Perioada Postului Mare reprezintă, pentru Biserica Ortodoxă, vremea celei mai intense pregătiri duhovnicești, pentru a întâmpina cum se cuvine Învierea Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Încă din timpul Vechiului Testament, postul a fost statornicit ca o formă de curățire, de purificare spirituală înaintea unui praznic ori drept sacrificiu individual în cazul unei greșeli, fiind ulterior practicat de către Însuși Mântuitorul Hristos, Care a postit vreme de 40 de zile în pustie, perioadă după care s-a inspirat și Biserica în instituirea acestui post în care ne aflăm acum.

Ultimele zile ale Postului Sfintelor Paști, Joia, Vinerea și Sâmbăta Mare, ne amintesc de cele mai cunoscute evenimente din viața Mântuitorului Iisus Hristos, anume patimile și moartea Sa pe cruce, pentru mântuirea neamului omenesc. Despre aceste evenimente vorbesc în câte trei capitole toți cei patru evangheliști, care, potrivit cuvintelor Sfântului Ioan Gură de Aur, „de un singur lucru se îngrijeau, de adevăr numai, nu de a ascunde faptele”[1]. Și tot marele Părinte antiohian este cel care ne revelează importanța deosebită a acestei perioade, când spune că acum: „s-a risipit împărăția iadului, s-a omorât moartea, s-a biruit păcatul, s-a ridicat blestemul și s-a deschis Raiul. Peretele cel din mijloc al vrajbei dintre om și Dumnezeu s-a surpat și cele cerești s-au unit cu cele pământești”[2].

Potrivit relatării Sfintelor Evanghelii, ultima săptămână din viața pământească a Mântuitorului Hristos a început odată cu intrarea Sa în Ierusalim, îndeplinind obiceiul iudaic al pelerinajului cu ocazia Paștelui. Mai înainte de acestea, Fiul lui Dumnezeu trecuse prin Ierihon și Betania, unde săvârșise mai multe minuni, culminând cu învierea din morți a prietenului Său, Lazăr. Aceste fapte extraordinare, cât și aclamațiile mulțimii la vederea lui Hristos, îi vor determina pe fruntașii iudeilor, arhierei și bătrâni, reuniți la sfat în casa arhiereului Caiafa, să caute uciderea Mântuitorului, Care părea că le va lua respectul poporului. Temându-se tocmai de reacția oamenilor, conducătorii iudaici hotărăsc, potrivit Sfântului Evanghelist Matei, ca prinderea lui Hristos să nu aibă loc „în ziua praznicului”, grăbind astfel deznodământul[3].

Mântuitorul Hristos, așa cum unanim o arată Sfintele Evanghelii, a fost permanent conștient de cele ce urma să pătimească, primindu-le cu resemnare și pregătindu-i pentru aceasta și pe Apostoli. Astfel, aflat în casa lui Simon Leprosul din Betania, unde localitate apropiată de Ierusalim, unde petrecea nopțile, El le spune ucenicilor: „Știți că peste două zile va fi Paștile și Fiul Omului va fi dat să fie răstignit” (Matei 26, 2). Aceste cuvinte sunt confirmate faptic de femeia care, intrând în casa unde se oprise Mântuitorul, Îi toarnă mir pe cap, semn al viitoarei Sale îngropări, așa cum Însuși Hristos le arată ucenicilor: „ea, turnând mirul acesta pe trupul Meu, a făcut-o spre îngroparea Mea” (Matei 26, 12). Potrivit Sfântului Ioan Gură de Aur: „Iisus a făcut aceasta ca să le aducă aminte cât mai des ucenicilor de patima Sa, ca prin repetarea acestei preziceri să-i deprindă cu gândul acesta și să cugete la cele ce se vor întâmpla, dar și ca să le arate și lor și gazdei și tuturor iudeilor că merge de bună voie la patimă”[4].

Într-adevăr, în aceeași zi, miercuri, 12 Nisan, echivalentul datei de 5 aprilie, Iuda merge la templu, înaintea cărturarilor și fariseilor, și se oferă să-L vândă pe Mântuitorul, primind în schimb derizoria sumă de 30 de arginți, pe care Legea veche o statornicise ca plata unui sclav ucis de boul cuiva. Trădarea unuia dintre Apostoli va fi vădită de către Hristos în timpul Cinei celei de Taină, celebrată în Ierusalim în seara dintre 13 și 14 Nisan, în prima zi a Azimelor, premergătoare praznicului Paștilor, prin cuvintele: „Adevărat grăiesc vouă, că unul dintre voi Mă va vinde…Cel ca a întins cu Mine mâna în blid, acela Mă va vinde” (Marcu 14, 18). Nici măcar în ultima clipă Fiul lui Dumnezeu nu a dezvăluit numele vânzătorului, oferindu-i șansa să se pocăiască, precum tâlcuiește Sfântul Ioan Hrisostom: „Că și Hristos știa mai dinainte că n-are să se îndrepte vânzătorul, dar n-a încetat de a face totul, sfătuindu-l, amenințându-l, văitându-l; nu pe față, nici arătat, ci îndeosebi. Chiar și în vremea vânzării a primit să fie sărutat de el. Dar nici aceasta nu i-a fost aceluia de niciun folos”[5]. Totodată, acum Mântuitorul le ține o ultimă cuvântare Sfinților Apostoli, arătându-le că: „Voi toți vă veți sminti întru Mine în noaptea aceasta căci scris este: Bate-voi păstorul și se vor risipi oile turmei!” (Matei 26, 31), și făcând astfel încă o dată legătura între venirea Sa pe pământ și cele prorocite de către profeții Legii vechi[6].

Sărutul din partea lui Iuda Iscarioteanul l-a primit Mântuitorul Hristos în grădina Ghetsimani de pe Muntele Măslinilor, unde a mers după Cina cea de Taină, la care instituise și Sfânta Euharistie, pentru a Se ruga. Avându-i alături doar pe Simon-Petru și pe Ioan și Iacob, fiii lui Zevedeu, care însă adorm, ca semn că nu pot suporta aceeași jertfă precum El, Mântuitorul face suprema dovadă a firii Sale umane, prin rugăciunea rostită de trei ori: „Părintele Meu, de este cu putință, treacă de la Mine paharul acesta! Însă nu precum voiesc Eu, ci precum Tu voiești” (Matei 26, 39). Așa cum o arată exegetul Scripturii: „…prin cuvintele: Dacă e cu putință să treacă, a arătat firea Lui omenească, iar prin cuvintele: Dar nu cum voiesc Eu, ci precum voiești Tu, a arătat virtutea și înțelepciunea Lui, învățându-ne să urmăm lui Dumnezeu, chiar dacă firea noastră ne trage în altă parte…a unit cuvintele cu faptele, ca și cei mai cârtitori oameni să creadă că a fost om și a murit”[7].

Mai înainte de a fi luat de către slujitorii arhiereilor, veniți alături de Iuda în Ghetsimani, Mântuitorul Hristos le adresează acestora următoarele cuvinte: „Ca la un tâlhar ați ieșit cu săbii și cu ciomege, ca să Mă prindeți. În fiecare zi ședeam în templu și învățam și n-ați pus mâna pe Mine. Dar toate acestea s-au făcut ca să se împlinească Scripturile prorocilor” (Matei 26, 55-56). Prin aceste cuvinte, cât și prin faptul că slujitorii nu L-au putut recunoaște, totodată și prin oprirea lui Petru, care lovise cu sabia pe unul dintre cei trimiși, Hristos le arată acelora, după cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur: „că prinderea Lui s-a făcut cu voia Lui”[8]. Totodată, același Sfânt Părinte lămurește fuga ulterioară a Sfinților Apostoli, arătând că: „După ce a grăit cuvintele acelea către cei ce L-au prins, ucenicii au fugit. Au văzut că nu mai este cu putință să mai scape, de vreme ce de bună voie Se dă pe mâna lor și spusese că se face aceasta potrivit Scripturilor”[9].

După prinderea Mântuitorului Hristos de către slujitorii arhiereilor în grădina Ghetsimani, în noaptea de joi spre vineri, Sfinții Evangheliști nu mai sunt martori direcți ai celor ce urmau să se întâmple, deoarece, asemenea celorlalți ucenici, și ei fug, speriați de cele întâmplate, căci, așa cum arată un teolog român, „Apostolii cred în cruce, dar nu în înviere, de aceea se întristează de toate acestea”[10]. Chiar Sfântul Evanghelist Marcu relatează despre un tânăr îmbrăcat în giulgiu care Îl urma pe Mântuitorul și care, apucat fiind de această pânză, o lasă și fuge de acolo.

Prinderea lui Hristos în grădina Ghetsimani reprezintă începutul primului stadiu al patimilor Sale mântuitoare, anume cel al procesului. Acesta la rându-i a cunoscut două faze, cea a autorității iudaice, apoi a puterii suzerane, a romanilor. Astfel, Mântuitorul legat este dus mai întâi în casa marelui preot Ana, socrul arhiereului din acel an, Caiafa, amândoi membrii ai grupării saducheilor. Despre acești fruntași evrei Talmudul însuși nu vorbește deloc măgulitor, arătând că: „Ei sunt mari preoți, fiii lor vistiernici, ginerii lor sunt supraveghetorii Templului, iar robii lor bat poporul cu bastoanele”[11]. Deși numele acestui arhiereu se tâlcuia „cel îndurător”, Ana nu are nicio intenție de a-L elibera pe Mântuitorul, ci dorește doar să-și satisfacă curiozitatea, văzându-L pe Cel căruia I se atribuiau atâtea fapte minunate. Așadar, văzându-l pe Iisus, arhiereul onorific Îl iscodește cu privire la învățăturile Sale, dar Mântuitorul îi răspunde simplu, după cum arată Sfântul Evanghelist Ioan: „Eu am vorbit pe față lumii. Eu am învățat întotdeauna în sinagogă și în templu, unde se adună toți iudeii și nimic nu am vorbit în ascuns. De ce Mă întrebi pe Mine? Întreabă pe cei ce au auzit ce le-am vorbit. Iată aceștia știu ce am spus Eu” (Ioan 18, 20-21). Astfel și-a atras Mântuitorul prima dintre multele loviri ce urma să le primească, din partea unuia dintre slujitorii lui Ana.

Fără a se pronunța în vreun fel, Ana Îl trimite pe Mântuitorul mai departe la ginerele său, Caiafa, al cărui nume era de fapt Iosif, dar îi este dat acesta, care înseamnă „asupritorul”, și în casa căruia se adunase, grabnic, sinedriul. Acest tribunal suprem al poporului evreu, care la acea vreme era în fapt o adunare a marilor preoți, cărturarilor și învățătorilor de Lege, fusese inițial constituit având un rol eminamente pozitiv, așa cum arată un celebru teolog: „Legea glăsuia că Sinedriul exista pentru a salva vieți, nu pentru a le distruge”[12]. Astfel, era o regulă ca Sinedriul să nu pronunțe niciodată o sentință de condamnare în aceeași zi în care avea loc judecata, iar dacă urmau să rostească o condamnare la moarte, judecătorii trebuiau mai înainte să postească o zi. Însă Talmudul arată iarăși care era starea de fapt a Sinedriului căruia I-a fost înfățișat Mântuitorul Hristos: „În Sinedriu să fie aleși numai oameni care pot dovedi despre un lucru că este curat, deși este necurat”[13].

Aici, din nou, Mântuitorul Hristos a fost întrebat cu privire la ucenicii Săi, cărora nu le divulgă numele, și asupra învățăturii Sale, răspunzând iarăși foarte scurt și simplu. După cum arată un cunoscut scriitor bisericesc din secolul al III-lea, Tertulian: „Judecătorii, chiar numai privind la răbdarea Lui, ar fi trebuit să recunoască faptul că El este Hristos”[14]. Totodată, un teolog contemporan arată că: „Tăcerea lui Iisus Cel nevinovat față de o învinuire nedreaptă care I se aducea trebuia să ispășească vorbirea de dezvinovățire a lui Adam, pe care acesta o făcuse față de o acuzație dreaptă”[15].

Inițial, membrii Sinedriului au încercat să dovedească vinovăția Mântuitorului prin martori mincinoși, însă mărturiile acestora nu se potriveau. Când, în sfârșit, doi dintre ei au afirmat că Hristos a spus că poate să dărâme Templul și tu în trei zile să-l zidească din nou, membrii Sinedriului nu numai că nu au înțeles referirea pe care aceste cuvinte o făceau la Înviere, dar au considerat această dovadă insuficientă pentru a-L putea preda pe Mântuitorul la guvernatorului Pilat, singurul care putea pronunța condamnarea la moarte. Arhiereul Caiafa însă a reușit să obțină dovada dorită, atunci când, întrebându-L direct pe Mântuitorul Hristos: Ești Tu Hristosul, Fiul lui Dumnezeu? Primește următorul răspuns: „Tu ai zis. Și vă spun încă: De acum veți vedea pe Fiul Omului șezând de-a dreapta puterii și venind pe norii cerului” (Matei 26, 64). Termenul de „Fiul Omului”, luat din profeția lui Daniel, arată contrazicerea de către Hristos a ideii iudaice despre un Mesia politic, însă Caiafa nu a căutat să pătrundă sensul acestor cuvinte ci, bucuros a fi obținut mărturia dorită, și-a sfâșiat hainele, așa cum cerea procedura ca arhiereul să facă, dacă ar fi auzit vreun cuvânt de hulă împotriva lui Dumnezeu, și a silit membrii sinodului să pronunțe sentința de blasfemie, pedepsibilă prin condamnarea la moarte.

Această etapă a procesului Mântuitorului Hristos are și doi participanți secundari, anume Sfântul Apostol Petru și Iuda Iscarioteanul, care asistă amândoi la judecata Sinedriului. Cel dintâi, Petru, fiind confruntat cu mărturia mai multor oameni că și el ar fi unul dintre ucenicii lui Hristos, se sperie, lepădându-se de trei ori de Mântuitorul, după cum Acesta îi profețise, fapt tâlcuit astfel de către Sfântul Ioan Gură de Aur: „Hristos, voind să-l smerească pe Petru, a îngăduit să se lepede de El”[16]. Iuda, în schimb, realizând că a vândut un om nevinovat, caută să înapoieze banii arhiereilor, dar aceștia refuzându-l, disperă și, mergând în pustiu, se spânzură, pecetluindu-și osânda. Cu cei treizeci de arginți, socotiți necurați, slujitorii templului au cumpărat o țarină, numită a Olarului și ulterior a Sângelui, pe care au folosit drept cimitir pentru străini.

[1] Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, traducere de Pr. Dumitru Fecioru, col. PSB, vol. XXIII, editura IBMBOR, București, 1994, p. 904.

[2] Sfântul Ioan Gură de Aur, cf. Protos. Petroniu Tănase, Ușile pocăinței. Meditații duhovnicești la vremea Triodului, editura Trinitas, Iași, ²2002, p. 95.

[3] Pr. Ion Bria, Iisus Hristos, Editura Enciclopedică, București, 1992, p. 72.

[4] Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, p. 906.

[5] Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, p. 907.

[6] Pr. Ioan Constantinescu, Studiul Noului Testament, editura IBMBOR, București, 2002, p. 146.

[7] Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, p. 909.

[8] Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, p. 910.

[9] Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, p. 910.

[10] Pr. Ion Bria, Iisus Hristos, p. 71.

[11] Richard Wurmbrand, Cele șapte cuvinte de pe Cruce, editura Stephanus, București, 1990, p. 113.

[12] Richard Wurmbrand, Cele șapte cuvinte de pe Cruce, p. 123.

[13] Richard Wurmbrand, Cele șapte cuvinte de pe Cruce, p. 124.

[14] Pr. Ion Bria, Iisus Hristos, p. 75.

[15] Pr. Ion Bria, Iisus Hristos, p. 75.

[16] Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, p. 932.

Bibliografie:

1. Biblia sau Sfânta Scriptură, editura IBMBOR, București, 1993;
2. Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, traducere de Pr. Dumitru Fecioru, col. PSB, vol. XXIII, editura IBMBOR, București, 1994;
3. Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan (traducere de Pr. Dumitru Stăniloae), col. PSB, vol. XLI, editura IBMBOR, București, 2000;
4. Bria, Pr. Ion, Iisus Hristos, Editura Enciclopedică, București, 1992;
5. Constantinescu, Pr. Ioan, Studiul Noului Testament, editura IBMBOR, București, 2002;
6. Tănase, Protos. Petroniu, Ușile pocăinței. Meditații duhovnicești la vremea Triodului, editura Trinitas, Iași, ²
7. Tenney, Merril C., Studiu al Noului Testament (traducere de Livius Percy), editura Cartea Creștină, Oradea, 2008;
8. Wurmbrand, Richard, Cele șapte cuvinte de pe Cruce, editura Stephanus, București, 1990.

Săptămâna Sfintelor Patimi ale Mântuitorului Hristos – partea II-a

Într-o discuţie particulară, redată parţial aici, spre folosul celor mulţi, părintele Marcel Stavără (Biserica Icoanei Bucureşti) a arătat că omul poate ajunge la mântuire, în chip minunat, şi cu puţine mijloace. Bunăoară, printr-o carte de numai 4 lei, aparent neimportantă, prea „ieftină” pentru a conta. Început la o omilie despre incinerare, pe Matricea Românească.

“Ia uite, cum se mântuieşte cu 4 lei!”, zâmbeşte părintele Marcel Stavără – prieten de suflet al Matricei Româneşti – şi-mi întinde cu mărinimie (chestiune de metodă, nu de mijloace), o cărticică despre incinerare. După care îmi lămureşte: “Aceasta poate părea o cărticică neînsemnată. Şi totuşi, dacă omul citeşte şi crede, şi renunţă la ideile lui greşite, şi-a câştigat nemurirea cu 4 lei”.

Cuvântul “cimitir” vine din greacă (kimitírion) şi înseamnă dormitor, loc de odihnă pentru cei adormiţi. Cine este, deci, nebun să dea foc unui om care se odihneşte? – părintele Marcel Stavără, Biserica Icoanei

Discuţia, în sine, poate părea la rându-i neînsemnată. Însă ea e nu doar sămânţa unei omilii, ci şi, poate, o şansă suplimentară la mântuire.

Voi câţi talanţi aveţi, şi pe ce îi cheltuiţi?

Fost bursier în Anglia şi preot misionar pe vremuri în Franţa, Lect. Dr. Ierom. Vasile Bârzu, de la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Sfântul Andrei Șaguna” din Sibiu, ştie un lucru sau două despre luminile Occidentului şi specificitatea matricelor străine, circumscrise mitului lui Faust, faţă de cea a matricei româneşti, marcate indelebil  în istorie de marile noastre mituri fondatoare: Mioriţa, Meşterul Manole şi, spune părintele, Harap-Alb. „Turcii, când l-au omorât pe Brâncoveanu, s-au exprimat despre noi: «Românii sunt un popor pe care, dacă îi decapitezi, faci ce vrei din ei!» Şi asta s-a întâmplat. Atuncea ne-au decapitat, şi după aia ne-au stăpânit. Iar chestiile astea, unii le ştiu foarte bine”, atrage atenţia Bârzu.

Matricea Românească: O să vă rog, în primul rând, să vă prezentați pentru cititorii noștri, și bine v-am găsit la Sibiu!

Lect. Dr. Ierom. Vasile Bârzu: Vă mulțumesc pentru invitație! Sunt părintele Vasile Bârzu, lector la disciplinele de sistematici la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Sibiu, „Andrei Șaguna”. Sper să fac față cererilor și întrebărilor pe care mi le puneți.

Matricea Românească: Când ați auzit despre acest proiect, despre această sintagmă, Matricea Românească, ce sentiment ați încercat? Când auziți despre matricea românească la ce vă gândiți, care sunt elementele chintesențiale la care vă raportați?

Lect. Dr. Ierom. Vasile Bârzu: E o expresie pe care eu o folosesc adesea la curs. Fac aceasta, înțelegând foarte bine, și din punct de vedere biblic, și din punctul de vedere al spiritualității, că fiecare popor are o matrice a existenței sale spirituale, niște factori care țin de o transcendență în plan mitic, unde sunt hotărâte, trasate şabloanele spirituale ale unui popor, ale unui grup. Trebuie să înțelegeți că e un episod destul de controversat în tradiția biblică, unde se vorbește despre împărțirea oamenilor la Turnul Babel, după numărul îngerilor lui Dumnezeu. Acești îngeri au fost unii căzuți, de aceea vedem în lume toată această multiplicitate de religii și de etos-uri, de șabloane spirituale.

Românii, trei mituri fondatoare: Harap-Alb, Meşterul Manole, Mioriţa

Fiecare popor are un șablon spiritual în care s-a născut înainte de a deveni creștin, și creștinismul a reușit, printr-un fenomen de inculturație, de transculturație, să transfigureze elementele din acel șablon pre-creștin.

Mitologia romană – sursă primordială de mituri pentru creştinism. Foto: descoperă.truzone.ro

A reușit unde a reușit, dar sunt locuri unde nu a reușit – și creștinismul a trebuit să se retragă, sau a dispărut. Dar, oricum, în etos-ul nostru creștin general, ca civilizație creștină, persistă aceste elemente de matrice spirituală care definesc într-un mod inefabil, de neoprit această formare a poporului. Vedeți, de exemplu, că dimensiunile spirituale ale rușilor sunt date de întindere, de friguri, de o geografie a spațiului pe care îl locuiesc. Și aici, la fel, este o altă geografie, care a impus anumite șabloane, obiceiuri, tendințe. La fel, Occidentul e marcat de mitul lui Faust – ducem discuția și înspre acest domeniu, fiindcă asta defineşte matricea românească.

Noi nu am scăpat încă de acest fond transcendent, mitic. Creștinismul a îmbrățișat forme corporale, folclorice, care au respirat încă. Suntem, ca spațiu, noi, românii, marcați de trei mituri sau trei șabloane spirituale care ne sunt date. Unul e evocat de basmul „Harap-Alb”: drama poporului din acest spațiu, de a căra în spate Spânul, propriul stăpân silnic, care te forțează însă la depășire spirituală. Tot în acel basm, care e de natură pelasgică, foarte vechi, sunt, practic, niște șabloane care sunt propice însămânțării creștinismului. Ce înseamnă „Harap-Alb”? Transfigurarea negru-alb, evoluția, mutația, transmutația pe care trebuie să o realizeze sufletul. Un dualism la care basmul te învață cum să ajungi, să-l transfigurezi. Tot basmul acesta este o cheie, are o semnificație spirituală foarte profundă. S-a pierdut această înțelepciune… Toată civilizația europeană are, de exemplu, povestea Albei ca Zăpada, dar nu se înțelege că Albă ca Zăpada este simbolul sufletului, iar cei șapte pitici sunt simbolurile cheilor spirituale care sunt în sufletul omului. Se înțelege ca un basm. Când copilul auzea basmul respectiv, el deja intra în acea matrice spirituală, a transformării.

Un alt element definitoriu al populațiilor de aici, din această zonă balcanică și carpatică, este mitul jertfei creatoare, evocat foarte clar în legenda Meșterului Manole. Populația din zona aceasta se află la intrarea pe scena Europei din Asia. Peste noi au trecut toate popoarele migratoare, tot timpul. Ce am construit ziua, s-a dărâmat noaptea, ce am construit în timp de pace, s-a dărâmat în timp de prigoană. Iarăși, acest element istoric ne-a ajutat, practic, la orientarea spirituală a noastră, nu la focalizarea pe dăinuirea prin materie, prin civilizație. Pentru că nu am putut, efectiv, să dezvoltăm o civilizație materială din cauza acestor vitregii. Tot timpul au trecut popoare migratoare, au fost războaiele altora peste noi, aici. Din toată această dramă continuă un al treilea element al culturii populare românești: balada Miorița. Aceasta propune împăcarea în faţa Cosmosului, nunta cosmică drept dimensiune a vieții – pentru că nunta materială nu prea o poți face!

Matricea Românească: O baladă care, din păcate, e rău înțeleasă. De multe ori au existat comentarii cu privire la ea.

Lect. Dr. Ierom. Vasile Bârzu: Da! Problema e că și această pasivitate, la noi, e rău înțeleasă, pentru că omul modern nu mai realizează la modul real, nu mai trăiește cosmic, nu mai trăiește nunta cosmică a ciobanului, a păstorului mioritic. El e legat de lumea materială în care nu reușește – dar nu reușește, pentru că nu înțelege aceste trăsături ale matricei noastre spirituale. Sunt niște elemente ale unui plan de conștiință mult mai profund al unui popor. Și popoarele din Occident au, fiecare, șabloanele lor – cum spuneam, că Vestul e marcat de mitul lui Faust. Păziți de vicisitudinile istoriei – şi graţie nouă –  occidentalii s-au legat de materie, de bani, de avuție, și au început să viseze bani, să dorească bani, să își vândă sufletul.

Matricea Românească: Lui Mamona.

Lect. Dr. Ierom. Vasile Bârzu: Mamona, dar și un fel de pact cu diavolul, pentru că acesta este, de fapt, mitul lui Faust. Şi, de aici, cu totul alte dimensiuni pseudo-spirituale pe care le dezvoltă. Spuneam că e un plan de conștiință mult mai profund. Știți foarte bine că omul și cultura omenească se constituie pe mai multe planuri de conștiință. E vorba despre conștientul personal sau de conștiința mea, care e făurită de obiceiurile mele… Dar, mai departe de aceasta, este o conștiință pe care mi-o dă familia, mi-o dau niște obiceiuri. Mai departe e conștiința pe care o dă națiunea, și etos-ul națiunii, folclorul. Acestea se cristalizează, de obicei, în anumite opere, mituri, legende, balade. Noi, ca popor român, le avem pe cele trei mari opere despre care v-am vorbit, pe care omul modern nu le înțelege, și care definesc etos-ul nostru. Cine intră în matricea noastră, trebuie să le înțeleagă pe acestea trei. Dacă alții se gândesc și le-au studiat în think tank-uri și s-au instaurat aici, au cumpărat pământ și au cumpărat țara, să stea liniștiți, că nu vor stăpâni mult!

Matricea Românească: Tocmai pentru că nu sunt racordați la această matrice.

Lect. Dr. Ierom. Vasile Bârzu: Exact. Mulți fac castele de nisip, aici sunt nisipurile mișcătoare…

Matricea Românească: Aș vrea să vă întreb, părinte, cum considerați că a evoluat această matrice și în ce stare se află ea astăzi? Cum putem să ne racordăm la originile noastre?

Lect. Dr. Ierom. Vasile Bârzu: Matricea, de aia e matrice! – că nu prea evoluează, ea păstrează partea de lemn, ea trebuie să dea forma. La fel cum și Biserica vine cu matricea ei spirituală.

Matricea Românească: Astăzi, dacă ne uităm la suprafață, ar părea că matricea se viciază prin contact cu alte matrice…

Lect. Dr. Ierom. Vasile Bârzu: Da, se vrea ciocnirea civilizațiilor, se vrea uniformizarea, însă ce nu înțeleg marii lumii de astăzi, că vrând să schimbe aceste matrice spirituale – pe japonez nu poți să-l faci român, și pe român nu poți să-l faci japonez! În Japonia a fost sute, mii de ani cultura samurailor, o selecție a populației – prin tăiat capul. O selecție a obiceiurilor, o cultură. Aceea și-a pus amprenta, chiar dacă, practic, modernitatea și postmodernitatea intervin în aceste matrice spirituale prin niște patimi vulgare și caută să strice ceea ce e frumos, sublim, în cristalizarea milenară a popoarelor. Aceasta se întâmplă. Nu vor dăinui, pentru că, așa cum în creștinism se vorbește despre Liturghia începerii, de fiecare dată: „Vremea este să lucreze Domnul, că oamenii au stricat legea Ta”, dacă vor încerca să strice tot mai mult, nu vor mai exista nici ei, nu vor mai avea ce să pară a fi.

Matricea Românească: Deci să fim optimiști.

Lect. Dr. Ierom. Vasile Bârzu: Un optimism în cadrul unei lumi al cărei destin este hotărât dintru început. În cazul Poporului Ales, când nu respecta Legea care i-a fost dată de Dumnezeu, ca lege pentru existența în Pământul Făgăduinței, țara și legea constituindu-se ca matrice sprituală, era nevoie de transmutație. Este una dintre legile esențiale ale existenței spirituale. Dacă nu împlinești ceea ce se cuvine matricei, în care ești chemat să exiști, ești scos din matrice. În mănăstire, dacă nu te supui legii, mănăstirea te leapădă. Pleci, nu ai liniște, nu stai acolo. Poporul Ales a avut parte de o pronie. În Cartea lui Daniel, se spune la un moment dat despre: ”mult s-a luptat îngerul Arhanghel Mihail, împotriva îngerului Asiriei, să vă scoată din robie”.

Fiecare popor are un înger ocrotitor. Asiria nu era nici iudaică, nici creștină  atunci, pe timpul lui Daniel. Dar era vorba de un popor proniat de un înger. Deci, în afară de oamenii care constituie ei legi noi și care vor să strice aceste matrice spirituale, sunt îngerii sus, și Dumnezeu, mai presus de ei. Matricele acestea spirituale sunt păzite. Un element definitoriu pentru matricea românească este ceea ce spune Herodot în „Istorii” – ”populația de aici era foarte vitează, geto-dacii erau foarte viteji, dar a fi uniți, ei nu se poate”. Şi mai departe, ce nu prea se pomenește aici este că dacii mai beau și că „trăgeau cu săgeți după zei”, cum continuă citatul. Și pe zei îi invitau să fie trași în țeapă! Iarăși, este un element pe care îl găsim descris de-a lungul istoriei noastre, trasul în țeapă.

Matricea Românească: În această matrice românească spirituală despre care vorbiți, ce loc ocupă credința?

Lect. Dr. Ierom. Vasile Bârzu: Credința e elementul care te ține în matricea spirituală propice. Eu m-am referit acum la această matrice spirituală pre-creștină, antecreștină. Ea are reverberații în cum s-a dezvoltat civilizația noastră creștină. Însă, creștinismul a încercat să transfigureze – şi a reușit, în mare măsură. E un miracol, așa cum spune un istoric, că poporul român există ca și unitate etno-lingvistică. Toți ne simțim un neam. Dacă ținem cont că au fost zeci de popoare migratoare care au trecut prin asta, și fiecare și-a lăsat sămânța, suntem un conglomerat, nu suntem o rasă unică. Ne uităm unii la alții și vedem. De aceea se minuna un istoric. Ceea ce se numește poporul român e departe de a fi o unitate de rasă. Dar totuși, Liturghia, Potirul au făcut una din toate aceste populații care au trecut, s-au bătut, au rezistat, au murit, s-au născut aici, s-au chinuit, Liturghia le-a dat aceeași simțire.

View this post on Instagram

Biserica Sfinții Arhangheli Voievozi Mihail și Gavriil din Durlești -un bastion al credinței ortodoxe basarabene. Cum a rezistat locașul de cult "potopului roșu" și valului de ateism, aflați în noul material publicat. Vezi link în profil pentru mai multe detalii #matricearomaneasca #spiritualitate #cultură #credință #Basarabia

A post shared by Matricea Romaneasca (@matricearomaneasca) on Oct 23, 2017 at 5:35am PDT

De exemplu, aici, în Sibiu, în Rășinari, a fost o populație de cumani. Ei sunt oarecum altfel, dar totuși sunt români. Și totuși, în acest Potir, în pântecele Potirului, firea lor s-a topit și s-a armonizat. Vedeți aici importanța creştinismului.

Matricea Românească: Aici e și minunea matricei.

Lect. Dr. Ierom. Vasile Bârzu: Sângele lui Hristos din Liturghie transmite energii armonizatoare, unificatoare. Criza spirituală pe care o trăim este din cauza faptului că poporul nu se unește în Liturghie. Ea este un factor unificator.

Matricea Românească: Un preot din București, părintele Marcel Stavără de la Biserica Icoanei, spune că, pe vremuri, se zicea „Monarhia salvează România”. El îndeamnă să nu se zică așa, ci „Liturghia salvează România”.

Lect. Dr. Ierom. Vasile Bârzu: Bineînțeles! Liturghia, ar mai fi și alte practici spirituale care ar salva România, dacă poporul le-ar împlini. M-am referit la aceste elemente de matrice spirituală pre-creștină – în toate culturile există această îmbinare, această inculturație a creștinismului în etos-ul spiritual și o transfigurare a obiceiurilor și a etos-ului păgân de elemente creștine. Crăciunul a fost o sărbătoare păgână, dar creștinismul l-a transfigurat. Creștinismul l-a adus pe Hristos. A transfigurat totul. Citiţi Lactantius, „Instituţiile divine”, să vedeţi ce etos avea lumea pe atunci, lumea romană. El scrie ca un modern, şi vorbeşte despre toţi zeii ca despre nişte realităţi contemporane lor, care au trăit cândva şi pe care societatea îi cinstea. Acum, noi, sub influența educației moderne, considerăm că nici nu au existat vreodată zei, mituri. Neamul omenesc și destinul omului nu se pot constitui decât în întreg, nu te poți sustrage neamului tău. Nu începe lumea cu tine! Trebuie să te ajute cineva, să te pună într-o altă matrice și să încerci să devii altceva, dar nu știu ce devii! Cum te naști din părinți, ai rădăcini, păstrezi niște obiceiuri, niște trăsături. Acelea răbufnesc în comportamentul tău.

„Civilizaţia modernă, veche de 100 de ani, crede că a pus «coadă la prună» şi lumea începe cu ea”

Matricea Românească: De aici și multe drame, alienare.

Lect. Dr. Ierom. Vasile Bârzu: Da! Deci, omul este o ființă fragilă. Botezul, esența lui, este să luăm forma lui Hristos. Aşa se spune: „Fă ca acesta ce se botează astăzi, să ia forma Hristosului tău”! Şi acesta este sensul vieții, să luăm forma lui Hristos. Cum? Fiecare, cu personalitatea noastră, cu sinergia pe care o face fiecare în mod original cu Hristos. De aici vine unicitatea vieții, cea a realizării personale. Matricea migrează, își schimbă conținutul. Hristos îi înfrânge. Cum spune în Epistola către Coloseni? Că Hristos „dezbrăcând (de putere) începătoriile şi stăpâniile, le-a dat de ocară în văzul tuturor, biruind asupra lor prin cruce. ” și El devine matricea spirituală în Biserică, prin aceste Taine, pe care nu le mai înțelege omul modern. Acesta din urmă vrea forma și moda. Omul modern vrea să trăiască la modă, nu să trăiască după forma lui Hristos. Vrea să fie la modă – şi se desfigurează. Civilizația modernă, de 100 de ani, se laudă cu descoperiri în industrie și știință, crezând că a pus «coadă la prună» și cu ea a început lumea. Așa se dau la o parte tradițiile, tot etos-ul, toate valorile, tot ce te călăuzește pe o cale bătătorită, pentru a trăi original, pentru a trăi altfel. Trebuie tot timpul  să menținem un echilibru – cât iau ca să mă păstrez ca om normal?

Matricea Românească: Dumneavoastră aveți contact cu credincioșii, sunt și licăriri de speranță? Oamenii vin la Liturghie, vin la Biserică, ei caută sfaturi, Îl caută pe Mântuitor?

Lect. Dr. Ierom. Vasile Bârzu: Sunt. Eu nu am atât de mult contact cu credincioșii, ci mai mult cu studenții. Nu sunt preot de parohie. Fac cursurile și discut cu studenții.

Matricea Românească: Studenții sunt ei înșiși un cocon de credință.

Lect. Dr. Ierom. Vasile Bârzu: Căutări spirituale sunt, bineînțeles. Însă, dacă vorbim de matrice spirituală, se amestecă matricele. Una, pentru că sunt corupte prin diferite păcate, dar se tinde la importul altor spiritualităţi, obiceiuri, etos-uri, spre inventarea de noi moduri de a trăi. Din aceasta rezultă toată drama.

Matricea Românească: Cum se câștigă bătălia aceasta cu secularismul? Individual, colectiv?

Lect. Dr. Ierom. Vasile Bârzu: Şi-şi! Și personal, și comunitar-liturgic. Dacă nu le îmbini, încerci să înoți numai cu o mână. Omul e și persoană, care se definește în comuniune cu alte persoane. Liturghia ajută foarte mult. Biserica, atunci când săvârșește Slujbele, este matrice spirituală. Și arhitectura Bisericii, la fel. Dacă ne referim la mistagogie, Simeon Teologul, Simeon al Thesalonicului arată cum se înțelege Liturghia în timp. De-a lungul epocilor, au fost vreo 12-14 moduri de a înțelege Liturghia. Fiecare generație sau epocă a înțeles-o din perspectiva obiceiurilor, filosofiei, culturii, practicii pe care le-au avut.

Matricea Românească:  Era un fapt normal?

Lect. Dr. Ierom. Vasile Bârzu: Cu evoluții și involuții în gradul de înțelegere. Invit credincoșii și cititorii să facă o lectură elaborată a lucrării menţionate. Cum e, cel mai simplu, Biserica Matrice? Sunt cei patru pandantivi pe care sunt evangheliștii, și lângă aceștia sunt cele patru făpturi heruvimice care sunt chipul virtuților cardinale. Fiecare om are acele virtuți cardinale. Când te duci în Biserică, practic intri în matrice pentru a-ți reface echilibrul acestor patru virtuți cardinale cărora, prin viețuirea ta în lume, le-ai deranjat așezarea.

Matricea Românească: Și care, în permanență, sunt supuse atacurilor.

Lect. Dr. Ierom. Vasile Bârzu: Sunt supuse atacurilor, intemperiilor spirituale și sociale. Aceste patru virtuți cardinale sunt prezente în om, în general, așa cum le-a creat Dumnezeu. Aşadar, Biserica ar fi matricea spirituală pentru întreaga umanitate, nu numai pentru creștini. E o înțelepciune preluată din filosofie, întrucât creștinismul asta a făcut, a transfigurat elenismul, l-a încreștinat. A preluat elemente și le-a dat perspectiva integrală a comuniunii cu Dumnezeu. Şi stoicii vorbeau despre cele patru virtuţi.

Ce au spus turcii? „Românii sunt un popor pe care, dacă îi decapitezi, faci ce vrei din ei!”

Biserica, e la modul propriu, o matrice spirituală. Chestiunea aceasta este greu de înțeles pentru omul modern, dezrădăcinat, care nu are cultură. Ce se urmăreşte? Am auzit că s-a scos Istoria din școală, nici nu se mai cheamă aşa, s-au scos și multe alte obiecte. De ce? Din cauza postmodernilor europeni, care vor să facă proiecte precum experiența cu Rusia Sovietică, iar acum vor să facă la fel cu Europa. Sunt o mână de şmecheri cu bani, care hotărăsc ce vor, şi impun cu mână de fier, asupra popoarelor.

Produc dezrădăcinări forțate și deformări forțate ale omului, pentru a-l transforma pe om într-un individ, cetățean al Spartei total dedicat Statului, lipsit de orice legi, soldatul perfect, dedicat tot timpul unui grup de potentaţi, sluga perfectă, exact ca în statul Spartei. Un stat autocratic şi tiranic. Trebuia să se impună şi această matrice.

Toată mitologia veche și zeii vorbesc și înfăptuiesc într-un limbaj multiplu, iar muritorul de rând înțelege ce îl duce capul. Zeul, de multe ori, zice și zice bine, dar muritorul nu înțelege. Matricele acestea spirituale sunt făcute mult mai bine decât credem noi – și decât vrea omul modern și postmodern să le modifice după al lui interes! Fiindcă aici sunt interese. Turcii, când l-au omorât pe Brâncoveanu, s-au exprimat despre noi: „Românii sunt un popor pe care, dacă îi decapitezi, faci ce vrei din ei!”. Şi asta s-a întâmplat. Atuncea ne-au decapitat, şi după aia ne-au stăpânit. Iar chestiile astea, unii le ştiu foarte bine. Vedeţi, ni s-a scos şi Istoria din şcoală. Nu avem voie să le spunem.

View this post on Instagram

Mormântul celui mai mare rege al românilor: Stefan cel Mare. Detalii în linkul asociat profilului! #istorie #identitate #mostenire #cultura #MatriceaRomaneasca

A post shared by Matricea Romaneasca (@matricearomaneasca) on Sep 13, 2017 at 6:44am PDT

Matricea Românească: Măcar dacă s-ar face, să se facă bine istoria, nu trunchiată! Am publicat un material pe platforma noastră, cu părintele Vasile Oltean, directorul Primei Școli Românești din Șcheii Brașovului. Dumnealui ne spunea că despre diaconul Coresi, care e fondatorul limbii române literare, nu există decât câteva rânduri în manualul de clasa a XI-a, și acelea fulgurant.

Lect. Dr. Ierom. Vasile Bârzu: Da. Se introduce altceva, alte tipare culturale care să îl modifice, să îl adapteze pe tânăr ca cetățean al unei entități. Elvețianul e cetățean al cantonului cutare, se duce, dă turul planetei pentru afacerile lui, și se întoarce acasă, se îmbracă în pantalonii scurți, cântă „io-la-ri-uu”, ia armonica cu pălăria verde… El are identitatea lui, a locului, nu s-a considerat cetățean al Uniunii Europene .

Matricea Românească: În ultimul timp, tot mai des, sunt aduși în biserici specialiști care vorbesc pe diverse teme. Ce părere aveți despre Biserică privită ca spațiu de cultură?

Lect. Dr. Ierom. Vasile Bârzu: Da. Aici, vedeți… găsesc foarte îndreptățită această inițiativă. Societatea actuală modernă este foarte complexă, de aceea trebuie să chemi specialiști. O asemenea convorbire cu oamenii pricepuţi e ca o șezătoare, cum era pe timpuri, în timpul Postului. Aceea constituia, la acea vreme, etos-ul lor, și le crea cadrul spiritual în care ei se simțeau ca oameni în comuniune cu alți oameni.

Vidul spiritual dat de materie, de cultura asta consumeristă, materialistă, pragmatică, pe care o au oamenii postmoderni și societatea noastră trebuie umplut cu ceva, și eu consider ceva normal, să se dezvolte această direcție, să vorbească oamenii. Fiecare biserică ar trebui să aibă o sală de conferințe. În diasporă, în America, de exemplu, fiecare parohie veche și-a construit o sală de sport, unde fac și nunți, fac și petreceri la hram. Dacă plouă, acolo slujesc, nu în biserică. Sunt mult mai înstărite. Aici, a rămas cum a rămas. Oamenii, după Revoluţie, au început să facă garaje între blocuri, în loc să facă câte o biserică şi să creeze un centru. Repet: în timpul comunismului, ni s-a diminuat etos-ul creștin, a fost transformat poporul. Odinioară, matricea satului îi dădea românului modul de trai în ritmurile cosmice, ale naturii, ale anului, ale culturilor agricole. Mulţi din matricea asta au fost duşi într-o societate de pauperizare la oraș. Au trăit fenomenul de pauperizare – poate din punct de vedere material au dus-o bine, dar din punct de vedere spiritual, românul a fost dezbrăcat, dezgolit. Când să ne liniștim puțin în comunism, a venit Revoluția, care iar ne-a furat oamenii, iar ne-a dezmembrat, și găsesc foarte bună, această inițiativă, ca preoții să invite oameni intelectuali, cei care înțeleg lucrurile din specialitatea lor mult mai bine și să explice, să lămurească. Ca preot, nu poți să le știi pe toate.

View this post on Instagram

Suntem onoraţi că academicianul Ioan-Aurel Pop, poate cel mai de seamă istoric al României contemporane, citeşte revista Matricea Românească şi susţine demersul MR. Pre-comenzi Revista Matricea Românească nr. 1 la: contact@matricea.ro Livrare: din ianuarie 2018 #embleme #IoanAurelPop #istorie #identitate #cultura #Romania #proiectcultural #revista #MatriceaRomaneascanr1 #AsociatiaCulturalaMatriceaRomaneasca

A post shared by Matricea Romaneasca (@matricearomaneasca) on Dec 11, 2017 at 6:01am PST

Matricea Românească: E adevărat. În egală măsură, părinte, preoții – în virtutea funcției, a pregătirii lor și a înzestrării spirituale – sunt oameni de cultură.

Lect. Dr. Ierom. Vasile Bârzu: De acord. Cu  anumite limite!

Matricea Românească: Poate nu sunt recunoscuți ca atare. Dar o discuție cu un preot poate să-ți schimbe sensul vieții.

Lect. Dr. Ierom. Vasile Bârzu: Problema e să fie într-adevăr! Fiecare preot este pregătit în funcție de cât s-a străduit să-și continue educația și formarea sa spirituală, culturală şamd. Trebuie tatonat puțin cadrul, terenul, invitatul, materialul ce se dezbate. Ca să iasă ceva frumos, lămuritor, ziditor. Această interacțiune și discuție, dacă am intensifica-o, vă spun că s-ar obține rezultate enorme.

Am fost la bursă în Anglia. Nu-mi cerea să mă duc la toate orele, dar nu puteam să lipsesc de la ceaiul de dimineață și de la ceaiul de seară, unde trebuia să stai jumătate de oră – o oră, cu colegii tăi, să citiți ziarul împreună, să comentezi, să discuți, să socializezi. Astfel, se pregăteau oameni conștienți, treji, cu implicare socială, politică. Era altceva. Din păcate, la noi nu se face chestia asta. Fiecare se specializează și se deconectează de la viața socială, politică, economică, și n-o mai integrează în orizontul vieții lui personale. De aici, apare cetățeanul român, turmentat, care nu știe… Societatea e complexă. Trebuie, la un moment dat, să chemi un specialist, un om care înțelege mult mai bine.

Matricea Românească: Un gând pentru cititorii Matricei Românești? Un sfat?

Lect. Dr. Ierom. Vasile Bârzu: Să înțeleagă că există o matrice, că nu poți să exiști în afara ei. Cum postmodernitatea a produs filmul „Matrix”, omul, finalitatea lui este să capete o formă, să se dezvolte ca persoană. Mai presus de ființă este relația. Sfânta Treime este relație, trei persoane care au aceeași ființă. Ce potențează această relație este iubirea. Matricea îți asigură și stabilitatea, și evoluția. Te dezvolți ca personalitate, ca persoană în această matrice. Dacă ești ca fiul risipitor și ieși din matricea casei Tatălui, treci printr-o experiență dureroasă – iar cele mai dureroase sunt cele pe pielea proprie -, afli ce afli și te întorci în cele din urmă tot la Dumnezeu, care a creat Cerul și Pământul, și care este Matricea în care existăm. Să se adâncească această inițiativă, căci este foarte bună, și să vorbiți cât mai des despre matricea noastră spirituală!

Istoria este rescrisă, în fiecare zi, de către noi. Adeseori, ea vine la pachet cu victorii, alteori cu eșecuri, dar de cele mai multe ori aceasta devine o lecție despre omenie, cumsecădenie și talent. În momentele de mare restriște, din străfundurile poporului ies la lumină mici „licurici” culturali, care ne luminează calea, aducând ofrande în numele frumosului și binelui general. Una dintre figurile proeminente ale literaturii române din Basarabia, femeia care a mânuit cu talent slova pentru valorile naționale, prin superba poezie românească în care credea, a fost poeta Leonida Lari, pe numele său adevărat Liuba Tuchilatu.

Imaginea ei s-a reliefat în contextul mișcării naționale pentru identitate și independență a Basarabiei, alături de astfel de titani precum Grigore Vieru, Ion și Doina Aldea – Teodorovici sau Ion Vatamanu. Poeta a reușit chiar să ajungă la tribuna Parlamentului României, pentru două legislaturi consecutive (1996-2000; 2000-2004), de unde aidoma unei figuri mitologice, Leonida Lari vocifera în fața mulțimii dragostea de neam și de patrie, invocând valorile demult înghețate în pojghița ideologică:

Când, aspră, mă scutură seara

Din ziduri prin pomi întomnați,

Mă sprijin cu gândul de țara

Străbunilor mei luminați.

 

Şi merg înspre locuri retrase,

Cernând amintirile-n mers, –

Acolo un tei ascultase

Întâiul, stângaciul meu vers.

 

În vale, sub casa batrână,

Mânată de-un dor negrăit,

Copila, privind în fântână,

Adâncul din noi am privit.

 

Pe deal, către marginea zării,

Cu sufletu-n palme întins,

Odată, în arşița verii,

De dragoste tristă am plâns.

Din versurile poetei, ajunge până la noi o durere înfrântă, domolită, dar care dă naștere unor idealuri, unor aspirații speciale, întruchipate de tandrețea cu care rememorează plaiul natal, casa părintească și timpurile demult apuse.

Poeta Leonida Lari, un vlăstar curajos de poezie românească din Basarabia. Foto: YouTube

Amintirile, imaginile și sonoritatea vocii ei au dat un imbold tineretului dornic de cunoaștere a acelor vremuri tulburi. În egală măsură, poeta a cultivat în noi, urmașii ei, respectul față de familie, față de pâinea cea de toate zilele și față de eternitate:

Să nu arunci, copile,

Pâinica jos nicicând

Căci undeva, departe,

Plânge un copil flămând.

 

Şi cată-un colţ de pâine

Prin urne-nfrigurat,

Şi dacă n-o găseşte

Adoarme-nlăcrimat.

 

Şi-n somn ce i se-arată,

Tu să-ţi închipui, poţi?

Pământul ca o pâine

Ce-ajunge pentru toţi!

Deși a fost vizată în repetate rânduri de cenzura sistemului comunist, poeta a reușit să ne ofere în dar 24 de volume de poezie românească şi proză, în care a adunat toate trăirile și frământările unui popor. A debutat cu perseverență, în ciuda dificultăților întâlnite, cu placheta „Piața Diolei”, în îndepărtatul 1974. Chiar dacă a trăit în inima unei enclave sovietice, unde adevărul putea stârni o prigoană masivă, poeta a reușit să emane veritabilul prin fiecare por, punând punctul pe i cu o convingere și o tărie de caracter aparte. Acest lucru transpare și din anumite versuri prin care îndeamnă la comuniune, la unire prin frăție, la idealuri comune:

Când Basarabi se prăbușesc

Pentru pământ și limbă,

Când parlamentele tușesc

Pentru o lege strâmbă.

 

Atunci, te rog, cu mine-n chin

Să mergi spre Libertate –

Nu da, române în român,

Nu da, că-ți este frate!

 

Când tancuri se pornesc din Est

Să ne îndoaie screaua,

Când banii se pornesc din Vest,

Sunându-și tinicheaua.

Cu fiecare vers pe care l-a așternut, Leonida Lari a apropiat cultura și identitatea umană, a dezlegat pecetea unui trecut ferecat și a sădit în inimile copiilor speranța într-un viitor mai bun, în care doar adevărul și verticalitatea vor face diferența. Indubitabil, această misiune i-a fost insuflată și de către părinții pedagogi, dar și de spiritul fierbinte care i-a sălășluit trupul. Din păcate, ca orice altă stea care traversează cerul și se stinge la orizont, Leonida Lari a trecut mult prea devreme în neființă, răpusă de o boală nemiloasă, dar și de grija sa nemărginită pentru Basarabia, copilul răpit al României Mari.

Poză deschidere: portret Leonida Lari semnat de plasticianul Nicolae Guțu

Ne-am obișnuit cu verva Sărbătorilor de iarnă, cu pregătirea cadourilor și cu alte treburi de ordin lumesc. Dar câți dintre noi și-au îngrijit spiritul înainte de vestea minunatei Nașteri a lui Dumnezeu? Matricea Românească, proiect cultural naţional al firmei de avocatură Bulboacă și Asociații, a găzduit, vineri 15 decembrie, cateheza cu tema „Icoana Nașterii Domnului – o teologie a iubirii smerite”, susținută de preotul Marcel Stavără de la Biserica Icoanei, din Capitală.

Cateheza a menținut linia analizei iconografice a lucrărilor cu tematica Nașterii Domnului, dar a fost și o lecție aparte despre smerenie, virtute care se cuvine să fie înțeleasă de toți credincioșii, mai ales în perioada sfintelor Sărbători care ne bat la ușă. Accentele puse de Părintele Stavără, pe curățenia sufletului și pregătirea morală, sunt cu atât mai actuale cu cât Nașterea Domnului implică un punct din care se începe noul ciclu al anului bisericesc, dar și un final după care trebuie să medităm asupra faptelor noastre de peste an. „Ne mândrim dacă ne apropiem de starea naturală, umană a lui Dumnezeu”, notează Părintele, ceea ce presupune că avem obligația de curățire spirituală de toate zilele, nu doar în contextul marilor sărbători.

Părintele Marcel Stavără a adus atmosfera Crăciunului în mijlocul enoriaşilor, cu câteva zile înainte de Nașterea Domnului Iisus Hristos

Despre taina Nașterii lui Iisus, Părintele a vorbit cu o delicatețe aparte, amintindu-ne că El a venit în chip de copil, deoarece ține la noi nespus și pentru că astfel ne-a dat nouă o șansă spre mântuire. În același timp, „Dumnezeu ne-a cerut ajutorul în venirea sa pe Pământ”, alegând ființa cea mai slabă și neajutorată, copilul. Acest fapt ne dă speranța că, în orice moment de slăbiciune, Providența ne va fi alături, ghidându-ne pașii, aidoma unui părinte.

Sfântul Ioan Gură de Aur, unul dintre părinții creștinismului timpuriu

O problemă care atinge tot mai mult spiritualitatea în modernitate, și pe care a subliniat-o părintele Stavără în discursul său, este apariția a tot mai multe „surogate” ale sărbătorii de Crăciun, împrumutate din tendințele occidentale, fapt care poate distruge imaginea națională, firească a evenimentului creștin. Totodată, părintele Stavără ne-a făcut o incursiune în istoricul și etimologia sărbătorii de Crăciun, pornind de la studiile patristice și slova Marilor Teologi din vechime.

Patristică de Crăciun

Supozițiile pornesc de la data aleasă, și anume 25 decembrie, care a fost contestată, mai ales, de către creștinii de rit vechi. Totuși, în istoricul ecleziastic descoperim predica Sfântului Ioan Gură de Aur, cel care folosește trei dovezi de demonstrație a veritabilei Sărbători:

„Cea dintâi din aceste trei dovezi este repejunea (n.r. repeziciune) cu care această sărbătoare s-a făcut cunoscută pretutindeni şi a ajuns la aşa înălţime şi înflorire. Pe ceea ce Gamaliil a zis în privinţa propovăduirii Evangheliei: «De este lucrul acesta de la oameni se va risipi, iar de este de la Dumnezeu, nu veţi putea să-l risipiţi» (Fapte 5, 38-39), tocmai pe aceasta mă bizuiesc eu când vă vorbesc despre sărbătoarea de astăzi. Fiindcă Cuvântul lui Dumnezeu, Care S-a născut în această zi, este din Dumnezeu, de aceea această sărbătoare nu numai că nu a încetat, ci din an în an s-a făcut mai mare şi mai slăvită. […] Iar dacă cineva nu este lămurit de cele zise de mine, eu pot să aduc o a doua dovadă. Care? Ea se află în spusele Evangheliei: «în zilele acelea a ieşit poruncă de la Cezarul August să se înscrie toată lumea. Această înscriere s-a făcut întâi pe când Quirinius cârmuia Siria. Şi se duceau toţi să se înscrie, fiecare în cetatea sa». […] De aici se vede că El S-a născut în timpul celui dintâi recensământ. […] Dar va zice cineva: «Ce, a fost naşterea lui Hristos la porunca Cezarului?». Nu puţin, iubitule, ci foarte mult, şi acea poruncă era dintre lucrurile cele mai neapărate pentru săvârşirea scopurilor lui Dumnezeu. Cum aşa? Galileea este o provincie din Palestina, şi Nazaretul este o cetate din Galileea. Şi mai departe încă, şi Iudeea este o provincie din Palestina, numită aşa după locuitorii ei cei din seminţia lui Iuda, iar Betleemul era o cetate din Iudeea. Deci, toţi proorocii au propovăduit că Hristos va veni din Betleem, nu din Nazaret, căci este scris: «Şi tu Betleeme, deşi eşti mai mic între miile lui Iuda, din tine va ieşi stăpânitor peste Israel» (Miheia 5, 1)”

Și Fericitul Ieronim, la 25 decembrie în anul 401 d.Hr., predica la Betleem, spunând: „Noi am primit această sărbătoare de la Apostoli”, iar Sfântul Grigore de Nyssa (cca 335 d.Hr. – după 394 d.Hr.), fratele lui Vasile cel Mare, delimitează sărbătoarea Nașterii de Bobotează. Aşadar, încă de la începuturile creştinismului, Crăciunul şi Boboteaza au primit identitatea cuvenită, a subliniat părintele Marcel Stavără.

Etimologia numelui unei Sărbători străvechi

Etimologic, notează părintele Stavără, există mai multe supoziții legate de numele sărbătorii „Crăciun”. Unii o leagă de așa cuvinte precum: calatio (chemarea poporului roman de 1 ianuarie, de către preoţii păgâni, moment când se anunțau marile sărbători de peste an, n.r) sau creatio, adică creare, ceea ce este incorect, deoarece Domnul Iisus Hristos nu a fost creat, ci născut. Părintele Marcel Stavără optează pentru varianta de „Crai-Ciun”, explicată pe larg într-una dintre tezele de doctorat susținute la Facultatea de Teologie din Bucureşti, în 1987, de către părintele Nicolae Nicolescu Leordeni, „teză foarte lăudată de către părintele Branişte, şeful Comisiei”. Acest „Crai-Ciun” ar reprezenta alaiul de sărbători cuprinse între 6 decembrie (sărbătoarea Sfântului Nicolae) și 6 ianuarie (Sfântul Ioan Botezătorul, urmat de Bobotează – a doua zi).

Nașterea Domnului este o refortificare a legământului de mântuire dat omenirii

Vedem astfel parcursul logic al evoluției Sărbătorii de Crăciun de-a lungul veacurilor, dar și impactul ei asupra construcției întregului calendar al sărbătorilor de peste an. Avem un ciclu complet de evenimente creștine, început și sfârșit cu Nașterea Domnului Iisus Hristos, care unifică substanța credinței ortodoxe în jurul apariției firii divine.

Pe final de cateheză, am avut fericita ocazie de a asculta colinde minunate în interpretarea Coralei Harisma de la Biserica Icoanei

Important, conchide părintele Marcel Stavără de la Biserica Icoanei, este să sesizăm că sărbătoarea de Crăciun nu este o festivitate simplă, ci o refortificare a legământului de mântuire și smerenie, a înțelegerii între Cel de Sus și omenire. De aceea, se cuvine să lăsăm de o parte falsitatea și să facem loc unei curății spirituale de lungă durată.

Coborârea de pe Cruce (secolul XVI), icoană expusă la Muzeul Național de Artă al României, comandată de către Doamna Despina Milița după moartea timpurie a fiului său, Teodosie, este o paralelă unică între divinitate și om.

Filosoful geman Martin Heidegger afirma că „arta este o punere în operă a adevărului”, iar continuând această axiomă am ajunge să spunem că arta plastică este transpunerea fluentă a emoțiilor în culoare. Iată de ce, fiind deciși să aflăm cât de adevărată este această idee, am purces la o călătorie prin galeriile Muzeului Național de Artă al României. Fiind basarabeancă de origine, am fost impresionată de impozantul bastion al frumosului național. Purtând pecetea timpului pe fiecare element, Muzeul reușește să ajungă pe picior de egalitate cu alți reprezentanți europeni de tradiție.

Muzeul Național de Artă al României. Foto: trecator.ro

Structurat într-o manieră logică, Muzeul prezintă trei expoziții de artă plastică și iconografică aranjate cronologic (de la medieval spre modern), dar și geografic (traversând toată România, de la Moldova până în Transilvania). Și dacă modernismul m-a impresionat cu lucrări bogate în culori și expresivitate, inima mea a rămas în sălile Galeriei de Artă Veche Românească, unde se regăsesc, în mare parte, lucrări din aria iconografică și bisericească.

Am petrecut clipe în șir în fața icoanei Coborârea de pe Cruce, hipnotizată de energia pe care aceasta o emană și de misterul care stă în spatele ei. Am presupus că ar avea o taină, pentru că scena redată, personajele pecetluite pe icoană spun mai multe decât pare la prima vedere.

Tabloul iconografic, datat în perioada 1522 – 1523, o are  în centrul compoziției pe Maica Domnului cu Iisus Hristos în brațe, imediat după momentul când Acesta este coborât de pe cruce. În spatele figurii materne se regăsește imaginea apostolului Ioan, preaiubitul Său ucenic, pe care Iisus, în ultimele clipe, lasă grija mamei sale. “Iată fiul tău!”, i-a strigat de pe cruce Domnul Maicii Sale îndurerate, arătând spre Ioan, singurul din cei doisprezece care Îl urmase în tăcere până pe Golgota. La picioarele Domnului Iisus o avem pe Maria Magdalena, a cărei figură exprimă o smerenie deosebită. Toate figurile biblice au imprimate pe chipuri o durere aparte, trasă de penelul iconografului cu deosebită subtilitate. Trupul lui Iisus poartă nu doar însemnele durerii, ci și o paloare aparte, culoarea menținând registrul întregii lucrări. Gama cromatică aleasă de către artist transmite și ea un mesaj, în care se ascunde o tristețe și deznădejde deosebite.

Ceea ce apare, la prima vedere, într-o disonanță este figura altei mame redate pe această icoană, ținând în brațe un băiat încoronat, fapt care denotă apartenența la familia regală. Săpând în sursele istorice, am descoperit că acest element vine să sublinieze o paralelă unică între durerile materne. Pe de o parte, o avem pe Maica Domnului, iar pe de altă parte, o avem pe Doamna Despina Miliţa deplângând moartea fiului său Teodosie.

Această Doamnă, pe numele său de botez Elena, dar intrată în istorie ca Despina Miliţa este descendentă a familiei imperiale bizantine Cantacuzino, fiica lui Iovan Brancovič, din familia despoţilor sârbi, nepoata mitropolitului Maxim Brancovič şi soră vitregă cu Doamna Elena, soţia lui Petru Rareş.

Doamna Despina Milița. Foto: wikimedia.org

S-a căsătorit cu Neagoe Basarab, viitorul Domnitor al Țării Românești, rudă cu marii boieri Craioveşti, în 1504. Au avut împreună şase copii: Ion, Petre şi Anghelina, morţi înainte de vreme, Teodosie, Ruxandra şi Stana. „Viaţa împreună a acestor doi soţi, care s-au înţeles şi s-au iubit, a fost închinată Bisericii şi artei … au strâns, în timpul domniei lor, o întreagă comoară: Evanghelii de aur, căţui de argint, sfeşnice, cruci, inele, paftale, ceşti, toate podoabele ce se puteau culege sau face la noi sau aiurea”, nota autorul Constantin Gane.

Și pentru că destinul lor s-a împletit cu imaginea credinței vii, cele două capete regale au ctitorit împreună biserica Sf. Gheorghe, schitul Ostrov din Călimăneşti, au sprijinit zugrăvirea sau refacerea mănăstirilor Dealu şi Glavacioc, a bisericii Mare din Snagov şi a celei din Tismana, înzestrându-le cu frumoase şi costisitoare obiecte de cult. Cea mai importantă ctitorie a fost biserica Mănăstirii de la Curtea de Argeş, pentru construcţia căreia, spune tradiţia, Doamna a făcut un mare sacrificiu financiar: vânzarea bijuteriilor moştenite de la familia sa din Serbia.

De ce și cum a apărut imaginea Doamnei Milița și a fiului său pe o icoană votivă? Răspunsul se ascunde în chiar originea ei, aceasta fiind o comandă specială a Doamnei pentru biserica Mănăstirii de la Curtea de Argeș. Locul ei este chiar potrivit în această compoziție iconografică, mai ales că însuși Iorga, marele nostru istoric, o cataloga drept „unul dintre cele mai curate chipuri de doamne române. Foarte evlavioasă, iubind ca şi Neagoe clădirile, juvaierele, cărţile preţioase, bună soţie şi duioasă mamă, ea nu-şi dezminţea neamul înalt din care se cobora”.

Viața ei a fost însă, sortită unei mări de lacrimi și unei dureri imense. Rămasă văduvă în 1521, aceasta vede cum fiul ei Teodosie este încoronat la frageda vârstă de 16 ani. Pe fondul luptelor pentru putere existente în țară, Teodosie ajunge la Constantinopol, unde caută sprijin, dar moare la 1522. Profund îndurerată de pierderea fiului preaiubit, Doamna Despina Milița comandă această icoană, în colțul stâng al căreia este scris: „Despina făcu să se zugrăvească însăşi cernita sa fiinţă, purtând pe braţe copilul încoronat care nu mai era acuma printre cei vii”.

Inscripția mai conține și rugăciunea adresată Maicii Domnului: „Stăpână, primeşte sufletul robului tău Ion Teodosie Voevod şi adu-l la judecata ta, Doamna Despina.”

Sacralitatea acestei icoane și durerea care i-a dat naștere o fac parte importantă a patrimoniului nostru cultural, având menirea să ne aducă aminte de restriștea vremii și de condiția maternă, care dincolo de trecerea timpului este la fel actuală și de sensibilă.

Vă îndemn ca, atunci când veți trece prin Sala 2 a Galeriei de Artă Veche Românească, să vă opriți pașii pentru a privi cu evlavie imaginea celor două mame îndurerate și a rememora că doar Dumnezeu ne este călăuză și sprijin în clipe de tristețe.

În epoca re-facerilor şi a contra-facerilor, pentru a nu folosi termeni englezeşti, a relua / continua Moromeţii pare o idee logică atât din perspectivă patriotico-estetică, precum şi dintr-una mercantilo-pragmatică. Însă pariul cinematografic al lui Stere Gulea şi Horaţiu Mălăele ar putea fi unul cu două tăişuri.

Orice popor are filmele sale-cult. Or, Moromeţii tocmai asta este pentru poporul român: un film-cult, un film de artă în adevăratul sens al cuvântului. Mai mult decât alte producţii cinematografice de dinainte de 1989, contaminate de morbul ideologiei comuniste, cu stigmatul aferent, Moromeţii a rămas un film “neîntinat”, un «clasic» pentru că, aşa cum îmi mărturisea odată Victor Rebengiuc, a fost un film onest – atât faţă de cartea lui Marin Preda, cât şi faţă de sufletul românesc.

Moromeţii a “prins” la români pentru că sufletul românesc e, în chintesenţa lui, un suflet ţărănesc. Sub hainele noastre moderne şi sulimenelile noastre forţat occidentale, dincolo de cartierele rezidenţiale în care, retrăgându-ne, ne epatăm “civilizarea”, rămânem un popor de ciobani, şi prin apucături, dar şi prin dorurile care ne macină.

Ajunge să vă plimbaţi la ceas de seară printr-un cartier al Bucureştiului pentru a vedea “ţăranii” ieşiţi din «cutiile de chibrituri», combătând pe teme de cancan, politică sau fotbal, şi strigând (inconştient), prin toţi porii, după libertate. Aceşti “orăşeni” sunt urmaşii ţăranilor strămutaţi de Ceauşescu – precum salcâmul despre care îmi vorbea maestrul Rebengiuc – într-un mediu impropriu lor.

Moromeţii, partea a II-a: nişte ţărani

Deşi a uitat că e ţăran, ba chiar s-a obişnuit şi profită de avantajele noii sale condiţii, orăşeanul mediu din oraşul ciobanului Bucur (ca şi omologii săi din toată România) vrea în realitate un singur lucru: să stea la poartă alături de “consăteni” şi să dezbată mersul lumii – cu bârfa de rigoare – într-o Poiană a lui Iocan extinsă la nivel cosmic. Nu mă credeţi? Explicaţi-mi, atunci, de ce mai orice orăşean român sărit de 50 de ani (re)devine mic agricultor – fermier – gospodar pe pământul “de la ţară”. Nostalgia vinde, şi vinde bine.

„Moromeţii”, un film care a marcat mentalul colectiv românesc. În imagine, scenă de pe platoul originalului

Moromeţii 2, programat să intre în cinematografe în noiembrie 2018 (mizând deci pe valul delirico-patriotic care e sigur că va cuprinde România în apropierea Centenarului), are două opţiuni: să fie un film de geniu, precum precursorul său, sau să rateze dureros. Ceea ce – şi îmi doresc din tot sufletul să nu se întâmple asta – e în grafic să se întâmple.

Motivele sunt previzibile şi numeroase. Pentru început, filmul aceluiaşi Stere Gulea nu va conta pe Victor Rebengiuc, cel care va rămâne pe veci Ilie Moromete. Sigur, spun unii, şi surogatul Horaţiu Mălăele are geniu. Desigur, le vom răspunde: Mălăele are geniu, însă cu precădere geniu comic. Or Ilie Moromete, deşi are un umor teribil, numai bufon nu e! El râde de deşertăciunea lumii fără a schiţa un zâmbet, iar când zâmbetul apare, e unul cât se poate de amar. Chiar dacă va reuşi rolul carierei (iar Moromete asta este, eminamente), Mălăele va fi, involuntar, asociat în mintea spectatorului cu avatarurile sale comice. Cine va râde la urmă?

În al doilea rând, rămâne de văzut în ce măsură Stere Gulea (74 de ani) mai are bagheta magică de acum trei decenii, şi cât de mult scenariul va prelua din “Viaţa ca o pradă”, cealaltă operă a lui Preda, legată ombilical de „Moromeţii”. E limpede că filmul nu va reuşi, dacă nu va cuceri prin dialoguri bine scrise, prin replici memorabile, interpretate cu simţ actoricesc, dar şi cu simţire românească.

Misiune imposibilă… Horaţiu Mălăele în „Moromeţii 2”

Pe de altă parte, succesul lui Moromeţii 2 depinde de raţiunea sa de a fi. E acesta un oportunism cinematografic, dornic să capitalizeze de pe urma freneziei ce va cuprinde societatea românească în 2018, să captiveze psihicul colectiv golit de repere genuine, care se adapă la fântâna simbolurilor? E Moromeţii 2 un soi de ie cinematografică, pe care o scoatem de la naftalină după 30 de ani pentru că “dă bine”, pentru că e o “hipstereală” cu iz de cultură ca multe altele (îmi vine în minte filmul dedicat geto-dacilor) într-o societate românească mega image-izată? Sau e Moromeţii 2 un film căruia i-a venit clipa, şi care îşi va onora predecesorul, printr-o realizare solidă?

Dar întrebarea fundamentală în ce priveşte Moromeţii 2 e dacă filmul va fi copilul timpului său şi va răspunde publicului timpului său, un public superficial, cu o cultură dacă nu inexistentă, subţire, un public plictisit, fără mari aspiraţii, în afară de iUmor şi de iPhone. Moromeţii 2 va eşua lamentabil dacă va face comedie – sau prea multă comedie suburbană – din realităţile satului românesc. Or, a-l vedea pe Bobonete din Las Fierbinţi pe platourile de filmare ale peliculei e deja un mare, mare motiv de îngrijorare. Printre atâţia băieţi amuzanţi, tare singur trebuie că se simte filosoful practic Ilie Moromete!

Moromeţii 2 merge pe o linie subţire, iar provocările sale sunt multe. Mi-e greu, mi-e tare greu să cred că efectul pe care îl va produce va fi la fel de durabil precum impactul fabulos avut de Moromeţii cel original. Tot ce mă rog este ca, presaţi de imperativele lui 2017, Gulea, Mălăele & Co. să nu facă din tribulaţiile ţărănimii române din anii ‘40 o comedie ieftină, ori o dramă boantă.

Moromete şi ai lui, cu profunzimile, cu luminile şi cu umbrele sufletului românesc pe care le reprezintă, merită mult mai mult.

Motor… acţiune… Moromeţii 2!

Foto: Facebook Moromeţii 2 / Vlad Cioplea