Sibiu

Găsirea direcției în viață este o treabă foarte serioasă. Este una atât de serioasă încât te poate pune pe tine, ca om, la extreme. Ori alegi să duci o viață profesională plină de împliniri, ori ai o traiectorie care, din punct de vedere profesional, nu îți oferă nicio satisfacție și te mai lasă și cu o părere „neadecvată” despre capacitățile tale.

Învățătoarea Alina Hoară spune despre meseria pe care a îmbrățișat-o în viață că e o menire. Nu simte că merge la serviciu, chiar dacă uzura psihică, cu siguranță, își pune amprenta peste ea. Când nu e la școală printre elevi, e la Științescu Hub, acolo unde susține ateliere de robotică. Când nu e printre roboței, scrie proiecte pentru asociație, caută sponsori. Să-i dăm cuvântul!

Ce înseamnă pentru dumneavoastră meseria pe care ați îmbrățișat-o în viață?

Meseria mea este de fapt o menire. Nu simt că am un job, un loc de muncă…sunt eu care fac ceea ce pot, cât pot mai bine pentru a îndruma elevii în procesul lor de formare. A fi învățător înseamnă pentru mine a fi eu însămi 😊. Nu aș ști să trag o linie, să separ timpul. Învățător ești tot timpul: dimineața pui în practică tot ceea ce ai gândit, ai pregătit după-masa anterioară. Seara te gândești dacă ai procedat corect, dacă ai atins tot ce ți-ai propus, te frustrezi când nu îți iese ceva, alteori te bucuri de reușitele tale, ale elevilor. Nicio generație nu seamănă cu cealaltă și nici eu nu aplic aceleași metode. Clar am o programă după care mă ghidez, dar am o libertate în predare în a-mi alege metodele, mijloacele de îndrumare a elevilor. Să fii învățător e o mare provocare, este solicitant dar ai și multe satisfacții, ai parte de multă iubire dar și supărări, ca într-o familie.

Cum sună povestea frumoasei escapade academice?

Simțeam că mă plafonasem, doream să mă pregătesc și mai bine, aveam nevoie să mă școlesc din nou….Am avut șansa să aprofundez mai bine problemele cu care se confruntă copiii atipici și astfel am ajuns să lucrez cu o mică parte din ei.

Sunteți bucată din sistemul educațional românesc. Ce vă dă frumos pentru suflet rolul pe care îl aveți lângă copii?

Reușitele elevilor, inițiativele lor mă bucură cel mai mult. Mereu mă întreb eu la ce le mai folosește școala elevilor din ziua de azi. Încerc să le arăt mereu ce impact au gesturile lor, comportamentul lor asupra comunității. Școala nu se termină când sună clopoțelul la ultima oră. Școala reprezintă un model. Fiecare învățător are personalitatea lui, pasiunile lui care, într-o oarecare măsură, au un impact asupra elevilor. Încerc mereu să le arăt cât de mult bine pot face, deși sunt mici și mă bucură disponibilitatea lor în a se implica în proiecte sociale, în a dezvolta proiecte care să vizeze binele celor din jur. Mă bucur enorm când găsesc părinți care rezonează cu ideile mele și facem o echipă bună, când vin și ei cu idei și le punem în aplicare împreună.

Când era fetița Alina acasă? Se juca cu păpușile, intra des în ipostaza unui cadru didactic? Îi plăcea acest joc de rol?

Nu mă jucam cu păpușile prea mult. Stăteam mult pe afară și ne jucam noi copiii între noi. Îmi plăcea să îmi fac păpuși, stăteam la bunici, mergeam cu părinții la lucru. Aveam multe activități și nu îmi amintesc să mă fi jucat de-a învățătoarea. Am descoperit cât de mult îmi place această meserie fiind învățătoare.

Ați ajuns „mare” și vă jucați cu roboții. Care este povestea cu lego? Cum a luat naștere?

Chiar îmi place să mă joc cu roboții, și îmi reproșez că nu am timpul necesar să aprofundez treaba asta. Îți ia mult timp să cauți tutoriale, să înveți să programezi roboții, apoi să cauți metode, cum să le explici elevilor. În 2006 am avut ocazia să particip la un workshop organizat de ESA ( European Space Agency) în Bruxelles și acolo am învățat cum se utilizează roboții în orele de la școală. De atunci am tot urmărit kiturile educaționale de la LEGO. În 2016 am făcut echipă mai mulți profesori și cu ajutorul Fundației Comunitare Sibiu, prin Fondul Științescu a luat naștere Științescu Hub- un spațiu dedicat științelor exacte și astfel am intrat în lumea ONG-iștilor care scriu proiecte, atrag finanțări pentru a dezvolta proiecte educaționale ( în cazul meu) gratuite pentru comunitate.

Ce este Științescu Hub? Atunci când nu dau de dumneavoastră la clasă, vă găsesc la clubul de robotică, să înțeleg?

Dimineața sunt la școală, apoi merg la hub. Aproape în fiecare zi am cursuri de robotică fie în hub, fie în școlile unde sunt chemată sau fac pregătire cu copiii care participă la competiții de robotică. Când nu am cursuri, scriu proiecte pentru asociație, caut sponsori.

Științescu Hub este o asociație non-profit înființată de mai multe cadre didactice și oameni implicați în sfera educațională.

Ce abilități se dezvoltă copiilor prin această activitate?

Robotica este un domeniu de viitor, în plină expansiune, iar copiii nu puteau pierde startul în a învăța să construiască și să programeze roboți. Viitorul devine tot mai tehnologizat, iar școala parcă tot mai ancorată în trecut. Dacă ne uităm la programa actuală la ciclul primar nu există disciplina informatică, TIC sau ceva de genul. Există opționale susținute benevol de unii învățători. Nu s-au alocat fonduri pentru astfel de materiale. Noroc acum cu fondurile PNRAS sau PNRR care permit achiziția de kituri de robotică. Cunosc multe școli din rural care au achiziționat astfel de materiale. Nu știu exact cât se lucrează cu ele, dar este un bun început. Elevii sunt consumatori zilnici de tehnologie, stau pe telefoane și alte device-uri, dar noi prin aceste kituri îi învățăm ceva util. Le dăm ce le place lor, tablete, piese lego apoi îi învățăm programare, limbaje vizuale de programare, mai ales la ciclul primar apoi treptat utilizăm Scratch, Python, C++. Construim roboți utili, îi învățăm să exploreze comunitatea, să caute soluții la problemele cu care se confruntă oamenii. Prin testarea roboților, copiii își dau seama ce greșesc, învață din greșeli, remediază. Inovează și iar testează, colaborează între ei, fac echipă și schimb de idei, își dezvoltă gândirea critică, motricitatea, creativitatea, atenția distributivă, răbdarea, capacitatea de concentrare.

Cu ce set de valori doriți să plece în viață elevii dumneavoastră?

Încerc eu să le fiu un exemplu, să îi învăț să aibă răbdare în primul rând, să fie perseverenți, să nu răspundă cu violență la violență, să fie activi în comunitatea lor, să ia atitudine ori de câte ori consideră că sunt neîndreptățiți, să își ajute semenii, să dea mai departe tot ceea ce ei au învățat. Să fie onești și sufletiști, înțelegători.

Dacă ar fi să faceți portretul clasei de anul acesta, ce cuvinte ați așeza pe foaie?

Elevii mei sunt mici, sunt în formare, acum descoperă ce puteri au, acum își afirmă personalitățile și încerc să le temperez anumite porniri și să le dezvolt alte aspecte care sunt timid reprezentate. Băieții mei vor să își arate forța, de ce sunt capabili ei și eu încerc să îi învăț să își conserve energia, să o utilizeze treptat 😊… facem fapte bune împreună, ne mai certăm, ne împăcăm, râdem și plângem împreună… ne mai cad și dinții, învățăm să scriem și si să citim.. suntem la început de drum.. explorăm tot ce se poate.

Despre școala în care predați, ce ați putea spune?

Este o școală vocațională. Este o școală, un liceu de artă care cuprinde două secții: muzică și artă ( desen, sculptură, grafică), cuprinde toate ciclurile de învățare primar, gimnazial și liceal. Sunt elevi care după ore încep studiul de profil, au 2 ore săptămânal de instrument, ore care se fac unu la unu cu profesorul de specialitate. Au alte 2 ore în plus de teorie muzicală. An de an de Crăciun și de Paște avemun concert al școlii care se ține la Filarmonnica din Sibiu. Cu această ocazie și elevii de la secția plastică își expun lucrările. Este o școală în care orele de matematică au în fundal melodii clasice, zilnic pe holuri se aude muzică clasică, un pian, o vioară care repetă.

În 2016 ați primit titlu de profesor Merito. V-a responsabilizat?

Clar te și responsabilizează, dar este și o confirmare că ceea ce faci este bine și că trebuie să continui. Îmi place Comunitatea Merito căci este una vie, efervescentă, mereu se întâmplă ceva nou, valoros pentru educație, colegi care organizează forumuri, ateliere, suntem mereu pe drumuri și mergem unde suntem chemați să împărtășim experiențele noastre de la clasă.

Ce proiecte ticluiți în perioada aceasta?

Anul acesta am înființat alături de alte colege învățătoare, Asociația Învățătorilor din Sibiu. Prin această asociație organizăm lunar câte o activitate dedicată profesorilor, sau elevilor, ori părinților. Tocmai am aflat că s-a aprobat proiectul propus de mine și colegii mei de la Științescu Hub și Liceul de Artă. Este un proiect care își propune să utilizeze banii primiți de la Fondul Științescu gestionat de Fundația Comunitară Sibiu pentru a le oferi elevilor ateliere despre marile descoperiri ale lumii, despre evoluția motorului și despre inovații ce vor schimba lumea. Îmi pregătesc atelierele pentru forumurile la care vor participa în februarie și martie, prin Comunitatea Merito. Pregătesc copiii atipici și tipici pentru competiția de robotică First Lego League din februarie și împodobesc acasă bradul 😊

Bursa de Spectacole de la Sibiu, singura structură de acest gen din România și una dintre cele mai valoroase din lume, se va desfășura în perioada 27-30 iunie 2022, în aceeași triplă dimensiune – fizică, hibridă și online, în cadrul Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu.

Participanții prezenți în Sibiu, dar și cei ce nu vor putea călători vor dialoga și construi împreună, prin soluții digitale, noi proiecte artistice și culturale. Bursa va fi din nou, timp de patru zile o punte între dimensiunea fizică și cea online, un loc de întâlnire, conversație, construire și imaginație pentru toți cei care activează în domeniul artelor spectacolului. Participanții sunt invitați să se înscrie până în data de 31 mai, completând formularul dedicat din această ediție.

Cine poate participa la Bursa de Spectacole:

1. Artist/Companie

Artist independent, companie de teatru care produce spectacole sau alte tipuri de produse culturale: teatru, dans, muzică, circ, artă stradală, artă vizuală, artă digitală, film, artă multidisciplinară etc.

2. Producător/Agent/Promotor

Profesionist care reprezintă artiști și companii artistice, produce și promovează spectacole sau alte tipologii de produse culturale.

3. Director/Programator/Reprezentant

Profesionist care găzduiește și/sau organizează spectacole și evenimente artistice.

Bursa de Spectacole de la Sibiu este o structură asociată a Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu (FITS), marcă înregistrată la OSIM. Aceasta acordă șanse tuturor artiștilor, operatorilor culturali, instituțiilor de spectacole și rețelelor culturale care își doresc să întâlnească producători importanți din întreaga lume. Prin evenimentele sale, Bursa oferă participanților, încă de la prima ediție din 1997, contextul ideal de a-și promova proiectele artistice și de a stabili parteneriate în domeniul artelor spectacolului.

Despre FITS

Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu (FITS) este primul mare festival din Europa Centrală și de Est, unul dintre cele mai mari festivaluri din lume și cel mai mare eveniment dedicat artelor spectacolului din România. Anual, festivalul este un prilej de sărbătoare, cu spectacole excepționale invitate din țări precum: Marea Britanie, Germania, Franța, SUA, Polonia, Israel, Japonia, Austria, Elveția, Italia, China, Spania, Republica Moldova ș.a. FITS este organizat sub Înaltul Patronaj al Președinției României, cu sprijinul Primăriei Municipiului Sibiu, al Consiliului Local Sibiu, Guvernului României, Ministerului Culturii, Ministerului Educației, Ministerului Apărării Naționale, Institutului Cultural Român, Consiliului Județean Sibiu. Acest eveniment reunește mari artiști ai scenei mondiale, oferind publicului posibilitatea de a se bucura de unele dintre cele mai apreciate spectacole ale lumii, recunoscute la nivel internațional și recompensate cu distincții prestigioase.

Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu se află anul acesta la a 29-a ediție și se va desfășura în perioada 24 iunie – 3 iulie 2022, cu tema Frumusețe / Beauty. În această perioadă dificilă, dar provocatoare, Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu, alături de Teatrul Național „Radu Stanca” Sibiu și toate structurile asociate, au reușit să identifice cele mai bune soluții, în așa fel încât dialogul creat împreună cu publicul să stea sub semnul calității și al emoției. După doi ani de pandemie, boală, suferință, război, migrație și disperare, frumusețea rămâne motorul speranței, iar miracolul frumuseții poate salva lumea, după cum spunea un mare scriitor. În vremuri ca acestea, greutăților financiare, amenințării conflictelor, izolării și tuturor vicisitudinilor, trebuie să ne opunem prin zâmbet, armonie, încredere în frumos, prin creație și bucurii lăuntrice.

Reprezentațiile Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu vor fi disponibile în săli de spectacole, în spații neconvenționale, în biserici, în piețele centrale ale Sibiului și în casele spectatorilor, prin site-ul oficial FITS, www.sibfest.ro, www.scena-digitala.ro, pagina de Facebook și canalul de YouTube.

Ediția de anul acesta este adaptată astfel încât sutele de spectacole care fac parte din programul Festivalului să fie accesibile unor categorii cât mai largi de public, motiv pentru care organizatorii continuă să organizeze evenimentul în triplă dimensiune. FITS va avea o componentă fizică: pe scenă, în locațiile FITS în aer liber, în spații istorice, piețe publice și biserici, un program online: spectacole filmate/înregistrate, adaptate special pentru mediul digital, cât și o dimensiune hibridă: transmisiuni live în teatre și cinematografe ale spectacolelor jucate fie în locațiile festivalului, fie pe scenele teatrelor partenere din întreaga lume.

FITS păstrează tradiția marilor reprezentații în spații deschise, la care accesul publicului va fi liber, iar suplimentar va difuza, în mediul online, o serie de spectacole cu acces gratuit.

În vremea în care Transilvania era sub jugul austro-ungar, locuitorii comunei Rășinari solicită împăratului austriac acordul pentru a zidi o biserică mai mare. Credința cu care au pornit pe acest drum, spiritul de jertfă și implicarea oamenilor, au făcut ca în 1814, să răsară “Biserica mare” cu hramul Sfânta Treime. În decursul celor paisprezece ani, cât a durat zidirea, rășinărenii au cunoscut  foametea, deznădejdea, și au strigat neîncetat după ajutor. Frumusețea și simplitatea locului, au făcut din Rășinari un spațiu de rugăciune și odihnă pentru Mitropolitul Andrei Șaguna. De cele mai multe ori, vlădica poposea în mica așezare rugându-se alături de săteni și binecuvântându-i.          

Când credința e prea mare, iar biserica prea mică

Vreme de 53 de ani, locuitorii comunei Rășinari, din județul Sibiu, au purtat un război aprig cu autoritățile austro-ungare pentru a-și putea mărturisi credința moștenită de la înaintași. Lupta nu a fost în zadar, iar în 1789, împăratul Iosif al II-lea declară așezarea “liberă regească”. În urma acestei hotărâri, biserica cu hramul Sfânta Parascheva, zidită între 1725-1758, este redată ortodocșilor, care de la o duminică la alta veneau într-un număr impresionant. În ciuda acestui aflux de credincioși, problemele nu au încetat să apară. Din pricina spațiului mic din biserică, oamenii nu mai frecventau slujbele pentru că nu aveau loc. Alții își susțineau absenteismul și invocau drumul prea mare pe care îl aveau de făcut până la biserică. Într-o zi, creștinii fruntași ai comunei cad pe gânduri, se sfătuiesc, fac planuri și în cele din urmă hotărăsc că e nevoie de o biserică mai mare. Problema era că la începutul veacului al XIX-lea, zidirea unui lăcaș ortodox era un lucru imposibil de realizat datorită celor 11 puncte din “Patenta” anului 1762. Pe lângă acestea, stăpânitorii vremii care urmăreau răspândirea catolicismului, nu ar fi îngăduit un proiect atât de îndrăzneț. Cu o credință capabilă să mute munții din loc, rășinărenii au redactat în cele din urmă o scrisoare către curtea de la Vinea, în care solicită aprobarea pentru zidirea unei biserici.

Lucrările la noul lăcaș și problema banilor

Cererea sibienilor prilejui îndelungi consfătuiri la curte, care în cele din urmă s-au soldat cu un răspuns pozitiv. Sigur, nu era atât de simplu pe cum pare, autoritățile au permis zidirea bisericii, doar din donații, era interzisă orice altă formă de finanțare. Lucrările la “Biserica cea mare” cu hramul Sfânta Treime, au început pe la 1800, din banii creștinilor Bungărzan și Cojocariu. Inițial, lăcașul trebuia construit în apropierea râului Ștezii, dar într-o noapte, Ioan Bungărzan avusese un vis în care se făcea că biserica era gata, iar apele învolburate ale râului o înghițeau. În urma acestui coșmar, au hotărât să o zidească în alt loc, mai exact pe Dealul lui Cojocariu. Construcția mergea cum nu se putea mai bine, într-un timp destul de scurt se ajunsese până la ferestre. Dar, când se așteptau mai puțin apăru prima încercare: omul de bine nu mai avea bani. Lucrările au fost întrerupte vreme de trei ani, Bungărzan, creștin bun cu inimă largă, a făcut tot posibilul pentru a face rost de bani, dar în zadar. Planul bisericii era prea mare pentru posibilitățile sale.  Atunci, Ioan alături de alți doi chivernisitori și vornicul satului, au cerut sprijinul lui Grigorie Brâncoveanu, strănepotul marelui voievod Constantin. Apelul din 1802, ajunsese în mâinile lui Grigorie prin legăturile pe care le avea cu marii negustori din Rășinari.

Bungărzan prigonit de sătenii înfometați

Între 1813-1814, populația din Transilvania este lovită de febra scumpirilor. Fedrele de grâu ajunseseră la 16 zloți, cele de cucuruz la 14, așa că oamenii își astâmpărau foamea cu tărâță, coji și bostani. Alții nici din aceasta nu aveau. Ioan Bungărzan își afierosise întreaga avere pentru ridicarea noii biserici, dar acest lucru nu-l scăpă de furia sătenilor. Turbați din pricina lipsei de hrană, aceștia l-au scos vinovat pentru necazurile și lipsurile comunității. Bătrânii satului l-au prins pe făcătorul de bine, l-au legat de un stâlp înaintea bisericii, unde au început să-l batjocorească astfel: “Om de nimica numai tu ne-ai pricinuit această mare cheltuială.”

Actuala catapeteasmă din Biserica Sfântra Treime

Cu timpul, rășinăreanii au ieșit la liman, iar rănile greutăților și lipsurilor începeau să se cicatrizeze. Abandonarea bisericii ar fi reprezentat izbânda împăratului, astfel, sătenii au făcut tot posibilul pentru a duce construcția la bun sfârșit. Biserica în formă de cruce, a fost gata în 1814. Inițial, altarul fusese de zid, iar acest lucru făcea ca preoții să nu poată fi auziți. Pentru aceasta, s-a decis ca zidul să fie înlocuit cu o tâmplă sculptată în lemn. Sarcina refacerii altarului, cât și împodobirea pereților cu pictură, a picat pe umerii lui Petru Ștefan, tocmit cu 2.900 de florini. În anul 1823, prin strădania lui Bucur și Petru Albu, în jurul bisericii a răsărit a doua școală din comună, prima aflându-se în apropierea vechii biserici. Acum, copiii de pe lângă râul Ștezii aveau și ei posibilitatea de a învăța carte. Primii profesori au fost popa Vasile și popa Daniel, iar direcțiunea încăpuse pe mâna lui Moise Fulea.

Locul de suflet al Mitropolitului Andrei Șaguna

Izbânda locuitorilor din Rășinari stârnise prețuirea Mitropolitului Andrei Șaguna. La unele sărbători, vlădica prefera să se refugieze în mijlocul comunității și să slujească în biserica cea mare. Era o bucurie de nedescris pentru locuitorii comunei, care îl invitau adesea pe Șaguna pentru a liturghisi și cuvânta. Rășinariul devenise locul de suflet al mitropolitului, acolo regăsea liniștea, acolo se putea ruga și lucra în tihnă. La 1 august 1871, Andrei Șaguna și-a alcătuit testamentul. La punctul VII citim: “Las bisericii noastre cei mari din opidul Rășinari, patru mii de florini în obligațiuni de stat pentru a facerea și conservarea criptei mele, care legat și la acel caz să-l capete, când a-și zidi eu în viață cripta mea.”

Mitropolitul Andrei Șaguna

În 1873, cu o zi înaintea înmormântării, cortegiul a fost întâmpinat de școlari, învățători, preoțime, și membrii comunei, Șaguna ajunsese acasă și nu mai pleca. S-a făcut priveghere de toată noaptea în biserica cea mare, iar a doua zi, într-o joi, a avut loc înmormântarea. Parastasele închinate arhiereului au fost săvârșite în același locaș, iar la cel din anul 1923, au participat și Regele Ferdinand alături de Regina Maria.

Surse: Revista Teologică, nr. 3-4, din martie-aprilie 1942

”Luați aminte la această poveste (a rabinului Eisik din Cracovia; n.m.)! – obișnuia să spună rabinul Bunam – și primiți învățătura ei: anume că există ceva care nu e de găsit nicăieri în lume, nici chiar lângă cel Drept și Sfânt (Zaddik), dar că totuși există un loc unde lucrul acela poate fi găsit.”[1]

Zilele de dinaintea Crăciunului care a trecut le-am petrecut în Ardeal; iar în ziua despre care vorbesc pașii ne purtau agale prin Piața Mare din Sibiu, în Târgul de Crăciun, în apropierea Roții Mari. O seară caldă, în ciuda faptului că cernea ușor din cer o lapoviță măruntă, care se străduia să rămână discretă și să nu stânjenească niciunui oaspete al târgului pofta de plimbare, vin fiert, colac secuiesc sau turtă dulce.

Ne-am așezat lângă Roata Mare la o masă, alături de alți câțiva mușterii ce priveau spectacolul târgului și savurau vinul fiert și luminile care-și schimbau culorile de pe circumferința Roții. ”Doriți să beți ceva? Comanda se face înăuntru” ne întreabă o chelneriță de-a localului, care s-a dovedit a fi o ciocolaterie. ”Să bem ceva, de ce nu? Dar ce? Păi, ciocolată, ce altceva?”, ne zicem noi și intrăm.

Cărțile ca niște aripi

Frumos afară, dar plăcut și înăuntru. Am decis să rămânem puțin în căldura ciocolateriei, alături cu o ceașcă de ciocolată albă, cu cremă de lapte și fructe (soția mea) și de o altă ceașcă cu ciocolată neagră, caramel sărat și chili (eu). Am ales o masă dintr-un colț al localului, iar când am privit mai atent peretele am constatat că era literalmente tapetat cu cărți. Eram amândoi alături de mii de aripi de hârtie tipărită, care te invitau să le frunzărești, să le zbori, să le citești. Ca niște aripi de îngeri.

Mi-am imaginat cum cele două cărți și-ar găsi locul potrivit pe peretele ciocolateriei: ar fi la ele acasă

Cumva întâmplarea se leagă cu o alta, care s-a petrecut alte două zile mai târziu, când la mânăstirea Brâncoveanu din Sâmbăta de Sus căutam în pangar, așa cum facem de fiecare dată când poposim acolo, cărți care să devină amintiri de neuitat. Iar eu am găsit cartea din care am citat chiar la început și, frunzărind-o, mi-au rămas ochii pe următorul pasaj: ”Dumnezeu este, astfel, absența care devine prezență prin așteptarea ta.”

Mi-am amintit că niciodată când pun mâna pe Biblie nu-mi actualizez mai bine prezența lui Dumnezeu decât atunci când răsfoiesc două cărți vecine din cuprinsul său, și anume Eccleziastul și Cântarea Cântărilor. Una deplânge ”nestatornicia lucrurilor pământești”, cealaltă cântă ”iubirea profană” dintre doi păstori și nu găsește că ”săruturile gurii” lui, sau ale ei sunt de rușine, dimpotrivă. Și mi-am imaginat cum cele două cărți și-ar găsi locul potrivit pe peretele ciocolateriei: ar fi la ele acasă.

Un profet deghizat în rege

O carte care mi-a trecut demult prin mână, se numea ”Despre mitologia și filozofia Bibliei”, scrisă de un oarecare M. S. Belenki (niciodată n-am știut de unde vin M. și S., iar acum, că nu mai găsesc cartea în bibliotecă, nu știu dacă mai am vreo șansă să aflu), spunea despre Eccleziast că ar fi fost impusă de rabinul Yonahan ben Zakkai într-un Consiliu de rabini și talmudiști care încercau să construiască corpul cărților a ceea ce noi numim astăzi Vechiul Testament, sub motivația că Eccleziastul era Solomon, fiul lui David și împărat al Ierusalimului. Nu a durat foarte mult până când exegeții textului au început să conteste ideea că Solomon ar putea fi autorul textului, pentru că un monarh nu ar avea de ce să deplângă soarta supușilor săi, a ”celor apăsați” pe care ”nu era care să-i mângâie, iar în mâna celor silnici toată asuprirea”, fără a-și recunoaște ca arbitrară domnia sa.

Deșertăciunea deșertăciunilor este viața pe care omul o trăiește

Avem, așadar, de-a face cu o poveste simbolică, cu un profet deghizat în monarh ce vorbește prin textul pe care l-a scris în parabole celor care-l vor citi peste timpuri, despre ”deșertăciunea deșertăciunilor” care este viața pe care omul o trăiește, și ”ce folos are (…) din toată truda lui (…)?” Trebuie să recunoaștem, exercițiul Eccleziastului este plin de înțelepciune, așadar atribuirea textului împăratului Solomon nu face decât să-i recunoască încă de la început marca gândirii drepte și înțelepte.

Povestea e uneori singura cale de a rosti un adevăr

Făcând analiza vorbitului în parabole la Iisus, Andrei Pleșu ne învață că acest tip de transmitere a mesajului este aproape singura cale posibilă pentru oamenii care vor și încearcă să înțeleagă mesajul divin: ”Se vorbește despre ce nu știm, în termenii a ceea ce știm.” (ibidem) Cum să înțeleagă omul atunci mesajul acesta plin de înțelepciune, dar amar ca un leac greu de înghițit, dacă nu ar fi fost de la început atribuit lui Solomon, pentru ca leacul să poată fi înghițit și parabola percepută de start și apoi tratată ca atare, căci: ”Pentru orice lucru este o clipă prielnică și vreme pentru orice îndeletnicire sub cer.”

Ridicând ochii de la peretele cu cărți spre tavan, perspectiva lumii s-a schimbat

Dar tot Eccleziastul este cel care face trecerea către textul următor, al Cântării Cântărilor, cu îndemnul de a cântări potrivit și înțelept absolut toate aspectele vieții: ”Cine este ca înțeleptul și cine poate să știe ca el tâlcuirea lucrurilor? Înțelepciunea unui om îi luminează fața și asprimea feței lui se schimbă.” Căci viața nu este doar un prilej de plângere, ci și de bucurie. Și dragostea față de Dumnezeu nu tăgăduiește dragostea oamenilor și nici nu o invidiază, ba chiar dimpotrivă, îi este încununare!

Ridicând ochii de la peretele cu cărți spre tavan, perspectiva lumii în care-mi savuram delicioasa băutură (dulce și picantă ca o viață bună, completă), închisă între pereții unei ciocolaterii sibiene, s-a schimbat și ea: aveam în fața ochilor un tavan cu cadouri. Iată, mi-am spus, ce ne așteaptă dacă ne schimbăm privirea de la orizontala cotidiană și comodă, la verticala care ne impune să îndrăznim.

”Cât de frumoasă ești tu, draga mea! Cât de frumoasă ești!”

Cântarea Cântărilor este probabil cel mai comentat text al Bibliei, pentru că i-a intrigat pe mulți cu aparenta sa frivolitate. Este ca o acadea, ca un platou cu fructe pe o masă încărcată, ca o apă rece, proaspătă și ușor acidulată într-o zi dogoritoare. Și cu toate acestea, la fel ca și Eccleziastul, textul Cântării Cântărilor este considerat unul din textele sapiențiale, este unul din cele cinci suluri citite de evrei la marile lor sărbători; în particular pe acesta îl citesc chiar de Paștele Evreiesc (Pesah), care celebrează ieșirea din Egipt.

După leacul amar al Eccleziastului (care, apropo, se citește de către evrei la Sukkot, Sărbătoarea Corturilor), cum anume poți să percepi un text în care citești: ”Cât de frumoasă ești tu, draga mea! Cât de frumoasă ești! (…) Cât de frumos ești, dragul meu! Și cât de drăgălaș ești tu!” Eu nu am altă imagine în minte acum decât acel tavan cu cadouri! Dar, să nu uităm, verticala este accesibilă doar înțelepților, căror li se ”luminează fața și asprimea feței (…) se schimbă”, pentru a putea gusta cum se cuvine din darul vieții.

Iar dacă nu credem că este așa, textul ne avertizează către final: ”Că iubirea ca moartea e de tare și ca iadul de grozavă este gelozia. Săgețile ei sunt săgeți de foc și flacăra ei ca fulgerul din cer.” În iubire suntem mereu la un pas de deșertăciune; tavanul cu cadouri poate rămâne mereu doar o imagine la o distanță infinită, dacă nu luăm aminte cum se cuvine la peretele cu cărți de alături.

Cum se deschide cerul

Și dacă parabola nu vi se pare la locul ei aici, luați aminte că și Iisus a vorbit în parabole, chiar dacă a stârnit mirarea ucenicilor săi. Pentru că: ”Sensul istoriei și al universului creat nu poate fi obiect de cunoaștere. Nu e ceva de inventat sau de găsit. E ceva de creditat. Iar formula reală a acestui ′credit′ este ′Împărăția lui Dumnezeu′ și orientarea constantă spre ea.” (Andrei Pleșu, ibidem)

Ne-am ridicat, am plătit și am ieșit din ciocolaterie în aerul ceva mai răcoros al serii. Lapovița se oprise, iar veselia era în toi în Piața Mare, în Târgul de Crăciun. Lângă Pomul de Crăciun o trupă de suflători cânta colinde. Am pornit într-acolo, însoțiți de aroma scorțișoarei și aburii vinului fiert. Se interpreta la acel moment, ”Silent Night, Holy Night”. Cerul deasupra noastră era plin de cadouri.

[1] Martin Buber, citat în ”Parabolele lui Iisus. Adevărul ca poveste” – Andrei Pleșu; Ed. Humanitas, 2017

Între Brașov și Sibiu, pe arcul de cerc care atinge Sighișoara și Mediaș, se găsesc unele dintre cele mai frumoase și valoroase edificii ale țării noastre. Vă invităm să schițăm un scurt traseu pe la patru dintre cele mai importante biserici-cetăți din acest loc, care se poate transforma oricând într-o călătorie pentru o zi sau chiar două de vacanță.

Biserica din Hărman, jud. Brașov

Impresionanta biserică din Hărman este legată de istoria teutonilor. După ce primele cruciade eșuează, cavalerii teutoni se refugiază pentru aproape două decenii în Țara Bârsei, în ținutul din preajma Brașovului. Aici ei întemeiază localități și atrag și o populație germanică ce avea să rămână mult după plecarea cavalerilor.

Biserica din Hărman este atestată în 1240, iar în spatele zidului de 12 metri înălțime oamenii s-au adăpostit adesea. Acest zid nu era singurul, ci era înconjurat de alți doi pereți din piatră, între care era cel puțin un șanț cu apă cu rol defensiv. Deasupra intrării se găsea altădată Turnul măcelarilor.

Edificiul a avut mult de suferit de-a lungul timpului, dar a rezistat. Invaziile turcești din secolul 15 au dovedit că fortificațiile sunt eficiente, deși n-au putut mereu să reziste asediilor.

Biserica fortificată din Hărman

Biserica din Viscri, jud. Brașov

Pitoreasca așezare Viscri se mândrește cu o biserică foarte veche. Atunci când coloniștii sași s-au așezat aici în locul secuilor, ei au preluat și cetatea veche, care includea o capelă. Cetatea și biserica trec prin diferite transformări în secolele următoare, iar construcția bisericească a căpătat dimensiuni ample. S-au adăugat turnuri, zidurile de protecție au fost înălțate, iar la nivelul superior al cetății au fost amenajate coridoare și posturi de tragere.

Biserica păstrează numeroase elemente din secolele 17-18, iar unele ornamente chiar din secolul 13. Orga, spre exemplu, este un admirabil instrument vechi de aproape 300 de ani! Astăzi, biserica din Viscri ea este protejată de UNESCO.

Biserica fortificată din Viscri

Biserica din Valea Viilor, jud. Sibiu

Este una dintre cele mai frumoase edificii ecleziale din Transilvania. A fost construită în secolele 15-16 în stil gotic și domină până astăzi localitatea și întreaga vale în care este ridicată.

Zidurile de protecție au înălțimea de 7 metri și sunt gândite deosebit de atent din punct de vedere strategic. Se păstrează până astăzi doar 4 turnuri de apărare, care erau prevăzute cu orificii speciale pentru tragere.

Faima viticolă a zonei, căreia i se datorează și numele localității, s-a estompat cu timpul.

Biserica fortificată din Valea Viilor

Biserica din Saschiz

Biserica din Saschiz este cunoscută prin asocierea cu turnul impresionant care o străjuiește. Dar istoria ei este legată de Castelul din Saschiz, adică de cetatea medievală, datând din secolul 14, care era construită la doi kilometri depărtare de sat. Cetatea era lungă de peste 90 de metri, avea ziduri înalte, avea în interior o capelă și o fântână, astfel încât putea proteja populația care s-ar fi adăpostit aici în timpul invaziilor. Biserica de astăzi, construită în interiorul localității, este veche de peste 500 de ani și impresionează prin eleganță și proporții.

Biserica din Saschiz

Documentare realizată de Andrei Ispas și Nicolae Dima

Probabil că mulți oameni educați au prejudecata că astăzi se merge mai rar la teatru, se citește mai puțin, iar filarmonicile nu cântă mai niciodată cu casa închisă. În contextul acestei preconcepții eterne, Institutul Național pentru Cercetare și Formare Culturală a făcut o statistică în orașele din România, pe marginea vitalității culturale. Iar vitalitate înseamnă cât de bine organizate și cât de bine finanțate sunt instituțiile de cultură, cât de bine pregătită este elita de creatori și manageri care lucrează în aceste instituții, dar și cât de viu și de prompt este răspunsul publicului, participarea lui la evenimentele și întâmplările culturale. Iată care sunt rezultatele acestui studiu care a fost făcut public de puțin timp, dar care a prelucrat datele statistice cele mai proaspete, respectiv cele culese în 2016.

Au fost analizate și comparate rezultatele din 46 de orașe ale țării, iar principala condiție a fost ca aceste orașe să aibă mai mult de 50 de mii de locuitori. Bucureștiul a fost exclus din această statistică. Au fost analizate, prin raportare la numărul de locuitori următoarele puncte de interes:

• Infrastructura culturală: biblioteci, muzee, cinematograf, filarmonică, operă, teatru, centre culturale;
• Cheltuielile bugetare realizate pentru cultură pe plan local;
• Resursele umane specializate în domenii culturale și implicate în activitățile respective;
• Participarea culturală: în ce măsură locuitorii respectivelor orașe participă la activități culturale, adică merg la muzeu, vizionează un spectacol de teatru sau fac parte din public la spectacolele de muzică simfonică;
• Industriile creative – câte persoane și câte companii sunt implicate în industrii creative și care sunt rezultatele lor în termeni de cifră de afaceri și profit;
• Așezămintele culturale.

Vitalitatea culturală generală a orașelor

Pe primul loc în topul vitalității culturale este Cluj Napoca, oraș care are o populație de 320 de mii de locuitori. Locurile următoare sunt ocupate de Sfântu Gheorghe și Miercurea Ciuc, cu o populație care, însumată, este de trei ori mai mică decât ocupantul primului loc. Topul este completat, în ordine, de Sibiu, Târgu Mureș, Craiova, Alba Iulia, Brașov, Timișoara și Slobozia.

Ușor de observat este că în acest top 10 se găsesc doar două orașe de la sud de Carpați, iar restul sunt orașe transilvane și din Banat.

Infrastructura culturală

Infrastructura culturală este diferită de produsele culturale, așa cum sunt concertele sau  expozițiile, și de instituțiile culturale – așa cum sunt o trupă de teatru sau o casă de producție. Așadar, infrastructura care a fost luată în calcul pentru studiul statistic despre care vorbim este alcătuită din biblioteci, muzee, operă, filarmonică, teatru, ansambluri artistice, centre culturale și cinematografe. Nu s-au avut în vedere, spre exemplu, cluburile sau barurile în care au loc uneori evenimente culturale, așa cum sunt unele cluburi de teatru independent.

La acest capitol, clasamentul este condus de orașul Cluj Napoca, urmat de Târgu Jiu, Miercurea Ciuc, Târgu Mureș, Botoșani și Brașov. Dacă la același capitol al infrastructurii publice culturale selectăm din top 10 orașele cu peste 300 de mii de locuitori, rezultă un top 3 alcătuit, în ordine, de Cluj, Timișoara și Iași.

Participare culturală

Autorii cercetării subliniază că mulți specialiști consideră participarea culturală drept cel mai important indicator al vitalității culturale. Altfel spus, viața culturală a unei comunități depinde de banii investiți, de creatorii de cultură care expun sau care construiesc un produs cultural, așa cum depinde și de calitatea și nivelul cantitativ al sălilor de teatru sau al spațiilor fizice în care funcționează un muzeu. Dar toate capătă suflu în măsura în care publicul participă la evenimentele sau momentele culturale.

Din punctul de vedere al participării, topul orașelor din România se configurează astfel:

1. Sibiu
2. Botoșani
3. Târgu Mureș
4. Cluj-Napoca
5. Târgu Jiu
6. Timișoara
7. Râmnicu Vâlcea
8. Galați
9. Miercurea Ciuc
10. Pitești

Studiul privind vitalitatea culturală a orașelor României nu conține concluzii și nu conține recomandări. El este însă un util instrument de lucru pentru uzul celor care stabilesc politici publice și a celor interesați de problema consumului cultural și al gradului de educare a societății în ansamblu.

Puțină lume știe care sunt cele mai înalte turle de biserici din România. Am alcătuit un top al acestor impunătoare și zvelte construcții, gândindu-ne că este posibil să vă intersectați cu ele în vacanța din această vară. După cum veți vedea, toate bisericile din top sunt localizate în Banat și Transilvania. Dacă aveți informații privind și alte biserici cu turle foarte înalte, așteptăm să ni le semnalați în secțiunea de comentarii.

Desigur, bisericile nu sunt cele mai înalte construcții din țară. Există zeci de turnuri și de anexe ale clădirilor industriale mult mai înalte. Pentru a avea un termen de comparație, cea mai înaltă construcție din România este coșul de fum al fabricii Cuprom-Phoenix din Baia Mare, care se ridică deasupra solului la nu mai puțin de 352 de metri. Iar CET Progresul din București are înălțimea de 240 de metri.

În întreaga lume, cele mai înalte biserici sunt în Ulm, Germania (161 metri), Coasta de Fildeș (158 metri) și Koln, Germania (157 metri). Iar în România cea mai înaltă biserică va fi, desigur, Catedrala Națională: atunci când va fi terminată, va avea înălțimea de 120 metri.

Iată topul celor mai înalte biserici din țară, așa cum arată el acum:

1. Catedrala ortodoxă Mitropolitană din Timișoara: 90 metri înălțime

Construirea catedralei din Timișoara s-a încheiat în 1941. Ea a devenit repede un simbol al orașului, mai ales că este ridicată pe o latură a pieței celei mai reprezentative. Ca înălțime, este pe locul 8 în lumea ortodoxă, primele 7 locuri fiind ocupate de catedrale din Rusia și Georgia.

2. Biserica romano-catolică Sf. Mihail din Cluj: 80 metri înălțime

Nu mai puțin de 175 de trepte din piatră și lemn trebuie să urci pentru a ajunge în turla bisericii din Piața Centrală a Clujului. Iar odată ajuns acolo, poți admira clopotul cel vechi, turnat în timpul lui Mihai Viteazul! În această biserică a fost botezat Matia Corvin, rege al Ungariei între 1458-1490, fiu al voievodului român al Transilvaniei Iancu de Hunedoara.

3. Biserica mănăstirii ortodoxe Săpânța-Peri: 78 metri

A fost ridicată pe malul Tisei între 1998 și 2003, iar turla bisericii este vizibilă la cinci kilometri depărtare. Este cea mai înaltă biserică de lemn din țară, iar la acest capitol depășește de departe foarte multe edificii de cult.

4. Biserica Evanghelică din Bistrița: 75 metri

Se găsește în centrul orașului Bistrița și este un monument reprezentativ pentru arhitectura de tranziție de la stilul gotic la stilul renascentist. Turnul îl depășește cu puțin pe cel al catedralei din Sibiu care aparține aceleiași confesiuni. Construirea a fost încheiată în 1564

5. Catedrala Evanghelică din Sibiu: 73 metri

Este una dintre bisericile gotice cele mai vechi din Transilvania, cu o arhitectură complexă. Turla este compartimentată pe șapte nivele. Construirea a început în 1371 și a fost terminată mult mai târziu, în 1520. Este catedrala și biserică parohială în același timp și deservește comunitatea evanghelică de confesiune augustană din Sibiu.

6. Biserica greco-catolică de lemn de la Șurdești: 72 metri

A fost construită în 1721 de către comunitatea greco-catolică și a fost cea mai înaltă biserică de lemn în acea vreme. Materialul folosit este lemnul de stejar de munte. Unul dintre elementele de particularitate este acoperișul cu două rânduri de streșini. Iar pridvorul are două rânduri de arcade suprapuse. Este parte a patrimoniului cultural mondial UNESCO din 1999.

7. Biserica Neagră din Brașov: 65 de metri

Biserica aparține comunității luterane și a fost construită în 1477. A devenit neagră la propriu și apoi și nominal în urma unui incendiu provocat în timpul unei invazii turcești, în 1689. Este cea mai lungă biserică din România: 89 de metri.

Documentare realizată de Andrei Ispas și Nicolae Dima

12 sate și comune din Transilvania sunt puse împreună, într-o structură care le face să-și prețuiască și să-și pună mai bine în evidență valorile tradiționale. Iar această structură se numește ”România Remarcabilă”. Dar cum funcționează acest proiect, cât de mult se poate extinde și cu ce beneficii?

• Obiectivul rețelei de sate și comune este să lucreze împreună, să dezvolte unitar concepte de brand și label, să obțină împreună consultanță și ajutor pentru atragerea de finanțări.
• Rezultatele așteptate sunt: dezvoltare locală, vizibilitate, organizare comună de evenimente de amploare, înfrățirea cu localități din Franța, consolidarea identității locale și creșterea turismului.
• Până acum sunt 12 membri în această rețea, dar dorința inițiatorilor este să crească numărul până la 40, ca să atingă astfel 1% din localitățile din țară.
• Proiectul este inițiat de Centrul Cultural Clujean, dar are drept model organizația Sites et Cités Remarquable de France.

INTERVIU CU ALINA ZLATI, managerul proiectului ”România Remarcabilă”

Titlul ”România Remarcabilă” pare a fi o încurajare, pare a fi și un mesaj transmis scepticilor și pesimiștilor, în privința potențialului de frumusețe al României de azi.

Numele în sine surprinde mult din esența și viziunea acestui proiect. Țara noastră este împânzită de elemente de patrimoniu, fie ele materiale sau imateriale, din păcate ele nu sunt apreciate, nu sunt valorizate, nu sunt valorificate. S-a cam așezat un strat gros de praf peste patrimoniu, obiectivele au intrat într-un con de umbră. Ne-am spus că ar trebui să facem ceva. Credem că resursele sunt acolo, că oameni faini există, oameni cu expertiză există. Misiunea noastră este de a colecta toate acestea într-un soi de ecosistem, de a crea punți între oameni, de a oferi suport acolo unde este nevoie și a face lucrurile să se întâmple. Ideea este ca prin valorificarea patrimoniului, prin stimularea culturii, să dezvoltăm de o manieră sustenabilă  localități din România.

Proiectul este unic pentru România, desfășurarea lui se va face însă după un model francez.

Construim după modelul celor de la Sites et Cités Remarquables din Franța, care au o experiență extinsă în sensul acesta. Ei au o rețea de localități care au primit acest label de ”remarcabil” și, deci, nu pornim de la zero. Știm ce este de replicat și ce este de evitat, din experiența francezilor.

Cum proiectul pornește de la Cluj, este ușor de înțeles de ce în această fază pilot ați prins localități doar din Transilvania. Urmăriți evidențierea mai degrabă a particularităților fiecărei localități în parte sau a aspectelor culturale asemănătoarea, specifice zonei?

Pornim cu 12 localități, din județele Cluj, Alba, Brașov, Sălaj, Mureș, Sibiu și Maramureș. În cel mai scurt timp, însă, anticipăm că se va construi o adevărată rețea. Am primit câteva solicitări din partea unor comune care deocamdată nu sunt incluse în proiect, ceea ce ne bucură foarte mult. Și, într-adevăr, în configurația în care ele se află acum, deși sunt parte a unui areal destul de restrâns din Transilvania, localitățile sunt foarte diferite. Transilvania este foarte bogată, în termeni de etnie, de cultură; localitățile sunt foarte variate ca specificitate, oferă lucruri foarte diferite, oferă potențialități distincte, dar noi credem că toate se subscriu unei cupole mari, a ”României remarcabile”. Întâmplarea face ca acum, când vă dau interviul, să mă aflu la castelul Bánffy. Și da, e remarcabil! Dar pentru a fi remarcabil nu este absolut imperativ să ai un castel de felul acesta. Noi credem în gesturile mici, în inițiative punctuale, dar care poate să aibă un impact foarte mare în dezvoltarea sustenabilă a comunităților rurale: poți să sprijini meșterii locali, poți să sprijini meșteșugarii, poți să sprijini producătorii mici. Orice evidențiere, valorificare, a ceea ce tu ai în mod neforțat la tine în comunitate credem noi că intră sub cupola acestui ”remarcabil”.

Sunt 12 localități acum, iar până în 2021 se vor mai adăuga 28. Concret, ce se va întâmpla în acești trei ani de implementare? Dați-ne câteva exemple.

În primul rând, se fac eforturi în identificarea și maparea rețetelor vechi de prin sate, care sunt pe punctul de a fi uitate, și care sunt redate în limbajul lor, cât se poate de ancorate în rădăcinile satului. Se fac eforturi de identificare a meșterilor, astfel încât cei care își doresc o ”casă verde”, după tehnicile vechi, să poată apela la acești meșteri acolo unde ei încă mai există. Se vor organiza festivaluri foarte faine care să anime viața satului chiar și pe o durată foarte scurtă. Cu siguranță activități de genul acesta vor transfigura satul în perioada desfășurării, va căpăta noi dimensiuni inclusiv în mentalul localnicilor. Cert este că, din ce am văzut noi, mult din înțelegerea localnicilor cu privire la ce comori au ei în comună vine din expunerea la reacția celor din exterior. Dacă noi mergem luminoși în satele acestea, cu deschidere și cu apreciere față de ceea ce au, și ei ajung în timp să se uite la aceste elemente prin alte lentile. Și cred că asta ne dorim de la aceste inițiative punctuale: vin, pleacă, dar sătenii rămân cu mândria apartenenței locului.

Când v-ați propus să fie prima evaluare a aplicării proiectului?

Urmează să construim niște echipe interdisciplinare, cu expertiză pe zona asta de patrimoniu, să mergem prin sate, să identificăm ce și cum, dincolo de ceea ce este evident pentru ei că au. Și pornind de la acest exercițiu, să creionăm, într-un exercițiu de tip participativ, cot la cot cu localnicii și reprezentanții acestora, să gândim niște strategii, urmând ca apoi să oferim suportul în transpunerea acestor strategii în realitate. Cred că o să ne auzim curând!

În calitate de capitală a regiunii gastronomice europene, pe parcursul acestui an Sibiul promite multe. Iată o promisiune onorată: ciocolata Baroc, creație a Muzeului Brukenthal. Un interviu pe această temă cu directorul de marketing al muzeului, Alexandru Chituță, care vorbește și despre o expoziție de mare valoare pe care muzeul o găzduiește în aceste zile.

Știm că nu este primul produs de brand pe care îl oferiți publicului dumneavoastră, au trecut deja 10 ani de când ați produs Vinul Baronului și probabil mult mai mulți de când ați lansat prima ciocolată. Acum, ciocolata ”Baroc”.

Muzeul Național Brukenthal este, de altfel, prima instituție de aceste gen din România care, acum câțiva ani buni, a realizat primul produs de brand, ciocolata Brukenthal, iar apoi am scos pe piață Vinul Baronului. Anul acesta, pentru că Sibiul este capitală gastronomică europeană, am dorit să arătăm că o instituție muzeală din România poate susține mediul privat din localitate, printr-un parteneriat fructuos public-privat și iată că rodul acestui parteneriat este un nou produs de brand, o ciocolată baroc într-o cutie elegantă de catifea în care se găsesc nouă trufe hand made, cu diferite arome, de la mentă și rom, la vișine. Sperăm că această cutie de ciocolată va veni în întâmpinarea nu doar a turiștilor, ci și a sibienilor care doresc să cumpere și să dăruiască un produs local realizat cu pasiune, cu dragoste de Sibiu și pentru ciocolată.

Știm ce însemnă barocul în muzică, în arhitectură, și mă opresc la definiția cea mai simplă, potrivit căreia este ”o expresie a sălbaticului în artă”. Cum e cu ciocolata de tip… baroc?

E o sălbăticie de gust. Dar mai mult decât sălbăticie, cred că e o cutie de ciocolată și cele nouă trufe, mai mult decât sălbăticia barocului e delicatețea barocului, e somptuozitatea lui. Deci, dacă ar fi să vorbim în metafore, cu siguranță cei care vor gusta din această ciocolată vor simți o somptuozitate, un gust fermecător în cerul gurii!

Cât privește contextul Sibiului ca regiune gastronomică europeană, ce mai este de spus?

Considerăm că regiunea gastronomică are și un alt punct sau un alt vârf, acela de a susține producătorii locali în general, mici sau mijlocii. Din păcate, astăzi, la nivel național stăm destul de rău la capitolul produse naționale sau produse locale. Este și astăzi la Sibiu destul de complicat să găsești un produs local, de pildă o ciocolată locală. Din chestionarele pe care Muzeul Național Brukenthal le-a făcut anul trecut, atât turiștii străini, cât și cei români, și-au dorit să achiziționeze, din magazinele muzeului, produse locale sau produse de brand care au legătură cu muzeul. Cum gama de ciocolată pe o aveam deja era foarte dorită, ne-am gândit să realizăm un produs mai înalt, mai somptuos, mai elegant. Următorul pas a fost stabilirea unei colaborări cu o ciocolaterie din Sibiu, un laborator mic în care se realizează produse handmade. Am făcut acest parteneriat public-privat în care am arătat că o instituției de cultură din România nu doar promovează, expune, conservă, restaurează lucrări de artă sau alte piese, dar și susține dezvoltarea comunității. Așadar, am venit la dorința publicului cu o ciocolată ”produs realizat cu dragoste în Sibiu”.

Ciocolată Baroc, Piccaso, Matisse, Dali și Klimt pentru FITS 2019

 Tocmai s-a deschis Festivalul internațional de Teatru de la Sibiu. Sunteți una dintre instituțiile culturale partenere, prezentați publicului cu acest prilej o expoziție în care sunt prezentate lucrări ale lui Picasso, Matisse, Dali și Klimt. O premieră pentru Sibiu și Transilvania.

De aproape doi ani de zile suntem în discuții cu colecționarul bucureștean George Șerban, un prieten al muzeului nostru. Are o colecție importantă de pictură și grafică românească, europeană, dar și japonează. Cu dânsul am deschis recent o altă expoziție dedicată stampei japoneze. De acestă dată, am dorit să realizăm o expoziție mult mai importantă de grafică și litografii, din păcate nu de pictură. Din cauza costurilor foarte mari, este aproape imposibil să realizăm, în România, o expoziție de pictură, cu lucrări ale acestor mari artiști. Este însă și aceasta o expoziție bună, o premieră în Sibiu și în Transilvania. Prilejul expunerii este, de asemenea, unul special, în cadrul celui mai important festival internațional de artele spectacolului din România. Artele sunt buni traducători culturali, ele pun în pagină experiențe comune, gânduri, preocupări, interese, și prin aceasta aduc oamenilor darul apropierii. Arta și spectacolul pot fi chei de înțelegere a lumii de azi, a noii noastre sensibilități, ele deschid drumul spre reala acceptare a diferențelor. Altfel spus, ele sunt o fereastră deschisă spre toleranță. Motto-ul expoziției, ca și al festivalului de teatru, este ”Arta de a dărui”.

Întâlnirea Tinerilor Ortodocşi ITO 2018, desfăşurată recent la Sibiu, a plantat seminţele iubirii de neam şi de ţară printre tineri, racordându-i la cultura românească în înţelesurile ei autentice.

Începutul toamnei și anului bisericesc ne-a găsit adunați sub tema „Unitate. Credință. Neam”, un prilej de a da o mărturie pentru zilele de 6-9 septembrie 2018 că în România se mai poate semăna cultură și trăi prin credință, toate pe un fond al tradiției străbune cu prilejul celei de-a V-a ediții a Întâlnirii Tinerilor Ortodocși – ITO, ce avut loc în Sibiu.           

De-a lungul timpului ne putem îndoi de multe și de cele mai multe ori ne îndoim, iar bucuria noastră rămâne umbrită de neputința de a privi partea plină a paharului și a identității noastre. Acum, cugetând după trecerea evenimentului internaţional ITO 2018, putem afirma fără teama de a greși că niciodată nu ne-am îndoit de ce avea să ofere Întâlnirea Internațională a Tinerilor Ortodocși patrimoniului cultural sibian și, prin el, țării aflate la vremea Centenarului.

Privită în complexitatea forței de manifestare, Întâlnirea a schimbat pentru câteva zile fața Sibiului, cetatea Sfântului Ierarh Andrei Șaguna, vorbind tuturor despre frumusețea revederii, a cunoașterii pe nume și a credinței vii în ciuda frământărilor tinereții.

Dincolo de grijile organizatorice, de nopțile ușor albe, glasul și entuziasmul a mii de tineri (peste 3000) ne-au făcut să uităm de fragilitatea umană firească, de oboseală și, prin caracterul internaţional al participanților, să depășim frontierele geografice, și să avem parte de momente de trăire și pace interioară în plină secularizare, dezechilibru politic și vremuri tulburi ce anunțau un referendum.

Făcând o scurtă radiografie, de la prima atestare documentară (20 decembrie 1191) până în anul 2018, ținuturile sibiene au fost martorele atâtor manifestări culturale, istorice, religioase, sociale pentru ca, după ce a devenit primul oraș din estul Europei care a primit titlul de Capitală Culturală Europeană (2007, împreună cu Luxemburg), să devină, anul acesta, capitala Ortodoxiei transilvănene. O capitală cu oaspeți din toate regiunile României dar și din Republica Moldova, Grecia, Cehia și Slovacia, Germania, Franța, Belgia, Italia, Spania, Portugalia, Marea Britanie, Elveția, Turcia, și altele.

Reuniunea din septembrie 2018, respectă tradiția mai vechilor întâlniri și se încadrează în seria întâlnirilor de tineret organizate la Baia Mare în 2013 și 2014, la Cluj în 2015, la București în 2016 și la Iași în 2017.

Gândul nostru a fost pe aceeași lungime de undă cu al lor, așa se face că întâlnirea de la Sibiu a avut ca scop crearea unui cadru în care tinerii participanți să se bucure de experiențe formatoare, să trăiască sentimentul comuniunii cu tineri din alte regiuni ale țării sau din străinătate, să împărtășească valorile de viață creștin-ortodoxe și să fie multiplicatori ai mesajului creștin în comunitățile din care provin.

Răspunsul tinerilor la provocarea din cadrul discuțiilor a fost clar: au nevoie de Hristos și de Biserică, dincolo de toate speculațiile „literaturii de specialitate”, tributară comunismului și speculației stradale, iar relația lor cu Dumnezeu este una cât se poate de firească

Au fost momente de teamă? Firește că au fost și momente de teamă pentru acele clipe suspendate-n timp de găsire a soluțiilor viabile, dar munca în echipă, puterea de a lăsa de la tine pentru binele celorlalți, zâmbetul în fața unor neputințe omenești, normale până la urmă, ne-au făcut să înțelegem, încă o dată, că lucrurile au o raţiune, înţeleasă, doar în finalitatea lor, când vălul cade şi ce e de privit rămâne în toată puterea sa înţelegătoare şi reală fără ocolişuri şi meschinării mărunte.

ITO 2018 Sibiu: atelierele esenţiale

Răspunsul tinerilor la provocarea noastră din cadrul discuțiilor a fost clar: au nevoie de Hristos și de Biserică, ca o componentă vie și necesară, dincolo de toate speculațiile „literaturii de specialitate”, tributară comunismului și speculației stradale, iar relația lor cu Dumnezeu este una cât se poate de firească în granițele tinereții unei generații creștine. Aspectul acesta a fost amplu despicat în patru în cadrul atelierelor de dezbatere, iar discuțiile au gravitat în jurul a patru teme pregătite de organizatori: „Nevoia mea de Biserică – între reflex și realitate SAU Nevoia mea de Biserică – tânărul și dimensiunea spirituală”; „Updatarea / Actualizarea Bisericii: Biserica 4.0 SAU Biserica în era tehnologiei: Biserica 4.0”; „Nevoia de dezvoltare personală: Poate fi Biblia manual de dezvoltare personală? SAU Nevoia de autodezvoltare personală: Poate fi Biblia manual de dezvoltare personală? (manual de zbor)”; „Biserica – validarea fericirii / mântuirii”.

Întâlnirea Tinerilor Ortodocşi Sibiu 2018, un eveniment internaţional de prim rang pentru spiritualitatea românească

Prezența din mediul virtual (conform statisticilor aproape 1 milion de oameni au urmărit Festivitatea de deschidere din Piața Mare), sutele de mii de vizualizări, distribuiri și recomandări ale transmisiunilor de la Sibiu, din zilele 6-9 septembrie, ne-au transmis un răspuns foarte bun, era acel „ceva” din fiecare dintre noi dornic să iasă din cotidian și să trăiască ceea ce un tânăr participant numea „o bucurie cum alta nu-i, o bucurie cum nu mi-a fost dat să întâlnesc până acum”.

Toate aceste gânduri și idei, corelate, nu fac altceva decât să întregească „tabloul unirii”, o imagine la care bunicii au pictat folosind culorile jertfei lor de sânge, pe fronturile războaielor ori în încercările vieţii, și nădăjduind că peste veacuri nepoţii ori strănepoţii lor vor putea să mărturisească faptul că unitatea lor de credinţă, limbă şi curaj nu s-a pierdut şi că, fără a fi în război cu nimeni, patriotismul nostru este inalienabil ideologic şi ţine de fibra noastră creştină.

La finele acestui parcurs extraordinar alături de tineri, la umbra Centenarului României, rămânem mulțumitori și recunoscători Domnului pentru marea bucuria de a ne fi adunat împreună uniți în credință, mereu împreună pentru a construi o lume mai bună.

Emanuel P. Tăvală

Consilier cultural, Arhiepiscopia Sibiului

Fotografii: ito2018.ro

Umanistul sas Georg Reicherstorffer vedea la valahi simptomele unei frenezii regicide. Radu Silaghi-Dumitrescu publică, pe Matricea Românească, o replică despre asasinate politice la români şi despre cât de frecvent au ele loc aici, în comparaţie cu alte neamuri.

Un biolog de origine bulgară, cu care am fost coleg pentru o vreme în străinătate, explica oricui voia să asculte că românii, mai mult decât alte nații, au obiceiul să își asasineze liderii.

Originea ideii vine aparent de demult. Spre exemplu (cum s-a subliniat într-un alt articol aici) umanistul sas Georg Reicherstorffer, notar la Sibiu în 1522 – 1525 și multă vreme sfătuitor al regelui Francisc I al Ungariei, descrie în jur de 1528 cum valahii „obişnuiesc să-şi omoare aproape pe toţi domnii, fie în ascuns, fie pe faţă; (…) şi e mare minune ca cineva să ajungă să domnească măcar până la trei ani ori să moară în scaun de moarte firească”. Vorbele sale vin natural în special în condițiile în care Sibiul (și Transilvania în general) era un punct de atracție pentru pretendenții amestecați în intrigi pentru tronul Țării Românești. Tocmai la Sibiu, cu doar câțiva ani înainte de mandatul lui Reicherstorffer, era asasinat în public pe treptele unei biserici fostul domnitor valah Mihnea cel Rău. Putem nota pe de altă parte că tatăl lui Mihnea cel Rău, un anume Vlad Țepeș, își pierdea domnia în 1462 în urma unei invazii turcești și ajungea în temnițele regelui Ungariei. Numeroși dintre urmașii lui Țepeș din următoarele câteva zeci de ani – precum Radu cel Frumos, Basarab Laiotă cel Bătrân, Vlad cel Tânăr, Vlad al VI-lea Dragomir, Radu de la Afumați, Radu Paisie, Petru cel Tânăr, Mihnea Turcitul – au fost la rândul lor eliminați de la domnie în urma intervențiilor străine – unii ajungând în exil (inclusiv în închisoare) iar alții fiind uciși.

Cred că se poate argumenta că imaginea potrivit căreia muntenii își ucid des domnitorii, așa cum reiese din textul lui Reicherstorffer, este în parte rezultatul proximității unor acte precum asasinatul politic din 1510 de la Sibiu și în parte efectul ingerințelor marilor puteri.

În general, dintre cei cca 200 de lideri ai Valahiei și ai Moldovei de la fondare până la unificare, sigur că ne putem aminti de câteva cazuri notabile de lideri uciși de compatrioți – dar ne putem de asemenea gândi la nenumărate alte exemple de conducători căzuți sub armele dușmanilor din afară (Mihai Viteazul, Constantin Brâncoveanu etc.), dar și care și-au dus domnia la capăt firesc (Ștefan cel Mare, Mircea cel Bătrân etc.). Pe acel interval istoric, execuții și asasinate asupra capetelor încoronate se întâmplau în întreaga Europă (să ne gândim la Richard III sau Charles I din Anglia, de exemplu) – e drept, tot mai puține pe măsură ce statele și societățile se așezau în forme stabile – ceea ce la frontierele imperiilor otoman, austriac, polonez și/sau rusesc era inevitabil mai dificil.

Mai recent, de la Unirea din 1859, România a avut cca 80 de prim-miniștri și 17 șefi de stat (în funcție de regim aceștia din urmă s-au numit voievozi, regi, președinți, sau președinți de parlament). În total, circa 100 de conducători de țară. Dintre șefii de stat unul singur (Nicolae Ceaușescu) a plecat de la putere prin condamnare la moarte. Dintre prim-miniștri, au pierit asasinați doi de către fasciști (Duca și Călinescu) și unul condamnat la moarte de către comuniști (Antonescu) – adică toți trei sub imperiul unor mișcări politice de forță sponsorizate sau manipulate din exterior. Singurul alt caz de moarte violentă este cel al prim-ministrului Barbu Catargiu, asasinat de necunoscuți în 1862.

De la Unirea din 1859, România a avut circa 80 de prim-miniștri și 17 șefi de stat. În total, circa 100 de conducători de țară. Dintre șefii de stat unul singur (Nicolae Ceaușescu) a plecat de la putere prin condamnare la moarte

În cazurile Antonescu și Ceaușescu, dincolo de discutabilitatea procedurilor judiciare, ordinele directe date de ei pentru asasinarea unor civili (fie pe criterii de oponență politică, fie rasiale) fac mai ușor de apărat verdictele dure ale judecătorilor. Relevant poate fi faptul că alți lideri fasciști, cei din Germania de exemplu, au fost și ei condamnați la moarte – de tribunalul de la Nurnberg. Dacă alte țări (Ungaria de pildă) au reușit să-și ferească de moarte liderii fasciști (Horthy a primit ca pedeapsă pentru crime împotriva umanității… exilul), cazul Antonescu e poate ilustrarea influenței pe care societatea română a cedat-o ocupanților sovietici.

Inflaţie de regiciduri şi asasinate politice pe glob

Spre comparație, americanii din SUA și-au asasinat în același interval patru președinți – fără intervenția evidentă a vreunei forțe politice externe – și au avut încă 20 de alte tentative de asasinat asupra liderilor lor. Ne putem gândi și la frenezia cu care francezii și-au executat liderii după demararea Revoluției de la 1789 – dar și, pe principii similare, la ceea ce s-a întâmplat în Rusia mai ales cu revoluțiile sale. Mai mult, adrese precum https://en.wikipedia.org/wiki/List_of_assassinations dau liste extinse cu asasinate notorii (inclusiv ale liderilor politici) din toată lumea. Ele includ președinți, prim-miniștri, alte feluri de lideri. Găsim acolo mai mult de 1000 de asasinate – cu cca 400 din Europa și numere similare din Asia și respectiv din restul lumii. Dintre ele doar 10 aparțin României – mult mai puține decât găsim în Franța, Rusia, sau Bulgaria, de exemplu.

Din 1000 de asasinate politice notabile, pe tot mapamondul, doar 10 aparțin României – mult mai puține decât găsim în Franța, Rusia, sau Bulgaria, de exemplu

Așadar, se poate argumenta că nu există date numerice concrete, bazate pe procentaje clare, care ar susține mitul că românii au obiceiul să își asasineze liderii mai des decât alte popoare. Dacă i-au tratat cu respectul cuvenit, aceasta poate fi o altă problemă, mai complicat de plasat în tipare statistice. În preambulul unei posibile viitoare discuții, se poate cita exemplul lui Vlad al II-lea, care prezentându-se acasă în fața compatrioților cu titlul de „membru al Ordinului Dragonului” (acordat de Sigismund de Luxemburg, împărat al Sfântului Imperiu Roman) nu a găsit multă înțelegere pentru termenul de „dragon” și a primit porecla de „Vlad Dracul” (iar fiul său, Vlad Țepeș, devenea prin extensie „Drăculea” – distilat mai apoi după câteva sute de ani de Bram Stoker ca „Dracula”). Dincolo de astfel de ironii, într-o societate în care liderii erau schimbați atât de des prin forțe externe și intrigi mai degrabă decât prin decizii populare sau afirmare profesională, este probabil că orice scepticism al societății în relație cu asemenea lideri era de înțeles și justificabil.

Foto deschidere: wikimedia.org

În continuarea seriei dedicate corespondenței clasicilor culturii românești, Matricea Românească publică o epistolă despre România, semnată de către Emil Cioran și adresată lui Mircea Eliade, la 1935, schimb memorabil de filosofie românească.

Supranumit în epocă „filosof al disperării”, Emil Cioran (1911 – 1995) se înscrie în pleiada celor mai mari gânditori ai României și reprezentanți ai curentului de filosofie românească, alături de Constantin Noica și Mircea Eliade, cei care ne-au lăsat drept moștenire aserțiuni de valoare pe marginea existenței și a valorilor noastre naționale.

Vede lumina zilei în localitatea Rășinari, Sibiu, în data de 8 aprilie 1911, în familia protopopului ortodox Emilian Cioran și a soției sale Elvira. Își urmează studiile la liceul „Gheorghe Lazăr” din Sibiu, iar la 17 ani intră în mediul academic, studiind filosofie la Universitatea din București. Printre colegii săi de cursuri se numărau Mircea Eliade și Constantin Noica, iar printre pedagogii cu care a muncit figurau Tudor Vianu și Nae Ionescu.

Se spunea despre el că era un ipohondric, căruia îi plăcea și nu prea să studieze, căci așa cum nota: „filosofia nu trebuie învățată, ci trebuie judecată”. Publică prima sa carte, „Pe culmile disperării” în 1934, în România, volumul fiind distins cu Premiul Comisiei pentru premierea scriitorilor tineri needitați și Premiul Tinerilor Scriitori Români. La inverba vârstă de doar 23 de ani, Emil Cioran se alătură nevoii colective, care bântuia pe atunci rațiunea tinerei generații, de trezire spirituală, de revigorare a valorilor demult amorțite. În vâltoarea acelei fierbințeli tinerești, Emil Cioran s-a apropiat de un extremism de dreapta, rămânând însă doar simpatizant al Mișcării Legionare.

În 1933, pleacă cu o bursă de studii la Berlin, iar nimerind în plină ascensiune a lui Hitler pe arena politică, se declară la un moment dat, admirator al Führer-ului. Va ajunge, la maturitate, să repudieze această poziție drept o frivolitate imatură.

Ceva din firea sa îl făcea potrivnic cu mișcarea României de ansamblu, iată de ce pleacă în 1937 în Franța, grație unei burse din partea Institutului Francez din București. Deși mai revine încă o dată în țară, după finalizarea studiilor, Emil Cioran decide să se autoexileze și se stabilește definitiv, începând cu anul 1941, în Paris, publicând doar în limba franceză.

Emil Cioran, spovedanie în epistolă

Revenind la perioada tinereții sale febrile, observăm că Emil Cioran dădea preferință corespondenței, notând despre ea: „Conversație cu un absent, scrisoarea este un eveniment major al singurătății. Adevărul despre un autor este de căutat mai degrabă în corespondența decât în opera sa”.

Emil Cioran, un gânditor prolific al filosofiei românești, confidentul lui Mircea Eliade. Foto: wikipedia.com

O epistolă adresată lui Mircea Eliade și datată 9 decembrie 1935, perioadă în care Emil Cioran se afla încă în România, la Sibiu, poartă marca stărilor și frământărilor sale juvenile. Aceasta este o variație a unui monolog despre co-existență, regăsirea Sinelui și naționalismul românesc. Zbuciumul lui Emil Cioran, încorporat în această epistolă, fluctuează între o apatie față de viața politică și o dezinvoltură duioasă față de Patrie, despre care scrie: „Eu nu știu de câte ori nu sunt naționalist. Iubesc totuși o patrie fiindcă lumea nu-mi este una”.

Misiva poartă o doză de tristețe și de resemnare în fața problemelor, pe care le resimțea România interbelică, ca și fiul ei, Emil Cioran:

Dragă Mircea,

Rândurile tale m-au dezmeticit din imbecilitatea în care trăiam de mai bine de o lună. De când am intrat în armată n-am mai citit nimic, iar gândurile le-am înlocuit cu disprețul de lume. Cinci ore din zi le petrec în grajd, iar restul fac instrucție, așa încât statul a reușit să mă fure mie însumi. Mi-ar fi imposibil să mai scriu un articol militarist și, deși mi-e imposibil să devin pacifist, nu mi-e rușine s-o mărturisesc în cazul unei conversiuni. De când am înțeles definitiv că forța este substanța istoriei, am început să apreciez sfinții. Dacă scoți armata din istorie nu mai rămâne decât gloria cerească, rezultată dintr-o rătăcire divină a omului.

Cine nu aspiră la glorie între oameni, pentru a avea mai mult drept să îi disprețuiască, mi se pare cea mai demnă de disprețuit dintre ființe.

Am renunțat definitiv să iau parte activă la viața politică. Deși am impresia că înțeleg destul de bine politica, m-ar durea să mă știu condamnat la o celebritate exterioară, o viață întreagă, și apoi nici unei valori politice nu-i acord asentimentul meu ultim. Formula mea pentru lucrurile politice este aceasta: a lupta sincer pentru lucruri în care nu cred. Deosebirea între mine și naționaliștii noștri este așa de mare, încât activitatea mea nu i-ar putea decât zăpăci. Eu n-am comun cu naționaliștii decât interesul pentru România. Cum îți poți închipui că se poate schimba o mentalitate reacționară? Din partea-mi nu sunt așa de revoltat că politica recunoaște în partizanat totdeauna o valoare preferabilă alteia, dar sunt nemângâiat că valorile politice care se cultivă la noi n-au nici măcar dimensiunea unui moment istoric. De ce te impresionează reproșurile ce ți se fac de naționaliști? De mult mi-am dat seama că orgoliul nu-ți este la nivelul valorii tale. În locul tău, n-aș accepta nici un fel de obiecție de la nimeni. Articolele tale despre România sunt un document naționalist care îți dă anumite drepturi și justifică multe pretenții. A îndrăzni să vorbești despre „România în eternitate” echivalează cu un mare gest politic. Să ai curajul să vorbești de veșnicie la o țară care n-a cunoscut mângâierile timpului. Hotărât lucru, tu nu ești destul de orgolios. Păcatul meu este de a ști în fiecare moment că trăiesc în România. Tu ai refugiul Asiei, eu numai al Occidentului. Dar ca român, nu pot fi în Occident decât ratat, iar în România numai pesimist.

Naționaliștii noștri trebuiau să-ți arate atâta recunoștință încât să te fi exasperat recunoștința lor. Eu nu știu de câte ori nu sunt naționalist. Iubesc totuși o patrie fiindcă lumea nu-mi este una. Refuzul lumii este de esență religioasă și orice tristețe este superficială dacă nu e religioasă. I-am scris odată Soranei (n.r. Sorana Țopa, actriță, mărul discordiei dintre Eliade și Cioran) că dacă n-ar exista religie și muzică, m-aș face paznic de bordel.

Și eu simt nevoia unei contemplații absolute, deși știu că nu pot pretinde decât amăgiri și că de esențe n-am nevoie, ai avut mare dreptate când spuneai că sunt ambivalent. Cu adevărat, nu mă pot lega de nimic fără să fac o concesiune ce anulează atașare.

Aștept cu nerăbdare romanul tău (n.r. Este vorba de volumul „Huliganii”, semnat de către Mircea Eliade). Va fi întâia carte ce o voi citi în vacanță, scăpat de mizeria actuală.

După sărbători voi trece la un birou sau la O. N. E. F (n.r. Organizația Națională de Educație Fizică) din Sibiu. Deși am toate promisiunile, în cazul unei dificultăți te voi ruga la timp ca să intervii prin generalul Economu.

Multe salutări afectuoase Ninei (n.r. Nina Mareș, prima soție a lui Mircea Eliade. A murit la Lisabona în 1944).

Am luat act de invitație,

Te îmbrățișează,

Emil Cioran

Documentarea a fost efectuată în baza volumului „Scrisori către cei de-acasă”, culegere epistolară semnată de către Emil Cioran, apărută la Editura Humanitas, anul 1995, parte a colecţiei Bibliotecii „Mihai Eminescu” a Bulboacă şi Asociaţii SCA.

Sibiul este un model de convieţuire între populaţii, o matrice a confluenţelor a cărei fertilitate şi-a arătat roadele în istoria României, este de părere Lect. Dr. Ierom. Vasile Bârzu, de la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Sfântul Andrei Șaguna” din oraşul de pe malul Cibinului. “Ar trebui întemeiate şi consolidate aici instituţii de adevărată cultură, spiritualitate şi chiar de factură economică, socială care să izvorască şi să irige ca dintr-un izvor central trupul şi sufletul ţării”, a subliniat acesta, pentru Matricea Românească.

Matricea Românească: Referindu-ne la Sibiu, pentru că este un focar de cultură şi de spiritualitate pentru România, întrucât dvs. cunoașteți realitățile locale, ce reprezintă el cu adevărat pentru matricea noastră românească?

Lect. Dr. Ierom. Vasile Bârzu: Este un oraș de confluență, este la poarta Țării Românești și ca loc și cadru, aici este practic centrul țării. Şi în actuala geografie restructurată economic, pe aici trece principalul drum, care este principala trecere spre Țara Românească, spre București, Valea Oltului. Probabil că așa a fost perceput încă de când s-a constituit această urbe aici. Orice matrice are un centru și am putea zice, prin aproximare, fără să greșim și să hiperbolizăm lucrurile, că Sibiul se constituie ca un centru matriceal, ca o expresie a modului de viață al poporului nostru.

Prima mențiune despre Sibiu este din timpul romanilor. Era un castru roman în cartierul Guşteriţa. Apoi a fost o așezare a slavilor, în timpul mileniului I. Apoi Sibiul e menționat într-o bulă a Papei de la Roma, apoi de către târgoveții sași. Apoi a existat în calitate de capitală a românilor. S-au adunat aici și sași, și unguri, și români, și olteni de dincolo, și transilvăneni de aici și târgoveți greci. A existat o confluență a populațiilor care au avut ceva de spus în istoria, în etosul, în cultura românească.

În această zonă de confluență, prin interacțiunea aceasta se creează valori. Am rămas uimit – documentându-mă puțin pentru acest interviu – să constat că acest orășel – care nu e nici Timișoara, nici Bucureștiul care e Capitală, nici Iașiul ca oraş principal al Moldovei – totuși, se poate mândri cu niște primordialități. Aici a fost primul spital din cadrul regatului austro-ungar, aici a fost prima farmacie, aici s-a inventat homeopatia, aici s-a lansat prima rachetă, graţie lui Conrad Haas, aici s-a descoperit gazul metan. Bineînţeles că a fost geniul creator al populaţiilor germanice de aici, dar geniul se manifestă când există provocare, iar aceasta se realizează prin întâlnire, prin confluenţa valorilor.

Piaţa Huet din Sibiu. În dreapta, Catedrala Evanghelică Foto: minoritynomad.com

E regretabil faptul că, în locul acestei confluențe de populații, în locul acestei mixări a naţionalităţilor, care a produs şi produce de obicei omul şi spiritul mai treaz şi mai inventiv, se produce actualmente la nivelul țării – regret să o spun – o provincializare, o ghetoizare. Adică se cultivă provincializarea. De exemplu, s-au făcut nenumărate facultăţi şi universități, fiecare merge la universitate în orășelul lui și rămâne un provincial și cunoaște numai realităţile locului. Nu se întâlnește într-un mare centru universitar și cu un alt român sau conaţional din alt colț al țării, şi rămâne, astfel, un individ provincial, fără relații mai largi cu toţi cei din poporul român indiferent de naţionalitate.

Sibiul, ca cetate medievală, ca așezare după munți, în Transilvania, s-a constituit ca un loc de trecere – să treci pe aici, să lași ceva. Deși nu s-a dezvoltat enorm ca cetate, așa cum s-au dezvoltat alte cetăți, totuși aceste beneficii spirituale, culturale sunt importante pentru sufletul poporului. Aici e un oraș al întâlnirilor, al schimburilor şi al îmbogăţirii spirituale; ca matrice, e un oraș al toleranței, al incluziunii. Pe strada Mitropoliei sunt vreo șapte biserici ale diferitelor confesiuni creştine. Nu ne simțim agresați unii de alții sau complexați. E o conviețuire ecumenică normală. Toată această situație eu zic că e benefică și că e un model de coexistență în timpurile acestea. Uneori, se acceptă prea multă toleranță, fără discernământ, dar în Sibiu lucrurile se păstrează în limitele normale.

S-au adunat aici și sași, și unguri, și români, și olteni de dincolo, și transilvăneni de aici și târgoveți greci. A existat o confluență a populațiilor care au avut ceva de spus în istoria, în etosul, în cultura românească

Matricea Românească: Care credeți că este explicația acestei toleranțe cu discernământ?

Lect. Dr. Ierom. Vasile Bârzu: Sibiul este un oraș liniștit cu oameni civilizaţi şi toleranţi. Contribuţia majoră la cultivarea acestui spirit paşnic şi tolerant a avut-o şi o are Biserica Ortodoxă. Oamenii de aici au și ei o oarecare răceală sufletească în sensul că nu sunt atât de expansivi şi volubili, cum sunt regățenii. Este un tipar spiritual al sașilor, lăsat în sufletul populației de aici. Dar știu să păstreze limitele comuniunii, ale interacțiunii – cât să acționezi să nu îl deranjezi pe cel de lângă tine, dar totuși să te simți bine.

Eu am prins Sibiul și înainte de a pleca mulți saşi, în anii ’90, – în ’91-’92, atunci au plecat foarte mulți. Mi-am dat seama că s-au pierdut foarte multe atunci pentru etosul local. Au fost – și sunt – oameni disciplinați, la locul lor. Consider că sunt o pierdere. Au fost un element benefic pentru civilizaţia românească de aici. Însă, aici românii și-au trăit şi ei propria evoluție spirituală și culturală. În Sibiu, deși era cetate în care dominau alte minorități, românii au reușit să exceleze, să devină mult mai importanți, dominanţi în cele din urmă, datorită acțiunii concertate a unor instituții ale românismului – m-aș referi la Mitropolia Ardealului, cu câțiva exponenți esențiali nu numai pentru evoluția Sibiului, ci și a țării: mă refer la sfântul Andrei Șaguna, la marele mitropolit care, de la 1848 până la 1873, practic a transformat poporul român printr-o muncă titanică, printr-o pregătire și o înțelepciune bine articulate cu realitățile epocii în care a trăit.

Gândiți-vă că a întemeiat, colindând satele de pe aici, cu trăsura, 800 de școli şi colegii în marile orașe de atunci. Să plătești toate acestea, să îndemni românii să fie cu conștiința trează, e o muncă titanică deosebită! Dacă n-ar fi fost Șaguna, opera spirituală pe care el a făcut-o aici, în această capitală a Transilvaniei, și cu tiparul democratic pe care l-a implementat inclusiv în biserică… concretizat în participarea reală a mirenilor, a credincioșilor simpli, în viața fiecărei parohii şi eparhii, astfel încât ei plăteau preotul, ei sprijineau biserica, ei o construiau într-un sistem democratic care îi punea în valoare, istoria noastră ca români ar fi fost cu totul alta. Fără această muncă a lui, n-am fi avut momentul 1918, în care românii s-au pronunțat pentru unirea Transilvaniei cu Țara Românească – acest moment fiind consecinţa şi continuarea procesului educaţional pe care Şaguna l-a inspirat şi l-a cultivat. În 1870, el a alergat și a făcut școli, care au adus roadă cultural-naţională, iar roada s-a văzut în înțelepciunea oamenilor din acea epocă, ce s-au simțit români, pentru că au fost educați ca atare, pentru că au fost instruiți cum să devină stăpâni pe propriul destin.

Munca pe care a făcut-o Andrei Șaguna a fost una și de iluminare prin carte, dar și de organizare. De aceea Şaguna este foarte actual. Noi avem resurse, dar nu știm să ne organizăm și nu sunt oamenii buni puşi la locul potrivit, care să gestioneze, să îndemne… Pe de altă parte, există și o lehamite a românului, actualmente, după atâtea scurtcircuituri ale istoriei. Avem pentru acea vreme un tipar de acțiune: într-o societate țărănească, tradițională, se duce cineva, le spune, oamenii ascultă, se mobilizează, se organizează și obții roadele. Actualmente, vorbești, dacă vorbești ce vorbeşti, la un moment dat zice unul că nu vorbeşti bine, că nu eşti tolerant. Se face un mult mai mare zgomot, ţi se iau auditorii, nu mai ascultă nimeni și nu mai reușești să faci nimic. Chiar dacă intențiile sunt bune.

Elevi analizând statuia lui Gheorghe Lazăr din Piaţa Mare a Sibiului

Priviţi ce se întâmplă cu românii actualmente: sunt exportați la muncă dincolo. Aici s-a distrus toată industria, toată economia, pentru ca românul să iasă din matricea lui spirituală, şi să vină alţii în matricea aceasta, să se facă proprietari, stăpâni, să se producă un schimb de populație. Orice matrice, dacă nu te încadrezi cum trebuie în ea, se deformează poporul, dar ea rămâne, pentru că spiritul nu-l muți cu levierul, nu-l spargi nici cu ciocanul. Sunt – în cimitirul din Bacău, de unde provin – alei pline cu morminte ale italienilor. Au venit, au fost arhitecți în anii 1910-1920, le-a rămas numele acolo. Și-au lăsat și gena, urmașii lor au devenit români, creștini ortodocşi. Roata istoriei se învârte. Ce ne-ar trebui și ce am avea de învățat cu privire la cine a contribuit la formarea poporului? – Andrei Șaguna a dat un exemplu clar, puternic, de acțiune democratică, energică pentru înălțarea poporului. Oameni ca el trebuie ținuți minte și cultivați.

O altă contribuție importantă a avut-o aici teatrul. Sibiul a avut primul teatru continuu din România. Nu a fost primul teatru cu program continuu în cetatea Clujului, nici în cea a Oradei, ci totuşi, în Sibiu. Vreau să spun că a existat aici o populație foarte trează, foarte dinamică care a înţeles necesitatea de a se autoeduca şi prin teatru. A fost şi o colonie de greci aici, în cetate, care a contribuit major la construirea actualei catedrale ortodoxe şi prin aceasta la consolidarea spiritului de comuniune. De asemenea, foarte mulţi din Mărginimea Sibiului aveau oi, făceau transhumanță, călătoreau şi prin aceasta menţineau şi cultivau acest spirit al interacţiunii şi prezenţei de spirit. În același timp, aveau şi o oarecare bunăstare materială pe care au folosit-o în beneficiul comunităţii. Ei cunoșteau realitățile din mai multe locuri și acționau cu o conștiință trează, nu erau oameni simpli.

Pe strada Mitropoliei sunt vreo șapte biserici ale diferitelor confesiuni creştine. Nu ne simțim agresați unii de alții sau complexați. E o conviețuire ecumenică normală. Toată această situație eu zic că e benefică și că e un model de coexistență în timpurile acestea

Vreau să spun că pentru a obţine rezultatele bune cu care se poate mândri această matrice interculturală şi spirituală din centrul ţării, a trebuit interacțiune și discuție şi conlucrare multă, adică învățătură multă înainte de a acționa. Actualmente, datele situației de pe teren s-au schimbat foarte mult. Mie mi se pare că românii sunt blazaţi, sunt depășiți de evenimente, de realitatea care li se impune. Tot timpul ni se fabrică altă realitate, altă lege, sunt implementate alte norme, trebuie să te supui lor. Nu mai domini tu, ci te domină realitatea dictată de alții care îți dă de lucru ca să te reorganizezi și nu mai reuşeşti să ţii ritmul şi să faci faţă situaţiilor nou create.

Matricea Românească: Dar dacă ești conectat la matrice și ai credința care e fermă și te ghidează, atunci nu poţi depăşi aceste situaţii… ?

Lect. Dr. Ierom. Vasile Bârzu: Da, dar trebuie și să acționezi rapid, să încerci să extinzi matricea care e ceva dinamic. În centrul unui cerc se întâlnesc multe raze sau diametre şi fiecare vine cu conţinutul şi contribuţia sa la definirea matricei confluenţelor. De aceea trebuie efort dinamic de păstrare a valorilor reale într-o matrice a confluenţelor şi o cunoaştere clară a identităţii proprii şi a conţinutului matricei ideale pe care inevitabil trebuie să o redefineşti şi edifici. Trebuie uneori să spui, ca şi în viaţa de familie: „Stop, ai intrat în nucleul meu, în matricea mea, de aici nu mă muţi!”. Dar trebuie să și știi ce reprezintă nucleul și matricea ta. Să știi ce aperi și valoarea ei. Dacă nu ai această cunoaştere, sau nu o practici ca etos cultural şi spiritual, te lași purtat de vânt şi devii ceea ce nu îţi doreşti.

De exemplu, aici a existat un alt element foarte important în dăinuirea spirituală a românilor de aici, dar şi din țară – anume faptul că în Sibiu veneau, în Evul Mediu, când Biserica era oprimată în Transilvania, tineri care mergeau la Mănăstirea Cozia pentru a se pregăti minimum necesar şi a deveni preoţi pentru satele din Transilvania, iar mai târziu, odată cu întemeierea Seminarului Teologic în 1786 care a evoluat și a ajuns Facultate de Teologie, veneau din Oltenia şi din Ţara Românească să se pregătească aici şi să devină preoți. Treceau munții, făceau școala aici, se întorceau acasă şi păstoreau ca preoţi satele şi comunităţile din zonele lor. Vă dați seama că s-au pregătit aici generații și generații de luminători ai poporului, ai satelor, ai oamenilor. De aceea, referindu-mă la rolul educaţiei religioase şi bisericeşti, ca exemplu al impactului formator spiritual al centrului în cadrul matricei, pot afirma că e foarte important conţinutul spiritual şi cultural al acestui centru pentru definirea şi dăinuirea poporului nostru. Ar trebui întemeiate şi consolidate aici instituţii de adevărată cultură, spiritualitate şi chiar de factură economică, socială care să izvorască şi să irige ca dintr-un izvor central trupul şi sufletul ţării.

Turnul Sfatului din Sibiu

Matricea Românească: Aşadar, consideraţi că de aici din centru ar trebui să pornească o adevărată fertilizare culturală și spirituală a ţării.

Lect. Dr. Ierom. Vasile Bârzu: Da. Teologia, ca școală, s-a transformat prin activitatea Mitropoliei Ardealului în elementul de coeziune și de iluminare a poporului. De asemenea, este de amintit opera culturală a celor de aici. Andrei Șaguna a întemeiat și Societatea culturală ASTRA şi, de asemenea, Ziarul “Telegraful Român” a fost un instrument de coeziune culturală şi spirituală a românilor, alături de ziarul “Tribuna” fondat aici de către scriitorul român Ioan Slavici. Vedeţi, acestea sunt doar câteva exemple ale revărsărilor culturale şi spirituale ale acestui centru. Actualmente, populaţia de aici, români şi saşi, s-a mobilizat – ei au înființat multe alte organizații culturale şi caritative precum ONG-urile, şi au participat şi participă corect cu toată inima la definirea realităţii matricei confluenţelor pe care Sibiul o reprezintă. S-au mobilizat și au obținut rezultate concrete, precum a fost Sibiul – capitală culturală a Europei. Aceste exemple şi această activitate ar trebuie continuate şi consolidate, multiplicate şi îmbogăţite pentru a înmulţi şi îmbogăţi debitul acestui izvor care, fiind în centru, inevitabil irigă, fertilizează şi dăruieşte ceea ce are.

Matricea Românească: Deci, în opinia dvs, se poate continua acea operă de culturalizare, a înaintaşilor…

Lect. Dr. Ierom. Vasile Bârzu: Se poate. Îi invităm și pe alții. Actualmente, facem ce putem. Ne continuăm această muncă de iluminare și de educație a credincioșilor și preoților și a tineretului. S-au dezvoltat foarte multe activităţi, însă e loc de mai mult. Sibiul a fost capitala culturală a României, este un oraș multicultural, mereu sunt evenimente culturale, artistice, de confluență, e vizitat de foarte mulți oameni în special vara, vin turiști din toate părțile. Ce îi lipseşte oarecum Sibiului sunt accentele spirituale, mănăstirile cu o tradiție mult mai veche. A avut, dar au fost reduse.

Sfântul Andrei Șaguna a fost marele mitropolit care, de la 1848 până la 1873, a transformat poporul român printr-o muncă titanică. Gândiți-vă că a întemeiat, colindând satele de pe aici, cu trăsura, 800 de școli şi colegii. Să plătești toate acestea, să îndemni românii să fie cu conștiința trează, e o muncă titanică deosebită

Vă dau un exemplu: Sibiul a fost numit Tübingen-ul României, un loc al cultivării spiritului raționalist, al înțelegerii reci, clare, al realităților, fără prea multă poezie. Paradoxal, un mare scriitor ca Cioran devine nihilist. Spunea un învăţat că Cioran n-ar fi ajuns probabil niciodată nihilist dacă în preajma Sibiului ar fi fost o mănăstire și dacă mănăstirile n-ar fi fost distruse de către generalul austriac Bukov, dacă ar fi fost una la care el să vadă creștinismul trăit altfel, să vadă acea deschidere a creștinismului pe care o poate oferi pe plan spiritual, așa cum au oferit-o pentru ruşi lavrele Optina şi altele, şi în general ortodoxismul descris de Dostoevski. Cioran n-ar fi ajuns niciodată nihilist. În schimb, el iese din matricea noastră spirituală, intră în matricea Franței cu cultura de acolo și devine cel mai mare stilist, cu o conștiință influenţată de spiritul raţionalist, scolastic după model nemțesc.

Scări spre Podul Minciunilor din Sibiu Foto: minoritynomad.com

Vedeţi, arhitectura Sibiului reflectă spiritul locului, unul mai închis. Este arhitectura aceasta cu case, cu curţi închise. Nu este cum e peste munți, când vezi în curtea vecinului şi îl saluţi. Asta te închide, dar face şi ca raporturile dintre oameni sa fie mai corecte, deşi mai reci. Deşi există această închidere, totuşi la noi nu s-a ajuns la înstrăinarea faţă de vecini care este în alte țări. În Transilvania, comunicarea e mai scurtă, mai laconică, mai clară, mai la obiect.

Apropo de asta, dacă vorbim despre modelarea creștină şi cum poate matricea spirituală să formeze bine, avem nevoie de o interacțiune mult mai mare cu credincioșii, cu generația tânără, cu implicarea celor în vârstă, care își trăiesc, uneori, bătrânețea în plictis și în depresie. Biserica, societatea românească ar trebui să realizeze o angajare mult mai mare a membrilor ei în acțiunile care s-ar putea dezvolta în comunicare, în comuniune. Omul în vârstă să fie pus să îi învețe pe cei tineri. El să participe cu experiența sa, tânărul cu entuziasmul său.

Am auzit un pastor evanghelic care a spus cât de bine s-a simțit cu românul și cum s-a simțit „mai acasă ” în România, decât la el în Germania. De ce? Pentru că a beneficiat de bunătatea acestui suflet românesc. Bunătatea și naivitatea noastră sunt înțelese, uneori, drept defecte şi greşeli de către alții foarte pragmatici și foarte orientaţi spre a fi stăpâni şi a fi bogaţi.

“Chat with Alice”, văzut în week-end, la Festivalul de Film “Astra” de la Sibiu, e o poveste despre disperare şi despre speranţă, care te urmăreşte mult timp după scurgerea celor 21 de minute ale documentarului de un realism frust, semnat de către tânăra regizoare Sandra Isabela Ţenţ.

Alice e o româncă de 19 ani, cu un “bagaj” solid de experienţe nefericite, fugită de acasă la 14 ani şi, puţin mai târziu, lăsată însărcinată de către Dorian, mai vârstnic decât ea cu 35 de ani.

Dorian e artist – deci, în accepţiunea socială şi medicală a termenului, un inadaptat într-o «lume a lui», cu probleme psihice confirmate, care “se joacă pe sine” excepţional. La rândul ei artistă vizuală, una cu ambiţii academice, Alice face videochat, încercând să compenseze promiscuitatea “ocupaţiei” sale cu o atmosferă plină de iubire şi stimulantă creativ pentru băieţelul cuplului, Aristo. Previzibil, toate lucrurile fiind egale, eforturile sunt sortite eşecului iar echilibrul precar se destramă într-un efect de domino.

Alice şi băieţelul ei, Aristo Foto: Astra Film Festival

“Chat with @lice” e un film care vorbeşte despre disoluţia familiei “tradiţionale”, despre (i)responsabilitatea partenerilor şi despre presiunile asupra femeii moderne, despre lipsa claustrantă de opţiuni a individului într-un mediu viciat – dar pesimismul e nu atât proiecţia protagoniştilor, cât senzaţia spectatorului, care ştie că are în faţă cronica unei morţi anunţate. “La nebuni e linişte. Adevărata nebunie e aici, afară”, spune Dorian într-un pasaj-cheie al filmului, ce rezumă perfect drama “familiei Floyd”, una exponenţială pentru România. Pentru că Alice e mai mult decât portretul unei tinere femei ajunse pe marginea prăpastiei: e portretul unei generaţii, şi poate sub-culturi, româneşti.

La nebuni e linişte. Adevărata nebunie e aici, afară

“Cu «Alice» nu cred că am transmit neapărat ceva, ci să arăt. Am vrut să redau o relație care mie mi s-a părut deficitară, însă, după cum poți vedea în documentar, nu este (relaţia lui Alice cu Aristo, n.r.). De asemenea, am vrut să redau o dezvoltare a unei tinere fete, în contextul familial pe care ea și l-a asumat și şi l-a dezvoltat. Cumva, mi s-a părut interesant să vorbesc despre o relație care, în contextul societății actuale, nu funcționează – o relație dintre doi oameni care provin din două generații total diferite, care aparent au puncte comune și pot să stabilească o conexiune. Dar, în fond, nu e așa.

Va creşte acel copil fericit sau nu? Nu există o direcţie clară. Din punctul meu de vedere, există două posibilități – să ajungă un drogat și o scursură a societății, sau un individ remarcabil. Deoarece capacitatea lui interioară este undeva foarte sus și Aristo înțelege niște lucruri. Poate că și maturizarea aceasta precoce l-a determinat să înțeleagă faptul că Alice se prostituează azi în Suedia”, a declarat regizorul Sandra Isabela Ţenţ pentru Matricea Românească.

Vedem Alice-uri în diverse contexte din societatea românească – din ce în ce mai multe, din păcate – care, cumva, într-o notă discordantă față de Alice a mea, își uită valorile, pierd tot ce e bun și onest din ele și se raportează doar la superficial

Vedem multe Alice-uri în societatea românească? “Da. Vedem Alice-uri în diverse contexte – politice, sociale – din ce în ce mai multe, din păcate – care, cumva, într-o notă discordantă față de Alice a mea, își uită valorile, pierd tot ce e cumva bun și onest din ele și se raportează doar la partea aceasta, de suprafață, de superficialitate.

Pentru Alice a mea, momentan evadarea este în videochat. Și în pictură.”

Nota Matricea Românească: [usr 5]

Cei care încearcă să se desprindă de rutina vieţii, începând să remarce mai mult ceea ce se întâmplă în jurul lor, vor observa arta urbană, un fenomen în plină expansiune, tot mai prezent pe zidurile României. Unii trecători se bucură de acest spectacol mural, în vreme ce alții îl condamnă, îl consideră vandalism, și speră ca polițiștii să aibă puțin mai multă condiție fizică atunci când aleargă artiștii prinși în „flagrant” în ceas de noapte.

Este de prisos să menționăm faptul că graffiti-ul a reprezentat modul de exprimare a individului încă din cele mai vechi timpuri, aspect ușor de intuit, mai ales dacă pornim pe firul etimologiei cuvântului, care provine de la „sgraffo” (din limba italiană), însemnând “a scrijeli”. Însă, graffiti-ul modern își are sorgintea în New York, la începuturile anilor ’20, când metroul a fost acoperit cu desene și inscripții realizate de membrii găștilor de cartier.

Aşa cum este cazul cu orice activitate populară în țara noastră, Capitala este cea care mustește de astfel de opere stradale realizate cu spray-ul. Însă, în paranteză fie spus, deși în București pot fi observate mii de astfel de desene, nu aici s-au pus bazele unui eveniment de profil în toată regula, ci în Timișoara. Anul 2011 a însemnat momentul în care s-a „dat undă verde” în acest oraș, pentru câteva zile, artei urbane, în cadrul primului festival de graffiti din România.

Mural realizat în cadrul Festivalului de profil de la Timișoara Foto: Facebook

Odată ce s-a creat un  precedent, iar publicul a devenit mai tolerant și a înțeles că și graffiti-ul este tot o formă de artă urbană, și alte orașe din țară au avut inițiative similare. Un eveniment reputat în acest sens are loc anual și la Sibiu, sub denumirea de Street ART Festival. Manifestarea reunește 10 artiști – desemnați în urma unui proces de selecție -, care au șansa să-şi dea frâu liber imaginației pe pereții Sibiului.

Mural de la Street ART Festival din Sibiu, al celor de la Sweet Damage Crew Foto: Facebook

Străinii vin să picteze pe metroul bucureştean

Poate cea mai memorabilă “urmă” a graffiti-ului autohton o reprezintă, încă, metrourile vechi, întâlnite pe Magistrala 4 a rețelei bucureștene. Aceste trenuri, inaugurate pe vremea lui Nicolae Ceaușescu, au reprezentat imediat după Revoluţie, la începuturile fenomenului în România, una dintre principalele «pânze» ale artiștilor, atât locali cât şi străini. Ultimii continuă să vină şi azi, special pentru a-şi lăsa “amprenta” pe una dintre ultimele “redute” ale graffiti-ului liber, devenită mitică odată cu trecerea anilor în comunitatea lor.

Motivul pentru care metrourile întâlnite pe celelalte magistrale nu sunt „înzestrate” cu graffiti este acela că problema a fost prevenită «din faşă»: canadienii de la Bombardier, firma care a construit trenurile achiziţionate ulterior de către Metrorex, au folosit o vopsea pe care nu rezistă spray-urile colorate. Altfel spus, cu un burete, puțin săpun și două jeturi de apă, arta unui tânăr dispare cât ai clipi.

Graffiti pe metroul bucureștean Foto: iqool.ro

Tehnica observabilă pe trenurile Magistralei 4, dar și pe cele mai multe ziduri din țară, se numește tagging şi caracterizează semnătura într-un mod cât mai neinteligibil. Așa cum era firesc, din anii ‘90, lucrurile au mai evoluat, artiștii s-au adaptat și au dezvoltat noi tehnici de a desena ceea ce numim graffiti. Cuvântul cheie al noilor metode este „rapiditatea” – din motive obiective.

În afară de metrou, unde e periculos, Poliția e destul de permisivă în București, fiindcă poliţiştilor le e lene să alerge după artiști

Astfel se face că, la fel de des, întâlnim și desenele realizate prin tehnica «șablonului» (stencil, în limba engleză), iar negativul generat prin pulverizarea culorii rămâne pe perete. Mai mult, uimitor sau nu, tinerii mai au născocit o metodă care le oferă posibilitatea de a-și aplica desenele în mai puțin de 20 de secunde: paste up.

Desene pe un perete de pe strada Arthur Verona din Bucureşti

„Stencil și paste up sunt două tehnici extrem de folosite de artiști, pentru că îți permit să fugi foarte repede. La paste up, ai hârtia, un lipici pe bază de aracet sau unul realizat manual, un trafalet, și aplici desenul, ca și cum ai lipi un tapet. Tehnica are un avantaj destul de mare, pentru că o lucrare se poate aplica pe perete în aproximativ 20 de secunde. Util, în cazul în care apare Poliția! În afară de metrou, unde e periculos, Poliția e destul de permisivă în București, fiindcă poliţiştilor le e lene să alerge după artiști”, a explicat Doru Răduță, reprezentantul Interesting Times Bureau, organizatorul unui scurt tur alternativ de picturi murale din București.

Desenele de pe pereții Bucureștiului nostru nu sunt de talia celor ale lui Banksy, unul dintre cei mai cunoscuți artiști de artă stradală din lume, a punctat Răduţă, dar originalitatea și imaginația tinerilor români compensează cu prisosinţă. Dacă trecătorul deschide ochii și este atent la ce îl înconjoară, s-ar putea să descopere o altă latură a orașului.

Din YouBire pentru oraş

Un exemplu de desen aplicat prin tehnica paste up în București este unul de mari dimensiuni, care ilustrează logo-ul platformei YouTube, cu o mică modificare… sentimentală: YouBire. Mişcătoarea parodie, care îşi propune să sensibilizeze în legătură cu dezumanizarea adusă de tehnologie, respectiv de reţelele sociale, poate fi admirată în apropierea străzii Doamnei.

De aproximativ 7 ani, acest desen aplicat prin tehnica paste up încântă trecătorii din Bucureşti Foto: Mihai Vladu

Deși tinerii creatori ai artei stradale – sau grafferii, cum sunt numiți în branșă – sunt conștienți de faptul că activitatea lor este una ilicită şi riscantă, totuși ei se încumetă să sfideze legea, numai pentru a-și arăta arta sutelor de trecători, sau pentru a-și exprima nemulțumirea față de personalitățile sau de regimurile politice. Cu toate acestea, ei oferă lumii o lecție pe care mulți au uitat-o, aceea că frumosul poate fi întâlnit oriunde, chiar și pe pereții străzilor întunecate, cu clădiri decrepite.

„Artiștii sunt conștienți că arta lor este extrem de efemeră. Dar efemeritatea artei face parte din joc. Un artist, când se duce pe stradă, se așteaptă fie să vină proprietarul imobilului să îi șteargă desenul, fie să vină alt artist să îi vandalizeze opera – poate că e mai bun decât el, poate că e mai puțin bun, nu contează. În momentul în care el se duce și desenează ceva pe un zid, știe că opera nu îi mai aparține lui, ci orașului. Acesta este un aspect care contravine întregii idei de artă, pentru că faci artă care trebuie să dăinuie secole. Dar oamenii aceștia spun: «Nu! Tot ce facem noi este extrem de temporar – astăzi e, mâine nu e. Bucurați-vă astăzi, că mâine, nu se știe!»”.

În cazul în care grafferii nu ciulesc urechile și nu stau cu ochii în patru, amenda pentru această pasiune ilegală este una destul de usturătoare – cel mai adesea, pentru părinții lor -, contravenţia mergând până la 2500 de lei.

Artiștii sunt conștienți că arta lor este extrem de efemeră. Dar efemeritatea artei face parte din joc. Un artist, când se duce pe stradă, se așteaptă fie să vină proprietarul imobilului să îi șteargă desenul, fie să vină alt artist să îi vandalizeze opera

Până aici, am vorbit despre graffiti, o formă de artă urbană interzisă prin lege, dar avem și varianta legală a culturii urbane, numită artă stradală (street art). Opera realizată prin această tehnică este ușor de identificat, pentru că se bucură de mari dimensiuni, este spectaculoasă, iar frumosul este apanajul multor ore de lucru în fața peretelui, lipsite de teama apariției inopinate a Poliției.

Un exemplu de astfel de artă urbană întâlnim în curtea interioară a Universității de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu” din Bucureşti, dar obiectivul reprezentanților instituției cuprinde mai mult decât comandarea unui mural de mari dimensiuni.

Mural din curtea Universității de Arhitectură din București

„Peretele de la Universitatea de Arhitectură a fost desenat de către Saddo, în 4-7 iulie 2016, împreună cu un prieten. Ei au petrecut câteva zile pe schele. Când li s-a propus un proiect, Saddo a venit cu un concept și a spus că, dacă stă să se gândească, toată arhitectura – mai ales cea antică – se inspiră din natură. Aici avem o junglă. Intenția artistului a fost aceea de a reda o activitate, care inițial părea extrem de aridă și de abstractă – cum e arhitectura -, dar care are la bază ceva foarte organic. Contrastul este foarte interesant.

Proiectul inițiat de către Universitate presupune ca întreaga clădire, dar mai ales curtea interioară, să se deschidă către publicul larg. S-a început cu acest perete. Un alt perete va fi acoperit cu vopsea specială, care să permită proiecțiile de filme. Din toamna lui 2016, sau de anul viitor, vor deschide terasa pentru a găzdui diverse evenimente, iar din 2018 se dorește să se încerce ceva similar cu cafeneaua de la Muzeul «Grigore Antipa». Totul, în ideea de a deschide întreaga facultate pentru oraș. Cei de la Universitate și-au dat seama că aceasta este una dintre cele mai importante clădiri din centrul orașului, şi totuşi este închisă publicului larg”, a mai spus Răduţă.

Un mural mare pentru oraș, un pas uriaș pentru arta urbană

De cele mai multe ori, muralele impozante sunt comandate de către o instituție, iar cele mai spectaculoase opere de profil din Capitală pot fi admirate pe strada Arthur Verona (autori: Alex Ciubotariu sau Pisica Pătrată, dar şi Sabek), pe strada Eremia Grigorescu (colectivul Sweet Damage Crew), respectiv pe strada Lahovari, în curtea Grădinii cu Filme (aceeaşi Sweet Damage Crew). Strada Arthur Verona reprezintă raiul grafferilor, iar startul a fost dat de către Street Delivery, eveniment ce a debutat în urmă cu 11 ani și care a deschis minţile asupra importanţei culturii urbane. Astfel, în fiecare vară, timp de câteva zile, strada devine a pietonilor, care participă la diferite activități culturale. Tot aici, trecătorii pot admira cel mai vechi mural din România, realizat de către Sabek, reprezentând un vultur. Cei care nu l-au văzut până acum, ar trebui să se grăbească, întrucât în 2016 clădirea care „găzduiește” muralul va fi demolată, pentru a construi un imobil destinat birourilor.

Cel mai vechi mural din România, realizat în urmă cu 11 ani de către Sabek

Deși această formă de cultură urbană este controversată şi neînţeleasă, ba chiar cvasi-penalizată de către lege, artiștii din România se «înarmează» cu mult curaj şi cu atenție mare, iar dovada faptului că devin din de în ce mai buni la acest „sport extrem” o reprezintă numărul tot mai ridicat de astfel de desene – unele dintre ele, absolut impresionante prin măiestria cu care au fost realizate – pe care le putem admira pe clădirile din București.