Tag

sociologie

De la ce faci, bre? la ce faci, bro? e o distanţă mare, cam cât între limba engleză şi limba română, via romgleză. Silvia Iorgulescu dezbate – şi combate.

Mai întâi de toate, două dedicații (acknowledgements) – exemplare și totodată complementare:

Acknowledgements

(Dedicaţii)

Dialog între doi copii (jucători de Minecraft):

– Ştii cum se spawnează oile?

Nu. Cum?

– Random.

***

Conversație între nepoata de la București și mamaia „de la țară”:

– Auzi, mamaie, că vin voucherele [de vacanță]!

– Aoleu, maică, dar de ce?

Să nu fie panică: termenul de „imperialism” aparţine britanicului Robert Phillipson, unul dintre cercetătorii noului val al planificării / politicilor lingvistice. Ştiinţa, aflată la intersecţia mai multor discipline – lingvistică, sociologie, ştiinţe politice – are ca scop studierea raporturilor care se generează între limbile aflate în contact / concurenţă într-un anumit spaţiu geografic şi într-un context temporal dat.

Constatarea că, în dinamica mondializării, engleza devine o limbă din ce în ce mai răspândită la nivel internaţional a condus la ideea că acest avânt se concretizează în detrimentul folosirii limbilor locale. În cazuri extreme, engleza le poate reduce acestora importanţa sau grăbi dispariţia. Pe termen lung, efectele procesului sunt subminarea diversităţii lingvistice globale şi a „drepturilor lingvistice ale omului”, adică a libertății  de a-ţi cunoaşte şi utiliza limba maternă.

Cum? Prin rolul de limba franca pe care limba engleză şi-l asumă într-un număr variat de domenii ale comunicării sociale, private, publice, comerciale sau ştiinţifice. Părintele conceptului de imperialism lingvistic arată că factorii care contribuie la instituirea englezei ca limbă dominantă şi la crearea unei ierarhii a limbilor sunt atât structurali (resursele materiale – investiţiile făcute în companii, produse, instituţii, învăţământ etc.), cât şi ideologici (părerile despre valoarea şi utilitatea unei limbi – de exemplu atunci când, pentru găsirea unui serviciu bine plătit, este obligatorie cunoașterea la nivel nativ a englezei).

Este vizibil cu ochiul liber că engleza îşi adjudecă rolul de înlesnitor comunicaţional în mediul de afaceri şi companii, finanţe, cadrul academic, diplomaţie

Este vizibil cu ochiul liber că engleza îşi adjudecă rolul de înlesnitor comunicaţional în mediul de afaceri şi companii, finanţe, cadrul academic, diplomaţie. Alături de ele, domenii considerate de mai mică importanţă, dar al căror impact este esenţial, construiesc continuu profilul de superputere lingvistică al englezei: IT, cinematografie, branduri şi etichete, vechile şi noile media.

Şi dacă tot veni vorba (sau by the way), în 2005, iniţiativa B@BEL a UNESCO arăta că 90% din conţinutul disponibil pe internet era redactat în numai 12 limbi (dintre care 72% în engleză) şi că utilizatorii de limbi regionale sau minoritare erau pur şi simplu ignoraţi în spaţiul virtual, accesul la informaţie fiind obligatoriu mediat de folosirea unei limbi străine. Posibil ca oferta lingvistică a internetului să se fi schimbat, ponderea englezei rămânând însă majoră.

Tot astfel, politică lingvistică, prin alegerea preferenţială a unei anumite limbi, fac şi comunicările scrise şi expuse de orice fel: mesajele publicitare, inscripţiile de pe tricouri, logourile şi motourile, signalistica urbană.

Aplicând informaţiile de mai sus pe plan local, constatăm că „imperialismul” englezei are şi aici „soldaţii” săi. Se cunosc exemplele numeroase de barbarisme şi calcuri lingvistice fără noimă, adoptate cu bucurie şi puţin discernământ, în condiţiile în care româna are suficiente echivalente pentru multe dintre cuvintele noilor terminologii.

Astfel, facilităţile au căpătat sensul de clădiri / construcţii / edificii, comisioanele nu mai sunt doar bancare şi contractuale, ci au devenit fostele treburi / chestii / alergături, iar a-ţi face cineva ziua nu înseamnă a te serba, ci a te amuza copios.

Dar lucrurile devin mai interesante. Dacă surfezi pe un site de joburi, vei găsi numeroase oportunităţi de aplicare: key account, assistant manager, business assistant, php developer, inside sales representative. După un interviu cu cei de la HR, poţi să ajungi să lucrezi într-o multinaţională, unde mai înveţi şi alte cuvinte cool din jargonul profesiei și nu numai. În lunch break, dai cu badge-ul, ieși din building și te duci la cel mai apropiat restaurant, de unde îți iei o salată raw vegan, în timp ce răsfoiești o revistă glossy, de unde afli că „albul e noul negru, turcoazul este noul fuchsia etc.”, plus alte tips-uri, pros & cons și noile hituri must have ale sezonului. Și, azi așa, mâine așa, odată te trezeşti numind workflow distribuirea pachetelor la pomana de 40 de zile a lu’ tataie!

Azi așa, mâine așa, odată te trezeşti numind «workflow» distribuirea pachetelor la pomana de 40 de zile a lu’ tataie!

Dar, cum spune o vorbă românească, nu-i dracul chiar atât de negru. Profilul vorbitorilor şi scriitorilor de romgleză e comic. Dar asta nu înseamnă că e şi general. Adevărat, există categorii vulnerabile: copiii (a căror existență a fost complicată de YouTube, Xbox, jocuri online, ba chiar și rețele sociale); cei care – prin natura profesiei sau din motive variate – au un contact intens cu engleza (după 8 ore de gândit şi vorbit în altă limbă, transferurile între cele două coduri lingvistice sunt inevitabile) şi snobii. Dar nu e nici primul val de modă lingvistică şi nici cel mai intens. Şi, ca orice trend, trece. Nimeni nu mai zice azi protipendadă (fără să-i adauge o implicită nuanţă ironică), deşi, pe vremea numeroaselor importuri lingvistice neogreceşti, cuvântul făcea parte din vocabularul cotidian.

Explicabil. Importurile intră în năvală zgomotoasă şi pleacă discret din lexic, cea mai permisivă şi mai schimbătoare componentă a limbii, câteodată fără să lase urme vizibile peste o sută sau două sute de ani. Ele părăsesc limba odată cu realităţile pe care le denumesc, cu descoperirea altei mode sau cu reîntoarcerea (ca replică a excesului) la cuvintele mai vechi părăsite. Unele – câteva, cu adevărat utile – rămân în limbă ca împrumuturi neologice, îmbogăţind-o. Dar ele nu schimbă grafia sau fonetica, nu adaugă noi conjugări, nu transformă, într-un cuvânt, „osatura” limbii.

Şi dacă mania englezismelor atinge un nivel superficial al limbii, redus este şi numărul de utilizatori ai jargonului. Stridenţa barbarismelor creează impresia falsă a omniprezenței.

Dar poate cel mai important este că, odată cu intrarea în vocabular de noi şi excesive cuvinte, se produce şi conştientizarea fenomenului, corespunzător sancţionată. Avem anticorpi, umorul, şi am produs şi antidotul: ironia.

Importurile intră în năvală zgomotoasă şi pleacă discret din lexic, cea mai permisivă şi mai schimbătoare componentă a limbii, câteodată fără să lase urme vizibile peste o sută sau două sute de ani

Cum procedăm? Nivelurile de acţiune sunt mai multe. Mai întâi, adăugarea de terminaţii româneşti în conjugarea verbelor (ne focusăm) şi formarea de substantive românizate prin analogie cu alte exemple de sufixare locale (nu bullying, ci bullyzare). Nu pare mult, dar transformările stârnesc râsul, cel care biciuieşte moravurile. În aceeași situație se află și construcțiile hibride, care pot fi percepute sever și critic sau apreciate pentru umorul lor, fie că e involuntar sau nu. Oricum ar fi, au o acțiune homeopatică: „otrava” lor face mai puțin rău decât bine, iar acțiunea curativă înseamnă tocmai conștientizarea alăturărilor nefirești: pup U e unul dintre cele mai noi fenomene. Dar aici practica e veche și folclorul urban are replici asemănătoare și referitoare la alte tipuri de excese de import, și la alte vremuri: mă f*ck că plouă; îmi pare cu I’m sorry; kakaia zdreanța, Othello?; c’est la vie, toujours parchive; cine bate noaptea la fenêtre moi?…

de la ce faci bre la ce faci bro limba română romgleza şi limba engleză interior

Un joc de cuvinte spune multe despre starea limbii şi „trendurile” lingvistice

Ce ar mai fi? Adaptarea neaoşă a unor sintagme celebre şi promovarea lor pe acelaşi suport pe care au făcut carieră internaţională: şezi blând – keep calm – (cu emblema binecunoscută a coroanei britanice) apare, nediscriminatoriu, pe tricouri, căni şi  insigne. Un pas mai departe, jocurile de cuvinte arată asumarea conștientă a statutului de vorbitori ocazionali (ne-nativi), care văd din afară fenomenul şi îşi permit să intervină cu umor în desfăşurarea lui, punându-i în paranteze logica: someone call nine wine wine. Last, but not least, există parodierea maniei englezismelor prin crearea de cuvinte pornind de la vorbe româneşti cărora li se adaugă terminații tipice „limbii lui Shakespeare” (fenomenul invers al românizării englezei). Un superstar lingvistic creat local pe baza unei terminații engleze este genialul totuşily.

Metode sunt, desigur, mai multe. Oricine poate adăuga din experienţă… și, cel mai probabil, deja a făcut-o.

Mai mult decât o clasă de mijloc economică, României îi lipseşte o clasă de mijloc a capetelor echilibrate, răcite de pasiuni.

Clasa de mijloc” e o sintagmă dragă sociologilor, ideologilor şi bancherilor, ea fiind în esenţă un construct cultural la care subscriem, mai mult decât o realitate obiectivă.  Într-o lume a bogaţilor şi săracilor, cu inegalitate strigătoare la cer (Davos-ul acestor zile o reconfirmă), cu atât mai mult într-o Românie a lor, aşa-zisa clasă de mijloc e vidată de substanţă, pentru că atributele ei nu stau în picioare: corporatistul care câştigă peste 1000 de euro pe lună face, în termeni economici, parte din clasa de mijloc, şi e mândru să-şi etaleze ca un păun «independenţa» şi boemia în mall, Centrul Vechi şi pe Instagram. În termeni reali, el e lipsit de orice independenţă: auto-guvernanţa iese din discuţie când lucrezi de la 9 la 20 pentru a-ţi conserva un statut care-ţi scapă printre degete.

“Dincolo de resurse materiale mai numeroase, avantajul ascuns al apartenenţei la clasa de mijloc este psihologic: un simţ al posesiei, al influenţei, al dreptului la lucruri, şi al controlului asupra sieşi şi a lumii. Experienţa de a fi din clasa de mijloc (…) îi încurajează pe oameni să se vadă drept actori independenţi, liberi să îşi aleagă potenţialităţile propriului eu şi să îşi creeze căile viitoare. A face parte din clasa muncitoare neagă, în mod tipic, oamenilor resursele materiale, autoritatea sau statutul, precum şi cunoştinţele culturale sau informaţia necesară pentru a influenţa lumea conform preferinţei personale şi pentru a te percepe drept un actor independent, cu liber arbitru”, scriu Nicole M.Stephens, Stephanie A. Fryberg şi Hazel Rose Markus într-un studiu despre capcanele modelului de independenţă proiectat de  clasa de mijloc americană. Acelaşi studiu notează că “dacă în America standardul cultural este independenţa, în restul lumii standardul cultural este interdependenţa”.

„Azi, singura clasă care, în percepţia sa subiectivă de sine, se prezintă explicit ca o clasă, este notoria «clasă de mijloc», care este exact «non-clasa»: presupusul grup social de mijloc zelos, care se defineşte nu doar prin loialitatea faţă de standarde morale şi religioase ferme, ci şi printr-o dublă opoziţie faţă de extremele spaţiului social – corporaţiile bogate, non-patriotice, «dezrădăcinate», pe de o parte; şi faţă de imigranţii săraci şi marginalizaţi şi membrii ghetourilor, pe de alta. Clasa «de mijloc» îşi fundamentează identitatea în excluderea ambelor extreme (…). Minciuna constitutivă a înseşi noţiunii de clasă de mijloc este astfel aceeaşi cu cea a Partidului «adevărat», între cele două extreme ale «devierii de dreapta» şi «devierii de stânga» din Stalinism: clasa de mijloc este, în existenţa sa «reală», minciuna întruchipată, negarea antagonismului – în termeni psihanalitici, clasa de mijloc este un fetiş, imposibila interacţiune dintre stânga şi dreapta care, prin expulzarea ambilor poli ai antagonismului în poziţia de «extreme» antisociale care corodează corpul social sănătos (corporaţii multinaţionale şi imigranţi), se prezintă drept terenul comun, neutru, al Societăţii. Cu alte cuvinte, clasa de mijloc este chiar forma de a dezavua faptul că «Societatea nu există» (Laclau – n.r. Ernesto Laclau, teoretician politic argentinian din secolul XX) – în ea, Societatea există”, scrie filosoful sloven Slavoj Zizek în The Ticklish Subject: The Absent Centre of Political Ontology (1999).

30 de ani de democraţie în România n-au produs, cum trebuia, destindere şi n-au propagat încredere în secţiunile corpului social, n-au adus dragostea de diversitate şi respect pentru opinia contrară, au produs – dimpotrivă – radicalizări, suspiciune generalizată, războaie civile între categorii profesionale şi umane

Q.E.D. Însă nu numai despre (in)existenţa societăţii ori a clasei de mijloc din perspectivă cultural-economică e vorba aici, cât mai ales despre inexistenţa absolută a unei clase de mijloc definită ca locus al echilibrului în societatea românească. După 30 de ani de democraţie, România se împarte în ultraortodocşi şi atei nihilişti pro-LGBT, iubitori de Halep sau urâtori de Halep, apolitici şi activişti politici, daci şi romani, maghiarofobi şi iubitori de orice e străin, cu negarea virulentă a propriilor origini. În profunzime, anii de democraţie n-au produs, cum trebuia, destindere şi n-au propagat încredere în secţiunile corpului social, n-au adus dragostea de diversitate şi respect pentru opinia contrară, cum s-a întâmplat în ţări apropiate precum Cehia, au produs – dimpotrivă – radicalizări, suspiciune generalizată, războaie civile între categorii profesionale şi umane.

Nu capetele înfierbântate ale taberei pro şi taberei contra, oricare ar fi subiectul, vor pune România pe macazul schimbării fundamentale. Ci capetele reci, obiective ca o minte de istoric, detaşate de pasiunea care pogoară ceaţa peste raţiune, capabile să râdă de extremismul ambelor tabere, să-l înţeleagă, să-l biciuiască cu ironie şi să-l neutralizeze cu argumentul suprem al analizei lucide şi al muncii.

Încercaţi acum să-mi numiţi cinci (măcar trei?) români pe care îi cunoaşteţi, şi care au darul divin de a nu lua tabăra nimănui. Vă asigur că, între naţionaliştii xenofobi şi patriarhali şi cosmopoliţii activişti pro-diversitate sexuală, e un teren viran care aşteaptă o adevărată clasă de mijloc a gândirii româneşti.

Clasa de mijloc a unei ţări nu se vede în mall, ea se vede în discursul oamenilor în spaţiul public. Poate, într-adevăr, criogenia va salva România, aşa cum a prezis odată, involuntar, trupa Taxi.

Hai să ne băgăm cu toţii
În nişte frigidere mari
Să ne congelăm
Pentru vreo sută de ani
Şi să-i aşteptăm
Liniştiţi p-americani.

Poa’ să vină japonezii,
Poa’ să vină şi nemţii
Să ne facă reformă
Că noi nu avem pretenţii
Doar atât le vom cere,
Să nu ne uite-n frigidere…

Criogenia
Salvează România

Hai să ne congelăm cu toţii
Până-n 2100 şi ceva…

Taxi – Criogenia salvează România

 

Foto deschidere: Pinterest

În ultimele luni, dacă nu cumva ultimii doi ani, societatea românească a fost permeată, ba chiar bombardată, cu un slogan care a devenit un pseudo-simbol al pseudo-“luptei civice” din “stradă” – cel mai adesea, din fotoliu şi de pe Internet. E vorba de #rezist (obligatoriu cu ceea ce se cheamă “hashtag”), vorbă goală care sună bine dar nu înseamnă faptic, contrar susţinerilor, realmente nimic, bombasticism etalat şi asumat de categorii adesea în totală antiteză din societatea românească.

(Nota bene, Matricea Românească nu face politică, acesta fiind un demers eseistic de sociologie şi antropologie culturală.)

Aşadar, e ilar să vezi ultraortodocşi care spun că #rezistă, în condiţiile în care iconografia mişcării #rezist vine, zice-se, pe filiera mişcării LGBT. E curios şi ilar să vezi #rezistenţi în lumea corporatistă, unde toată lumea e în pragul colapsului psihic, iar rezistenţa voliţională la deciziile management-ului e 0.

Dar e prea puţin important cine #rezistă. Ci, ce semnifică, ontologic, să rezişti?

Cel care #rezistă nu lasă urme! E prea ocupat să supravieţuiască.

Gândacii şi şobolanii rezistă de milioane de ani pe Pământ, ceea ce nu le-a sporit condiţia. Ei vor fi, mereu, gândaci şi şobolani, adică fiinţe inferioare. Oamenii dăinuie

Cel care #rezistă nu combate! E prea ocupat să se ferească, să şovăie, să se descurce, să mai câştige o zi.

Cel care #rezistă nu creează, ci adună şi consumă de la alţii, fie că e vorba de produse sau de idei.

Cel care #rezistă nu e liber, nu e actor, ci perpetuu subiect, mereu în contratimp, mereu privind în urmă, mereu în recul.

Cel care #rezistă nu construieşte. Vieţuieşte, nu trăieşte.

Gândacii şi şobolanii rezistă de milioane de ani pe Pământ, ceea ce nu le-a sporit condiţia. Ei vor fi, mereu, gândaci şi şobolani, adică fiinţe inferioare.

Oamenii dăinuie. De aceea, pe coperta revistei Matricea Românească nr. 1 stă la loc de cinste un mesaj însufleţitor: “Am fo şi oi si”. Adică, am fost şi voi fi! Nu rezistând, ci trăind, suferind şi răzbind către nemurire.

Unii, de meserie hipsteri, #rezistă. Alţii, simpli Oameni, dăinuie.

Îi prefer pe cei care dăinuie.

PS: după unii savanţi din mediul academic românesc, am #rezistat sute de ani pe aceste pământuri, fiind slugi otomane. Aşa să fie? Românii n-au #rezistat, ci au dăinuit şi vor dăinui.

Familia, ca și concept funcțional, a fost mereu catalogată drept etapa primară a constituirii unei societăți. Iată de ce, atunci când urmărim scopul de a cunoaște mai îndeaproape cultura și salba de tradiţii a unui neam, trecem dincolo de cortina unui cămin și asistăm la taina existențială a membrilor acestuia. Grație faptului că provin din Basarabia, am avut fericita ocazie de a observa în detaliu tradiționalismul și ideile fundamentale pe care se bazează traiul în comunitățile familiale moldovenești.

Printre cele mai importante trăsături ale familiei basarabene se numără convenționalismul și rigorile pe care le respectăm, datorate, în mare parte, trecutului nostru sovietic. Optăm pentru mariaje timpurii, încheiate cam de la 20 de ani, și ne dorim, în mare parte, o droaie de copii cu care să ne asigurăm așa numita “cană cu apă la bătrânețe”. Până nu demult, era condamnabil concubinajul, mai ales că venea să încalce criteriile religioase. În definitiv, suntem o țară ortodoxă în care se oficiază în masă rituri specifice, precum cununii sau botezuri. Progresul, însă, nu a trecut dincolo de noi și, mai nou, mulți tineri aleg să își ia o perioadă de probă pentru conviețuire. Acest lucru, însă, nu poate garanta succesul sau insuccesul viitoarei familii. Reiterând cele relatate mai sus, observăm că aici, între Nistru și Prut, rămâne vitală respectarea anumitor canoane.

Printre cele mai importante trăsături ale familiei basarabene se numără convenționalismul și rigorile pe care le respectăm, datorate, în mare parte, trecutului nostru sovietic

Suntem mari iubitori de fast și suferim de grandomanie, mai ales când vine vorba de sărbători. La nunțile noastre se invită cel puțin câte 100 de oameni (nu neapărat toți să fie știuți de miri, dar asta e reversul plăcerii), și în trecutul nu foarte îndepărtat se jucau festivitățile două zile și două nopți, exact ca în basme. Am renunțat la tradiționala zestre în favoarea unui obicei interesant numit dezbrăcatul miresei, unde fiecare invitat de onoare este implicat. Procedeul presupune înconjurarea și îmbrăcarea, la propriu, a tinerilor sărbătoriţi cu tot soiul de cadouri, de la albituri până la obiecte de uz casnic.

Dar să nu o pornim prea repede cu narațiunea, și să o luăm de la începuturi. Când doi tineri decid să își unească destinele, trebuie să încheie logodna cam cu vreun an înainte, și nu pentru că ar fi asta o intermitentă necesitate, dar au nevoie de timp pentru a juca impozanta nuntă. Părinții viitorilor consorți încheie o înțelegere, udată din belșug cu vin și îndestulată cu bucate alese. Consensul sau tratativele se duc pe terenul socrilor mici, adică părinții fetei, fapt prin care se demonstrează supremația socrilor mari care vin să „inspecteze” terenul.

Pregătirile de nuntă, întinse pe un an întreg

Urmează apoi un an lung, în care tinerii aleg sala, și nu e o sarcină foarte ușoară, pentru că în ciuda abundenței acestui business, cel mai adesea ne ciocnim cu dificultăți. Per ansamblu, toate casele de nunți au aceleași standarde: feluri de mâncare tradiționale (printre cele mai frecvente se numără sarmalele, muliile – un soi de clătite minuscule și, desigur, peștele umplut), muzică lăutărească (aici familiile se întrec în inventivitate, ajungând să ia tarafuri imense) și dansatori care vor face atmosfera mai încinsă.

Imediat după selectarea localului potrivit, viitorii soți aleg biserica unde își vor uni destinele, iar aici țin să menționez o tendință frumoasă, și anume purtarea straielor naționale în cadrul ceremoniei. Acest lucru e ca un frumos memoriu sau omagiu adus trecutului. De cele mai dese ori, în lista preferințelor mirilor este ori Biserica de Lemn – un monument istoric şi arhitectural deosebit, aflat în inima Capitalei, ori o mănăstire din patrimoniul nostru cultural (Căpriana, Hâncu sau Suruceni). Această etapă este însoțită de un șir de condiționări, precum spovedania, dezlegarea, canonul, după care tinerii primesc permisiunea cununiei.

De ce am optat pentru descrierea meticuloasă a acestui ritual? În primul rând, pentru că marchează începutul unei vieți de familie, și în al doilea rând pentru că este o demonstrație evidentă a potențialului nostru empatic. Toate tradițiile care preced sau succed acest eveniment poartă pecetea unei repetiții seculare. De exemplu, închinarea colacilor către nași, atât în momentul când îi alegi drept părinți spirituali, cât și la ceremonie. Este o formă de legământ preluată încă de la strămoși, dar stilizată în contemporaneitate, când tineretul optează pentru a dărui atât colaci, cât și cadouri sofisticate nașilor.

Închinarea colacilor către nași, la nuntă, una dintre cele mai importante tradiţii asociate cu familia în Basarabia

Închinarea colacilor către nași, la nuntă, una dintre cele mai importante tradiţii asociate cu familia în Basarabia Foto: nunta.md

Și dacă nunta se petrece ca în basme în taina nopții, apoi a doua zi vine cu întremarea puterilor, la așa numita Zeamă. O scriu cu majusculă, pentru că este o tradiție înveterată ca tânăra familie să își invite cei mai apropiați invitați la o farfurie aburindă de ciorbă, numită la noi zeamă, și la un pahar de vin roșu rece.

Dar să nu aveți confuzia că punem accent doar pe festinul nupțial. Nici pe departe, căci suntem fericiții posesori ai unui veritabil „bagaj” de tradiții. De exemplu, de sărbătoarea Sfântului Andrei, la noi se fură porțile fetelor nemăritate, fapt care demonstrează că au devenit ținta pețitorilor. La Înălțarea Domnului se fierbe lapte cu macaroane și se dă copiilor din mahala și, credeți-mă pe cuvânt, este un deliciu să sorbi din el după o joacă pe cinste.

Nici globalizarea, nici modernizarea nu au reușit să ucidă în noi substratul național

Familiile basarabene încearcă din răsputeri să conserve această zestre culturală, în ciuda tuturor evenimentelor nefaste din trecut, așa că de la mic la mare respectăm cu strictețe cele rămase din străbuni. Nici globalizarea, nici modernizarea nu au reușit să ucidă în noi substratul național. Așa că, de Crăciun, la noi se merge cu sorcova, de Sfântul Vasile, cu uratul, iar de Paști, coptul cozonacilor unește rude împrăștiate prin lume.

Dincolo de caracteristicile și specificul uzual, familiile noastre sunt, prin definiție, unite și apropiate, înconjurându-ne de anturajul unei stări generale de bine. Nu ne sperie rutina și, de cele mai multe ori, vom alege o seară cu cei dragi decât o vacanță solitară, pentru că doar în aceste clipe frumoase percepem existența ca pe un dar.

 

Foto deschidere: nunta.md

România capetelor reci

25 Ianuarie 2018 |
Mai mult decât o clasă de mijloc economică, României îi lipseşte o clasă de mijloc a capetelor echilibrate, răcite de pasiuni. “Clasa de mijloc” e o sintagmă dragă sociologilor, ideologilor şi bancherilor, ea fiind în esenţă un construct cultural la...

#Rezistenţă vs. Dăinuire

11 Ianuarie 2018 |
În ultimele luni, dacă nu cumva ultimii doi ani, societatea românească a fost permeată, ba chiar bombardată, cu un slogan care a devenit un pseudo-simbol al pseudo-“luptei civice” din “stradă” - cel mai adesea, din fotoliu şi de pe Internet. E vorba de...

Familia în Basarabia: rigori, tradiţii, idealuri

13 Iulie 2017 |
Familia, ca și concept funcțional, a fost mereu catalogată drept etapa primară a constituirii unei societăți. Iată de ce, atunci când urmărim scopul de a cunoaște mai îndeaproape cultura și salba de tradiţii a unui neam, trecem dincolo de cortina unui...