Tag

Sibiu

În vremea în care Transilvania era sub jugul austro-ungar, locuitorii comunei Rășinari solicită împăratului austriac acordul pentru a zidi o biserică mai mare. Credința cu care au pornit pe acest drum, spiritul de jertfă și implicarea oamenilor, au făcut ca în 1814, să răsară Biserica mare” cu hramul Sfânta Treime. În decursul celor paisprezece ani, cât a durat zidirea, rășinărenii au cunoscut  foametea, deznădejdea, și au strigat neîncetat după ajutor. Frumusețea și simplitatea locului, au făcut din Rășinari un spațiu de rugăciune și odihnă pentru Mitropolitul Andrei Șaguna. De cele mai multe ori, vlădica poposea în mica așezare rugându-se alături de săteni și binecuvântându-i.          

 

Când credința e prea mare, iar biserica prea mică

Vreme de 53 de ani, locuitorii comunei Rășinari, din județul Sibiu, au purtat un război aprig cu autoritățile austro-ungare pentru a-și putea mărturisi credința moștenită de la înaintași. Lupta nu a fost în zadar, iar în 1789, împăratul Iosif al II-lea declară așezarea “liberă regească”. În urma acestei hotărâri, biserica cu hramul Sfânta Parascheva, zidită între 1725-1758, este redată ortodocșilor, care de la o duminică la alta veneau într-un număr impresionant. În ciuda acestui aflux de credincioși, problemele nu au încetat să apară. Din pricina spațiului mic din biserică, oamenii nu mai frecventau slujbele pentru că nu aveau loc. Alții își susțineau absenteismul și invocau drumul prea mare pe care îl aveau de făcut până la biserică. Într-o zi, creștinii fruntași ai comunei cad pe gânduri, se sfătuiesc, fac planuri și în cele din urmă hotărăsc că e nevoie de o biserică mai mare. Problema era că la începutul veacului al XIX-lea, zidirea unui lăcaș ortodox era un lucru imposibil de realizat datorită celor 11 puncte din “Patenta” anului 1762. Pe lângă acestea, stăpânitorii vremii care urmăreau răspândirea catolicismului, nu ar fi îngăduit un proiect atât de îndrăzneț. Cu o credință capabilă să mute munții din loc, rășinărenii au redactat în cele din urmă o scrisoare către curtea de la Vinea, în care solicită aprobarea pentru zidirea unei biserici.

 

Lucrările la noul lăcaș și problema banilor

Cererea sibienilor prilejui îndelungi consfătuiri la curte, care în cele din urmă s-au soldat cu un răspuns pozitiv. Sigur, nu era atât de simplu pe cum pare, autoritățile au permis zidirea bisericii, doar din donații, era interzisă orice altă formă de finanțare. Lucrările la “Biserica cea mare” cu hramul Sfânta Treime, au început pe la 1800, din banii creștinilor Bungărzan și Cojocariu. Inițial, lăcașul trebuia construit în apropierea râului Ștezii, dar într-o noapte, Ioan Bungărzan avusese un vis în care se făcea că biserica era gata, iar apele învolburate ale râului o înghițeau. În urma acestui coșmar, au hotărât să o zidească în alt loc, mai exact pe Dealul lui Cojocariu. Construcția mergea cum nu se putea mai bine, într-un timp destul de scurt se ajunsese până la ferestre. Dar, când se așteptau mai puțin apăru prima încercare: omul de bine nu mai avea bani. Lucrările au fost întrerupte vreme de trei ani, Bungărzan, creștin bun cu inimă largă, a făcut tot posibilul pentru a face rost de bani, dar în zadar. Planul bisericii era prea mare pentru posibilitățile sale.  Atunci, Ioan alături de alți doi chivernisitori și vornicul satului, au cerut sprijinul lui Grigorie Brâncoveanu, strănepotul marelui voievod Constantin. Apelul din 1802, ajunsese în mâinile lui Grigorie prin legăturile pe care le avea cu marii negustori din Rășinari.

 

Untitled design (3)

 

Bungărzan prigonit de sătenii înfometați

Între 1813-1814, populația din Transilvania este lovită de febra scumpirilor. Fedrele de grâu ajunseseră la 16 zloți, cele de cucuruz la 14, așa că oamenii își astâmpărau foamea cu tărâță, coji și bostani. Alții nici din aceasta nu aveau. Ioan Bungărzan își afierosise întreaga avere pentru ridicarea noii biserici, dar acest lucru nu-l scăpă de furia sătenilor. Turbați din pricina lipsei de hrană, aceștia l-au scos vinovat pentru necazurile și lipsurile comunității. Bătrânii satului l-au prins pe făcătorul de bine, l-au legat de un stâlp înaintea bisericii, unde au început să-l batjocorească astfel: “Om de nimica numai tu ne-ai pricinuit această mare cheltuială.”

 

Actuala catapeteasmă din Biserica Sfântra Treime

Actuala catapeteasmă din Biserica Sfântra Treime

 

Cu timpul, rășinăreanii au ieșit la liman, iar rănile greutăților și lipsurilor începeau să se cicatrizeze. Abandonarea bisericii ar fi reprezentat izbânda împăratului, astfel, sătenii au făcut tot posibilul pentru a duce construcția la bun sfârșit. Biserica în formă de cruce, a fost gata în 1814. Inițial, altarul fusese de zid, iar acest lucru făcea ca preoții să nu poată fi auziți. Pentru aceasta, s-a decis ca zidul să fie înlocuit cu o tâmplă sculptată în lemn. Sarcina refacerii altarului, cât și împodobirea pereților cu pictură, a picat pe umerii lui Petru Ștefan, tocmit cu 2.900 de florini. În anul 1823, prin strădania lui Bucur și Petru Albu, în jurul bisericii a răsărit a doua școală din comună, prima aflându-se în apropierea vechii biserici. Acum, copiii de pe lângă râul Ștezii aveau și ei posibilitatea de a învăța carte. Primii profesori au fost popa Vasile și popa Daniel, iar direcțiunea încăpuse pe mâna lui Moise Fulea.

 

Locul de suflet al Mitropolitului Andrei Șaguna

Izbânda locuitorilor din Rășinari stârnise prețuirea Mitropolitului Andrei Șaguna. La unele sărbători, vlădica prefera să se refugieze în mijlocul comunității și să slujească în biserica cea mare. Era o bucurie de nedescris pentru locuitorii comunei, care îl invitau adesea pe Șaguna pentru a liturghisi și cuvânta. Rășinariul devenise locul de suflet al mitropolitului, acolo regăsea liniștea, acolo se putea ruga și lucra în tihnă. La 1 august 1871, Andrei Șaguna și-a alcătuit testamentul. La punctul VII citim: “Las bisericii noastre cei mari din opidul Rășinari, patru mii de florini în obligațiuni de stat pentru a facerea și conservarea criptei mele, care legat și la acel caz să-l capete, când a-și zidi eu în viață cripta mea.”

 

Mitropolitul Andrei Șaguna

Mitropolitul Andrei Șaguna

 

În 1873, cu o zi înaintea înmormântării, cortegiul a fost întâmpinat de școlari, învățători, preoțime, și membrii comunei, Șaguna ajunsese acasă și nu mai pleca. S-a făcut priveghere de toată noaptea în biserica cea mare, iar a doua zi, într-o joi, a avut loc înmormântarea. Parastasele închinate arhiereului au fost săvârșite în același locaș, iar la cel din anul 1923, au participat și Regele Ferdinand alături de Regina Maria.

 

 

Surse: Revista Teologică, nr. 3-4, din martie-aprilie 1942

 

”Luați aminte la această poveste (a rabinului Eisik din Cracovia; n.m.)! – obișnuia să spună rabinul Bunam – și primiți învățătura ei: anume că există ceva care nu e de găsit nicăieri în lume, nici chiar lângă cel Drept și Sfânt (Zaddik), dar că totuși există un loc unde lucrul acela poate fi găsit.[1]

 

Zilele de dinaintea Crăciunului care a trecut le-am petrecut în Ardeal; iar în ziua despre care vorbesc pașii ne purtau agale prin Piața Mare din Sibiu, în Târgul de Crăciun, în apropierea Roții Mari. O seară caldă, în ciuda faptului că cernea ușor din cer o lapoviță măruntă, care se străduia să rămână discretă și să nu stânjenească niciunui oaspete al târgului pofta de plimbare, vin fiert, colac secuiesc sau turtă dulce.

Ne-am așezat lângă Roata Mare la o masă, alături de alți câțiva mușterii ce priveau spectacolul târgului și savurau vinul fiert și luminile care-și schimbau culorile de pe circumferința Roții. ”Doriți să beți ceva? Comanda se face înăuntru” ne întreabă o chelneriță de-a localului, care s-a dovedit a fi o ciocolaterie. ”Să bem ceva, de ce nu? Dar ce? Păi, ciocolată, ce altceva?”, ne zicem noi și intrăm.

 

Cărțile ca niște aripi

Frumos afară, dar plăcut și înăuntru. Am decis să rămânem puțin în căldura ciocolateriei, alături cu o ceașcă de ciocolată albă, cu cremă de lapte și fructe (soția mea) și de o altă ceașcă cu ciocolată neagră, caramel sărat și chili (eu). Am ales o masă dintr-un colț al localului, iar când am privit mai atent peretele am constatat că era literalmente tapetat cu cărți. Eram amândoi alături de mii de aripi de hârtie tipărită, care te invitau să le frunzărești, să le zbori, să le citești. Ca niște aripi de îngeri.

 

Mi-am imaginat cum cele două cărți și-ar găsi locul potrivit pe peretele ciocolateriei: ar fi la ele acasă

 

Cumva întâmplarea se leagă cu o alta, care s-a petrecut alte două zile mai târziu, când la mânăstirea Brâncoveanu din Sâmbăta de Sus căutam în pangar, așa cum facem de fiecare dată când poposim acolo, cărți care să devină amintiri de neuitat. Iar eu am găsit cartea din care am citat chiar la început și, frunzărind-o, mi-au rămas ochii pe următorul pasaj: ”Dumnezeu este, astfel, absența care devine prezență prin așteptarea ta.”

Mi-am amintit că niciodată când pun mâna pe Biblie nu-mi actualizez mai bine prezența lui Dumnezeu decât atunci când răsfoiesc două cărți vecine din cuprinsul său, și anume Eccleziastul și Cântarea Cântărilor. Una deplânge ”nestatornicia lucrurilor pământești”, cealaltă cântă ”iubirea profană” dintre doi păstori și nu găsește că ”săruturile gurii” lui, sau ale ei sunt de rușine, dimpotrivă. Și mi-am imaginat cum cele două cărți și-ar găsi locul potrivit pe peretele ciocolateriei: ar fi la ele acasă.

 

Un profet deghizat în rege

O carte care mi-a trecut demult prin mână, se numea ”Despre mitologia și filozofia Bibliei”, scrisă de un oarecare M. S. Belenki (niciodată n-am știut de unde vin M. și S., iar acum, că nu mai găsesc cartea în bibliotecă, nu știu dacă mai am vreo șansă să aflu), spunea despre Eccleziast că ar fi fost impusă de rabinul Yonahan ben Zakkai într-un Consiliu de rabini și talmudiști care încercau să construiască corpul cărților a ceea ce noi numim astăzi Vechiul Testament, sub motivația că Eccleziastul era Solomon, fiul lui David și împărat al Ierusalimului. Nu a durat foarte mult până când exegeții textului au început să conteste ideea că Solomon ar putea fi autorul textului, pentru că un monarh nu ar avea de ce să deplângă soarta supușilor săi, a ”celor apăsați” pe care ”nu era care să-i mângâie, iar în mâna celor silnici toată asuprirea”, fără a-și recunoaște ca arbitrară domnia sa.

 

Deșertăciunea deșertăciunilor este viața pe care omul o trăiește

 

Avem, așadar, de-a face cu o poveste simbolică, cu un profet deghizat în monarh ce vorbește prin textul pe care l-a scris în parabole celor care-l vor citi peste timpuri, despre ”deșertăciunea deșertăciunilor” care este viața pe care omul o trăiește, și ”ce folos are (…) din toată truda lui (…)?” Trebuie să recunoaștem, exercițiul Eccleziastului este plin de înțelepciune, așadar atribuirea textului împăratului Solomon nu face decât să-i recunoască încă de la început marca gândirii drepte și înțelepte.

 

Povestea e uneori singura cale de a rosti un adevăr

Făcând analiza vorbitului în parabole la Iisus, Andrei Pleșu ne învață că acest tip de transmitere a mesajului este aproape singura cale posibilă pentru oamenii care vor și încearcă să înțeleagă mesajul divin: ”Se vorbește despre ce nu știm, în termenii a ceea ce știm.” (ibidem) Cum să înțeleagă omul atunci mesajul acesta plin de înțelepciune, dar amar ca un leac greu de înghițit, dacă nu ar fi fost de la început atribuit lui Solomon, pentru ca leacul să poată fi înghițit și parabola percepută de start și apoi tratată ca atare, căci: ”Pentru orice lucru este o clipă prielnică și vreme pentru orice îndeletnicire sub cer.

 

Ridicând ochii de la peretele cu cărți spre tavan, perspectiva lumii s-a schimbat

 

Dar tot Eccleziastul este cel care face trecerea către textul următor, al Cântării Cântărilor, cu îndemnul de a cântări potrivit și înțelept absolut toate aspectele vieții: ”Cine este ca înțeleptul și cine poate să știe ca el tâlcuirea lucrurilor? Înțelepciunea unui om îi luminează fața și asprimea feței lui se schimbă.” Căci viața nu este doar un prilej de plângere, ci și de bucurie. Și dragostea față de Dumnezeu nu tăgăduiește dragostea oamenilor și nici nu o invidiază, ba chiar dimpotrivă, îi este încununare!

Ridicând ochii de la peretele cu cărți spre tavan, perspectiva lumii în care-mi savuram delicioasa băutură (dulce și picantă ca o viață bună, completă), închisă între pereții unei ciocolaterii sibiene, s-a schimbat și ea: aveam în fața ochilor un tavan cu cadouri. Iată, mi-am spus, ce ne așteaptă dacă ne schimbăm privirea de la orizontala cotidiană și comodă, la verticala care ne impune să îndrăznim.

 

Peretele1

 

Cât de frumoasă ești tu, draga mea! Cât de frumoasă ești!”

Cântarea Cântărilor este probabil cel mai comentat text al Bibliei, pentru că i-a intrigat pe mulți cu aparenta sa frivolitate. Este ca o acadea, ca un platou cu fructe pe o masă încărcată, ca o apă rece, proaspătă și ușor acidulată într-o zi dogoritoare. Și cu toate acestea, la fel ca și Eccleziastul, textul Cântării Cântărilor este considerat unul din textele sapiențiale, este unul din cele cinci suluri citite de evrei la marile lor sărbători; în particular pe acesta îl citesc chiar de Paștele Evreiesc (Pesah), care celebrează ieșirea din Egipt.

După leacul amar al Eccleziastului (care, apropo, se citește de către evrei la Sukkot, Sărbătoarea Corturilor), cum anume poți să percepi un text în care citești: ”Cât de frumoasă ești tu, draga mea! Cât de frumoasă ești! (…) Cât de frumos ești, dragul meu! Și cât de drăgălaș ești tu!” Eu nu am altă imagine în minte acum decât acel tavan cu cadouri! Dar, să nu uităm, verticala este accesibilă doar înțelepților, căror li se ”luminează fața și asprimea feței (…) se schimbă”, pentru a putea gusta cum se cuvine din darul vieții.

Iar dacă nu credem că este așa, textul ne avertizează către final: ”Că iubirea ca moartea e de tare și ca iadul de grozavă este gelozia. Săgețile ei sunt săgeți de foc și flacăra ei ca fulgerul din cer.” În iubire suntem mereu la un pas de deșertăciune; tavanul cu cadouri poate rămâne mereu doar o imagine la o distanță infinită, dacă nu luăm aminte cum se cuvine la peretele cu cărți de alături.

 

Cum se deschide cerul

Și dacă parabola nu vi se pare la locul ei aici, luați aminte că și Iisus a vorbit în parabole, chiar dacă a stârnit mirarea ucenicilor săi. Pentru că: ”Sensul istoriei și al universului creat nu poate fi obiect de cunoaștere. Nu e ceva de inventat sau de găsit. E ceva de creditat. Iar formula reală a acestui ′credit′ este ′Împărăția lui Dumnezeu′ și orientarea constantă spre ea.” (Andrei Pleșu, ibidem)

Ne-am ridicat, am plătit și am ieșit din ciocolaterie în aerul ceva mai răcoros al serii. Lapovița se oprise, iar veselia era în toi în Piața Mare, în Târgul de Crăciun. Lângă Pomul de Crăciun o trupă de suflători cânta colinde. Am pornit într-acolo, însoțiți de aroma scorțișoarei și aburii vinului fiert. Se interpreta la acel moment, ”Silent Night, Holy Night”. Cerul deasupra noastră era plin de cadouri.

 

 

[1] Martin Buber, citat în Parabolele lui Iisus. Adevărul ca poveste – Andrei Pleșu; Ed. Humanitas, 2017

Între Brașov și Sibiu, pe arcul de cerc care atinge Sighișoara și Mediaș, se găsesc unele dintre cele mai frumoase și valoroase edificii ale țării noastre. Vă invităm să schițăm un scurt traseu pe la patru dintre cele mai importante biserici-cetăți din acest loc, care se poate transforma oricând într-o călătorie pentru o zi sau chiar două de vacanță.

 

Biserica din Hărman, jud. Brașov

Impresionanta biserică din Hărman este legată de istoria teutonilor. După ce primele cruciade eșuează, cavalerii teutoni se refugiază pentru aproape două decenii în Țara Bârsei, în ținutul din preajma Brașovului. Aici ei întemeiază localități și atrag și o populație germanică ce avea să rămână mult după plecarea cavalerilor.

Biserica din Hărman este atestată în 1240, iar în spatele zidului de 12 metri înălțime oamenii s-au adăpostit adesea. Acest zid nu era singurul, ci era înconjurat de alți doi pereți din piatră, între care era cel puțin un șanț cu apă cu rol defensiv. Deasupra intrării se găsea altădată Turnul măcelarilor.

Edificiul a avut mult de suferit de-a lungul timpului, dar a rezistat. Invaziile turcești din secolul 15 au dovedit că fortificațiile sunt eficiente, deși n-au putut mereu să reziste asediilor.

 

Biserica fortificată din Hărman

Biserica fortificată din Hărman

 

Biserica din Viscri, jud. Brașov

Pitoreasca așezare Viscri se mândrește cu o biserică foarte veche. Atunci când coloniștii sași s-au așezat aici în locul secuilor, ei au preluat și cetatea veche, care includea o capelă. Cetatea și biserica trec prin diferite transformări în secolele următoare, iar construcția bisericească a căpătat dimensiuni ample. S-au adăugat turnuri, zidurile de protecție au fost înălțate, iar la nivelul superior al cetății au fost amenajate coridoare și posturi de tragere.

Biserica păstrează numeroase elemente din secolele 17-18, iar unele ornamente chiar din secolul 13. Orga, spre exemplu, este un admirabil instrument vechi de aproape 300 de ani! Astăzi, biserica din Viscri ea este protejată de UNESCO.

 

Biserica fortificată din Viscri

Biserica fortificată din Viscri

 

Biserica din Valea Viilor, jud. Sibiu

Este una dintre cele mai frumoase edificii ecleziale din Transilvania. A fost construită în secolele 15-16 în stil gotic și domină până astăzi localitatea și întreaga vale în care este ridicată.

Zidurile de protecție au înălțimea de 7 metri și sunt gândite deosebit de atent din punct de vedere strategic. Se păstrează până astăzi doar 4 turnuri de apărare, care erau prevăzute cu orificii speciale pentru tragere.

Faima viticolă a zonei, căreia i se datorează și numele localității, s-a estompat cu timpul.

 

Biserica fortificată din Valea Viilor

Biserica fortificată din Valea Viilor

 

Biserica din Saschiz

Biserica din Saschiz este cunoscută prin asocierea cu turnul impresionant care o străjuiește. Dar istoria ei este legată de Castelul din Saschiz, adică de cetatea medievală, datând din secolul 14, care era construită la doi kilometri depărtare de sat. Cetatea era lungă de peste 90 de metri, avea ziduri înalte, avea în interior o capelă și o fântână, astfel încât putea proteja populația care s-ar fi adăpostit aici în timpul invaziilor. Biserica de astăzi, construită în interiorul localității, este veche de peste 500 de ani și impresionează prin eleganță și proporții.

 

Biserica fortificată din Saschiz

Biserica din Saschiz

 

Documentare realizată de Andrei Ispas și Nicolae Dima

 

Probabil că mulți oameni educați au prejudecata că astăzi se merge mai rar la teatru, se citește mai puțin, iar filarmonicile nu cântă mai niciodată cu casa închisă. În contextul acestei preconcepții eterne, Institutul Național pentru Cercetare și Formare Culturală a făcut o statistică în orașele din România, pe marginea vitalității culturale. Iar vitalitate înseamnă cât de bine organizate și cât de bine finanțate sunt instituțiile de cultură, cât de bine pregătită este elita de creatori și manageri care lucrează în aceste instituții, dar și cât de viu și de prompt este răspunsul publicului, participarea lui la evenimentele și întâmplările culturale. Iată care sunt rezultatele acestui studiu care a fost făcut public de puțin timp, dar care a prelucrat datele statistice cele mai proaspete, respectiv cele culese în 2016.

 

Au fost analizate și comparate rezultatele din 46 de orașe ale țării, iar principala condiție a fost ca aceste orașe să aibă mai mult de 50 de mii de locuitori. Bucureștiul a fost exclus din această statistică. Au fost analizate, prin raportare la numărul de locuitori următoarele puncte de interes:

  • Infrastructura culturală: biblioteci, muzee, cinematograf, filarmonică, operă, teatru, centre culturale;
  • Cheltuielile bugetare realizate pentru cultură pe plan local;
  • Resursele umane specializate în domenii culturale și implicate în activitățile respective;
  • Participarea culturală: în ce măsură locuitorii respectivelor orașe participă la activități culturale, adică merg la muzeu, vizionează un spectacol de teatru sau fac parte din public la spectacolele de muzică simfonică;
  • Industriile creative – câte persoane și câte companii sunt implicate în industrii creative și care sunt rezultatele lor în termeni de cifră de afaceri și profit;
  • Așezămintele culturale.

Cultura_1

 

Vitalitatea culturală generală a orașelor

Pe primul loc în topul vitalității culturale este Cluj Napoca, oraș care are o populație de 320 de mii de locuitori. Locurile următoare sunt ocupate de Sfântu Gheorghe și Miercurea Ciuc, cu o populație care, însumată, este de trei ori mai mică decât ocupantul primului loc. Topul este completat, în ordine, de Sibiu, Târgu Mureș, Craiova, Alba Iulia, Brașov, Timișoara și Slobozia.

Ușor de observat este că în acest top 10 se găsesc doar două orașe de la sud de Carpați, iar restul sunt orașe transilvane și din Banat.

 

Infrastructura culturală

Infrastructura culturală este diferită de produsele culturale, așa cum sunt concertele sau  expozițiile, și de instituțiile culturale – așa cum sunt o trupă de teatru sau o casă de producție. Așadar, infrastructura care a fost luată în calcul pentru studiul statistic despre care vorbim este alcătuită din biblioteci, muzee, operă, filarmonică, teatru, ansambluri artistice, centre culturale și cinematografe. Nu s-au avut în vedere, spre exemplu, cluburile sau barurile în care au loc uneori evenimente culturale, așa cum sunt unele cluburi de teatru independent.

La acest capitol, clasamentul este condus de orașul Cluj Napoca, urmat de Târgu Jiu, Miercurea Ciuc, Târgu Mureș, Botoșani și Brașov. Dacă la același capitol al infrastructurii publice culturale selectăm din top 10 orașele cu peste 300 de mii de locuitori, rezultă un top 3 alcătuit, în ordine, de Cluj, Timișoara și Iași.

 

Cultura_3

 

Participare culturală

Autorii cercetării subliniază că mulți specialiști consideră participarea culturală drept cel mai important indicator al vitalității culturale. Altfel spus, viața culturală a unei comunități depinde de banii investiți, de creatorii de cultură care expun sau care construiesc un produs cultural, așa cum depinde și de calitatea și nivelul cantitativ al sălilor de teatru sau al spațiilor fizice în care funcționează un muzeu. Dar toate capătă suflu în măsura în care publicul participă la evenimentele sau momentele culturale.

Din punctul de vedere al participării, topul orașelor din România se configurează astfel:

  1. Sibiu
  2. Botoșani
  3. Târgu Mureș
  4. Cluj-Napoca
  5. Târgu Jiu
  6. Timișoara
  7. Râmnicu Vâlcea
  8. Galați
  9. Miercurea Ciuc
  10. Pitești

Studiul privind vitalitatea culturală a orașelor României nu conține concluzii și nu conține recomandări. El este însă un util instrument de lucru pentru uzul celor care stabilesc politici publice și a celor interesați de problema consumului cultural și al gradului de educare a societății în ansamblu.

 

Puțină lume știe care sunt cele mai înalte turle de biserici din România. Am alcătuit un top al acestor impunătoare și zvelte construcții, gândindu-ne că este posibil să vă intersectați cu ele în vacanța din această vară. După cum veți vedea, toate bisericile din top sunt localizate în Banat și Transilvania. Dacă aveți informații privind și alte biserici cu turle foarte înalte, așteptăm să ni le semnalați în secțiunea de comentarii.

 

Desigur, bisericile nu sunt cele mai înalte construcții din țară. Există zeci de turnuri și de anexe ale clădirilor industriale mult mai înalte. Pentru a avea un termen de comparație, cea mai înaltă construcție din România este coșul de fum al fabricii Cuprom-Phoenix din Baia Mare, care se ridică deasupra solului la nu mai puțin de 352 de metri. Iar CET Progresul din București are înălțimea de 240 de metri.

În întreaga lume, cele mai înalte biserici sunt în Ulm, Germania (161 metri), Coasta de Fildeș (158 metri) și Koln, Germania (157 metri). Iar în România cea mai înaltă biserică va fi, desigur, Catedrala Națională: atunci când va fi terminată, va avea înălțimea de 120 metri.

Iată topul celor mai înalte biserici din țară, așa cum arată el acum:

 

1. Catedrala ortodoxă Mitropolitană din Timișoara: 90 metri înălțime

Construirea catedralei din Timișoara s-a încheiat în 1941. Ea a devenit repede un simbol al orașului, mai ales că este ridicată pe o latură a pieței celei mai reprezentative. Ca înălțime, este pe locul 8 în lumea ortodoxă, primele 7 locuri fiind ocupate de catedrale din Rusia și Georgia.

 

Catedrala M. Timisoara

 

2. Biserica romano-catolică Sf. Mihail din Cluj: 80 metri înălțime

Nu mai puțin de 175 de trepte din piatră și lemn trebuie să urci pentru a ajunge în turla bisericii din Piața Centrală a Clujului. Iar odată ajuns acolo, poți admira clopotul cel vechi, turnat în timpul lui Mihai Viteazul! În această biserică a fost botezat Matia Corvin, rege al Ungariei între 1458-1490, fiu al voievodului român al Transilvaniei Iancu de Hunedoara.

 

Bis Sf. Mihail din Cluj

 

3. Biserica mănăstirii ortodoxe Săpânța-Peri: 78 metri

A fost ridicată pe malul Tisei între 1998 și 2003, iar turla bisericii este vizibilă la cinci kilometri depărtare. Este cea mai înaltă biserică de lemn din țară, iar la acest capitol depășește de departe foarte multe edificii de cult.

 

Manastirea Sapanata

 

 

4. Biserica Evanghelică din Bistrița: 75 metri

Se găsește în centrul orașului Bistrița și este un monument reprezentativ pentru arhitectura de tranziție de la stilul gotic la stilul renascentist. Turnul îl depășește cu puțin pe cel al catedralei din Sibiu care aparține aceleiași confesiuni. Construirea a fost încheiată în 1564

 

Bis Ev. din Bistrita

 

5. Catedrala Evanghelică din Sibiu: 73 metri

Este una dintre bisericile gotice cele mai vechi din Transilvania, cu o arhitectură complexă. Turla este compartimentată pe șapte nivele. Construirea a început în 1371 și a fost terminată mult mai târziu, în 1520. Este catedrala și biserică parohială în același timp și deservește comunitatea evanghelică de confesiune augustană din Sibiu.

 

Bis. Ev. din Sibiu

 

 

6. Biserica greco-catolică de lemn de la Șurdești: 72 metri

A fost construită în 1721 de către comunitatea greco-catolică și a fost cea mai înaltă biserică de lemn în acea vreme. Materialul folosit este lemnul de stejar de munte. Unul dintre elementele de particularitate este acoperișul cu două rânduri de streșini. Iar pridvorul are două rânduri de arcade suprapuse. Este parte a patrimoniului cultural mondial UNESCO din 1999.

 

Bis. din Srudesti

 

 

7. Biserica Neagră din Brașov: 65 de metri

Biserica aparține comunității luterane și a fost construită în 1477. A devenit neagră la propriu și apoi și nominal în urma unui incendiu provocat în timpul unei invazii turcești, în 1689. Este cea mai lungă biserică din România: 89 de metri.

 

 

Bis. Neagra

 

Documentare realizată de Andrei Ispas și Nicolae Dima

 

12 sate și comune din Transilvania sunt puse împreună, într-o structură care le face să-și prețuiască și să-și pună mai bine în evidență valorile tradiționale. Iar această structură se numește ”România Remarcabilă”. Dar cum funcționează acest proiect, cât de mult se poate extinde și cu ce beneficii?

    • Obiectivul rețelei de sate și comune este să lucreze împreună, să dezvolte unitar concepte de brand și label, să obțină împreună consultanță și ajutor pentru atragerea de finanțări.
    • Rezultatele așteptate sunt: dezvoltare locală, vizibilitate, organizare comună de evenimente de amploare, înfrățirea cu localități din Franța, consolidarea identității locale și creșterea turismului.
    • Până acum sunt 12 membri în această rețea, dar dorința inițiatorilor este să crească numărul până la 40, ca să atingă astfel 1% din localitățile din țară.
    • Proiectul este inițiat de Centrul Cultural Clujean, dar are drept model organizația Sites et Cités Remarquable de France.

Ardeal_2

INTERVIU CU ALINA ZLATI, managerul proiectului ”România Remarcabilă”

Titlul ”România Remarcabilă” pare a fi o încurajare, pare a fi și un mesaj transmis scepticilor și pesimiștilor, în privința potențialului de frumusețe al României de azi.

Numele în sine surprinde mult din esența și viziunea acestui proiect. Țara noastră este împânzită de elemente de patrimoniu, fie ele materiale sau imateriale, din păcate ele nu sunt apreciate, nu sunt valorizate, nu sunt valorificate. S-a cam așezat un strat gros de praf peste patrimoniu, obiectivele au intrat într-un con de umbră. Ne-am spus că ar trebui să facem ceva. Credem că resursele sunt acolo, că oameni faini există, oameni cu expertiză există. Misiunea noastră este de a colecta toate acestea într-un soi de ecosistem, de a crea punți între oameni, de a oferi suport acolo unde este nevoie și a face lucrurile să se întâmple. Ideea este ca prin valorificarea patrimoniului, prin stimularea culturii, să dezvoltăm de o manieră sustenabilă  localități din România.

Proiectul este unic pentru România, desfășurarea lui se va face însă după un model francez.

Construim după modelul celor de la Sites et Cités Remarquables din Franța, care au o experiență extinsă în sensul acesta. Ei au o rețea de localități care au primit acest label de ”remarcabil” și, deci, nu pornim de la zero. Știm ce este de replicat și ce este de evitat, din experiența francezilor.

Cum proiectul pornește de la Cluj, este ușor de înțeles de ce în această fază pilot ați prins localități doar din Transilvania. Urmăriți evidențierea mai degrabă a particularităților fiecărei localități în parte sau a aspectelor culturale asemănătoarea, specifice zonei?

Pornim cu 12 localități, din județele Cluj, Alba, Brașov, Sălaj, Mureș, Sibiu și Maramureș. În cel mai scurt timp, însă, anticipăm că se va construi o adevărată rețea. Am primit câteva solicitări din partea unor comune care deocamdată nu sunt incluse în proiect, ceea ce ne bucură foarte mult. Și, într-adevăr, în configurația în care ele se află acum, deși sunt parte a unui areal destul de restrâns din Transilvania, localitățile sunt foarte diferite. Transilvania este foarte bogată, în termeni de etnie, de cultură; localitățile sunt foarte variate ca specificitate, oferă lucruri foarte diferite, oferă potențialități distincte, dar noi credem că toate se subscriu unei cupole mari, a ”României remarcabile”. Întâmplarea face ca acum, când vă dau interviul, să mă aflu la castelul Bánffy. Și da, e remarcabil! Dar pentru a fi remarcabil nu este absolut imperativ să ai un castel de felul acesta. Noi credem în gesturile mici, în inițiative punctuale, dar care poate să aibă un impact foarte mare în dezvoltarea sustenabilă a comunităților rurale: poți să sprijini meșterii locali, poți să sprijini meșteșugarii, poți să sprijini producătorii mici. Orice evidențiere, valorificare, a ceea ce tu ai în mod neforțat la tine în comunitate credem noi că intră sub cupola acestui ”remarcabil”.

Ardeal_3

Sunt 12 localități acum, iar până în 2021 se vor mai adăuga 28. Concret, ce se va întâmpla în acești trei ani de implementare? Dați-ne câteva exemple.

În primul rând, se fac eforturi în identificarea și maparea rețetelor vechi de prin sate, care sunt pe punctul de a fi uitate, și care sunt redate în limbajul lor, cât se poate de ancorate în rădăcinile satului. Se fac eforturi de identificare a meșterilor, astfel încât cei care își doresc o ”casă verde”, după tehnicile vechi, să poată apela la acești meșteri acolo unde ei încă mai există. Se vor organiza festivaluri foarte faine care să anime viața satului chiar și pe o durată foarte scurtă. Cu siguranță activități de genul acesta vor transfigura satul în perioada desfășurării, va căpăta noi dimensiuni inclusiv în mentalul localnicilor. Cert este că, din ce am văzut noi, mult din înțelegerea localnicilor cu privire la ce comori au ei în comună vine din expunerea la reacția celor din exterior. Dacă noi mergem luminoși în satele acestea, cu deschidere și cu apreciere față de ceea ce au, și ei ajung în timp să se uite la aceste elemente prin alte lentile. Și cred că asta ne dorim de la aceste inițiative punctuale: vin, pleacă, dar sătenii rămân cu mândria apartenenței locului.

Când v-ați propus să fie prima evaluare a aplicării proiectului?

Urmează să construim niște echipe interdisciplinare, cu expertiză pe zona asta de patrimoniu, să mergem prin sate, să identificăm ce și cum, dincolo de ceea ce este evident pentru ei că au. Și pornind de la acest exercițiu, să creionăm, într-un exercițiu de tip participativ, cot la cot cu localnicii și reprezentanții acestora, să gândim niște strategii, urmând ca apoi să oferim suportul în transpunerea acestor strategii în realitate. Cred că o să ne auzim curând!