statut

Îmi doresc atât de tare să îi fie bine fiicei mele! O vreau fericită! Da, știu că nu se poate să fie fericită în fiece zi! Însă nu pot să mă opresc să nu îmi doresc… Și ce aș mai vrea? Aș vrea să știe să depășească momentele dificile, nu-i așa? Să știe că vine lumina după orice moment înnegurat! Cum să fac?

Uite așa se frământă Ana-Maria. Și nu e puțin lucru, să știți!

Dorința cea mai mare a fiecărui părinte este să-și vadă copilul crescând fericit și împlinit.

În călătoria aceasta plină de provocări și învățăminte, este crucial să rămânem, deopotrivă, plini de empatie și plini de fermitate.

Cum traducem ,,fermitate”?

A fi ferm înseamnă a avea limite și a stabili așteptări clare pentru copilul tău, în timp ce rămâi un părinte grijuliu, plin de compasiune și responsabil. Această energie fermă, care este înconjurată de granițe bine definite, este un cadru esențial pentru creșterea unui copil încrezător și echilibrat.

În căutarea unei relații sănătoase cu copiii noștri, trebuie să înțelegem că nu avem nevoie de validarea sau aprobarea lor pentru a ne simți iubiți sau împliniți. Relația corectă, (așa cum o numește Dr. Gordon Neufeld în cartea ,,Ține-ți copiii aproape”), presupune ca părinții să fie lideri fermi și copiii să aibă încredere în sprijinul lor. Este important să ne concentrăm atenția pe dezvoltarea caracterului și să nu ne bazăm fericirea pe reacțiile sau comportamentul copiilor noștri.

Copiii- o binecuvântare!

Copiii nu sunt responsabili pentru fericirea noastră personală. Ei sunt o binecuvântare în viața noastră și ne oferă oportunitatea de a crește și de a ne dezvolta, la rându-ne, într-un mod cu adevărat profund. În calitate de părinți, este esențial să fim conștienți de propriile noastre emoții și să lucrăm la ele în timp ce ne îndeplinim rolul de părinți. Este bine să recunoaștem că este o muncă dificilă, dar este o parte fundamentală a experienței de a fi părinte.

Ce caută copiii, ce dăruiesc părinții

În relația de atașament părinte-copil, este datoria părintelui să fie furnizorul de siguranță, conexiune și iubire, în timp ce copilul este căutătorul acestor lucruri. Este crucial ca aceste roluri să nu fie inversate, deoarece acest lucru poate afecta negativ dezvoltarea copilului. Părinții trebuie să rămână în poziția de conducători și să ofere suport și îndrumare copiilor lor în mod constant.

Este bine și important, ca noi, părinții, să găsim un mod de a gestiona lucrurile cu încredere și hotărâre, stabilind direcția și ritmul pentru dezvoltarea copiilor. Este o responsabilitate uriașă, dar și o oportunitate minunată de a influența pozitiv viața unui copil și de a-i oferi instrumentele necesare pentru a deveni un adult independent și echilibrat emoțional.

Și până la urmă ce ne dorim pentru copiii noștri?

Este bine să ne amintim iar și iar: ne dorim ca fiii și fiicele noastre să devină adulți independenți, de succes și încrezători, iar acest lucru necesită să tolerăm momentele lor de formare și explorare. Desigur, asta nu înseamnă că singurul lucru pe care-l putem face este să stăm, să așteptăm și să sperăm că ne vom simți din nou conectați ideal într-o zi, cu copiii noștri. De fapt, dimpotrivă. Sunt mereu la îndemână instrumente, unelte și pași pe care îi putem folosi pentru a reduce conflictul, a gestiona momentele complicate și a crește conexiunea.

Pe măsură ce copiii noștri cresc, abordarea noastră trebuie să evolueze alături de ei.

Încă au nevoie de noi, doar că mereu o vor arăta diferit.

Dacă eşti ceea ce ai, când nu mai ai, cine eşti?

Ce avem? Cine suntem?

Aparent uşor de răspuns, atunci când ne identificăm cu ceea ce avem… cu ceea ce posedăm… cu ceea ce simţim. NU! Nu suntem nimic din ceea ce se sfarmă, din ceea ce se pierde. Spune-i asta unui om care şi-a creat un nume, o reputaţie, un statut în societate… spune-i, şi te va considera nebun, inadaptat social. Spune-i acelaşi lucru unui ţăran dintr-un sătuc uitat de lume şi te va înţelege. Da! El te va înţelege mai bine, fiindcă el trăieşte în deplină comuniune cu natura, fiindcă el ştie că este parte din esenţă şi că moartea nu este altceva decât reîntoarcerea Acasă.

Suntem lumină! Ce poate fi mai frumos decât să conştientizăm asta? De ce trebuie să bâjbâim atât de mult prin beznă ca să realizăm asta? Prinşi în propriile noastre capcane, încătuşaţi în convenţii sociale, ne dăm singuri foc la aripi, acele aripi care ar trebui să ne poarte sus, să ne înalţe la starea cea dintâi.

Culege o păpădie plină de rouă într-o dimineaţă caldă de toamnă şi priveşte-o: e un miracol!

Ascultă-ţi inima bătând. Da! Bate! Fără ca tu să fi conştientizat asta până acum. Celulele tale îşi fac treaba fără ca tu să realizezi. Corpul tău este un microunivers. Dacă ajungem la această concluzie, înseamnă că ne apropiem de răspunsul la întrebările cu care am început articolul.

Pune-te în faţa oglinzii. Ȋţi vei vedea reflexia, desigur. Dezbracă-te de haine. Uită-ţi statutul. Uită-ţi numele pentru câteva secunde. CINE EŞTI? Dacă realizezi că eşti o minune chiar şi în această ipostază, felicitări! Harul Duhului Sfânt lucrează.

Cine mai era bietul Iov după ce pierduse tot? Cine mai era când şedea pe un morman de gunoaie, iar câinii îi lingeau rănile? Tot ce posedase până atunci dispăruse. A înţeles însă că salvarea este în el însuşi, în credinţă, în nădejde şi în răbdare. A înţeles că pe Dumnezeu Ȋl descoperi gol fiind de tot ceea ce crezi că eşti.

Desigur, în concepţia multora, Iov s-a ratat. A pierdut toate bunurile materiale pe care le acumulase până atunci. Iov era judecat şi arătat cu degetul. Şi totuşi, el s-a împlinit

Desigur, în concepţia multora, Iov s-a ratat. A pierdut toate bunurile materiale pe care le acumulase până atunci. Iov era judecat şi arătat cu degetul. Iov era chiar condamnat pentru că, în ciuda faptului că pierduse tot, continua să Ȋi mulţumească lui Dumnezeu pentru asta. Iov înnebunise de-a binelea! Cum să mulţumeşti când îţi este LUAT, nu DAT? Nu mai venea nimeni să îl ajute, ci doar să îl judece şi să îi batjocorească credinţa. Durerea lui este atât de profund reflectată în capitolul 19 al Cărţii lui Iov, în care acesta spune: „Câtă vreme veţi întrista voi sufletul meu şi mă veţi zdrobi cu cuvântările voastre? Iată a zecea oară de când mă batjocoriţi. Nu vă este ruşine să vă purtaţi aşa?”

În esenţă, Iov era batjocorit pentru credinţa lui în Dumnezeu… Iov era nebunul statornic în credinţă, adică în singurul lucru real, concret. Restul era pierdut. Iov este opusul bogatului căruia i-a rodit ţarina, din Noul Testament. De fapt, acela este adevăratul nebun… acela căruia hambarele nu îi mai ajungeau şi care se gândea să le dărâme pentru a construi altele mai mari.

Sigur, se poate vorbi şi scrie mult şi bine despre împlinire şi ratare. Se poate spune şi că acestea sunt noţiuni relative şi că diferă de la o persoană la alta. Ȋn final însă, invariabil, vom ajunge cu toţii la concluzia că există doar o singură Cale şi un singur Adevăr. Şi atunci nu vom mai jongla cu noţiuni relative.

Foto deschidere: montaj după crossinthewilderness.blogspot.ca