade, la 1935, schimb memorabil de filosofie românească.

Supranumit în epocă „filosof al disperării”, Emil Cioran (1911 – 1995) se înscrie în pleiada celor mai mari gânditori ai României și reprezentanți ai curentului de filosofie românească, alături de Constantin Noica și Mircea Eliade, cei care ne-au lăsat drept moștenire aserțiuni de valoare pe marginea existenței și a valorilor noastre naționale.

Cine nu aspiră la glorie între oameni, pentru a avea mai mult drept să îi disprețuiască, mi se pare cea mai demnă de disprețuit dintre ființe

Vede lumina zilei în localitatea Rășinari, Sibiu, în data de 8 aprilie 1911, în familia protopopului ortodox Emilian Cioran și a soției sale Elvira. Își urmează studiile la liceul „Gheorghe Lazăr” din Sibiu, iar la 17 ani intră în mediul academic, studiind filosofie la Universitatea din București. Printre colegii săi de cursuri se numărau Mircea Eliade și Constantin Noica, iar printre pedagogii cu care a muncit figurau Tudor Vianu și Nae Ionescu.

Se spunea despre el că era un ipohondric, căruia îi plăcea și nu prea să studieze, căci așa cum nota: „filosofia nu trebuie învățată, ci trebuie judecată”. Publică prima sa carte, „Pe culmile disperării” în 1934, în România, volumul fiind distins cu Premiul Comisiei pentru premierea scriitorilor tineri needitați și Premiul Tinerilor Scriitori Români. La inverba vârstă de doar 23 de ani, Emil Cioran se alătură nevoii colective, care bântuia pe atunci rațiunea tinerei generații, de trezire spirituală, de revigorare a valorilor demult amorțite. În vâltoarea acelei fierbințeli tinerești, Emil Cioran s-a apropiat de un extremism de dreapta, rămânând însă doar simpatizant al Mișcării Legionare.

Eu nu știu de câte ori nu sunt naționalist. Iubesc totuși o patrie fiindcă lumea nu-mi este una

În 1933, pleacă cu o bursă de studii la Berlin, iar nimerind în plină ascensiune a lui Hitler pe arena politică, se declară la un moment dat, admirator al Führer-ului. Va ajunge, la maturitate, să repudieze această poziție drept o frivolitate imatură.

Ceva din firea sa îl făcea potrivnic cu mișcarea României de ansamblu, iată de ce pleacă în 1937 în Franța, grație unei burse din partea Institutului Francez din București. Deși mai revine încă o dată în țară, după finalizarea studiilor, Emil Cioran decide să se autoexileze și se stabilește definitiv, începând cu anul 1941, în Paris, publicând doar în limba franceză.

Emil Cioran, spovedanie în epistolă

Revenind la perioada tinereții sale febrile, observăm că Emil Cioran dădea preferință corespondenței, notând despre ea: „Conversație cu un absent, scrisoarea este un eveniment major al singurătății. Adevărul despre un autor este de căutat mai degrabă în corespondența decât în opera sa”.

Emil Cioran, un gânditor prolific al filosofiei românești, confidentul lui Mircea Eliade

Emil Cioran, un gânditor prolific al filosofiei românești, confidentul lui Mircea Eliade. Foto: wikipedia.com

O epistolă adresată lui Mircea Eliade și datată 9 decembrie 1935, perioadă în care Emil Cioran se afla încă în România, la Sibiu, poartă marca stărilor și frământărilor sale juvenile. Aceasta este o variație a unui monolog despre co-existență, regăsirea Sinelui și naționalismul românesc. Zbuciumul lui Emil Cioran, încorporat în această epistolă, fluctuează între o apatie față de viața politică și o dezinvoltură duioasă față de Patrie, despre care scrie: „Eu nu știu de câte ori nu sunt naționalist. Iubesc totuși o patrie fiindcă lumea nu-mi este una”.

Misiva poartă o doză de tristețe și de resemnare în fața problemelor, pe care le resimțea România interbelică, ca și fiul ei, Emil Cioran:

Dragă Mircea,

Rândurile tale m-au dezmeticit din imbecilitatea în care trăiam de mai bine de o lună. De când am intrat în armată n-am mai citit nimic, iar gândurile le-am înlocuit cu disprețul de lume. Cinci ore din zi le petrec în grajd, iar restul fac instrucție, așa încât statul a reușit să mă fure mie însumi. Mi-ar fi imposibil să mai scriu un articol militarist și, deși mi-e imposibil să devin pacifist, nu mi-e rușine s-o mărturisesc în cazul unei conversiuni. De când am înțeles definitiv că forța este substanța istoriei, am început să apreciez sfinții. Dacă scoți armata din istorie nu mai rămâne decât gloria cerească, rezultată dintr-o rătăcire divină a omului.

Cine nu aspiră la glorie între oameni, pentru a avea mai mult drept să îi disprețuiască, mi se pare cea mai demnă de disprețuit dintre ființe.

Am renunțat definitiv să iau parte activă la viața politică. Deși am impresia că înțeleg destul de bine politica, m-ar durea să mă știu condamnat la o celebritate exterioară, o viață întreagă, și apoi nici unei valori politice nu-i acord asentimentul meu ultim. Formula mea pentru lucrurile politice este aceasta: a lupta sincer pentru lucruri în care nu cred. Deosebirea între mine și naționaliștii noștri este așa de mare, încât activitatea mea nu i-ar putea decât zăpăci. Eu n-am comun cu naționaliștii decât interesul pentru România. Cum îți poți închipui că se poate schimba o mentalitate reacționară? Din partea-mi nu sunt așa de revoltat că politica recunoaște în partizanat totdeauna o valoare preferabilă alteia, dar sunt nemângâiat că valorile politice care se cultivă la noi n-au nici măcar dimensiunea unui moment istoric. De ce te impresionează reproșurile ce ți se fac de naționaliști? De mult mi-am dat seama că orgoliul nu-ți este la nivelul valorii tale. În locul tău, n-aș accepta nici un fel de obiecție de la nimeni. Articolele tale despre România sunt un document naționalist care îți dă anumite drepturi și justifică multe pretenții. A îndrăzni să vorbești despre „România în eternitate” echivalează cu un mare gest politic. Să ai curajul să vorbești de veșnicie la o țară care n-a cunoscut mângâierile timpului. Hotărât lucru, tu nu ești destul de orgolios. Păcatul meu este de a ști în fiecare moment că trăiesc în România. Tu ai refugiul Asiei, eu numai al Occidentului. Dar ca român, nu pot fi în Occident decât ratat, iar în România numai pesimist.

Naționaliștii noștri trebuiau să-ți arate atâta recunoștință încât să te fi exasperat recunoștința lor. Eu nu știu de câte ori nu sunt naționalist. Iubesc totuși o patrie fiindcă lumea nu-mi este una. Refuzul lumii este de esență religioasă și orice tristețe este superficială dacă nu e religioasă. I-am scris odată Soranei (n.r. Sorana Țopa, actriță, mărul discordiei dintre Eliade și Cioran) că dacă n-ar exista religie și muzică, m-aș face paznic de bordel.

Și eu simt nevoia unei contemplații absolute, deși știu că nu pot pretinde decât amăgiri și că de esențe n-am nevoie, ai avut mare dreptate când spuneai că sunt ambivalent. Cu adevărat, nu mă pot lega de nimic fără să fac o concesiune ce anulează atașare.

Aștept cu nerăbdare romanul tău (n.r. Este vorba de volumul „Huliganii”, semnat de către Mircea Eliade). Va fi întâia carte ce o voi citi în vacanță, scăpat de mizeria actuală.

După sărbători voi trece la un birou sau la O. N. E. F (n.r. Organizația Națională de Educație Fizică) din Sibiu. Deși am toate promisiunile, în cazul unei dificultăți te voi ruga la timp ca să intervii prin generalul Economu.

Multe salutări afectuoase Ninei (n.r. Nina Mareș, prima soție a lui Mircea Eliade. A murit la Lisabona în 1944).

Am luat act de invitație,

Te îmbrățișează,

Emil Cioran

 

Documentarea a fost efectuată în baza volumului „Scrisori către cei de-acasă”, culegere epistolară semnată de către Emil Cioran, apărută la Editura Humanitas, anul 1995, parte a colecţiei Bibliotecii „Mihai Eminescu” a Bulboacă şi Asociaţii SCA.

Matricea Românească duce mai departe seria dedicată fabulei românești cu o istorie literară despre Dimitrie Ţichindeal, pionier al genului literar din Banat, cel care a transformat fabula din spațiul nostru cultural și a fondat prima şcoală pedagogică românească.

Așa cum vă spuneam în episodul anterior, fabula românească a fost concepută ca rezultat al împrumutării valorilor din patrimoniul literar al umanității, căci ne aflăm cu toții sub auspiciile unei culturi universale, cu unele mici diferențe de percepție. Răsfirând acel fir al Ariadnei care ne va purta în labirintul încâlcit numit istorie literară, ajungem să descoperim unul dintre pionerii fabulei românești, în persoana lui Dimitrie Țichindeal (1775 – 1818).

Acesta a văzut lumina zilei în anul 1775 (an în care Bucovina era anexată de către Habsburgi), într-un sat modest din Banat, numit Becicherecu (sau, Becicherecul) Mic, comunitate cu interferențe profunde din culturile sârbă și germană. S-a născut în familia preotului Zaharia, și așa cum dictau vremurile, a făcut școală la instituțiile sârbești din satul natal și din Timișoara, acolo unde s-a familiarizat cu limbile sârbă și germană. Alege să urmeze cariera de profesor, devenind dascăl la Belinț și Beregsău, ultimul, loc în care începe să iubească tot mai intens această ocupație. Dar, așa cum se cuvenea și era dictat de cutumele epocii, acesta merge și pe urmele tatălui, terminând și Seminarul Teologic din Timișoara, la 1802.

În virtutea stării politice a românilor, asupriți în drepturile lor, și a influențelor resimțite în Ardeal, Dimitrie Țichindeal ajunge să facă un pas temerar pentru acele timpuri, întemeind la 1812 prima școală pedagogică românească, numită Preparandă, care a reprezentat și o inovație europeană, depășind cu doar doi ani apariția primei școli de acest profil, din Strasbourg. Munca asiduă pe care a întreprins-o a avut drept rezultat întemeierea primului așezământ educațional de profil, numit „o shoală preparandă sau pedagoghicească a nației românești”.

Dimitrie Ţichindeal, omul care a transformat fabula românească și a fondat prima școală pedagogică românească, în anul 1812

Dimitrie Ţichindeal, omul care a transformat fabula românească și a fondat prima școală pedagogică românească, în anul 1812. Foto: ziarullumina.ro

Grație caracterului muncii sale, acesta îmbrățișează frumusețea genului de fabulă românească, traducând în mare parte operele lui Esop, dar nu oricare, ci pe cele care aveau un caracter special, de învățătură. În 1814, publică la Buda „Filosoficești și politicești prin fabule moralnice învățături. Acum întâia oară culese și într-acest chip pe limbă românească întocmite…”, culegere care însumează toate fabulele traduse din opera lui Dositej Obradović, un mare autor sârb de influență iluministă.

Fabula românească adusă de către Dimitrie Țichindeal, în paginile culegerii sale, a purtat spiritul unor lecții rostite de la pupitrul pedagogic, iar unele dintre ele chiar aveau indicate la final cuvântul „învățătură” în loc de obișnuitul termen de „morală”. Observăm, din textele sale, că Țichindeal pune accent pe combaterea nedreptății, pe surparea unei inechități de secole, prin aceasta atrăgând atenția, de ce nu, și asupra stării locului de baștină în care a trăit, aflat în acea perioadă sub dominația austriacă:

Un câne vânătoriu bătrân și fără de dinți nu putea ca în vremea tinerețelor sale să vâneză, nici să prindă, nici să țină bine, fiindcă era fără dinți, și pentru aceia vânătoriul adeseori îl bătea, până ce au început acesta odată a-i grăi:

-Tiranule, nemulțămitorule oame! Ce mă bați fără de nicio dreptate? Pentru ce nu-ți aduci aminte de slujba mea și de credința cea dintâiu. Că eu tocma aceia voie și osârdie am și acuma. Ma ce voiu face acuma când n-am nici puterea cea dintâiu nici dinții!

Învățătură. Și aceasta iaste înpotriva nemulțămirei cei rele, care uită facerile de bine cele trecute și nu știe osebi cele ce se pot dintru cele ce nu se pot. Acestor răotăți numai anima cea rea și cu totul nătrăbuită iaste supusă și plecată, nu cea bună și fără de răotate.

În același 1814, odată cu apariția culegerii sale de fabule, Dimitrie Țichindeal este revocat din funcția de profesor, deoarece se afla, împreună cu Moise Nicoară și C. Diaconovici-Loga (colegi pedagogi), în fruntea unei acțiuni pentru numirea unui episcop român la Arad, care ar fi putut sprijini revendicările naționale ale românilor și organiza viața culturală în Banat. Autoritățile îi confiscă fabulele, sub acuzația că s-ar fi ridicat contra regimului.

Ajunge astfel în postura unui exilat, condamnat să stea departe de profesiunea care îi era sortită și de munca ce îl definea. Se retrage în satul natal și, la vârsta de doar 43 de ani, se stinge. Cauzele morții sale rămân un mister până în prezent, deoarece arhivele spitalului de caritate al Ordinului catolic misericordian din Timișoara au ars.

Cu toate acestea, Dimitrie Țichindeal a rămas înscris, în panteonul literaturii române, drept „Cichindeal gură de aur”, nota bene! primul invocat de către Mihai Eminescu în poezia sa „Epigonii”, dar și în postura celui care a fondat prima școală pedagogică românească, instituție didactică de importanță majoră pentru dezvoltarea sustenabilă a culturii noastre. În semn de respect și omagiu pentru acest părinte al literaturii române, localitatea unde acesta s-a născut i-a purtat numele, între 1920-1925.

View this post on Instagram

În prezentul obscur pe care îl traversăm și în aceste momente când adevărul iese cu greu la suprafață din noianul unor interese meschine, a venit timpul să ne reîntoarcem la origini, în căutarea unei înțelepciuni mereu actuale. În curând pe www.matricea.ro, o nouă serie, dedicată istoriei și evoluției fabulei românești, în care ne dorim să reamintim cei mai importanți și prolifici autori de gen ai spațiului românesc. În imagine, volumul "Antologia fabulei românești", ediție îngrijită de Adrian Săvoiu și apărută la Editura Art în 2017, parte a colecției Bibliotecii "Mihai Eminescu" a Bulboacă și Asociații SCA. #fabularomânească #istorie #moştenire #morală #virtute #cultură #MatriceaRomânească

A post shared by Matricea Romaneasca (@matricearomaneasca) on

Documentarea a fost efectuată în baza volumului „Antologia fabulei românești”, ediție îngrijită de Adrian Săvoiu și apărută la Editura Art, 2017, parte a colecţiei Bibliotecii „Mihai Eminescu” a Bulboacă şi Asociaţii SCA.

Matricea Românească publică, în cadrul unei noi serii de misive ale clasicilor culturii românești, o scrisoare inedită, parte a unui roman epistolar dintre Mihai Eminescu și Veronica Micle, despre condiţia geniului în România.

Spuneţi-mi despre dânsa tot răul din lume, de vreţi să-nebunesc, că-i hetera, că-i monstru, că-i satan… o iubesc”, spunea Mihai Eminescu despre femeia dragă și percepția amorului. Cine dintre noi nu a auzit măcar odată despre celebrul cuplu Veronica Micle și Mihai Eminescu, oamenii care au iubit, suferit și trăit într-un extremism sentimental?

Dincolo de pasiunea care îi mistuia fără milă pe cei doi, s-a ascuns și o prietenie frumoasă, transpusă în câteva zeci de scrisori, devenite toate la un loc, unul dintre cele mai renumite romane epistolare, improvizate ad-hoc, ale istoriei literare. Un roman care depășește faza dulcegăriilor amoroase și conține o veritabilă cronică a simțămintelor lui Mihai Eminescu față de societate, creație și dragoste.

Se știe prea bine că sosirea geniului la București și perioada dintre 1877 – 1889 nu au fost neapărat înscrise în zodia fericirii, iar traiul în Capitală i-a deturnat echilibrul lăuntric, trezindu-i frustrările față de unele inegalități specifice acestei zone. Chiar și astăzi, după un secol, realitățile invocate de Marele Poet într-o scrisoare datată cu sfârșitul lunii mai, a anului 1882, își păstrează, cu prisosință, actualitatea și trezesc aceleași emoții furibunde în noi.

În epistola sa către „Momoțel”, Mihai Eminescu semnalează o repartiție inechitabilă a muncii, spunând: „funcționar, arendaș, advocat, iată cele trei cariere – exceptând profesura și milităria, cari amândouă sunt adevărate sărăcii”. Ca și atunci, astăzi doar o mână de meserii, ascunse în carapacea unor denumiri mai de greutate, manager sau antreprenor, dictează evoluția socială.

Indignarea lui Eminescu nu se oprește doar la acest episod, ci punctează o durere acută a omului de cultură din toate timpurile, notând în aceeași depeșă adresată Veronicăi Micle: „Cât despre artă adevărată sau știință adevărată, ele se fac în România amândouă cu pagubă, căci chiar pentru aceasta din urmă se cere un public care te apreciază, un public ce lipsește”.

Marele Poet scrie și despre himera echității sociale, concept care peste câțiva ani va alimenta în toată Europa molima revoluționară: „Cei ce le au (n.r. bogățiile, avuția, succesul) nu le merită și nu le prețuiesc cum se cuvine, cei ce le-ar prețui cum se cade nu le au, așa e cursul lumii și al norocului”.

Cu siguranță, această scrisoare este o confesiune a Sinelui, o încercare de astâmpăr a unui spirit răzvrătit, rănit de ingratitudinea societății în care viețuiește. Vizionarismul eminescian și aptitudinea lui de a discerne asupra unor probleme, valabile și astăzi, sunt doar câteva dintre caracteristicle acestei depeșe transmise către Veronica Micle. În egală măsură, misiva este încă o declarație de dependență emotivă față de iubirea vieții sale, pe umerii căreia poetul pune misiunea inspirației proprii și a entuziasmului.

Draga mea fată,

În adevăr recunosc că munca zilnică la care sunt supus e în cel mai mare grad ingrată, dar în realitate răul constant de care suferă țara este tocmai această lipsă de diversitate a ocupațiunii. Ce e de făcut în România și ce ocupație poate găsi cineva?

Nici una, dacă nu voiești a fi funcționar al statului. Pe acest din urmă teren însă ai concurența tuturor nulităților, căci în această vânătoare consistă din nenorocire viața publică la noi. Iar a lua în arendă o moșie fără capital nu se poate. La aceste două ocupațiuni e redus însă omul în țara noastră. Funcționar, arendaș și advocat, iată cele trei cariere – exceptând profesura și milităria, cari amândouă sunt adevărate sărăcii. Cât despre artă adevărată sau știință adevărată, ele se fac în România amândouă cu pagubă, nu cu câștig – deci sunt terenuri pe cari un om nu câștigă nimic; nici măcar glorie, căci chiar pentru aceasta din urmă se cere un public care te apreciază, un public ce lipsește.

Feudul și castelul nu sunt, căci altfel am vorbi atunci. Cei ce le au nu le merită și nu le prețuiesc cum se cuvine, cei ce le-ar prețui cum se cade nu le au – așa e cursul lumii și al norocului.

Dar cine s-ar uita la toate astea, n-ar mai scăpa de gânduri negre. Destul sunt și câte avem, câte ni le impune (?) vremea și piedicile câte există.

Te sărut, Momoțelule, de multe, multe ori, cu păreri de rău că nu pot nici zbura, nici nu mă pot preface în aer atmosferic ca să călătoresc împreună cu razele soarelui pân’ în fereastra ta. De când te-ai dus n-am scris un singur ver; parcă a dispărut toată inspirația și tot entuziasmul. Cel puțin șase luni de odihnă mi-ar trebui ca să-mi vin în fire, ca mașina intelectuală să devie capabilă a mai concepe ceva. Am ruginit cu totul intelectual.

Moți, te sărut cu dragoste și te rog să nu uiți pe

Emin

O scrisoare cu tentă acidă, dar care condamnă, în deplină cunoaștere a cauzei, lipsa virtuții și a meritocrației, garanții indispensabile pentru succesul funcționării unei societăți sănătoase. Prezenta depeșă, parte a unui roman epistolar impresionant, este încă o demonstrație a talentului eminescian în materie de analiză socială, revelat într-o corespondență profund personală.

Documentarea a fost efectuată în baza volumului „Dulcea mea Doamnă / Eminul meu iubit”, culegere epistolară îngrijită de Christina Zarifopol – Illias, apărută la Editura Polirom, anul 2000, parte a colecţiei Bibliotecii „Mihai Eminescu” a Bulboacă şi Asociaţii SCA.

În deschidere, ilustrație semnată de către pictorul român, Camil Ressu.

Matricea Românească lansează o nouă serie de istorie literară, cu întindere de la anticul Esop până în spațiul cultural românesc contemporan, dedicată unei bijuterii literare, numită fabulă, o mostră de morală și un veritabil pașaport valoric al popoarelor, care în timpurile tulburi pe care le traversăm devine nu doar actual, ci vital.

Poporul român este din, profunzimea memoriei colective, un dătător de inventivitate și un creator de povești cu tâlc și înțelepciune. Am crescut alimentați de seva poveștilor bunicului sfătos din Humulești, Ion Creangă, sau de sinergia imaginației lui Petre Ispirescu. Cert este că a fabula, inventând morală și temeri, ne iese cel mai bine. Poate de aceasta ne-a dat Dumnezeu pe lume  bijuteria literară, numită fabulă românească: pentru ca să ne învățăm minte prin viu grai, ironizându-ne natura animalică.

Dincolo de sintetizarea cu care ne-am obișnuit de pe băncile școlii, fabula poartă o încărcătură specială, o autenticitate care denotă parcursul evolutiv al vectorului moral sau, exprimându-ne în termeni mai concreți, este „pașaportul valoric” al unui popor. Ea este o metodă combativă, dar pașnică, oricât de bizar ar fi acest paradox, de a aduce un mesaj important unei anumite categorii sociale, fie conducătoare, fie supusă. Satira și ironia lucrărilor genului este elementul de originalitate, dar și paravanul din spatele căruia survin cele mai neașteptate și importante lecții de viață. Pentru că, așa cum spunea scriitorul englez Gilbert Keith Chesterton: „Fabula este mai istorică decât un fapt, pentru că faptul ne spune despre un om, pe când fabula spune despre un milion de oameni”.

Esop, unul dintre cei mai renumiți autori de fabulă din istoria lumii

Esop, unul dintre cei mai renumiți autori de fabulă din istoria lumii. Foto: biography.com

Evoluția acestui fenomen literar în istorie își pornește cursul din îndepărtata Mesopotamie, așternută pe mănoasele câmpii dintre râurile Tigru și Eufrat, cu circa 2000 de ani în urmă. Urmare a expedițiilor arheologice întreprinse în zonă, au fost găsite tăblițe de autori necunoscuți, conținând fabula vulpei lăudăroase sau a câinelui nepriceput, textele fiind o construcție similară proverbelor contemporane, dar fără o morală explicită.

Tracul Esop, omul care a făcut din fabulă o «vedetă» literară

Știați că primele forme scrise, atestate istoric drept fabule și datate înainte de secolul al VII-lea î. Hr., circulau în Orient și au fost atribuite indianului Bidpay, lucrările sale fiind compuse în sanscrită și ulterior traduse în arabă? Dar revoluția, dacă acest termen este potrivit, construcțiilor fabulistice a fost dictată de muncile lui Esop (sec. VI î. HR.), sclav trac sau frigian, originea sa rămânând necunoscută umanității. Acesta merge pe varianta în proză a fabulei, iar istoriile sale au la sfârșit enunțată morală, devenind astfel un fel de „pilulă morală” cu acțiune imediată:

Chiar dacă între Esop și societatea modernă sunt secole depărtare, fabulele lui sunt la fel de actuale și astăzi, iar eforturile sale au ajuns să lase o amprentă și în dezvoltarea fabulei atât în spațiul universal, cât și în spațiul românesc. Iată câteva dintre transformările și evenimentele inedite ce au dus fabula până la forma pe care o cunoaștem astăzi:

  • Romanii au împrumutat, prin intermediul lui Avian, cel mai mare fabulist roman, patrimoniul esopian, acesta publicându-și  în secolul I d. Hr. opera cu titlul Fabule esopice;
  • Fabula a fost analizată și de protestantul Martin Luther, cel care în secolul al XVI-lea spunea despre această specie literară că permite, grație caracterului său alegoric, spunerea de către animale a unor adevăruri ce nu sunt auzite cu plăcere de către oameni.
  • Anii 1668 – 1694 sunt considerați, pe bună dreptate, de răspântie, deoarece apar volumele marelui fabulist francez La Fontaine, opera căruia a dat un vector nou scrierii de fabule în secolele următoare.
  • Fabula românească a ajuns a fi pusă la loc de cinste cam de pe la 1703, anul în care un anume Costea Dascălul din Scheii Brașovului copiază lucrarea Viața lui Esop.
  • Un an crucial pentru fabula românească este 1814, an în care este tipărit primul volum de fabule din literatura română, intitulat Filosoficești și politicești prin fabule moralnice învățături, semnat de către Dimitrie Țichindeal.
  • Gheorghe Asachi publică volumul Fabule alese pe românie aduse, la 1836.
  • Scriitorul rus Ivan Andreevici Krîlov apare pe arena autorilor de fabule în prima jumătate a secolului al XIX-lea. Acesta începe să schițeze primele fabule de la vârsta de 10 ani, când intră ca funcționar în tribunalul unde activa tatăl său. Satirizează cu succes societatea rusă, fapt pentru care tipografia la care activa este închisă.
  • Volumul semnat de către Grigore Alexandrescu, cu titlul sugestiv Suvenire și impresii, epistole și fabule vede lumina zilei în 1847, consacrându-l drept cel mai important fabulist român din toate timpurile.
  • În 1860 apare prima lucrare teoretică în care sunt analizate începuturile speciei în Antichitate și evoluția acesteia, cu principalii autori din literatura universală până în contemporaneitate. Volumul Fabula a fost semnat de Ion Heliade-Rădulescu și era un compendiu de analiză literară a direcțiilor genului, în special pe segmentul de fabulă românească.
  • Vede lumina tiparului, la 1869, culegerea 101 fabule, semnată de către Gheorghe Sion, scriitor român, membru titular (din 1868) al Academiei Române.
  • Perioada interbelică, anume anul 1928, îi aduce notorietate scriitorului Vasile Militaru, odată cu publicarea volumului Fabule.
  • În 1957 este publicat volumul Stihuri pestrițe, culegere aparținând lui Tudor Arghezi și care îi conferă titlul celui mai notoriu fabulist român al secolului XX.

Observăm, astfel, că geneza acestei specii clasice literare a început, în spațiul românesc, cu împrumutul și învățarea prin viu grai sau prin tradiție a înțelepciunii milenare, exprimate în formă morală, a altor popoare. Un scenariu mai potrivit pentru nașterea unor figuri marcante și a unor lucrări de conținut nici că se putea inventa. Însă, în timp, am reușit să marcăm itinerariul unei individualiăți române în materie de fabule.

View this post on Instagram

În prezentul obscur pe care îl traversăm și în aceste momente când adevărul iese cu greu la suprafață din noianul unor interese meschine, a venit timpul să ne reîntoarcem la origini, în căutarea unei înțelepciuni mereu actuale. În curând pe www.matricea.ro, o nouă serie, dedicată istoriei și evoluției fabulei românești, în care ne dorim să reamintim cei mai importanți și prolifici autori de gen ai spațiului românesc. În imagine, volumul "Antologia fabulei românești", ediție îngrijită de Adrian Săvoiu și apărută la Editura Art în 2017, parte a colecției Bibliotecii "Mihai Eminescu" a Bulboacă și Asociații SCA. #fabularomânească #istorie #moştenire #morală #virtute #cultură #MatriceaRomânească

A post shared by Matricea Romaneasca (@matricearomaneasca) on

Primul care a purtat „ștafeta fabulistică” în spațiul românesc a fost Dimitrie Țichindeal, cel despre care vom discuta în următorul episod de istorie literară, dedicată fabulei românești, o serie marca Matricea Românească.

 

Documentarea a fost efectuată în baza volumului „Antologia fabulei românești”, ediție îngrijită de Adrian Săvoiu și apărută la Editura Art, 2017, parte a colecţiei Bibliotecii „Mihai Eminescu” a Bulboacă şi Asociaţii SCA.

Când eram mic, în primii ani de după Revoluţie, una dintre cărţile care mi-au marcat copilăria a fost un ghid de promovare a României de care ajunsesem, în clasele primare, să fiu atât de fascinat, încât dormeam cu el sub pernă, pentru că era “teatrul viselor”, portalul magic spre locuri pe care visam să le “ating”. Ghidul de mici dimensiuni, care făcea o prezentare a ţării noastre sub multiple aspecte, amintea şi următorul detaliu: un vestit fotograf japonez, al cărui nume s-a împotmolit la jumătatea unei sinapse a subsemnatului, realizase un album foto intitulat “Maramureş, începutul lumii”.

Aveau să treacă mulţi ani până să înţeleg validitatea denumirii date, de către prietenul nostru nipon, aventurii sale fotografice în “ţara Maramureşului”. Maramureşul nu se cunoaşte, se simte. Maramureşul nu se explică, se trăieşte. Maramureşul nu e despre porţi de lemn sau despre cruci şi cimitire speciale, e despre o înţelepciune superioară şi despre o omenie, în sensul cel mai pur al cuvântului, care îţi dă peste cap scripeţii interiori şi te face să te reevaluezi ca individ. Maramureş e mai mult decât epifania orăşeanului înstrăinat, în faţa sacrului imuabil. E revelaţia unei micimi şi a faptului că în realitate, şi-ntr-un sens anti-aldous-huxley-ian, ne aparţinem realmente şi definitiv unii altora, ecuaţie din care ego-ul e evacuat, căci construcţia lui din cărţi de joc e cu bulină roşie.

Casă tradiţională din Budeşti, Maramureş

Casă tradiţională din Budeşti, Maramureş Foto: Marius Donici

Mergând ieri către Şurdeşti, localitate inimoasă cu o biserică unică, pe care n-o vom ignora pe Matricea Românească, am auzit amuzat “mantra” moroşenilor: “Calm, că se rezolvă!”. Şi asta fiindcă oamenii locului înţeleg ceva mai mult – în egală măsură genetic, temperamental, dar şi spiritual – despre deşertăciunea eforturilor omeneşti. Fost-am avertizat despre calmul moroşenilor – unul care “te omoară”, dacă ar fi s-o cred pe mama, căsătorită înainte vreme cu un moroşan -, însă nu pot să nu fiu atras nativ de o filosofie care spune, vorba lui Lincoln, că atunci când ai şase ore să tai un copac, în primele patru-cinci e cel mai firesc să-ţi ascuţi toporul.

Maramureşul nu se cunoaşte, se simte. Maramureşul nu se explică, se trăieşte. Maramureşul nu e despre porţi de lemn sau despre cruci şi cimitire speciale, e despre o înţelepciune superioară şi despre omenie, în sensul cel mai pur

Maramureş se sustrage analizei, pentru că e o aidoma unei poezii bune căreia-i strici farmecul dacă încerci să o diseci sau s-o supra-analizezi. Ce-a vrut Creatorul să spună cu Maramureşul o ştiu doar El şi cu robii lui din această “grădină a Maicii Domnului”, aşa cum o numea ieri un bătrânel trecut bine de 80 de ani, din Budeşti, venit de la vot şi de la discuţia proverbială cu consătenii. Muncitori, pragmatici, dar şi “mult rugători la Dumnezeu”, românii de pe aceste meleaguri ne oferă, în vremuri complicate, un exemplu de convieţuire a materialului cu spiritualului, un model verificat de ştiinţă de a trăi.

Poartă din Maramureş (detaliu)

Poartă din Maramureş (detaliu)

Cameră de sărbătoare

„Camera bună”

“Frumoşi ca îngerii şi aprigi… tot ca îngerii.” Aşa ni i-a descris ieri pe moroşeni un învăţat al locului, stârnindu-ne un zâmbet larg cât toată faţa. În Maramureş, până şi căderile din Rai se fac atât de temeinic şi de calm, încât timp e iar ca celor căzuţi din starea de graţie să le crească aripi noi.

Pentru că ăsta e Maramureşul: începutul lumii.

Maramureş, începutul lumii

Matricea Românească deschide, în decembrie, o serie de materiale speciale dedicate oamenilor, culturii şi identităţii Maramureşului, regiune istorică a României.

Citeşte şi:

Prima-ministră a hărniciei. Maramureşeanca Anuţa Ciceu (75 de ani): “Dacă nu lucri din dragoste, te-mbolnăveşti!”

Patru cucuruzi de bunătate

Unul dintre cei mai apreciaţi sculptori în lemn din Maramureş. Pop Gheorghe: “Sunt unii care spun că înainte o fo’ mai bine. Dar eu nu-s aşa. Eu sunt de părere că, dacă lumea mere înainte, să merem şi noi”

Model pentru 2017: Anuţa Bledea, românca cu mâini de aur. “Asta datorie o avem – cât trăim pe lume, să facem bine. Rău să nu facem la nime. Dacă faci bine, bine îți dă Dumnezeu”


Din corespondența clasicilor culturii românești. Veronica Micle lui Mihai Eminescu: „O țară întreagă ne desparte, încât în momente de amare decepțiuni și de durere nu am mângâiere să te pot vedea"

22 februarie 2018 |
În vederea dezvăluirii celor mai intime simțăminte ale unui cuplu înscris în istoria literaturii române, Mihai Eminescu și Veronica Micle, Matricea Românească duce mai departe acest roman epistolar, de această dată cu o scrisoare expediată marelui geniu,...












Maramureş, începutul lumii

12 decembrie 2016 |
Când eram mic, în primii ani de după Revoluţie, una dintre cărţile care mi-au marcat copilăria a fost un ghid de promovare a României de care ajunsesem, în clasele primare, să fiu atât de fascinat, încât dormeam cu el sub pernă, pentru că era “teatrul...