Avea de gând să urmeze o școală normală, cu specializarea învățător, însă soarta i-a hărăzit altceva. Crina Zvobodă, artist ventriloc, se dăruiește tot copiilor prin intermediul artei care, de-asemenea, ajută la dezvoltarea și creșterea armonioasă a lor. Este a celor mici de mulți ani, însă pasiunea și talentul vorbește în fața lor.

Și-a dat întâlnire cu ventrilocia în vara dintre anul I și anul II de Master. A văzut acest gen de show pe Youtube prima dată.  A prins-o atât de tare pe Crina încât a cucerit toate scenele teatrelor din țară.  A pierdut numărul spectacolelor, deși ventrilocia este foarte puțin cunoscută.

Crina, porți numele unei flori. Oare la ce s-au gândit părinții tăi când ți-au pus acest nume? Care este povestea din spate?

Nu știu dacă se ascunde o poveste aparte în spatele alegerii numelui meu. Îmi place că port acest nume, îmi plac florile, nu îmi plac crinii în mod special, însă numele Crina îmi place foarte mult.

În jurul căror valori guvernezi?

Eu încerc să fiu mereu corectă. Nu îmi plac oamenii care nu au integritate, care se dau după cum bate vântul. Copiilor mei încerc să le insuflu în permanentă să fie generoși și corecți.

Cum arată sufletul tău? Cât de împăcat este cu ceea ce face și cu ceea ce întâlnește în drum?

Eu sunt fericită și liniștită, chiar dacă am o viață agitată. Sunt împăcată cu mine și cu ceea ce fac. Ăsta este răspunsul pe care vreau să ți-l dau la bătrânețe 🙂 Îmi pun în permanență o groază de întrebări și de probleme. Dar cred că e normal. Oamenii și mai ales artiștii sunt într-o continuă căutare, cea a fericirii, a iubirii, a iubirii de sine, a adevărului scenic, a celei mai bune variante a unui personaj pe care vrei să îl creezi, a inspirației, a bunătății din tine, din oamenii pe care îi întâlnești. Ce pot să îți spun este că băieții mei sunt cu adevărat bucuria și lumina sufletului meu. Totul capătă sens cu ei în inima mea.

Știai de mică ce înseamnă această formă de artă și ți-ai dorit să îmbrățișezi această meserie de la vârstă fragedă sau aveai alte planuri pentru tine?

Voiam să mă fac învățătoare sau educatoare. La liceu am avut o profesoară care a insistat timp de un an să mă înscriu la niște cursuri de teatru. M-am înscris în clasa a X-a și după câteva luni am știut că asta vreau să fac pentru tot restul vieții.

Ventrilocia este o artă. Tu când ai făcut cunoștință cu ea? Când ți-ai dat primul date neoficial?

Am descoperit ventrilocia în vara dintre anul I și anul II de Master. Atunci am avut primul laptop. Am văzut acest gen de show pe Youtube și am zis să încerc. Mi-am comandat o carte și o păpușă din SUA și am început să mă antrenez.

Dar oficial?

În acea vara lucram și ca bonă la o familie minunată, care de ziua mea, în octombrie, mi-a dăruit o păpușă ventriloc profesională. Am avut o emoție atât de puternică atunci, a fost un cadou care mi-a marcat viața, aș putea spune. Când am plecat spre casă, am susținut primul show improvizat de ventrilocie în troleibuzul 86. Când am coborât din troleibuz, toată lumea a aplaudat. Atunci am decis că vreau să devin ventriloc.

Crina, ce face mai exact un ventriloc?

Ventrilocia este artă de a vorbi fără să îți miști buzele, dar un ventriloc face mai mult de atât. Un ventriloc dă viață și glas unei păpuși sau unui obiect. Asta e magia, să faci o păpușă să pară atât de reală, încât spectatorii să empatizeze și să interacționeze cu ea.

Un ventriloc bun se naște cu o capacitate aparte de a vorbi aproape fără să își miște buzele. Cine îl urmărește cu atenție, nu vede nicio mișcare pe fața lui. Aude doar o voce schimbată care dă impresia că vine de undeva din spate. Ce mai ascunde el?

Un ventriloc bun este în primul rând un actor bun. Tehnica de a vorbi fără să îți miști buzele se studiază și se învață, nu este o abilitate aparte cu care te naști. Oricine poate vorbi fără să își miște buzele. Însă nu oricine poate să facă o artă din asta.

Ușoară sau grea este ventrilocia din accepțiunea ta?

Aș spune că nu este ușoară.

Cine a descoperit talentul pe care-l porți? Pe cine dai „vina”?

Dacă e să vorbim despre talent este cel actoricesc. Acea profesoară din liceu l-a descoperit probabil, nu s-a lăsat până nu i-am spus că m-am înscris la un curs de teatru. Ventrilocia se învață.

Despre perfecționarea ta ce-mi poți spune?

În perfecționare m-au ajutat foarte mult convențiile din SUA la care am fost și în rest studiu personal, multă muncă și multe show-uri. Cu fiecare spectacol am devenit mai bună.

Vorbește-mi puțin despre prietenii tăi și anume Bunicuța, Romeo. Cine îi confecționează?

Toate păpușile mele sunt cumpărate din SUA, iar eu le personalizez.

De curiozitate și pentru că nici nu cunosc, cât ajunge să coste o astfel de păpușă?

O păpușă cum este Bunicuța costă undeva la 100 $, iar o păpușă profesională, cum este Romeo, costa acum 10 ani în jur de 1000$.

Alături de cine ai primit primele aplauze și unde a fost primul spectacol pe care l-ai susținut?

Am anticipat un pic întrebarea. Am scris și mai sus că primul spectacol a fost în troleibuzul 86 alături de păpușa Romeo. Iar primul spectacol mai oficial a fost într-un orfelinat.

Crina, ce ai simțit la primul spectacol?

Am simțit că sunt fericită și am simțit o iubire imensă pentru copiii din fața mea.

Acum, mai simți emoții având în vedere experiența?

Am emoții de fiecare dată. Mari emoții. Dar când pășesc în față oamenilor, lumea e a mea.

Ce proiecte ticluiești și în ce proiecte ești implicată în prezent?

Am în lucru un spectacol nou la Teatrul Nou din București. Premiera va avea loc în septembrie. Sunt implicată în mai multe spectacole de la Teatrul Nou, spectacole în care folosesc și ventrilocia, Despre îngeri și păsărici, este un one woman show în regia lui Cristian Ioniță, Șase feluri de mâncare dintr-o singură găînă, în regia lui Mircea Rotaru, un spectacol în care joc alături de Ștefana Ionescu-Dârzeu și Vlad Andrei,  Cu gurile larg închise, este un spectacol de stand up și ventrilocie pentru adulți, Crina și păpușile vorbitoare este un spectacol de ventrilocie pentru copii. Mai am un spectacol la Teatrul Dramaturgilor Români, Urmuz va fi numele sau, în regia lui Gavriil Pinte. Și în acest spectacol folosesc ventrilocia.

Pe unde te-ai plimbat prin țară cu prietenii tăi? Câte cuceriri ai făcut cu ei?

M-am plimbat cam prin toată țară cu prietenii mei, noroc că îmi place să conduc.

Simți că a fost Românii au talent o rampă de lansare? Te-a ajutat acea apariție de acum câțiva ani?

Da, m-a ajutat foarte mult acea apariție de acum 10 ani pentru că ventrilocia era o artă prea puțin cunoscută la noi în țară. Îi rugăm pe oameni să mă lase să joc gratis ca să capăt experiență și tot era greu. În general, oamenii răspund greu la noutate. După Românii au talent, a început să sune telefonul.

Apropo de cuceriri, simți că și adulții sunt fascinați și intră în lumea aceasta jucăușă și ei?

O daa, la spectacolul meu de ventrilocie pentru adulți, “Cu gurile larg închise”, se râde cu lacrimi. Dar și la spectacolele pentru copii, părinții se distrează enorm.

Ai ținut vreodată evidența spectacolelor? Câte ai susținut?

Le-am numărat până la spectacolul cu numărul 1000. Au trecut ceva ani de atunci.

Ești artist. Pe lângă meseria frumoasă și specială pe care o ai, ce mai porți în suflet?

Îmi place să petrec timp cu familia și mai ales cu băieții mei. Îmi place să fac sport, să dansez și ador să merg la mare.

Când te uiți în oglindă, ce vezi, Crina? O femeie mulțumită personal și profesional?

Îmi place viață mea, da! Chiar sunt fericită.

Iubește Crina?

Dacă mă întrebi dacă există cineva în viața mea, îți spun că există, este soțul meu, tatăl copiilor mei, pe care îl iubesc enorm.

Porți temeri, regrete, frici?

Hmm… nu neapărat. Chiar dacă sufăr mult când sufăr și am încredere mare în oameni și fac o dramă atunci când sunt dezamăgită, am capacitatea să uit și să iert cu adevărat. Îmi e frică de oamenii parșivi.

Dar actul curajos cel mai mare pe care l-ai făcut, care ar fi?

La întrebarea asta nu știu să răspund. Dar cred că m-am simțit foarte curajoasă atunci când am plecat singură în America la o convenție.

Ce simți când te uiți în urmă la devenirea ta?

Simt că a meritat.

La ce nu ai renunța niciodată în viață?

Știi cum se zice, nu spune niciodată, niciodată. Dar cred că nu aș renunța la bunătate.

Photo credit: Viorel Lorand

Vineri, 7 iulie, la Sala „Horia Lovinescu” a Teatrului Nottara va avea loc o reprezentație specială a spectacolului „Aici nu-i de joacă” de Catrinel Dumitrescu.

Distribuţia reuneşte două vedete ale Teatrului Nottara, Catrinel Dumitrescu şi Victoria Cociaş, într-un spectacol care vorbeşte simplu despre noţiuni aproape uitate: tandreţe, optimism, dragoste, prietenie. Cele două actriţe aduc în prim-plan, cu mult umor, o poveste de o inedită candoare, presărată cu surprinzătoare schimbări de situaţie.

Banii obținuți din vânzarea biletelor vor fi donați pentru acoperirea unei părți din cheltuielile medicale uriașe pe care le are de suportat Ionuț Cherana, angajat al Teatrului Nottara, un tânăr de 34 de ani, aflat în grea suferință. Intervențiile necesare pentru ca Ionuț să aibă o șansă la viață și să își vadă crescând copilul de doar un an costă peste 25.000 de EURO.

Biletele la spectacolul caritabil se pot cumpăra exclusive online, pe www.nottara.ro.

Eveniment de neuitat la Sala Agora!

Pe data de 30 mai 2023, Matricea Românească a organizat un spectacol muzical extraordinar în Sala Agora, care a captivat inimile tuturor participanților!

Cu o combinație incredibilă între tradiția muzicii folclorice și energia debordantă a orchestrei, Muzica Divertis, evenimentul a adus pe scenă Corala Armonia din Constanța, într-o prestație vocală impresionantă! Voci puternice și emoționate, acompaniate de instrumente tradiționale, au interpretat cele mai frumoase cântece folclorice românești, aducând în prim-plan autenticitatea și bogăția patrimoniului cultural al țării noastre. Atmosfera s-a încălzit treptat, iar publicul a fost invitat să se alăture în dans și cântec. Răsunând în unison, toți cei prezenți au creat o atmosferă de sărbătoare și de conexiune profundă cu rădăcinile noastre culturale.

A fost o seară plină de emoții, în care muzica a unit oamenii și a creat amintiri care vor rămâne vii în sufletele noastre. Mulțumim Coralei Armonia și Muzicii Divertis pentru acest spectacol memorabil!

Asociația culturală Matricea Românească împreună cu trupa de teatru W.A.A. au organizat un spectacolul de teatru cu muzică live „Symposium”.

Mulțumiri partenerilor :

Bursa de Spectacole de la Sibiu, singura structură de acest gen din România și una dintre cele mai valoroase din lume, se va desfășura în perioada 27-30 iunie 2022, în aceeași triplă dimensiune – fizică, hibridă și online, în cadrul Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu.

Participanții prezenți în Sibiu, dar și cei ce nu vor putea călători vor dialoga și construi împreună, prin soluții digitale, noi proiecte artistice și culturale. Bursa va fi din nou, timp de patru zile o punte între dimensiunea fizică și cea online, un loc de întâlnire, conversație, construire și imaginație pentru toți cei care activează în domeniul artelor spectacolului. Participanții sunt invitați să se înscrie până în data de 31 mai, completând formularul dedicat din această ediție.

Cine poate participa la Bursa de Spectacole:

1. Artist/Companie

Artist independent, companie de teatru care produce spectacole sau alte tipuri de produse culturale: teatru, dans, muzică, circ, artă stradală, artă vizuală, artă digitală, film, artă multidisciplinară etc.

2. Producător/Agent/Promotor

Profesionist care reprezintă artiști și companii artistice, produce și promovează spectacole sau alte tipologii de produse culturale.

3. Director/Programator/Reprezentant

Profesionist care găzduiește și/sau organizează spectacole și evenimente artistice.

Bursa de Spectacole de la Sibiu este o structură asociată a Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu (FITS), marcă înregistrată la OSIM. Aceasta acordă șanse tuturor artiștilor, operatorilor culturali, instituțiilor de spectacole și rețelelor culturale care își doresc să întâlnească producători importanți din întreaga lume. Prin evenimentele sale, Bursa oferă participanților, încă de la prima ediție din 1997, contextul ideal de a-și promova proiectele artistice și de a stabili parteneriate în domeniul artelor spectacolului.

Despre FITS

Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu (FITS) este primul mare festival din Europa Centrală și de Est, unul dintre cele mai mari festivaluri din lume și cel mai mare eveniment dedicat artelor spectacolului din România. Anual, festivalul este un prilej de sărbătoare, cu spectacole excepționale invitate din țări precum: Marea Britanie, Germania, Franța, SUA, Polonia, Israel, Japonia, Austria, Elveția, Italia, China, Spania, Republica Moldova ș.a. FITS este organizat sub Înaltul Patronaj al Președinției României, cu sprijinul Primăriei Municipiului Sibiu, al Consiliului Local Sibiu, Guvernului României, Ministerului Culturii, Ministerului Educației, Ministerului Apărării Naționale, Institutului Cultural Român, Consiliului Județean Sibiu. Acest eveniment reunește mari artiști ai scenei mondiale, oferind publicului posibilitatea de a se bucura de unele dintre cele mai apreciate spectacole ale lumii, recunoscute la nivel internațional și recompensate cu distincții prestigioase.

Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu se află anul acesta la a 29-a ediție și se va desfășura în perioada 24 iunie – 3 iulie 2022, cu tema Frumusețe / Beauty. În această perioadă dificilă, dar provocatoare, Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu, alături de Teatrul Național „Radu Stanca” Sibiu și toate structurile asociate, au reușit să identifice cele mai bune soluții, în așa fel încât dialogul creat împreună cu publicul să stea sub semnul calității și al emoției. După doi ani de pandemie, boală, suferință, război, migrație și disperare, frumusețea rămâne motorul speranței, iar miracolul frumuseții poate salva lumea, după cum spunea un mare scriitor. În vremuri ca acestea, greutăților financiare, amenințării conflictelor, izolării și tuturor vicisitudinilor, trebuie să ne opunem prin zâmbet, armonie, încredere în frumos, prin creație și bucurii lăuntrice.

Reprezentațiile Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu vor fi disponibile în săli de spectacole, în spații neconvenționale, în biserici, în piețele centrale ale Sibiului și în casele spectatorilor, prin site-ul oficial FITS, www.sibfest.ro, www.scena-digitala.ro, pagina de Facebook și canalul de YouTube.

Ediția de anul acesta este adaptată astfel încât sutele de spectacole care fac parte din programul Festivalului să fie accesibile unor categorii cât mai largi de public, motiv pentru care organizatorii continuă să organizeze evenimentul în triplă dimensiune. FITS va avea o componentă fizică: pe scenă, în locațiile FITS în aer liber, în spații istorice, piețe publice și biserici, un program online: spectacole filmate/înregistrate, adaptate special pentru mediul digital, cât și o dimensiune hibridă: transmisiuni live în teatre și cinematografe ale spectacolelor jucate fie în locațiile festivalului, fie pe scenele teatrelor partenere din întreaga lume.

FITS păstrează tradiția marilor reprezentații în spații deschise, la care accesul publicului va fi liber, iar suplimentar va difuza, în mediul online, o serie de spectacole cu acces gratuit.

Concertul de la București al lui Charlie Siem de pe 30 septembrie se anunță excepțional. Sunt cel puțin trei motive: mai întâi, că Siem este unul dintre marii violoniști ai momentului, cu un prestigiu mondial. Apoi, pentru că vioara pe care cântă Charlie este un Guarneri de aproape 300 de ani vechime, un instrument care impresionează prin trecutul său. În fine, pentru că Charlie a fost puternic inspirat de Sir Yehudi Menuhin, artist care a deprins rafinamentul violonistic de la George Enescu.

Are 33 de ani și cântă la o vioară veche de trei secole

Ioana Adina Oancea, ambasador cultural al Elite Art Club UNESCO, organizatorul evenimentului, a vorbit cu Matricea Românească despre acest concert. ”Charlie Siem cunoaște renumele Ateneului Român, știe că este una dintre cele mai frumoase săli de concerte din Europa. Așa că este foarte bucuros că va cânta aici”. Ioana ne-a spus că vestea recitalului lui Charlie Siem a produs ecouri cu totul neașteptate: deja sunt rezervate bilete pentru 12 persoane care vin din Statele Unite, din Arabia Saudită sau din Germania ca să-l asculte pe Charlie pe scena Ateneului Român. Marele violonist va fi acompaniat la pian de experimentatul Itamar Golan.

Cunoscătorii sunt nerăbdători să întâlnească un tânăr atât de valoros, care cântă la o vioară cu totul specială. ”Este un instrument remarcabil. Este vioara D’Egville, numită așa după contele D’Egville, care a intrat în posesia ei în 1867. A fost creată de Bartolomeo Giuseppe Antonio Guarneri în 1735, undeva lângă Cremona. Vioara este evaluată la peste 10 milioane de euro și i-a fost încredințată lui Charlie Siem în 2010. Are un sunet puternic și bogat, în concordanta cu personalitatea solistului”, spune Ioana Adina Oancea.

Cum s-a schimbat viața lui Charlie când l-a ascultat pe Yehudi Menuhin

Unul dintre detaliile evenimentului este că, deși Charlie n-a mai fost până acum în România, totuși vioara sa a mai fost, și anume atunci când marele Yehudi Menuhin a concertat la București. De altfel, povestea intersecției dintre vioară și cei doi mari violoniști stă sub semnul providenței: Charlie povestește cum, la vârsta de trei ani, era în mașină cu mama sa, iar la radio era concertul de vioară de Beethoven, cu Yehudi Menuhin solist. Fascinat de muzica aceasta, micul Charlie a dorit să cânte la vioară, iar apoi i-a cerut mamei sale să-l ducă la un concert în care să-l asculte live pe Menuhin. Când Charlie avea vârsta de cinci ani, întâlnirea a avut loc. Mai mult, Menuhin l-a întâlnit pe Charlie în spatele scenei și a avut o scurtă conversație cu el.

Jumătate din încasări vor merge către copiii bolnavi de autism

Organizatorul recitalului de pe 30 septembrie – Elite Art ClLub UNESCO- a decis să dea concertului o dimensiune caritabilă: ”Charlie susține numeroase concerte caritabile, astfel și acest concert a primit o dimensiune caritabilă. Vom direcționa 50% din valoarea biletelor către Asociația Help Autism. Este cel mai mare ONG care luptă pentru recuperarea copiilor diagnosticați cu autism. Programul de recuperare pentru un copil care suferă de autism costă 1000 de euro lunar, și este firesc să ne întrebăm câți părinți își permit o astfel de sumă. Asociația Help Autism a creat programe specializate, cu oameni bine pregătiți, dar au nevoie de susținere. La Centrul Mălin din București al acestei asociații există acum 50 de copii care au nevoie de câte două ore de terapie zilnic. Suntem bucuroși să-i susținem în acest fel. Fiecare bilet cumpărat chiar schimbă ceva!”

Concursul Jeunesses Musicales București, la ediția a zecea

Recitalul lui Charlie Siem urmează în programul de concerte al Bucureștiului după concertul de gală al celei de-a X-a Ediții a Concursului Internațional de Dirijat Jeunesses Musicales organizat de Elite Art ClLub UNESCO. Pe 28 septembrie, tot la Ateneu, cei mai buni trei tineri dirijori din concursul din acest an vor sta pe rând la pupitrul Orchestrei simfonice a Filarmonicii ”George Enescu”. Siem este invitat special al acestui concert de gală, iar prezența sa va da un impuls de motivație pentru tinerii artiști care aspiră la afirmare pe scenele mari ale lumii.

Concertul de gală al Concursului Jeunesses Musicales București este un eveniment la care se intră pe bază de invitație. Ioana Adina Oancea spune că acesta este unul dintre evenimentele cele mai speciale ale toamnei: ”Întotdeauna sala a fost arhiplină. și în acest an concertul va fi transmis live online, iar de obicei este urmărit de peste 10 de mii de persoane”.

Ce se întâmplă atunci când la sunetul unic al flautului se adaugă versurile unor uriași poeți, rostite de o voce inconfundabilă? Flautistul Ion Bogdan Ștefănescu a avut intuiția că rezultatul nu poate fi decât excepțional. Și așa s-a născut spectacolul ”Flautul la puterea poeziei”, care este acum în turneu în orașe din toate zonele țării. Pe scenă, alături de interpretul muzicii, se găsește fie Alexandru Repan (în prima sesiune a turneului), fie Dorel Vișan.

Ion Bogdan Ștefănescu este un flautist unanim omagiat pe scenele lumii. A avut și are concerte peste tot în lume: Anglia, Franţa, Spania, Cehia, Ungaria, Italia, Germania, Austria, Olanda, Elveția, Suedia, Norvegia, Coreea de Nord, Japonia, China, SUA. A imprimat aproape 50 de CD-uri și DVD-uri. Participă cu entuziasm la proiecte artistice cât se poate de variate. Iar atunci când nu cântă, scrie poezie. Iată un interviu cu Ion Bogdan Ștefănescu, despre turneul pe care-l derulează acum și despre felul în care pune flautul în dialog cu versurile.

Ați pornit din nou la drum, într-o formulă artistică exponențială, inclusiv instrumentul vedetă este și el ridicat la un exponent de forță, la puterea poeziei. Alături de dumneavoastră în acest turneu sunt doi mari actori, Alexandru Repan și Dorel Vișan.

Am avut o șansă extraordinară să colaborez cu acești doi uriași actori. Prima sesiune de turneu s-a încheiat alături de Alexandru Repan. Am jucat acest spectacol la Bârlad, Pitești, București și Tulcea. Pentru mine a fost o experiență extraordinară, cred că și pentru public, pentru că am văzut că reacțiile au fost fulminante după fiecare spectacol. Urmează Turda și Bistrița, două spectacole în care voi cânta alături de unul dintre cei mai carismatici actori români, cu roluri de referinţă în film şi teatru, dar şi cu harul specific rostirii poeziei, Dorel Vişan. Am pregătit împreună cu cei doi un eseu poetico-muzical de mare ţinută.

Ion Bogdan Ștefănescu ilustrând starea de spirit pe care o produce flautul

Din câte știu nu sunteți la prima experiență de felul acesta, ați luat pulsul publicului pe un astfel de produs artistic, în urmă cu niște ani, alături de tatăl dumneavoastră, regretatul actor Eusebiu Ștefănescu.

Cumva am fost convins de succesul proiectului. Într-adevăr am exersat de-a lungul vremii acest tip de spectacol cu tatăl meu, au fost zeci de evenimente pe care le-am imaginat împreună. Experiența mea în acest soi de propunere artistică este foarte bogată. Tot datorită tatălui meu, după cum se știe un remarcabil recitator, am mai colaborat și cu alți mari actori, cu Gheorghe Cozorici, Florian Pittiș, Mircea Albulescu și cu Leopoldina Bălănuță, cu Ovidiu Iuliu Moldovan, actori de primă mână ai acestei țări. Cumva, fără lipsă de modestie, experiența își spune cuvântul, în această zonă de spectacol. Am făcut-o și de această dată cu mare plăcere, cu mare bucurie, mai cu seamă că acești doi mari actori erau și foarte buni prieteni cu tatăl meu și îl respectau foarte mult tocmai pentru felul lui de a rosti poezia.

Vin pe scenă cu o întreagă familie a flautelor. Se creează un fel de baie de sunet, o voluptate a muzicii care odată unită cu cuvântul creează un efect splendid

Într-un fel parcă Dumnezeu mi-a întins o mână, o speranță, fiindcă după ce a murit tatăl meu mă gândeam că nu o să mai urc pe scenă într-o astfel de formulă. Iată că s-a întâmplat! Cu Dorel Vișan am avut, de-a lungul ultimilor ani, vreo 4-5 spectacole mari, am colindat țara împreună și am făcut spectacole importante.

Concertele dumneavoastră se remarcă întotdeauna și pentru interesul pe care îl arătați pentru a găsi formula de le face cât mai atractive pentru public. Ați căutat de această dată și formula muzicală cea mai potrivită pentru tipul de recitare pe care îl propun cei doi actori. Ați compus personal muzica.

Da, nu se putea altfel. Pe de o parte, Alexandru Repan și Dorel Vișan, pe de alta Mihai Eminescu, Lucian Blaga şi George Coşbuc. Am compus special muzica pentru a crea atmosfera din poeziile acestor uriași poeți, dar și pentru a sublinia rostirea celor doi actori. Foarte important acest lucru într-un astfel de spectacol. Fiecare își are ritmul propriu și este uimitor să asculți aceeași poezie rostită în mod diferit de doi mari actori. Muzica are rolul să sublinieze și gândul poetic și ritmul rostirii și cred eu că a ieșit un lucru bine închegat, profesionist. În plus, muzica mai pune în valoare și instrumentele mele. Vin pe scenă cu o întreagă familie a flautelor, instrumente care fac deliciul publicului, fiecare în parte având un alt fel de timbru. Se creează un fel de baie de sunet, o voluptate a muzicii care odată unită cu cuvântul creează un efect splendid. Fiecare spectacol este unic, fiecare interpretare actoricească este ușor diferită de cea precedentă și acest lucru dă savoare fiecărui eveniment.

Actorul Dorel Vișan împarte scena cu Ion Bogdan Ștefănescu în cadrul turneului

V-ați gândit să și imprimați, să scoateți și un CD cu acest conținut?

În urmă cu câteva zile am vorbit cu producătorii pe acest subiect. Cu adevărat, atât de bine au ieșit aceste spectacole încât cred că ar fi păcat să nu se utilizeze cumva acest demers artistic, ar fi mare păcat să nu reușim să realizăm și un CD. 

Și pentru acest tip de inițiativă aveți cumva o garanție a succesului. În urma unei colaborări cu chitaristul Costin Soare, în 2017 ați lansat un CD, și aceea o propunere unică pentru piața muzicală din România. ”Twenty Shades of Music”, o combinația sonoră perfectă de flaut și chitară.

Este vorba despre un periplu din Balcani până în America Latină, cu o muzică foarte sensibilă câte odată, plină de pasiune alteori. Pe acest CD se regăsesc dansurile românești de Bela Bartok sau dansuri macedonene, foarte multe sambe, tangouri de compozitiori argentinieni și brazilieni, cel mai celebru în clipa asta fiind Astor Piazzola.

Este o muzică plină de vervă, de sentimente, de pasiune, de resemnări

Cred că cei care vor intra în posesia acestui CD se vor bucura continuu de această muzică care poate fi ascultată și acasă, și în mașină, și la petreceri. Este o muzică plină de vervă, de sentimente, de pasiune, de resemnări, de voluptate. ”Twenty Shades of Music” reprezintă o adevărată jubilație a muzicii, fiecare dintre cele 20 de dansuri fiind o explozie de melodie și ritm, de senzualitate și exuberanță. Cred eu că spectaculozitatea acestui CD le va rămâne ascultătorilor în suflet pentru multă vreme.

Titlul pare a fi cheia de interpretare a conținutului dar și a unei relații frumoase de prietenie. În momentul în care ați lansat CD-ul se împlineau și 20 de ani de împreună-cântare cu Costin Soare.

Sunt deja 22 de ani de carieră împreună. În cele peste două decenii, am cântat toate tipurile de muzică posibile și, până la urmă, acest CD este o selecție din ce am prezentat publicului noi de-a lungul vremii. Sunt piese cu care am ales să răsplătim publicul, să-l facem să se ridice de pe scaune, să plece din sala de concert cu bună dispoziție și cu gândul de a reveni neapărat data următoare. Așadar, se adună în aceste 20 de fațete ale muzicii, o experiență de aproape 20 de ani de cuplu flaut-chitară.

Care este piesa cea mai puternică, muzical sau emoțional, din acest pachet de 20?

E foarte greu de ales o melodie preferată. Fiecare dintre ele, dintre aceste douăzeci de dansuri, are ceva ce te marchează cu siguranță. Combinația aceasta între flaut și chitară este una perfectă și impactul este surprinzător. Muzica pe care o cântăm are o putere specială asupra sufletelor. Pentru că pe de o parte, muzica latino-americană vine cu vervă și cu mult patos (Tango-ul de Piazzolla), pe de altă parte, în contrapartidă, dansurile balcanice au forța și adâncimea folclorului românesc și macedonean.

 În această muzică există acea vigoare fantastică și energie pe care ți le dau dansul popular, dar și multă poezie, o sensibiltate incredibil de puternică

Revenind la întrebare, aș putea să răspund că pentru cunoscători un punct de atracție ar putea să fie Piazzolla, Istoria tangoului, este o suită celebră deja în lume, cântată în multiple orchestrații, ea însă a fost gândită pentru flaut și chitară, deci este originală pentru această combinație. Eu personal tresalt la dansurile macedonene. Cele rapide îmi plac enorm, fiindcă îmi dau posibiltatea să fac tot felul de efecte și să fac flautul să sune ca un instrument popular. De asemenea, Bartok. Cred că dacă Bela Bartok ar mai fi trăit s-ar fi bucurat de această variantă pe care noi o propunem, tocmai pentru faptul că am găsit efecte care aduc flautele în zona sonorităților muzicilor arhaice populare. Flautul bas seamănă foarte bine cu un caval, piculina cu fluierul, dar și flautul normal de concert pentru că folosesc o tehnică întâlnită la cântăreții de muzică populară. În această muzică există acea vigoare fantastică și energie pe care ți le dau dansul popular, dar și multă poezie, o sensibiltate incredibil de puternică. Te marchează și rămâi cu melodia în ureche, o fredonezi mult timp.

Peluza lui “U” Cluj n-a fost mereu plină, dar lojele Teatrului Naţional din Cluj sunt, săptămână de săptămână, ceea ce e un testament al calităţii eforturilor instituţiei. Metafora fotbalistică se justifică: atunci când un bucureştean aplaudă în picioare, la finalul piesei, prestaţia artiştilor ardeleni, repetă ovaţia la scenă deschisă primită de un anume artist brazilian cu dinţi protuberanţi, într-o seară magică pe “Estadio Santiago Bernabéu”.

Sânziana şi Pepelea, adaptare după piesa lui Vasile Alecsandri, în regia lui Alexandru Dabija, e nici mai mult nici mai puţin decât un regal teatral. “Jumătate de împărăţie, fără ipotecă!” promite tata-socru, Împăratul Papură, peţitorilor fiicei lui hiper-dornice de măritiş, o “Sânziană, Sânziană / Dulce ca o damigeană”. Intriga e clasică (dragostea imposibilă a unui neisprăvit pentru prinţesa inimii lui, pe principiul “Tu prinţesă, eu sărac / Zi şi tu ce să mă fac?”, plus concurenţa primejdioasă a Zmeului ghinionist în dragoste), rezolvarea e completamente ilară, deşi sub masca unui comic copios se ascunde un comentariu social acid. La trezirea sa, evident la prânz, Augustatea Sa Papură Vodă îşi întreabă interesat camarila, ca un politician versat al zilelor noastre, “Ce mai face poporul, că nu l-am mai văzut demult?”. Zmeul, după ce-o răpeşte pe domniţă şi aceasta îi refuză atenţiile, se lamentează de complicaţiile iubirii: “Nu beau, nu mănânc, nu dorm, nu fur!”. Iubirea incapacitează, şi poate tocmai despre asta e Sânziana şi Pepelea, la sfârşitul zilei: despre nebuniile ridicole comise de ins din dragoste, a se vedea parada „crailor” veniţi la-nsurătoare, care e un deliciu absolut.

Zmeul, după ce-o răpeşte pe domniţă şi aceasta îi refuză atenţiile, se lamentează de complicaţiile iubirii: “Nu beau, nu mănânc, nu dorm, nu fur!”

Ada Milea, ajutată de Anca Hanu, a făcut una dintre cele mai bune muzici ale sale în acest spectacol, şi e o bucurie să descoperi că Alcool-ul bucureştean, văzut la Bucureşti în regia directorului de aici, Măniuţiu, a fost, în opinia mea, doar un experiment nereuşit. Muzica, dar mai ales versurile din Sânziana şi Pepelea sunt, dimpotrivă, dintre cele mai inspirate, comori de limbă în propoziţii scurte. Acest musical e una dintre referinţele definitorii pentru cariera teatrală a cantautoarei.

Film de prezentare – Sânziana şi Pepelea

Că Zmeul, interpretat de Ionuţ Caras, a “furat” spectacolul, făcând un rol deosebit de complex şi de solicitant, în care actorul devine inclusiv pianist, aproape că se subînţelege. Şi tot un personaj negativ, cu luminile sale eclatante de umor, Papură Vodă (Radu Lărgeanu), s-a achitat imperial de atribuţiile lui atrăgătoare de antipatie în piesă, dar de simpatie în loje. Publicul clujean e privilegiat să îi aibă pe aceşti maeştri ai scenei, în vreme ce ţara are nevoie să îi vadă mai mult.

Vorbeam despre comentariul social pe care piesa îl propune: subtextul e plin de aluzii la credinţele obstinate şi la superstiţiile şi mai obstinate ale românilor, abundă în (auto)ironii la adresa ardelenilor, pe text moldovenesc, iar asta e o încântare.

Însă ceea ce asigură nemurirea lui Sânziana şi Pepelea, cu toate licenţele ei de adaptare după Alecsandri, e că reprezintă un elogiu adus folclorului şi limbii române curate, o piesă ce cultivă dragostea de cuvântul nostru, de muzica şi de poezia noastră. A expune copiii (şi au fost mulţi marţi seară!) la cuvinte precum “a găta”, “chisăliţă”, “a cumpăni”, “argat”, este aur curat. Doar 40 de lei, pentru un curs intensiv de limba română, într-o clădire istorică, de la 1919: ce-ţi poţi dori mai mult?

A expune copiii (şi au fost mulţi marţi seară!) la cuvinte precum “a găta”, “chisăliţă”, “a cumpăni”, “argat”, este aur curat

“Non possum”, vorba unui personaj, a descrie Sânziana şi Pepelea în culorile pe care le merită. Vă fac doar o recomandare: mergeţi şi vedeţi-o, pentru că e în ea un secol – nu, un mileniu, de românism. Căci puţine lucruri reţin seva unui popor la fel de bine ca teatrul naţional. Mai puţine parade sterile, şi mai mult teatru fertil, de Centenar!

PS: ceea ce n-a făcut Statul român pentru dezonoratul Vasile Alecsandri, a făcut regizorul Dabija cu această piesă de teatru. Cinste ţie şi actorilor tăi, maestre!

Foto deschidere: Nicu Cherciu / Teatrul Naţional Cluj-Napoca

Încercând să devină „omul complet” în toate domeniile în care activa, Mircea Eliade nu se mulțumește cu succesul obținut de proza autenticistă, trecând imediat la experimentarea unor noi formule: proză fantastică, jurnal, teatru, roman mitic. Din succinta enumerare pe care am făcut-o, se poate observa faptul că literatura lui nu ține cont de granițele genurilor, speciilor sau ale modalităților în care își abordează subiectele.

Lăsând la o parte felul în care este structurată opera literară (în funcție de cele câteva criterii menționate anterior), trebuie menționat faptul că aceasta este interdependentă, fiecare particulă izolată rezonând cu întregul. Spre exemplu, nuvele din cea de-a doua fază a fantasticului devin aparat critic pentru pisele de teatru. În cadrul nuvelelor, Eliade dezvoltă anumite teorii despre teatru, teorii care sunt mai târziu demonstrate de opera sa dramatică.

Preliminariile operei dramaturgice

Trebuie menționat încă de la început că obiectul articolului de față nu îl fac piesele de teatru scrise de Mircea Eliade, ci concepția despre teatru pe care el o dezvoltă în câteva nuvele și, mai cu seamă, în romanul Nouăsprezece trandafiri. Segmentul de teatru al operei lui Eliade nu a fost îndeaproape cercetat de critica românească, cu toate că acesta dezvoltă câteva idei interesante, producând un nou fel de teatru, unul ce poartă în întregime amprentele filosofiei eliadești.

Pentru a face totuși o scurtă trecere în revistă a operei sale dramaturgice, trebuie să menționăm că prima piesă de teatru finalizată de către autor (Iphigenia) a apărut în anul 1939, reușind încă de la apariție să atragă atenția unor foarte importante personalități din lumea culturală interbelică.

Segmentul de teatru al operei lui Eliade nu a fost îndeaproape cercetat de critica românească, deși el dezvoltă idei interesante

Înaintea acesteia, Eliade mai începuse două proiecte, rămase neterminate: Comedia morții și Ciuma. Alte două piese începute în 1943 au rămas neterminate, Oameni și pietre și 1241. Ce-a de-a doua piesă de teatru finalizată (și ultimul proiect în domeniul dramatugiei) a fost Coloana nesfârșită (1970), scrisă după cristalizarea teoriilor sale în domeniul istoriei religiilor.

După cum afirmam anterior, textele și teoriile lui comunică între ele, putându-se observa că încă din 1931 (când lucrează la prima sa piesă de teatru) începe să se contureze procedeul ce avea să fie conceptualizat mai târziu, devenit cunoscut sub sintagma camuflarea sacrului în profan. Unele dintre nuvele lui Eliade (Adio!, Podul, Uniforme de general, Incognito la Buchewald și romanul Nouăsprezece trandafiri) teoretizează o formă nouă de teatru, una pe care Mircea Eliade încearcă s-o desăvârșească mai târziu în piesele sale.

Nouăsprezece trandafiri – romanul mitic și teoriile despre teatru

Conceptual, Nouăsprezece trandafiri se încadrează în etapa romanului mitic a literaturii lui Mircea Eliade. Acest roman abordează problema mitului dintr-o perspectivă diferită față de Noaptea de Sânziene și la un nivel mult mai intelectualist. Nouăsprezece trandafiri este mult mai impregnat de informații mitologice decât romanul anterior, iar firul narativ este deseori întrerupt de monologuri intelectualiste care au rolul unor discursuri de inițiere a cititorului în lumea mitului.

Spectacolul este înfățișat ca singura modalitate de regăsire a ființei originare, singura modalitate de evadare dintr-o istoriografie care are tendința de a conduce omul spre ratare. Teza acestui roman este că spectacolul are o funcție mitică menită să-l conducă pe om spre libertatea absolută, spre libertatea spirituală. Și modalitatea prin care Mircea Eliade a ales să reprezinte spectacolul ca mod de reiterare a mitului este prin intermediul teatrului, care era în mod general considerat simulacrul realității și care apare în roman ca înlocuitor al realității.

Piesele de teatru puse în scenă au întotdeauna un subiect mitic și până și activitatea fizică stă tot sub semnul mitului universal

Personajele abandonează realitatea istorică, istoriografică pentru a se integra în „realitatea primordială”. Această „fugă” a personajelor eliadești de istorie, de prezent nu este o temă nouă în literatura acestuia, dar spre deosebire de celelalte romane, inclusiv cele autenticiste, această fugă este concretizată prin refugierea în haos, în haosul primordial, de dinainte de crearea lumii, haosul din care se poate naște o nouă ființă. Teatrul este cosmogonie, o modalitate de anamneză a timpului mitic, de recreare a ființei fericite. Personajul care pune cel mai bine în aplicare această concepție asupra teatrului este scriitorul Dumitru Anghel Pandele, care își schimbă paradigma sub influența „teoriei” lui Ieronim Thanase.

Întreaga teorie asupra noului mod de a cunoaște teatrul este o completare și nuanțare a teoriei hegeliene asupra istorismului, potrivit căreia Spiritul Universal se manifestă în fiecare eveniment istoric. Dar teoria lui Mircea Eliade merge cu speculația mai departe, propunând o descifrare a acestuia, nemulțumindu-se doar cu înțelegerea și constatarea prezenței acestuia. Și în spiritul acestei nuanțări, întreaga activitate a grupării lui Ieronim Thanase se îndreaptă spre reinterpretarea miturilor universale: piesele de teatru puse în scenă au întotdeauna un subiect mitic și până și activitatea fizică stă tot sub semnul mitului universal. Un exemplu în acest sens este modul în care tinerii cu reale aptitudini pentru înot sunt invitați să studieze „libertatea de mișcare a peștilor”, urmărindu-se aducerea omului la o anulare a naturii sale și la o identificare cu libertatea regnului animal.

Cu toate că opera sa dramatică nu este foarte vastă (în comparație, bineînțeles, cu productivitatea sa în câmpul romanului și nuvelei), aceasta merită cu siguranță luată în considerare ca fiind bucățica de puzzle care completează și perfecționează întregul tablou al operei scriitorului român, mai ales din perspectiva viziunii pe care acesta o propune relativ la interpretarea artei teatrale.

Mircea Eliade, Nouăsprezece trandafiri, Editura Humanitas, București, 2007, 232 pagini

Se spune, cu mult curaj, că oamenii „normali” sunt mediocri, iar cei cu adevărat originali sunt nebunii. Ei bine, joi seară, la Teatrul Național din Timișoara am pătruns într-un sanatoriu, am cunoscut mai mulți nebuni și tot atâtea universuri. Această nouă lume ne-a fost prezentată prin spectacolul „Iată femeia pe care o iubesc”, de Camil Petrescu și regizat de către Mihaela Lichiardopol. Piesa, din repertoriul Teatrului din Timișoara, a fost pusă în scenă în cadrul Festivalului European al Spectacolului – Festival al Dramaturgiei Românești (14-25 mai), dar în afara evenimentului. Matricea Românească a fost invitată să ia parte la Festival și a luat pulsul evenimentelor din cadrul acestuia.

În linii mari, în spectacolul „Iată femeia pe care o iubesc”, avem „Casa Snagov”, o un sanatoriu „cu o poziție magnifică” pe malul lacului omonim, care își desfășoară activitatea în condiții „normale” – termen ilar, în condițiile de față – până în momentul în care este internat un tânăr arhitect. El a încercat să se sinucidă de câteva ori, din cauza unei „matracuci”, așa cum o numește bunica băiatului pe femeia care i-a refuzat și păcălit nepotul. Tânărul a ajuns în această situație pentru că, așa cum experiența i-a demonstrat bătrânei, „toți bărbații sunt niște tâmpiți”.

Însă, diagnosticul lui Mihai Stănculescu, pronunțat de către doctorul Omu, a fost „stare gravă de prostrație” (dispoziție patologică de indiferență totală față de mediul înconjurător, cauzată de slăbirea extremă a fizicului și a psihicului). Proaspătul pacient nu voia decât să „sufere prin Bella și numai prin Bella”.

Tânărul a ajuns în această situație pentru că, așa cum experiența i-a demonstrat bătrânei, „toți bărbații sunt niște tâmpiți”

Bella, o fermecătoare cântăreață de cabaret este cea care l-a adus în pragul nebuniei pe Mihai, bărbatul care o aștepta cu orele după spectacol și care a pierdut un an de facultate și un concurs important. Bella e o femeie care le are pe toate, însă îi lipsește moralitatea. Sau conștiința, deși o poartă în permanență la ea – câteva rânduri scrise pe o fițuică. Astfel, Bella și-a „consultat conștiința și l-a trimis pe Mihai la plimbare”.

Câți nebuni, atâtea universuri Foto: tntimisoara.com

Momentul când aflăm că în sanatoriu lucrează, în calitate de medic respectabil, sora geamănă a Bellei, Ana, este cel care declanșează complicațiil, și, „dintr-un nebun, medicii au făcut doi”, grație unui experiment îndrăzneț. Deznodămândul lasă spectatorii cu gura căscată.

„Iată femeia pe care o iubesc”, o dramă cu multe momente comice – doar este vorba despre nebuni – a scos în evidență talente care evoluează pe scena Teatrului Național din Timișoara, demonstrându-ne încă o dată că Banatul mustește de cultură de calitate. Călin Stanciu Jr., Cătălin Ursu (minunat, în rolul mucalitului administrator Gurău), Silviu Văcărescu și Claudia Ieremia sunt numai câteva nume care au strălucit pe scenă și care au ridicat nebunia la rang de artă. Schimbarea de personalitate tratată în spectacol se înscrie cu succes în tema festivalului, „Identitate”.

Camil Petrescu (1894-1957) a publicat această piesă în anul 1943, iar premiera a avut loc un an mai târziu, pe scena Teatrului Național București. „Iată femeia pe care o iubesc” a avut premiera, pe scena Teatrului Național Timișoara, în 2011.

Unde: Teatrul Național Timișoara

Durata: 1h 40min

Regia: Mihaela Lichiardopol

Distribuţia: Silviu Văcărescu, Claudia Ieremia, Călin Stanciu Jr., Cătălin Ursu, Bogdan Spiridon, Ana-Maria Munteanu, Irene Flamann Cătălina, Paula Maria Frunzetti, Claudiu Dogaru, Adrian Jivan, Cristian Szekeres, Iuliana Crăescu, Luminița Tulgara, Roberta Popa-Ionescu, Mălina Manovici, Ionuț Pîrvulescu, Nicolae Pârvulescu, Dianna Praskot, Raul Bastean, Allan Vartolomei

Nota Matricea Românească: [usr 4]

Foto deschidere: Judith Reinhardt

Care este cea mai mare fericire a unui îndrăgostit de teatru şi artă? Evident, prima întâlnire cu actorul favorit. Și pentru că visele au tendinţa de a se îndeplini în cel mai neaşteptat şi mai frumos mod, iată că în Chișinău a sosit Teatrul Evreiesc de Stat din Bucureşti, în frunte cu minunata Maia Morgenstern. Am avut parte de o săptămână fulminantă, cu piese excepţionale şi cu un veritabil festin artistic.

Graţie aportului domnului Sandu Grecul, directorul teatrului I.L. Caragiale „Satiricus”, a devenit o realitate această întrevedere între două şcoli teatrale cu greutate pe firmamentul artistic al celor două ţări vecine. La deschiderea acestui festival, doamna Morgenstern, cu un deosebit tact şi cu modestie, şi-a făcut simţită prezenţa. Timbrul vocii şi artistismul mişcărilor sale au demonstrat încă odată talentul incontestabil al dumneaei. Întrucât scopul final al acestei întâlniri a fost delectarea publicului cu spectacole din repertoriul Teatrului Evreiesc de Stat, iată-ne porniți într-un periplu cultural întins pe șase zile.

De menționat este faptul că absolut fiecare seară a fost impregnată de emoții și sentimente diverse – de la zâmbete până la deziluzionări și lacrimi. Colegii noștri de peste Prut au decis să deschidă acest mic festival cu o comedie veritabilă, care ne-a provocat să râdem cu poftă și să medităm asupra unor metehne umane. „Varșovia: ghid turistic”, de Hillel Mittelpunkt, a adus în scenă istoria unui fiu, deja îmbătrânit, dar extrem de protejat de o mamă ușor extravagantă. Plecați într-o călătorie spre Varșovia, aceștia traversează un veritabil conflict între vârste, răscolesc amintiri și se lasă pradă unei nebunii de scurtă durată. Având-o pe Maia Morgenstern în rolul principal, piesa a devenit senzație, mai ales pentru că au fost abandonate clișeele și șablonismul, încă persistent în teatrul basarabean.

Scenă din spectacolul „Varșovia, ghid turistic” Foto: arhiva TES

După o comedie de nota 10, cu toate mențiunile de rigoare, a urmat „Amantul”, un soi de monolog al dragostei îmbătrânite, în care un cuplu adulterin se lasă pradă unui flirt oarecum disperat. Și de această dată, s-a optat pentru un neconvenționalism, care a scos publicul din zona de confort.

„Amantul”, o poveste a unui cuplu adulterin

„Mic și-al dracu” este un spectacol ce a continuat segmentul comediilor spumante, însă de această dată, într-un stil complet inedit cu bancuri, poezii, anecdote, poante, calambururi și rime vesele scrise de Ion Pribeagu. Într-un final, toată acțiunea a trasat linia spre un omagiu adus unui om al umorului și al glumei sănătoase.

Actrița Maia Morgenstern, în comedia „Mic și-al dracu”

Pentru cea de-a doua jumătate a săptămânii, au fost puse în scenă următoarele piese:

• „Miss Daisy și șoferul ei”– o dramă tendențioasă, despre conflicte lăuntrice și lupta cu sinele, toate consumate pe fundalul segregării şi antisemitismului.

”Miss Daisy și șoferul ei”, o dramă ce tratează problema antisemitismului

• ”Băiatul din Brooklyn”– un spectacol ce prezintă drama unui scriitor care își câștigă faima în profesie, dar pierde cu desăvârșire fericirea personală. Soţia îl părăseşte, tatăl bolnav este internat în spital, prietenul lui din copilărie crede că l-a trădat. O retrospectivă amuzantă și emoţionantă asupra familiei, prietenilor şi a succesului. Este o piesă provocatoare, care atinge simțurile intime ale fiecăruia, demonstrând ştiinţa dramaturgului american în a descifra psihologia relaţiilor.

”Băiatul din Brooklyn”, cu Tudor Aaron Istodor (stânga), fiul actriței Maia Morgenstern

• „Mazl Tov… and justice for all” – aceasta este o comedie înțesată de glume, devenite parte integrantă a umorului evreiesc. Piesa spontană, parcă născută la un foc de tabără, vine la pachet cu muzică bună și cu actori talentați.

„Mazl Tov… and justice for all”, o comedie ce abundă de umor evreiesc

Grație sosirii acestei caravane teatrale la noi în Chișinău, am primit o mică bucățică din Graal-ul cultural român, fapt care nu poate fi scris în destule cuvinte, ci doar poate fi trăit, simțit la cel mai înalt nivel al scării valorice umane.

Cu drag, din Basarabia,

Corina Moisei

Într-o cameră micuță și luminoasă, cu pereții de un alb imaculat, se „scriu”, cu un țăcănit imuabil, file din istoria Teatrului Evreiesc de Stat. Nu vorbim despre cabina unui actor cunoscut sau despre spațiul de lucru al unui regizor consacrat, ci despre atelierul a doi oameni simpli, care țin în viață o meserie pe cale de dispariție în lumea culturală românească. Croitorii Eugen Filofi și Ana Perdun „buchisesc” zilnic țesături și costume, înconjurați fiind de mosoare de ață colorată, de eșantioane de material, de schițe complicate și de mașini de cusut greoaie, dar ascultătoare. Lăudabil este nu numai că inclusiv lor li se datorează spectacolul vizual splendid de pe scenă, ci și faptul că pe mâinile acestor oameni se află o meserie devenită „rara avis” – croitoria de teatru.

„După atâția ani de zile, am învățat actorii și îi știm foarte bine. Le știu măsurile, deci ei nu trebuie să mai vină în atelier, ca să le iau măsuri. Dar ne întâlnim mereu prin Teatru, și văd dacă s-au îngrășat, dacă au mai slăbit. Am ochiul format, dar îi întreb: «Cum stați cu măsurile?». Cu actrițele nu facem așa, ci spunem: «Am impresia că fusta v-a intrat la apă!»”, s-a amuzat domnul Filofi, în vârstă de 58 de ani, înainte să dezvăluie, pentru Matricea Românească, universul croitoriei de teatru.

Croitorul Eugen Filofi, de la Teatrul Evreiesc de Stat, a învățat meșteșugul de la vârsta de 15 ani

Timp de 17 ani, acul și ața, îndrumate de mâinile dibace ale lui Eugen Filofi, au croit costume aplaudate de mii de spectatori ai Teatrului Evreiesc de Stat, numit afectuos TES. Și cum experiența este invers proporțională cu vârsta la care se începe meșteșugul, responsabilul secției de croitorie, Eugen Filofi, a mărturisit că la 15 ani a pătruns într-un atelier unde a fost un ucenic ascultător. Astăzi, adolescenții în formare nu mai au această ocazie.

În primul an de ucenicie, tăiai lemne, făceai focul

„Am învățat croitorie dintr-o simplă întâmplare. Pe atunci, a fost primul an când s-au înființat atelierele de îndrumare școlară și profesională. Te ducea la un psiholog, te testa și vedea ce aptitudini ai: «Pe tine te duce mintea să faci asta». M-am dus la croitorie. A fost o pură întâmplare, pentru că nu aveam unde să mă duc în altă parte. Inițial am făcut un an la un liceu de chimie, dar nu mi-a plăcut. În primul an de ucenicie, tăiai lemne, făceai focul, și când veneau lucrătorii, găseau «lună». Dar te și învârteai pe lângă ei, mai prindeai. Am făcut primul an de ucenicie pe malul Dâmboviței, undeva la podul Cotroceni. Clădirea e demolată acum. A fost o treabă bună, pentru că te învăța cu disciplina. Îți intra în sânge.”

După atâția ani de zile, am învățat actorii și îi știm foarte bine. Le știu măsurile, deci ei nu trebuie să mai vină în atelier, ca să le iau măsuri. Dar ne întâlnim mereu prin Teatru, și văd dacă s-au îngrășat, dacă au mai slăbit

„De fapt, era și respectul pentru oamenii în vârstă, pentru colegii mai vechi”, a completat doamna Ana Perdun, care a învățat meserie tot după vechile cutume, și care a ajuns în TES în 2010. În primele luni de lucru în atelierul Teatrului, ea a trecut adevărate probe de foc, întrucât au fost puse în scenă cinci premiere, iar cunoscătorii știu cât de multă muncă este în culisele spectacolelor.

Domnul Filofi a fost cooptat în echipa de croitori a TES de către un fost coleg, dar interviul susținut în fața conducerii instituției culturale a fost unul scurt: „Era director domnul Harry Eliad. Și mă întreabă: «Ce știi dumneata să faci?» «Ce îmi spuneți să fac, aia fac.» «Da? Dacă-ți dau să faci un costum de rege, faci?» «Dacă-mi dați o schiță, n-am nicio problemă». I-am adus ulterior diplomele, și îmi spune: «Angajare»”.

Doamna Ana Perdun lucrează în TES din 2010, fiind cooptată în atelier de către șeful secției, Eugen Filofi

Cu această ocazie am aflat că, pe vremuri, hainele se croiau de la „A la Z”, dar se omiteau mânecile. De ce? Pentru că nomenclatorul prevede și meseria de „mânecar”, care nu este deloc una simplă.

„Mânecarii erau meșteri speciali. O mânecă nu se punea oricum la un sacou”, a explicat doamna Ana.

Eu lucram, prima oară, ca să învăț, cu pensionari, cu oameni care știau «cu ce se mănâncă». Să învăț să bag mâneci a fost o adevărată experiență

Acest lucru l-a confirmat și colegul mai experimentat: „Eu lucram, prima oară, ca să învăț, cu pensionari, cu oameni care știau «cu ce se mănâncă». Să învăț să bag mâneci a fost o adevărată experiență. Era nea Tudorică, ieșit la pensie, și mergeam la el, pentru că eu tot băgam mâneci și nu-mi ieșeau. Dar nea Tudorică trăgea un șpriț și pac, pac! Era gata. Îi zic: «Arată-mi și mie. Cum se face, ce se face?». «Du-te peste drum la Tanța, are sticle la litru, cu corăbioara, și vii încoace». Până mă duceam eu și luam sticla – luam din banii mei, numai ca să îmi arate, să îmi explice -, el se apuca și o și prindea. «Stai, bre, că voiam și eu să văd cum este!». Bandit! «Lasă că-ți arăt eu cum se face!», îmi spunea. Croitoria e migăloasă. Înainte, făceam semne «la mână» pe haine, ca să știm unde se coase. Astăzi, se dă cu creta, și gata, se coase. Din ’90, nu s-a mai școlarizat, nu mai există ateliere de croitorie”.

Costumele, „pigulite” chiar și înainte de ridicarea cortinei

Primul costum pe care l-a croit domnul Filofi a fost o uniformă „de căpitan de marinari”, pentru actorul Corneliu Ciupercescu. Povestește și astăzi, cu zâmbetul pe buze și cu privirea senină, despre experiență.

„Până în momentul premierei, mereu mai ai de făcut câte ceva, nu se poate să nu uiți ceva sau ca un actor să nu vină să te roage: «Mai fă-mi aici, un picuț, ceva». La 19 începea spectacolul și am coborât puțin înainte la cabine. Toți actorii erau îmbrăcați în costumele făcute de noi, se uitau în oglinzi. Aveau emoții înainte de a intra pe scenă. Și mi-au spus: «Mulțumim frumos! Și îi mulțumim și domnului director, pentru că ne-a angajat croitor!». Rămâi emoționat.”

Curiozitatea ne-a îndemnat să-i întrebăm pe cei doi croitori cum se naște o ținută pentru un rol și am aflat – fără uimire, ce-i drept – că multe se pot schimba pe parcursul pregătirii unui spectacol și că hainele trebuie să fie impecabile la premieră. Chiar dacă meșterii noștri ajung în atelier dimineața, pe întuneric și pleacă seara, tot pe întuneric.

Acul și ața din atelierul celor doi meșteri au croit zeci de costume pentru actorii TES

„Noi lucrăm cu scenograful. Discutăm, dar înainte de toate îl întreb: «Ai căzut la pace cu regizorul?». Altfel, nu m-aș apuca de lucru, pentru că unul vrea așa, celălalt vrea altfel. Scenograful vine cu o schiță și spune: «Îmi faci costumul acesta». Avem spectacolul și dosarul cu schițe pentru el. Dar, de la schiță până la premieră, costumul se modifică de multe ori. De exemplu, când ai muncit la un costum, la vizionarea de pe scenă, regizorul zice: «Tu ai asta roșie, și tu tot roșie. Nu se poate să fie aceeași culoare. Faceți-o pe una de altă culoare!». Și o iei de la capăt, ca meșterul Manole. Iar premiera e în câteva zile, deci stai până noaptea târziu. Te enervezi, dar la premieră, când le vezi pe scenă, ai satisfacția muncii.

De la schiță până la premieră, costumul se modifică de multe ori. Regizorul zice: «Tu ai asta roșie, și tu tot roșie. Nu se poate să fie aceeași culoare. Faceți-o pe una de altă culoare!». Și o iei de la capăt, ca meșterul Manole

Nu există perioadă lejeră. Chiar dacă n-ai spectacol în lucru, vin cabinierele și ne arată că nu se închide fermoarul la spate la o rochiță, pentru că actrița a tras de ea în timpul spectacolului. Sau le iau foc hainele, pentru că în jurul oglinzii sunt becuri și ei agață cămașa acolo. Se încinge materialul, apoi iese fum. Se mai întâmplă ceva: se pune la punct un spectacol, avem schițele, dar banii pentru spectacol vin cu zece zile înainte de premieră. Iar când actorii sunt gata cu textul, vine regizorul și ne presează, că vrea costumele gata, să vadă cum cade lumina pe ele, să vadă mișcarea”, a dezvăluit croitorul.

Magie cu acul

Pe lângă presiunea timpului, meșterii trebuie să recurgă sau chiar să inventeze diferite „artificii” pentru a satisface fiecare actor în parte, pentru că cineva poate vrea să aibă hainele lejere, sau altcineva dorește pantalonii mai strâmți, să „simtă că stau pe el”, dar toți vor și ceva aparte, ca să se diferențieze de celelalte costume de pe scenă.

Croitor de teatru: „Costumul de cerșetor, care pare o nimica toată, și spui că pui o zdreanță pe el, știți ce dificil se face?”

„Întotdeauna, actorii se plâng că se încing pe scenă vara. Iarna, le e bine, dar vara, mor de cald. Ne spun: „«Transpir, îmi vine rău pe scenă!». Deci trebuie să găsesc o soluție să pară palton, dar să fie și aerisit. Croitoria de teatru este foarte diferită de cea obișnuită. Sunt situații când actorul trebuie să iasă de pe scenă în costum de baie, după care intră, în secunda următoare, cu palton, căciulă pe cap și fular la gât. Se succed. Trebuie să găsești soluția ca, în câteva secunde, să fie îmbrăcați imediat și să mai aibă și umbrela.”

Aici este și alt mediu, pe lângă faptul că ai satisfacția că îți vezi costumele pe scenă. Mai înveți și tu ceva, pentru că vorbești cu oameni inteligenți. Când vezi că discută cu tine de la egal la egal, te emoționezi. Ne cunoaștem și ne respectăm cu actorii

Acestea fiind spuse, este de prisos să subliniem cât de important este rolul acestor oameni în înfăptuirea actului de cultură. Întrebați fiind de noi ce s-ar face teatrul fără croitori, șeful secției a ridicat din umeri și a invocat activitatea devenită sport național pentru mulți compatrioţi: s-ar cumpăra „de-a gata” lucruri de proastă calitate.

Rochia din spectacolul „Dibuk” este specială, deoarece pentru fiecare spectacol se croiește una nouă. Rochia trebuie, la un moment dat, ruptă pe scenă, de aceea este lipită, nu cusută

„Teatrul Evreiesc are un specific, iar costumele, la fel. Mă documentez tot timpul. Toate costumele sunt unicat, chiar dacă sunt două la fel. Dar un actor este mai gras, celălalt mai mic, sau mai înalt. Fiecare vrea să se simtă bine. Dar aici este și alt mediu, pe lângă faptul că ai satisfacția că îți vezi costumele pe scenă. Mai înveți și tu ceva, pentru că vorbești cu oameni inteligenți. Și, când vezi că discută cu tine de la egal la egal și că ești respectat de ei, parcă e altceva. Te emoționezi. Ne cunoaștem și ne respectăm cu actorii. Sunt oameni cu bun-simț, începând de la cei în vârstă, Nicolae Călugărița, Corneliu Ciupercescu, Mihai Ciucă sunt deja pensionari. Mai sunt Boris Petroff și Rudi Rosenfeld. Nu există ca ei să treacă prin fața ușii și să nu dea «Bună ziua».”

La teatru vine public în cunoștință de cauză, pentru că sunt mulți evrei care știu ce se întâmplă pe scenă. Și comentează: «Ai văzut costumul ăla? Era exact ca al rabinului!»

Care este frumusețea muncii în inima Teatrului Evreiesc de Stat? Ana Perdun a răspuns simplu și cu efect: „Avem cea mai bună actriță, pe doamna Maia Morgenstern! Cine n-a auzit de ea?!”.

Iar domnul Filofi a completat: „Doamna manager este extraordinară. Nu vine să te bată la cap. Nu vine să spună cât să stai sau de ce n-ai stat cât trebuie. Ai premiera, trebuie să fie gata. Deja știm tot, unde să ne ajutăm unul pe altul. E ceva firesc. (…) Majoritatea spectacolelor de aici sunt de epocă. Este ceva aparte. După spectacol, stau în foaier și mai aud oamenii după sau înainte de spectacol. La teatru vine public în cunoștință de cauză, pentru că sunt mulți evrei care știu ce se întâmplă pe scenă. Unii spectatori nu știu, dar unii sunt cunoscători. Și comentează: «Ai văzut costumul ăla? Era exact ca al rabinului!». În acest fel, mulți au ajuns să ne cunoască. (…) Nu mai merg la fiecare spectacol. Sunt sătul până apare premiera, pentru că particip la atâtea vizionări, și cunosc spectacolul de când s-a născut, până la premieră. Dar când vezi reacția sălii și actorii te felicită, uiți de toate necazurile.”

Mașină veche de cusut, pe care Eugen Filofi o ține departe de scenă, în ciuda insistențelor directorului TES, Maia Morgenstern

Vă vine sau nu să credeți, a fost posibil ca, în aproximativ o oră și jumătate, să trecem printr-o sumedenie de experiențe adolescentine. Acest carusel de trăiri puternice, care marchează și formează tinerii, ne-a fost „servit” în Sala Mare de la Teatrul Excelsior. „TeenSpirit” este, așa cum îi spune și numele, un spectacol pentru adolescenții care se pregătesc să devină adulți. Însă aceasta nu înseamnă că părinții au „interzis”. Dimpotrivă, ei primesc o lecție despre cum gândesc și cum simt tinerii, ceea ce poate face diferența în relația cu ei.

Frapant la acest spectacol colectiv este faptul că majoritatea poveștilor, ilustrate cu o naturalețe remarcabilă de către actori, sunt adevărate. Unii dintre cei de pe scenă au trecut, la vârsta adolescenței, prin emoțiile primei iubiri, ale primei nopți de dragoste, ale certurilor cu părinții, ale pierderii unui bun prieten. Aceste experiențe personale au devenit subiectul unui scenariu de teatru. Cele mai multe dintre episoadele din colaj sunt dramatice, acesta fiind încă un motiv pentru care prezența părinților în sală se justifică.

Adolescența nu înseamnă doar să te zbengui puțin, să faci glume proaste, ori să te îndrăgostești ici-colo. Dimpotrivă, este vorba despre o perioadă extrem de… extremă! ~ regizorul Peter Kerek

În linii mari, în „TeenSpirit”, protagoniștii au prezentat scurte episoade triste din viața de adolescent, întretăiate cu melodii antrenante, binevenite după momentele emoționante. Pe melodii cunoscute ale zilei, scena s-a transformat într-un ring de dans și de bună dispoziție.

Actorii din „TeenSpirit” au demonstrat în spectacol atât talent, cât și sinceritate Foto: Teatrul Excelsior

„Adolescența nu înseamnă doar să te zbengui puțin, să faci glume proaste, ori să te îndrăgostești ici-colo. Dimpotrivă, este vorba despre o perioadă extrem de… extremă! Trăirile sunt extreme, sunt primele momente în care încerci să intri mai adânc în viață, să te rupi de lucruri, să forțezi și să întinzi până la capăt limitele; acest lucru nu este întotdeauna plăcut, ascunde o sumedenie de riscuri, o sumedenie de ciocniri, de lovituri și de dureri. În «miezul» acesta am încercat să intrăm”, a declarat regizorul spectacolului, Peter Kerek.

S-a râs și s-a plâns atât pe scenă, cât și în sală. De ce? Pentru că mulți dintre elevii de liceu prezenți la spectacol s-au regăsit în anumite experiențe din cadrul scenariului.

Încă un element remarcabil al ineditului „TeenSpirit” a fost acela că spectacolul nu s-a încheiat cu tradițonalul ropot de aplauze. Tinerii actori s-au așezat pe marginea scenei, s-au prezentat și au dialogat cu adolescenții din sală. Încrederea în forțele proprii a fost mesajul pe care toți artiștii l-au promovat, într-un fel sau altul.

Unde: Teatrul Excelsior, Bucureşti

Durata: 1h 30min

Regia: Peter Kerek

Distribuţia: Răzvan Krem Alexe, Irina Antonie, Vlad Bălan, Adela Bengescu, Vlad Bîrzanu, Raluca Botez, Nicholas Cațianis, Sonia Divile, Laurențiu Drăgan, Ștefania Dumitru, Maria Teodora Filip, Sebastian Ghiță, Mihaela Kavdanska, Peter Kerek, Maria Mitu, Ciprian Nemeșiu, Teodora Daiana Păcurar, Dana Rogoz, Alina Rotaru, Aurelian Stoleriu, Ovidiu Ușvat, Iuliana Vîlsan, Dilmana Yordanova

Nota Matricea Românească: [usr 3]

„Fiare vechi luăăăăm!”, un strigăt ce a ajuns cu siguranță la urechile oricărui locuitor al Capitalei a devenit inspirație pentru un artist care – surprinzător – l-a transpus într-o melodie jazz. Mihai Iordache, liderul formației omonime, este un bucureștean sadea, marcat de copilăria petrecută în cartierul Titan, locul unde după propria-i mărturisire a „descoperit lumea” și unde participa cu patos la jocul „Fațea” (despre care a aflat abia la școală că se numește, de fapt, „de-a v-ați ascunselea”…).

Am avut ocazia să ascult recitalul grupului Iordache joi seară, la ARCUB, unde băieții au susținut un concert în cadrul unui program inedit, Artist in Residence. Inspirat de proiecte similare de pe glob, acesta presupune ca o serie de muzicieni de jazz să „îngrijească” un sezon de concerte, pe o temă propusă de către ei înșiși. Artiștii „în rezidență” devin curatori – dar și interpreţi – ai unor stagiuni ce aduc în fața publicului muzicieni români și internaționali, care susțin concerte aliniate la tema aleasă. Curatorul primei stagiuni (care se va încheia în luna iunie a acestui an) este pianistul și compozitorul de jazz Lucian Ban, iar tema propusă este „21st Century Jazz – de la tradiție la avangardă”.

Revenind la concertul de joi seară, grupul Iordache a prezentat pentru public «Suita Titan», o lucrare originală pentru sextet de jazz, inspirată de către cartierul bucureștean Titan, unde liderul formației a locuit.

Grupul a prezentat pentru public «Suita Titan», o lucrare originală inspirată de către cartierul bucureștean Titan, unde liderul formației a locuit

Concertul a durat aproximativ o oră și a scos bucureștenii din friguroasa monotonie citadină – ei au participat la un eveniment de calitate, o „radiografie muzicală” a copilăriei la bloc, în care cei mai mulţi dintre noi se vor regăsi. Primele mișcări ale bateristului Tavi Scurtu din debutul concertului au reprezentat pentru public un tonic mai puternic decât orice cafea neagră. Iar efervescenţa a continuat, întrucât băieții nu ne-au „slăbit” deloc: melodiile originale, „administrate” consecutiv, ne-au menținut conectați pe tot parcursul spectacolului, recompensat când era posibil cu rafale de aplauze. „Mannix pe Rebreanu”, „An-tan-tiri-mogodan” (pentru mine, „piesa de rezistenţă” a serii muzicale), „În Titan” sau „Nixon la Potcoava” sunt numai câteva dintre melodiile grupului Iordache pe care le-am putut audia în cadrul programului Artist in Residence.

Ce ne-au cucerit joi seara, la ARCUB? Originalitatea şi umorul protagoniștilor. Cântecul ce exprimă înviorarea de duminică dimineață pe care o realizează, prin strigăte, „reciclatorii profesioniști” de zeci de ani a fost numit – simplu și previzibil – „Dimineața de duminică”. Toate instrumentele s-au auzit impecabil, confirmând asigurarea iniţială a curatorului Lucian Ban că vom avea parte, grație acusticii sălii, de un sunet de excepție.

Melodia „An-tan-tiri-mogodan”, a grupului Iordache Sursa: Facebook ARCUB

În urma concertului grupului Iordache, ne vom raporta cu „alte urechi” – mai critice și mai educate – la melodiile jazz care ne vor veni în cale.

Grupul Iordache este format din muzicienii: Mihai Iordache (compoziții, saxofon alto și bariton, voce), Daniel Torres (saxofon tenor), Vlad Simon (trompetă, voce), Dan Mitrofan (chitară electrică), Adrian Stoenescu (claviaturi), Tavi Scurtu (baterie).

Tudor Gheorghe este un “locuitor” de legendă al culturii româneşti, la care a contribuit asiduu vreme de decenii. Omul care, la 71 de ani, umple Sala Palatului cu o mai mare uşurinţă decât artiştii străini (următorul concert, “Toamna Simfonic Aniversar”, este programat pe 26 octombrie) ne-a primit acasă la el, în Oltenia, pentru o discuţie de colecţie cu „Matricea Românească” despre pericolele tastei Enter, despre menirea artistului şi despre motivele pentru care nu a abandonat niciodată România, deşi a avut nenumărate oportunităţi.

Matricea Românească: Spuneați, în 2003, la un concert la Târgu Mureş: “Blestemat fie cel care a inventat tasta Enter!” Ce ați vrut să spuneți atunci?

Tudor Gheorghe: Ceea ce ați văzut în 2003 a fost, de fapt, baza unui spectacol care avea să devină mult mai amplu, şi care se cheamă “Lecţia”, pe care l-am făcut în 2014. Un spectacol care avea, ca obiectiv, exact preocuparea voastră. Faptul că am plecat să fac un fel de mecenat cultural în localități unde, de 30 de ani, nici un act de cultură nu se mai întâmpla. Am gândit spectacolul pentru orașele mici, unde și oamenii aceia trăiesc – și nu au nicio vină trăind în Babadag, în Carei, în Zimnicea, în Fălticeni, în toată țara asta. Nu au filarmonici, nu au teatre, nu au teatre de păpuși, nu au echipe de fotbal. Nu au nimic!

Singurele pseudo-acte de cultură sunt cele din preajma alegerilor, când primarii pun în centrul urbei respective o scenă mare, dau drumul la muzici și bietul român vine să vadă vedetele pe care le promovează, cu entuziasm, televiziunile. [Românii] stau cu berea-n mână, se uită cum se face playback sau nu se face playback. Și asta este tot ce se întâmplă. Vreau să vă spun că reacția publicului la acest spectacol, care se chema „Lecția”, era absolut uluitoare. Oameni, de pildă, care nu au crezut că poate exista un spectacol viu – ei n-au mai văzut un artist care să vorbească și să le spună, și să le cânte. Ei au văzut la televizor și au zis: „Dom’ne, asta e”. Și probabil, în mintea lor, când au văzut că pe scenă era un decor simplu, dar sugestiv… Tema e magică, frumoasă. Nu erau lumini, nu se schimba nimic. Nimic!

Venea un artist, un om, și le vorbea. Le cânta, le vorbea, pe înțelesul lor, despre cum ar trebui să ne apărăm limba, ca să nu ne pierdem identitatea, despre ce înseamnă durerea, despre ce înseamnă bucuria de a fi. Și să vezi ce reacții stranii puteau să aibă! Nu le venea să creadă că este posibil să râzi firesc, să râzi normal și să râzi de lucruri care, pe undeva, dor. Și să plângi. Nu le venea să creadă.

Oamenii care trăiesc în Babadag, în Carei, în Zimnicea, în Fălticeni, în toată țara asta, nu au nici o vină. Nu au filarmonici, nu au teatre, nu au teatre de păpuși, nu au echipe de fotbal. Nu au nimic! Singurele pseudo-acte de cultură sunt cele din preajma alegerilor

O replică fenomenală mi-a dat-o, de pildă, la Babadag, o familie de intelectuali. Veniseră la restaurantul la care mâncam și eu după spectacol, mi-au mulțumit că am venit acolo și au spus: „Vă dați seama că, dacă n-ați veni din când în când Dvs.” – eu veneam după 30 de ani acolo – „nu am avea nimic. E nevoie de Dvs., de ceea ce ne spuneți, pentru că, altminteri, ne tâmpim! Noi n-avem variante, avem nevoie de oameni care să vină să ne spună exact așa. Nu mai credem în ce ni se spune”.

Tudor Gheorghe: „Ce plictiseală ar fi dacă am fi un popor numai de oameni inteligenți!” Foto: Mihai Vladu

Atunci, menirea artistului – cred eu -, în această zbatere politică… Politica așa a fost întotdeauna! Trebuie separate planurile. Menirea actorului, a artistului, în general, este aceasta: de a veni să deschidă ochii celor care sunt aburiți de sloganuri politice.

Matricea Românească: Și de a arăta că se poate trăi și altfel.

Tudor Gheorghe: Da. Chiar se poate trăi. La spectacolul pe care l-am făcut atunci, în 2003, în fața voastră, am văzut reacția voastră. Şi atunci am realizat că trebuie să dezvolt acea temă. Asta am și făcut. E nevoie de așa ceva. „Lecția” continuă. Am fost întotdeauna – din greșeală sau din neștiință – asimilat cu showbiz-ul. Eu n-am nimic în comun cu showbiz-ul. Acesta este un lucru minunat, e bine că există, dar eu nu sunt de acolo. Existența mea artistică este în spațiul educațional și cultural. A, că la spectacolele mele, lumea se amuză, lumea meditează, este foarte bine, dar coordonatele sunt altele, greutatea mesajului este cu totul și cu totul alta. Am un singur regret – că sunt foarte puțini care se încumetă la acest demers.

Matricea Românească: Ca să reformulez puţin ceea ce ați zis, vă revendicați din matricea românească.

Tudor Gheorghe: Obligatoriu! N-am cum, altfel. Ca să continui ce mi-aţi spus mai înainte, vreau să spun că mi s-au făcut propuneri înainte de ’89. Eu am fost un individ care a mers în străinătate mai mult înainte de ’89, decât după ’89. Ei bine, ce-am făcut, acolo, lucrurile acelea erau mai deosebite. Vedeţi, şi imigrația… Românii de dinainte de ‘89, plecați în țările acelea, nu mai sunt românii de azi. Înainte plecai… nu plecai, fugeai din țara asta închisă, și nu mai aveai voie să te întorci, nu mai puteai să te întorci! În clipa în care plecai în străinătate, ți se tăia tot, orice relație cu familia, cu tot. Tu trebuia să pleci într-o altă lume, o luai de la început. Aveai puterea să o iei de la început, reușeai. Nu aveai puterea, clacai.

Am întâlnit oameni care au reușit, oameni care n-au reușit. Ce e straniu: oamenii care au reușit vorbeau totdeauna cu drag, cu simpatie, cu tristețe, cu un fel de amărăciune și cu bucurie de țara asta. Le era dor și vorbeau frumos. Cei care n-au reușit, înjurau. Mi s-a făcut propunerea să rămân, de multe ori, dar am spus că n-am cum. Eu niciodată n-am să cânt în franceză – deși am făcut un spectacol în limba franceză -, n-am să cânt în franceză și să simt în franceză mai bine decât [Charles] Aznavour, decât [Gilbert] Bécaud, [Mike] Brant, [Georges] Brassens, decât marii poeți ai cântecului francez, pentru că eu vin de aici. Mi s-a spus, în America: „Nea Tudore, aici este o țară a tuturor națiilor, poți să rămâi aici!”. Și eu știam că pot să rămân acolo. În ’83 mă rugau să rămân: „Ne faci bine, suntem atât de singuri. Vii și ne reînnozi rădăcinile cu țara. E bine, rămâi aici! Poți să fii lider, la un moment dat, și nu numai al nostru”. Pentru că și pe grec, și pe polonez, și pe portughez, și pe spaniol, când îi cânți «Fie pâinea cât de rea, tot mai bine-n țara mea», îl atingi la fel. Zic: „Nu pot, dom‘le!”. Zice, „Ai un argument?”. Zic: „Da”. Unul esenţial. Poetic, suna foarte bine: “O doare pe mama un picior și osia acestui pământ trece prin piciorul mamei. Mă întorc.” Şi aşa am făcut de fiecare dată. Locul meu e aici. Eu trebuie să reprezint, să duc mai departe ce mi s-a cântat mie, ce mi-au cântat păsările, ce mi-au cântat pădurile. Acestea, ale mele sunt. Mă rup de ele, nu mai sunt!

Am întâlnit români care au reușit, români care n-au reușit afară. Ce e straniu: oamenii care au reușit, vorbeau totdeauna cu drag, cu simpatie, cu tristețe, cu un fel de amărăciune și cu bucurie de țara asta. Le era dor și vorbeau frumos. Cei care n-au reușit, înjurau

Matricea Românească: Cum ne iubim ţara, domnule Tudor Gheorghe?

Tudor Gheorghe: Nu știu, unii spun că patriotismul… Eu nu cred în chestia asta patriotardă – e cu totul altceva. Eu am spus… Pentru mine, un gest patriotic e a spune bine «Miorița». Pentru mine, un gest patriotic este a cânta bine cântecul popular românesc și a nu-l maneliza. Pentru mine, patriotism înseamnă a readuce, în conștiința acestei generații tinere, splendorile muzicii interbelice. Să nu uităm nici o clipă cine am fost și de ce suntem. Sigur că astăzi sună aiurea, pentru mulți, chestiunile acestea: „Bătrânul a rămas cu fixațiile lui”. E adevărat, asta este.

Matricea Românească: Apropo de generația nouă, putem să sperăm la un reviriment cultural pe baza a ceea ce avem acum? Pentru că a fost și o perioadă de tranziție, de confuzie, probabil. Unele lucruri a trebuit să se așeze și pe segmentul acesta.

Tudor Gheorghe: Să știţi că este foarte, foarte greu. A fost o ruptură prea mare, și ce se întâmplă astăzi în spațiul cultural și educațional nu e foarte fericit, nu e chiar foarte bine. Tinerii de astăzi, pentru că de mici copii li s-a inoculat falsul, nu mai cred în valorile reale. Copiii de astăzi fug când aud muzică populară, și au perfectă dreptate, pentru că au asociat muzica populară cu toate contrafacerile care li s-au băgat pe gât prin radio și televiziune de 40 de ani. Nu după Revoluție, înainte – de când s-a descoperit cântecul folcloric contemporan, cântecul de viață nouă. Aia cu „Foaie verde-a bobului, / Mulțumesc Partidului”! Şi-atunci e normal, când aud folclor, au așa, o stare… Ce e straniu – la spectacolele făcute de mine, vin foarte mulți tineri! Acesta este un lucru absolut înnebunitor pentru mine, este bucuria cea mai mare.

Matricea Românească: Ce-i aduce acolo? Autenticitatea?

Tudor Gheorghe: Nu știu, că ei nu știu ce fac eu! Dar ei știu că nu i-am trădat niciodată, și că eu niciodată nu m-am dus într-un oraș cu același spectacol. De altfel, aceasta este, probabil, și cheia succesului meu, pentru că toți spun: „Ce face ăsta, dom‘ne? La 70 de ani, umple Sala Palatului de două ori. Incredibil. Și aici vin vedete internaționale mari, nume mari. Ce se întâmplă?”. Exact asta se întâmplă. De fapt, ei asta întreabă: „Oare acum ce mai face?”. A fost o obsesie, aceasta a restituirilor. Am gândit la început aceste restituiri ale cântecului popular și am făcut cinci spectacole pe tema asta, inclusiv spectacolul „Mahalaua, mon amour” – cu restituirea muzicii de mahala, care e cu totul altceva decât manelele de azi.

Matricea Românească: Este şi ea parte a culturii.

Tudor Gheorghe: Sigur că da… Pentru că eu am pus problema altfel: eu mă adresez generației care chiar înțelege dincolo de vorbe. Nu trebuie să le explici. Didacticismul, la această generație, e enervant, pentru că te pomenești că ei știu mai mult decât vrei tu să le spui. Tasta Enter, de o blestemam eu atunci, se referea foarte clar la o anume categorie de tineri. Tasta Enter, pentru mine, este – şi rămâne şi acum – informația exactă, directă. Dar un om care vrea să știe, folosește tasta Enter pentru că umblă în tot spațiul științific cultural universal. A da cu tasta Enter numai să-ți deschizi jocuri și să știi dacă aia s-a culcat cu ăla, și-a pus silicoane sau nu și-a pus silicoane… Atunci, tasta Enter trebuie scoasă!

A da cu tasta Enter numai să-ți deschizi jocuri și să știi dacă aia s-a culcat cu ăla, și-a pus silicoane sau nu și-a pus silicoane… Atunci, tasta Enter trebuie scoasă!

Dacă vrei să știi toată istoria, toată evoluția limbii române, dacă vrei să afli ce a scris Miron Costin, ce a scris [Ion] Neculce, de ce a scris așa, care-s tainele cuvintelor, atunci e de bine. Poți să creezi fabulos, dar pentru cei care au aplecare spre asta. Ca și cu telefoanele mobile. Ele sunt necesare, dar eu mor de drag, în drumurile mele, când văd câte o femeie cu tulumba, sau câte o băbuță, în piață. Acum am văzut, m-am amuzat grozav: o băbuță care stătea cu un Android la ureche și se certa cu… eu știu? „Nu, mumă, nu e cu atâta, e cu atâta!”. Vorbeau de prețul la praz, la nu știu ce! (râde) E bine asta, că a intrat în toată viața noastră, iar viteza cu care se inoculează lucrurile este uimitoare.

Matricea Românească: Spiritul cum rezistă în fața asaltului materialului?

Tudor Gheorghe: Numai spiritul rezistă, atât! Și știţi care e chestia? Că nu-l are oricine, din păcate. Sau din fericire. Ce plictiseală ar fi dacă am fi un popor numai de oameni inteligenți! Ce ne-am plictisi! E bine. Dar și când construiești un spectacol, nu trebuie să-l faci numai din capodopere… Eu, dacă fac un spectacol de folclor, și bag tot ce știu eu de folclor, metaforă după metaforă, spre jumătatea spectacolului, ăia nici nu mai înțeleg care e frumos! Atunci, lasă-i, cântă lucrurile poetice, frumoase, și lucrurile geniale le punctezi, din când în când. E o tehnică a construirii spectacolului. Atunci, publicul înțelege și e fericit.

Matricea Românească: Pentru că vorbeam despre Matricea Românească, dacă ar fi să sintetizați, care este caracteristica cea mai impresionantă a spiritului românesc?

Tudor Gheorghe: Eu știu… Tenacitatea cred că ar fi. Răbdarea și tenacitatea. Tenacitatea în răbdare, ca să fiu şi mai şi! (râde) Cred că ne și place să stăm așa, să așteptăm și să fim tenace în așteptarea asta a noastră… De asta, e enervant când țâșnește câte un spirit înalt  – imediat, ceilalți se miră, și încearcă să-l aducă la nivelul lor.

Piesa „Creditul” a spaniolului Jordi Galceran a avut premiera în Barcelona în urmă cu trei ani, cunoscând de ceva timp şi lumina reflectoarelor pe scenele românești, sub îndrumarea de excepție a regizorului Mihai Constantin.

Însuși numele piesei, un cuvânt care «deține» performanța de a le induce fără efort un spasm celor care s-au „ars” cu mirajul ajutorului «salvator» al băncilor, anunță o comedie savuroasă în jurul creditului, subiect pe care criza economică l-a transformat, iată, în artă.

Matricea Românească a fost în sală la „Creditul” și a asistat la un joc actoricesc și la un „dans” senzațional al replicilor între actorii Răzvan Vasilescu și Șerban Pavlu. Am râs mult, am aflat până unde merge ingeniozitatea omului aflat la ananghie și am aplaudat cu putere, întrucât seara, ca şi existenţa noastră de “consumatori de credite”, a căpătat un alt contur pentru noi, datorită acestei comedii.

Actorii Răzvan Vasilescu și Șerban Pavlu, în „Creditul” Foto: Facebook Festivalul Undercloud, autor Cătălina Flămînzeanu

Intriga? Personajul lui Șerban Pavlu este disperat să obțină un credit și, după ce a bătut la ușa mai multor bănci, ajunge și în fața lui Răzvan Vasilescu, bancherul care îi spune același lucru ca și ceilalți: nu întrunește toate condițiile, deci nu poate primi banii – puțini, de altfel. Cuvântul cheie al situației în care se află solicitantul este, evident, „urgent”. Dată fiindu-i încurcătura, nevoiașul decide să joace în disperare de cauză o carte pe care o găseşte chiar pe biroul bancherului neînduplecat: să îi seducă nevasta.

Scenariul inițial hazliu, destul de îndrăzneț și deloc verosimil, capătă sens pe măsură ce dialogul – «îmbogățit» cu câteva expresii „fără perdea” – celor doi evoluează în mod periculos.

Comicul piesei nu iese la iveală numai prin prisma replicilor și a situației burleşti în care se află personajele, ci și prin prisma faptului că temerile bancherului vizavi de trăinicia căsniciei sale se adeveresc, fără ca la bază să se afle și acțiuni concrete. Ce înseamnă asta, vă lăsăm să aflați singuri vizionând spectacolul.

Nota Matricea Românească: [usr 4]