Vârful pilei cu care se juca i-a secționa măduva. De la vârsta de 8 ani Cătălin Petroșanu este purtător de scaun rulant, dar nu se plânge. Mai greu, ce e drept, în țara noastră, cu accesibilizarea, recunoaște și el, în schimb, și-a făcut un rol în societate. În anii 1990, când această cumpănă a venit peste el și familia sa, societatea nu oferea nici prea mult sprijin, nici condiții, nici mediul școlar nu era atât de prietenos. Dar Cătălin a crescut mare, atât de mare încât vocile negative din viața sa nici nu a vrut să le audă, nici nu a stat în loc de ele. Au trecut pe lângă urechea sa, doar familia și cei ce l-au susținut fără granițe contează. Datorită lor, pasiunile sale nu au fost puse pe pauză.

Prin intermediul celei mai longevive fundații de ajutorare a persoanelor cu dizabilități a început să practice sport. Mai întâi baschet, apoi tir cu arcul. Acum, fără vreo urmă de laudă și de a arunca cu cuvinte, este campion atât în viața personală, cât și în motorsport.

Să-l cunoaștem!

Praticați sport din scaun rulant. Este un refugiu sportul pentru dumneavoastră?

Este si refugiu, pentru că mă face să uit de toate lucrurile negative din jur, dar dacă vorbim despre motorsport, este o mare pasiune. Atunci când urc în scaunul de curse, uit de toate problemele și practic devin un întreg cu mașina de curse.

V-ați vedea viața fără să faceți sport sau a devenit o prelungire a dumneavoastră?

În momentul acesta nu văd viața fără motorsport, este refugiul meu și îmi umple timpul cu activități care îmi aduc multe satisfacții. Prin prisma acestui sport, merg în locuri noi, cunosc oameni noi și cu fiecare experiență asimilez lucruri noi.

Când și cum a apărut sportul în viața dumneavoastră?

Sportul a apărut în viața mea prin intermediul celei mai longevive fundații de ajutorare a persoanelor cu dizabilități din Romania și anume Fundația Motivation Romania. La vârsta de 16 ani am fost contactat de ei și prin interacțiunea cu instructorii de viață independentă am reușit să ies din bula în care mă închisesem. Din acel moment am început să particip în cadrul programelor organizate de ei, la diferite competiții de sport adaptat utilizatorilor de scaun rulant. Motorsportul a apărut mai târziu în urma unui concurs organizat în orașul în care locuiesc. Fiind pasionat de mașini, m-a atras foarte mult și uite că după câțiva ani și multă muncă, am ajuns pe podium.

Automobilism practicați din 2018, dar din ce alte sporturi ați gustat înainte?

Am practicat baschet, maraton de alergare și tir cu arcul. Cel mai mult mi-a plăcut baschetul și o mare perioadă de timp m-am antrenat cu colegii mei săptămânal. Deoarece în orașul meu nu mă puteam antrena, mergeam în alt oraș aflat la aproximativ 50 km distanță. La un moment dat din cauza job-ului și distanței, am renunțat. În țara noastră sportul, în general, nu este susținut și nu poți face performanță fără sprijin.

Haideți să ne întoarcem, poate, în cea mai neagră perioadă a dumneavoastră și anume momentul când ați rămas imobilizat la pat și ați început să depindeți de un scaun. Cum s-a întâmplat nenorocirea?

Accidentul meu a survenit la vârsta de 8 ani, eram în vacanța de vară și în joacă am aruncat o pilă in sus, deasupra capului, iar în momentul când aceasta prin inerție s-a întors, văzând că mă va lovi, m-am aplecat și vârful ascuțit unde ar fi trebuit să aibă un mâner, s-a înfipt direct în coloana vertebrală, secționând măduva.

Presupun că acceptarea adevărului că nu vă veți mai putea deplasa pe picioarele dumneavoastră nu a fost ușoară. Ce gând v-a făcut să vă iubiți indiferent de condiția fizică?

Faptul că am avut tot timpul familia alături și m-au sprijinit la fiecare pas, prietenii care nu mi-au lipsit niciodată, persoana dragă inimii lângă mine a fost, pasiunile mele, toate acestea cumulate mi-au dat putere să depășesc orice obstacol. Oricum timpul nu putem să-l dăm înapoi, depinde doar de noi cum privim viața ce se deschide în fața noastră, nu în spate. Legat de condiția fizică, eu nici nu mai văd scaunul rulant, a devenit parte din mine, este invizibil , totul acum vine de la sine.

V-ați considerat întâmplarea ca fiind o dramă?

Probabil, în adolescență, au fost momente mai dificile, dar o dată cu maturizarea am depășit acest gând. Faptul că am avut tot timpul o viață activă, m-a ajutat să trec mult mai ușor peste greutățile întâmpinate. Viața mea s-a schimbat foarte mult în bine după obținerea libertății depline, și anume permisul de conducere, iar apoi încadrarea în muncă. Acestea cumulate, mi-au deschis alte orizonturi și mi-au transformat viața în una absolut normală.

Credeți că povestea vieții pe care o trăiți poate salva și alte vieți? Eu aș spune că sunteți o mare sursă de inspirație și insuflați multă forță.

Eu întotdeauna am sfătuit cum am putut mai bine, de-asemenea și prin puterea exemplului persoanele care au avut accidente similare ori alte probleme. Doar de noi depinde când dispare nodul din gât. Într-adevăr este nevoie și de îndrumare și susținere, dar tot noi luăm deciziile care ne pot schimba viața în bine sau în rău. Eu când întâmpin anumite probleme, mă gândesc că sunt oameni care au probleme mult mai grave decât mine, oameni care sunt pe patul de spital, oameni care au anumite afecțiuni incurabile. Să învățăm să prețuim fiecare clipă din viață, ca și cum ar fi ultima. De multe ori ne plângem pentru lucruri mărunte și nu vedem cât de privilegiați suntem pentru ceea ce avem.

Ați dovedit putere. Dar cât de greu a fost să o obțineți după evenimentul care v-a schimbat viața?

Puterea a venit după ce am trecut prin multe încercări și multe experiențe prin această viață. Numai atunci când reușești să învingi greutățile ce ți le oferă, abia atunci poți să te consideri un om puternic. Am și eu multe momente de slăbiciune, dar am învățat să privesc mai departe pe cât posibil. Accidentul meu a survenit chiar la începutul anilor ”90, o perioadă grea pentru toată lumea, persoanele cu dizabilități nu aveau prea multe drepturi și nici nu li se ofereau servicii care să le faca viața mai ușoară. Nu am avut un scaun rulant adecvat, nu am avut acces la educație asa cum ar fi fost normal. Persoanele ce dobândesc acum o dizabilitate au mult mai multe șanse să aibă un start bun în noua viață, față de ce am întâmpinat eu atunci.

Cum e să fiți purtător de scaun rulant în România?

Destul de greu, privind partea de accesibilitate, servicii medicale, deschiderea autorităților pentru a sprijini persoanele cu dizabilități, susținerea sportului în scaun rulant, incluziunea persoanelor cu dizabilități în societate și în câmpul muncii. La toate acestea suntem foarte deficitari. Dorim să ne aliniem cu țările occidentale, dar uităm de cei mai puțin norocoși și nu le oferim servicii și înlesnirea unei vieți normale.

Prinşi în tumultul schimbărilor care transformă tradiţia în anacronism şi obiect de deriziune, este comod să uităm rolul emblemelor naţionale în devenirea noastră. Meşterul Ioan Hojbotă, din Gura Humorului, Bucovina, şofer la Protecţia Copilului în viaţa de toate zilele, ne reaminteşte că de la opincă ne-am ridicat toţi, indiferent ce identitate am „încălţa” astăzi.

Apasă pentru video

“Eu am lucrat cu ani în urmă în pielărie, cizmărie, pe comandă. Am făcut școală de creație în București. M-am întors la Gura Humorului și au vrut să mă trimită ca maistru la Câmpulung Moldovenesc, unde era fabrica de încălțăminte „Montana”. Dar eu am refuzat să fac naveta. N-am vrut, pur și simplu. Și atunci, fiind școlarizat de cooperativa „Solidaritatea”, m-am angajat la Complexul Meșteșugăresc, la secția Încălțăminte Comandă. Era unul dintre cele mai renumite ateliere de încălțăminte la comandă. Veneau şefi de la București, de la Consiliile Populare, cum erau atunci, de la Suceava. Își făceau numai oamenii cu bani încălțăminte la comandă! Era la mare căutare, mai ales de Paște, când se făceau pantofi, sau de Crăciun, când se făceau cizme. Scormoneau femeile prin podurile caselor, de la bunici sau străbunici,  modele vechi – și le dădeau la refăcut. Eu le făceam modelul din nou”, a povestit pentru Matricea Românească meşterul Ioan Hojbotă.

“În comunism, era o ruşine să revii la opincă”

Însă, întâlnirea lui cu opinca noastră ancestrală s-a datorat unui hazard fericit:

“Niciodată, cât am lucrat 20 de ani în pielărie și în cizmărie, nu am făcut o opincă. Noi lucram la acord individual, și concurența era după bani – care câștigă mai mult pe statul de plată. Așa era, la modul cinstit. Nu mi-a stat capul niciodată să pun mâna pe o bucată de piele, să croiesc o opincă. Era și un fel de rușine să revii la opincă, în regimul de tristă amintire…

Lucrând ulterior aici, la Protecția Copilului, o doamnă – care este şi șefa mea – a mers cu mine în parcare la Voroneț, să cumpere pentru serbare o pereche de opincuțe. Şi nu i-o plăcut nici de colo, nici de colo. Și atunci, m-am gândit să vin acasă și să îi fac. Am zis: «Doar eu în pielărie am lucrat atâția ani!». Dar nu pusesem mâna să fac ceva.

Meşterul Ioan Hojbotă, din Gura Humorului, lucrând în atelierul său la o opincă

Am luat o bucată de hârtie și am făcut un tipar, și mi-a ieșit o pereche de opincuțe pentru un copil de grădiniță. Probabil, foarte frumoase! Oricum, erau primele, nu puteam să-mi dau seama dacă sunt frumoase. M-am dus și i-am arătat: «Uite, asta am putut să fac». S-a bucurat, a zis că sunt foarte frumoase, s-a dus și le-a arătat doamnelor, colegelor. De acolo, s-a deschis drumul meu. Oamenii, colegii m-au solicitat. Am început să fac, şi mi-am dat drumul. Lucram într-o șură la început și, după ce am văzut că am atâtea solicitări, mi-am încropit atelierul… Aici țineam tractorul, când veneam de la câmp. Tractorul l-am vândut și mi-am încropit atelierul ăsta.”

Apasă pe poze pentru mărire

Lacrimi pentru România

Cu lacrimi în ochi, meşterul bucovinean a ţinut să realizeze şi o scurtă lecţie de istorie a opincii, special prin intermediul Matricea Românească:

“E încălțămintea românului. Opinca o purtat-o omul de rând. Oamenii înstăriți purtau cizma de piele, Bilger – cizma ofițerească, specială, care are alt croi. Avea catarame, şi o deschizătură, un șliț. Era ceva boieresc. Numai băieții de bani gata, bogătanii, purtau cizma Bilger și baston – era o fudulie. Poate mai aveau și o ploscă – atunci când bogatul ieşea în sat, nu bea el cu badea Ion din sticla lui, îşi punea în ploscă!

Opinca o purtat-o omul de rând. Aici, în Bucovina, a fost influența austro-ungară, oamenii au trăit mai bine. Au purtat, în ziua de lucru, opinci de gumă, care greu se mai găsesc astăzi, şi colţuni de lână sau obială. Obiala este o bucată de pătură cu care se învelește piciorul. Spuneam că era opinca din cameră de tractor, din guma aceea, pe care purta și ciobanul, și țapinarul în pădure, și omul de rând, la munca câmpului. În sărbători, la noi, în partea Bucovinei, se purtau opinci osebite, din piele de vițel. Se luau la nunți, la hore, la baluri. În partea Regatului, unde nu a fost influența austro-ungară, se făceau opinci din piele de porc.”

Opinca, apărătoarea românului în război

Ioan Hojbotă a rememorat şi un episod din istoria familiei sale, în care opinca a jucat un rol providenţial – pentru că i-a apărat tatăl de gloanţele inamicului, în război.

“Tatăl meu mi-o povestit că, fiind recrut în Armată, o purtat opinci când s-o instruit în pre-militară, până s-o dus în război. În Armată, pe timpul războiului, s-o întâlnit cu tot felul de băieți – cum era atunci, doi de colo, doi de colo – și a găsit bucureșteni care nu știau să se încalțe cu obiele. Într-o sară, tata le-o le-o făcut demonstrație camarazilor, care apoi o fost încălțați ca lumea. Deci, s-o purtat opinca și-n Armată. Eu, făcând turism ecumenic, am găsit la Mănăstirea Râmeț din Aiud, într-o vitrină din Muzeul Mănăstirii, o opincă cazonă cu potcoavă, aşa cum se punea la bocancii cazoni. Deci era potcoava, ca să nu se roadă.”

Opinca românească merge mai departe, graţie meşterului Ioan Hojbotă, şofer în viaţa de zi cu zi

Desprinsă din matricea românească: opinca tradiţională, mereu actuală

• Despre
• Ultimele Postari

Urmăriţi-mă:

Teodor Burnar

Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com

Urmăriţi-mă:

Ultimele postari ale lui Teodor Burnar (vezi toate)

• Băieţelul român care îi învaţă pe americani cum se găteşte (şi trăieşte) româneşte - 02-11-2018
• Cea mai importantă lecţie pe care am învăţat-o de la Mama - 23-10-2018
• Nu confundaţi Biserica cu Uber - 11-10-2018