Stalinismul găsește în oponenții săi adversari nu doar fizici, ci și ideologici; personaje care pot influența alți indivizi către a denigra noua doctrină erau considerați împotriva sistemului. Iar sistemul fiind legitimat printr-o „revoluție proletară” deveneau indirect dușmani ai poporului și viselor sale.
Categoria celor neagreați de regim devine una dinamică, înglobând deopotrivă intelectuali și țărani fără „școală”, bărbați și femei, oameni politici și reprezentanți ai spațiului eclezial etc., temelia societății clădită în democrație. „Partidele comuniste urmăreau distrugerea definitivă a adversarilor sau a concurenților politici, ideologici, spirituali, reali sau potențiali. Doctrina cerea condamnarea la moarte, execuție și încarcerarea pe termen îndelungat, până la exilul spre Vest, ce slăbea forțele de rezistență împotriva comunismului”[1], astfel încât elemente ce ar putea coagula în jurul lor orice manifestare de rezistență să fie fără de putere.
Cea mai importantă alterare a drepturilor privea libertatea de gândire și exprimare a omului, care era obligat să intervină în propria conștiință, pentru a curăța tot ceea ce partidul nu agrea și nu credea de folos. Această ingerință distrugea ființa umană și trăsăturile ei, anulându-i puterea de a cugeta, calitatea de a fi rațională, de a fi persoană; „cugetarea” nu se afla printre criteriile specifice tiparului „omului muncii” pe care partidul îl reprezenta, ci proletariatul răspunde la stimulii generați de către cei superiori pe calea ierarhică în întreprinderea unde sunt repartizați. Cugetarea autentică (filosofică) este o manifestare a elitelor, a intelectualității.; „cugetarea nu se potrivește deloc cu uniformitatea și constrângerea. Atunci când în filozofie, în știință, în literatură, în critica de artă, toată lumea repetă (deja; n.n.) aceleași fraze învățate pe dinafară, gândirea și-a dat ultima suflare. (…) Educația intelectuală care formează pe omul societății de mâine, trebuie să fie liberă, variată, plină de viață, bogată în frământări spirituale. Chiar și ideile politice, oricare ar fi ele, prind rădăcini mult mai puternice, când ele nu sunt împinse prin violență, ci sunt propagate într-o atmosferă de libertate intelectuală.”[2]
Cazul românesc (în ceea ce privește comunismul autohton) este unul special în blocul socialist: atât privind dinamica interioară a partidului, relația dintre acesta și cetățenii statului, cât mai ales represiunea instituită împotriva celor ce sunt desemnați ca și dușmani ai regimului (apogeul terorii îl constituie „experimentul Pitești”).
Partidul Comunist Român se conturează în perioada interbelică ca o formațiune politică aflată la periferia „scenei” , în contextul identificării cu pericolul reprezentat de Uniunea Sovietică și schimbările majore din interiorul ei, dar și cu agresivitatea doctrinei socialiste ce propunea o revoluție proletară. Monarhia se raportează la organizație ca la un element ostil „siguranței generale” și o sancționează prin scoaterea în afara legii la 11 aprilie 1924, obligându-i pe membrii săi să asume specificul clandestinității.
Ca aspect comun al acestora devine perioada petrecută în închisorile Siguranței, acolo unde se coagulează un grup unit ce manifestă un mod de rezistență, deși în interiorul întregului organism apar mai multe facțiuni doritoare de monopol. Numărul celor ce simpatizau cu socialismul era foarte scăzut, în genere personaje oportuniste, care conturau o imagine a unei organizații caracterizată de slăbiciune. Această „slăbiciune a Partidului Comunist Român în perioada interbelică a avut două cauze legate între ele: incapacitatea comuniștilor de a se integra societății româneștii, nici măcar în rândul clasei muncitoare, a cărei avangardă se credea; (…) amestecul continuu al cadrelor Internaționalei Comuniste în afacerile interne ale partidului.”[3]
Facțiunile constituite vor crea diferite presiuni asupra întregii organizații, existând o continuă luptă pentru supremație, conducere și acces la resurse, deși vectorul central rămâne subordonarea față de direcția și deciziile poruncite de Moscova. Astfel, amintim în 1944 un important grup de militanți ce se afla în închisori coordonat de Gheorghe Gheorghiu-Dej ce strânsese în jurul său pe Theohari Georgescu, Iosif Chișinevschi, Gh. Apostol, Miron Constantinescu, Nicolae Ceaușescu, etc. ; un alt grup se afla la Moscova sub influența Anei Pauker, ce avea în componența sa și pe Vasile Luca, Constantin Doncea, Walter Roman, precum și o altă facțiune ce trăia în clandestinitate: Ștefan Foriș, Lucrețiu Pătrășanu, Emil Bodnăraș, Iosif Rangheț.
După lovitura de stat din 23 august 1944, grupul Dej preia conducerea și propune în 1945 instalarea guvernului Petru Groza, ce va continua politica U.R.S.S.-ului atât în acordul de pace de la Paris, cât și mai apoi prin forțarea abdicării Regelui Mihai I, la sfârșitul anului 1947.
Din 1948 până în 1989 Partidul Comunist a instituit în România un regim totalitar ce încerca o reconfigurare a societății, inventarea unui cetățean nou după tiparul socialist într-un stat supus Moscovei, nu doar ideologic, ci și politic și economic.
Folosind presiunea tancurilor sovietice, comuniștii români au pus în aplicare modelul rusesc, devenind în blocul Est european partidul cu cel mai înalt grad de obediență față de „centru” (ceea ce explică și represiunea mai accentuată față de oponenții regimului în comparație cu alte state, în contextul în care un partid fără legitimarea cetățenilor avea nevoie de propria justificare folosind progresiv forța); în februarie 1948 România (Republică Populară) este așezată, pe baza unui tratat, în blocul sovietic -din punct de vedere militar.
Pentru întărirea regimului instaurat se desființează principalele partide de opoziție, consolidând astfel partidul de masă ce cunoaște un aflux de membri muncitori, prizonieri din unitățile militare românești capturate de Uniunea Sovietică (ex. Tudor Vladimirescu), din unificarea cu Partidul Social Democrat, țărani, și profesori din sistemul reformat de învățământ.
Cei care erau considerați ca fiind „periculoși” erau judecați și trimiși în închisori, în conformitate cu legislația vremii, clădită pe noua Constituție din 1948, formulată după tiparul celei sovietice din 1936.
Construirea utopiei comuniste se lovea de rezistența elitelor românești (politice, culturale, științifice, teologice, etc.), care se formaseră pe temelia democratică a unei egalități în judecată (conform drepturilor și libertăților cetățenești) și nu a obligativității remodelării întregii clase prin „nivelarea” diferențelor personale. Astfel, „ raporturile elitei comuniste cu societatea priveau subordonarea completă a societății. Dictatura proletariatului a fost un regim dirijat exclusiv- fără niciun mecanism de control din partea societății- de o infimă minoritate (…) Scopul final era de a crea o altă societate românească. O primă etapă trebuia să fie distrugerea vechii societăți, prioritară structurilor de raliere ale intereselor ei. A doua etapă: substituirea lor cu instituții și forme de coagulare ale ansamblului social specifice, subordonate unei voințe politice unice.”[4]
Modelul de comunism implementat în spațiul românesc este cel rusesc, care se abate ,așa cum aminteam anterior, de la privirea originară asupra egalității prin socialism, suferind mutații în conformitate cu realitatea politică, socială și economică cu care viitorul U.R.S.S. se confrunta. Există o „diferența între analiza pe care o face Marx trecerii de la capitalism la comunism și cea pe care o face Lenin. Pentru Marx dictatura proletariatului înseamnă o dictatură a majorității societății împotriva unei minorități. La Lenin, dictatura proletariatului este dictatura unei minorități.”[5] De aceea soluția găsită urmărea inventarea unui proletariat după un proces de industrializare forțat, astfel încât majoritatea populației ce trăia în mediul rural să fie transmutată în spațiul urban.
În cazul românesc, lumea rurală reprezenta 76,5% din totalul populației; în 1949 țăranii sunt încadrați în cinci categorii, o clasificare ce avea ca sistem de referință „pământul” deținut: țărani lipsiți de pământ, țărani săraci (posedând până la 3 ha), țăranii mijlocași (5-20 ha), chiaburii și rămășițe ale boierilor. Ultimele două categorii au suferit un grad ridicat de represiune, considerate a fi elemente antisistem. „ Cei mai mulți dintre țărani, mergând de la cei lipsiți de pământ până la cei care își lucrau pământul folosindu-se doar de brațele de muncă ale familiei, au fost organizați în gospodării de stat sau în gospodării colective. Acest proces s-a făcut prin măsuri de coerciție la scară largă. Rezistența față de colectivizare, nepredarea <<cotelor>>, întârzierile în plata impozitelor sau în efectuarea muncilor agricole au avut drept rezultat aruncarea în închisoare a circa 80.000 de țărani, 3.000 dintre aceștia fiind judecați public. Colectivizarea a fost încheiată în 1962.”[6]
S-a hotărât transferul proprietății private către proprietatea comună, inventând un sistem de conversie a muncii în produse, ca și plată a prestației din colhozuri. Nu se rezolva problema românească în ceea ce privește o agricultură competitivă ci dimpotrivă- se adâncea.
Viața țăranului era zguduită de alinierea la noi directive și norme care îl extrăgeau din propria biologie, din propria rânduială; iar rânduială familiei și comunității rurale gravita în jurul Bisericii și valorilor ortodoxe.
Pentru a clătina impedimentul „țărănesc” ce era obstacol în modernizare, partidul a lovit în însuși izvorul principiilor de guvernare a vieții personale a fiecăruia- Biserica. Ea era instituția cea mai apropiată de individ, cu care acesta se identifica și la care apela în toate momentele importante ale vieții sale. „Biserica a fost ultimul obstacol major în calea impunerii modelului sovietic, dar în acest caz Partidul Comunist Român nu a urmat ad litteram soluția sovietică. Atât Biserica Ortodoxă Română, cât șii Biserica Greco-Catolică (sau Unită) din Transilvania avuseseră un rol esențial în prezervarea sentimentului coeziunii și identității naționale de-a lungul secolului XVIII și XIX, ambele beneficiind de fidelitatea a milioane de români. Dacă aceste biserici ar fi putut fi manipulate pentru a servi țelurilor regimului, nu avea rost să fie distruse.”[7] Dacă acapararea puterii se cuantifica în capacitatea de decizie și validitatea ei în fața cetățenilor, atunci încercarea de aservire a instituțiilor formatoare de opinie către partid devine o prioritate (în contextul în care distrugerea lor poate cauza o anumită stare de revoltă).
Doctrina comunistă se opunea concepției smerite a creștinismului prin care „întreaga bogăție i-a fost comunicată, transferată, transmisă lui Dumnezeu. Credința în Dumnezeu exprimă, așadar, slăbiciunea, sărăcia și starea de sclavie a omului. Căci dacă omul ar fi fost puternic, bogat și liber, n-ar mai fi avut nevoie de Dumnezeu și ar fi păstrat pentru sine darurile și însușirile cele mai de preț. Pornind de la aceste premise, Marx va trage următoarele concluzii: credința în Dumnezeu este cea care ține proletariatul într-o stare de mizerie și de înjosire. (…) Proletariatul victorios trebuie să se descotorosească de consolările fanteziste ale lumii de dincolo, fructificându-și izbânda aici, pe pământ.”[8] Pentru Marx religia nu se definea ca o legătura a omului cu Dumnezeu, prin iubire, ci se traducea în termeni economici, considerată a fi „opiu pentru popor” (conform „Critica filozofiei hegeliene a dreptului”, 1843), o justificare a unei relații de tip burghez. Acesta credea că odată schimbat regimul ideologic, actul de guvernare și direcția de conducere va modifica inclusiv conștiința omului; cu referire la religie presupune că va elimina considerentul religios din comportamentul uman.
Astfel se consemna în Manifestul Partidului Comunist : „este oare nevoie de o perspicacitate deosebită pentru a înțelege că, atunci când se schimbă condițiile de viață ale oamenilor, relațiile lor sociale, existența lor socială, se schimbă și reprezentările, concepțiile și noțiunile lor, într-un cuvânt și conștiința lor?”[9] Doar că pentru cei care aveau bine fundamentate principiile de viață, schimbarea de regim și implicit represiunea, nu au făcut decât să ascută propria lor conștiință și cugetare, generând revoltă și contestare.
Pentru a subjuga Biserica Ortodoxă statului, Partidul Comunist a reformulat statutul cultelor printr-un Decret nr.177/1948 din 3 septembrie[10] prin care impunea un mecanism de control coordonat de Ministerul Cultelor ce filtra informația transmisă credincioșilor, astfel încât să nu ajungă la ei mesaje ce să compromită imaginea regimului.
„Aplicarea legii a pus alegerea episcopilor sub controlul statului, a înțesat Sfântul Sinod cu membri ai Partidului Comunist și a impus Bisericii Ortodoxe- principala biserică, având aproape 10,5 milioane credincioși- un nou statut, centralizând administrarea sa sub autoritatea unui patriarh. Toate acestea au permis regimului să manipuleze mai ușor Biserica. În acest timp toate proprietățile și fondurile Bisericii au fost naționalizate, instituțiile sale de învățământ au fost preluate de stat sau închise, instruirea clerului fiind sever limitată, iar practicile religioase, precum celebrarea publică a Crăciunului și a Paștilor, fiind interzisă. Biserica Ortodoxă a făcut un compromis cu regimul, ceea ce i-a asigurat supraviețuirea în dauna autorității ei morale.”[11]
Compromisul oficial a fost răspunsul unor evidente presiuni concentrate asupra clerului și credincioșilor, știindu-se părerea majoritară a ierarhiei cu privire la doctrina socialistă și societatea utopică conturată după normele ei. Patriarhul Miron Cristea ridica această problemă încă din anii ̀30, criticând manifestările de simpatie față de orice influență izvorâtă de la Moscova; el concluziona: „apărarea noastră de pericolul comunist (…) trebuie să ne apropie pe toți, în interesul de a salva omenirea de această epidemie socială”[12].
Împotriva regimului s-au ridicat diferiți reprezentanți ai clerului, care au suferit mai apoi prigoană, închisoare și o parte chiar moarte. După 1948 se instituie „legal” reeducarea „omului vechi” și inventarea celui „nou”, care nu avea ca și caracteristici religiozitatea.
[1] Stephane COURTOIS, Crimele comunismului, trad. Maria Ivanescu, Editura Humanitas, Bucureşti, 1998, p.370.
[2] Al. CLAUDIAN, Socialismul şi formarea omului, „ Libertatea”, nr.130 din 18 ianuarie 1945 apud Victor FRUNZĂ, op.cit., pp. 216-217.
[3] Stelian TĂNASE, Elite şi societate. Guvernarea Gheorghiu-Dej 1948-1965, Editura Humanitas, Bucureşti, 2006, p.37.
[4] Ibidem, pp. 66-67.
[5] Ibidem, p.45.
[6] Dennis DELETANT, România sub regimul comunist, Editura Fundaţia Academia Civică, Bucureşti, 1997, p. 69.
[7] Ibidem, p.70.
[8] Nikolai BERDIAEV, Originile creştinismului rus, Editura Dacia, Bucureşti, 1994 apud.Vasile IGNA, Marx contra Isus. Repere ale confruntării dintre creştinism şi comunism, Editura Universal Dalsi, Bucureşti, 2003, p.174.
[9] Karl MARX, Friederich ENGELS, Manifestul Partidului Comunist, Editura Politică, 1962.
[10] Monitorul Oficial nr. 204 din 3 septembrie 1948
[11] Dennis DELETANT, op.cit., p. 71.
[12] Î.P.S.S. Miron CRISTEA, Pastorale. Predici, Cuvântări, Vol. V Tipografia Cărţilor Bisericeşti, Bucureşti, 1938, pp. 162-163 în Dr. Marin NEDELEA, Prim-miniştrii României Mari, Casa de Editură şi Presă „Viaţa Românească”, Bucureşti, 1991, p. 150.