Tag

Steinhardt

Din articol:
  • Luând mărturia evanghelistului Luca drept temelie, aflăm că pentru prima dată în Antiohia ucenicii s-au numit creștini.
  • De atunci poporul creștin a crescut, iradiind din bazinul Mediteranei pe întreg globul. Dar și diversitatea dogmelor și doctrinelor creștine a sporit.
  • Ce mai înseamnă să fi creștin astăzi? Cum putem ști că aparținem poporului creștin? Ne-ar putea ajuta să aflăm Nicolae Steinhardt, Lev Tolstoi, Thomas Paine și Nicholas T. Wright.
  • Și astăzi, ca și la Cincizecime, creștinul se cunoaște după limbile de foc ale Duhului Sfânt, ce se așază asupra sa: istoria începută în Antiohia acum două milenii continuă să fie scrisă.

 

Cui se adresează Iisus?

Nu știu alții cum sunt, ca să-l parafrazez pe (unicul) Ion Creangă, dar eu m-am întrebat mereu cum s-a întâmplat și când s-a întâmplat ca dintr-o sectă evreiască firavă să devenim creștini cu o conștiință a apartenenței la un mare și universal popor denumit cu același nume; chiar dacă acest popor nu are o identitate unică, dar reclamă o credință cu un izvor unic, Evanghelia (învățătura, predicile) lui Mesia Iisus.

Iisus, adică Ieșua, în aramaică și ebraică, ἸησοῦςIesous, în greacă, Iesus, în latină. Mesia, adică Mashiakh, în ebraică, Masih în arabă, Χριστός-Hristos în greacă, Christus în latină, adică Cel Uns (de Dumnezeu). Iisus, din spița lui David, Cel Uns, Cuvântul lui Dumnezeu, Învățătorul tuturor popoarelor, deci atât al evreilor, cât și al „neamurilor”.

 

Crestin2

 

Luca, un medic grec

Misiunea lui Iisus, așa cum se știe, nu a fost aceea de a deveni regele salvator al evreilor, care să-i poarte într-un război sfânt și câștigător de eliberare din robia romanilor și a conducătorilor proprii susținuți de Imperiu, ci de a instaura pe pământ un altfel de Împărăție, o Împărăție a lui Dumnezeu, care se construiește sinergic prin aportul fiecărui om care crede în învățătura lui Iisus (Evanghelie), are nădejde că aceasta se va împlini și își clădește viața de zi cu zi în dragoste față de Dumnezeu și de aproapele său.

Ca să aflăm concret cum anume am devenit creștini, un excelent ghid ne-ar fi evanghelistul Luca. Luca (în ebraică Luka sau Louka, în greacă ΛουκάςLoukás) era originar din Antiohia (de pe un teritoriu ce ar aparține astăzi Siriei), posibil grec, în orice caz un om educat în școli grecești, cu statură de intelectual și pregătire de medic.

Luca este autorul unei Evanghelii canonice, dar și al unei istorii care îi continuă Evanghelia, pe care canonul a reținut-o sub titlul de Faptele Apostolilor; împreună, cele două texte reprezintă cel mai bun reper, atât istoric, cât și teologic, pentru a înțelege cum și când anume am devenit creștini.

 

Cronologie: etapele cele mai importante

Luca etapizează istoria primilor ani ai creștinismului, a instaurării Împărăției lui Dumnezeu pe pământ, relatându-ne evenimente cum sunt:

(i) misiunea lui Iisus, Hristosul, Cel Uns, Cuvântul lui Dumnezeu, care și-a predicat Evanghelia timp de trei ani în mod special printre evrei, apoi a ajuns în Ierusalim unde preoții și cărturarii l-au condamnat la moarte, iar romanii au dus sentința la îndeplinire;

(ii) momentul îngropării, al Învierii, petrecerea a încă patruzeci de zile printre ucenicii, până la Înălțare;

(iii) Cincizecimea (botezul cu Sfântul Duh), ca eveniment central pentru debutul misiunii apostolice de răspândire universală a învățăturilor Evangheliei; misiune dominată de figura luminoasă a lui Iisus, Hristosul, Cel Înviat și Înălțat, întemeietorul Bisericii noi, creștine și cel ce edifică de atunci încoace Împărăția nouă a lui Dumnezeu pe pământ;

(iv) misiunea de diseminare a Evangheliei prin mai multe figuri de apostoli, dintre care se disting Petru, piatra pe care Iisus a indicat-o ca cea tare, pe care se va înălța Biserica creștină și Pavel, prigonitorul convertit și apostol al „neamurilor”.

Aflăm, astfel, de la Luca (Faptele Apostolilor, cap. XI) că în chiar Antiohia sa natală, unde Barnaba și Pavel au învățat poporul un an întreg, atât evrei, cât și ne-evrei, după exemplul lui Petru care a participat la botezul în Sfântul Duh a familiei păgânului roman Corneliu, noii prozeliți, ucenicii, s-au numit pentru prima dată creștini, adică următori lui Hristos.

 

Cum rezolvau disputele vechii creștini

Poporul creștin, în zorii în care credința în învățătura lui Iisus, Hristosul a început să se răspândească, s-a format în jurul bazinului mediteraneean, în comunitățile urbane (Antiohia, Corint, Efes, Alexandria, Roma etc.), răspândindu-se apoi destul de rapid, dat fiind nivelul de civilizație și infrastructura pe care Imperiul Roman o punea la dispoziție.

Știm atât de la Luca, cât și din Epistolele apostolului Pavel că de la început comunitățile creștine aveau dispute interne. În timp, aceste comunități au dezvoltat viziuni diferite asupra Evangheliei și au consolidat dogme sau norme diferite de interpretare; așadar nu ar trebui să fim mirați că nici astăzi poporul creștin nu a evoluat sub semnul sinergiei. Diferențele de dogmă sau/și de doctrină creează încă dispute, dar lasă și loc pentru dialog ecumenic.

 

Crestin1

 

Steinhardt: trei scriitori pe drumul către Golgota

Pe masa mea de lucru sunt la-ndemână patru autori, trei declarați creștini și un ateu: Nicolae Steinhardt , Lev Tolstoi, Nicholas Thomas Wright și Thomas Paine. Fiecare dintre ei are o anumită viziune asupra creștinismului și niciuna dintre acestea nu-l știrbește, ci-l îmbogățește.

Nicolae Steinhardt vorbește (într-una din predicile cuprinse în volumul Dăruind vei dobândi), modest, nu despre sine, ci despre colegii săi de generație și drumul lor în căutarea mesajului lui Hristos: Eugen Ionescu, Constantin Noica și Mircea Eliade. Fiecare dintre cei trei a străbătut o viață întreagă, mai mult sau mai puțin ezitant, drumul către Golgota, pentru ca în final, așa cum ne încredințează Steinhardt, fiecare dintre ei să se alăture poporului creștin.

 

Tolstoi: credincios, dar excomunicat

Cazul lui Lev Tolstoi este unul aparte. În anul 1901, pe ușile bisericilor din Rusia era afișat un anunț care-l privea: „În mod deschis și înaintea tuturor, el și-a renegat mama care l-a crescut și educat: Biserica Ortodoxă. Biserica nu-l mai recunoaște printre copiii ei.” A fost urmarea în principal a publicării romanului Învierea, dar și a încercărilor sale de a oferi un nou canon bisericii, prin publicarea unor lucrări ca Evanghelia, pe scurt.

Rescriind Evanghelia, Lev Tolstoi afirma: „…creștinismul nu numai că nu este un amestec de lucruri înalte și obișnuite, nu doar că nu este o superstiție, ci, dimpotrivă, este cea mai puternică, pură și completă învățătură metafizică și etică, deasupra căreia rațiunea omului, până în ziua de azi, încă nu s-a ridicat…”. Lev Tolstoi s-a stins din viață la Iasnaia Poliana fără a-și dori să se împace cu Biserica Ortodoxă Rusă, dar a sfârșit, cu toate acestea, ca un bun creștin, cel puțin în opinia mea.

 

Paine, între tragedie și sinucidere

Thomas Paine a fost, aparent cel puțin, creat din alt aluat: el s-a declarat raționalist și ateu și nu s-a ferit să atace fundamentele învățăturii creștine, în particular, dar și ale oricărei religii în general. În Epoca Rațiunii, Paine definește ca pur orgoliu omenesc recursul la credința creștină: „Oare sentimentele noastre ordinare nu sunt stimulate de altceva decât de tragedie și de sinucidere? Sau mândria încrâncenată a omului a devenit atât de intolerabilă, încât nu o mai poate măguli altceva decât un sacrificiu al Creatorului?

Cu toate atacurile sale împotriva creștinismului, chiar dacă a trecut în lumea de dincolo singur și uitat, Thomas Paine și-a afirmat credința în Dumnezeu și speranța într-o viață de apoi fericită; iar până să fi plecat în lumea de dincolo, a militat pentru abolirea sclaviei, ceea ce l-a distanțat de unii dintre părinții fondatori ai Statelor Unite.

 

N.T. Wright: biserica se construiește continuu

Nicholas T. Wright este teolog anglican, fost episcop de Durham, profesor la Universitatea din St. Andrews și mai recent cercetător la Oxford. Un creștin dedicat, Wright este de părere că Împărăția lui Dumnezeu, întemeiată prin Evanghelie și consfințită de sacrificiul lui Iisus Hristos, este prezentă acum printre noi și în continuă edificare, până la Parusie (Al Doilea Advent). Iar agentul catalizator omniprezent este Duhul Sfânt.

Cu sprijinul evanghelistului Luca ne-am edificat asupra momentului și modului în care am început să devenim un popor creștin universal, iradiind în lume din micile comunități creștine ca cea din Atiohia, Ierusalim, Philippi, Efes, Roma, Alexandria, Corint și așa mai departe. Am văzut mai apoi că ideea de popor creștin coexistă cu diversitatea comunităților creștine care și-au dezvoltat propriile dogme și doctrine.

 

Suntem creștini ori ba? Putem avea certitudini?

Mai mult decât atât, evocând anterior câteva nume de creștini declarați, nedeclarați sau mai puțin creștini, personalități care au lăsat urme în istorie și ne marchează prezentul, ori privind pur și simplu în noi înșine, trebuie să recunoaștem cât de dificil ne este să definim ce anume înseamnă a fi creștin. Sau cum am putea spune dacă cineva are mai mult sau mai puțin dreptul de a se numi creștin?

Ce certitudini avem, prin urmare? Cum bine spunea Nicolae Steinhardt, ne putem baza pe o multitudine de certitudini care ne încredințează că aparținem poporului creștin universal: (i) credința în Evanghelia lui Iisus Hristos și în mesajul său; (ii) nădejdea că Dumnezeu, prin Duhul Sfânt, veghează asupra noastră și nu așteaptă decât să ne ridicăm puțin ochii spre El și (iii) dragostea din noi, cu care punem propria cărămidă la temelia Împărăției lui Dumnezeu ce se edifică chiar acum, sub ochii noștri, pe pământ.

Și uite așa, istoria ce s-a născut în Antiohia acum două milenii, continuă în mod fericit și astăzi, nu trebuie decât să continuăm și noi să o scriem, după puterile noastre.

 

 

Discursul eroic al lui Bukovsky în fața tribunalului, în apărarea libertății și cei cinci ani ai săi de martiraj într-o abjectă închisoare psihiatrică vor rămâne în amintire mult timp după ce călăii săi vor fi putrezit în mormânt.” (Vladimir Nabokov, 1974)

 

Duminică, 27 octombrie 2019, după câțiva ani de suferință, Vladimir Bukovsky, unul dintre cei mai cunoscuți dizidenți ai regimului comunist sovietic, s-a stins într-un spital din Cambridge, în urma unui atac de cord. Expulzat în decembrie 1976 din URSS, Vladimir Bukovsky a fost schimbat de regimul sovietic, pe aeroportul din Zürich, cu Luis Alberto Corvalán Lepe, secretarul general al Partidului Comunist din Chile, a cărui viață stătea în cumpănă în mâinile dictaturii militare a lui Augusto Pinochet.

 

Vladimir Bukovsky, la Sighet

În Trei soluții – Testament Politic, textul cu care este prefațat Jurnalul Fericirii, dizidența politică a lui Vladimir Bukovsky este descrisă cu nețărmurită admirație ca un exemplu de verticalitate de Nicolae Steinhardt:

Bukovski povestește că atunci când a primit prima convocare la sediul KGB n-a putut închide un ochi toată noaptea. Firesc lucru, își va spune cititorul cărții sale de amintiri, cum nu se poate mai firesc; nesiguranța, frica, emoția. Dar Bukovski urmează: n-am putut dormi de nerăbdare. Abia așteptam să se facă ziuă, să fiu în fața lor, să le spun tot ce cred eu despre ei și să intru în ei ca un tanc…

Ei bine, acest dizident intransigent, critic neîmpăcat al autoritarismelor de orice fel, acuzatorul dictaturilor oriunde în lume, începând cu patria sa – Vladimir Bukovsky, a răspuns invitației de a fi prezent la Școala de Vară de la Memorialul Sighet în iulie 2012, spre bucuria regretatului Romulus Rusan, care îl descria ca fiind: ”…alături de Soljenițîn și Saharov, unul din cei trei mari contestatari anticomuniști din Uniunea Sovietică a anilor ’60-’70…”.

 

”Nu vom mai ști cine e comunist și cine nu e, ne vom confrunta cu răspândirea comunismului prin intermediul crimei organizate” (Vladimir Bukovsky)

 

Prelegerile lui Vladimir Bukovsky de la Sighet au fost cuprinse în volumul Bukovski la Sighet, editat de Fundația Academia Civică (fundație înființată în anul 1994, a cărei președinte este Ana Blandiana). Atunci, la Sighet, în România – să nu uităm, se întâmpla în urmă cu mai mult de 17 ani acest lucru – Bukovsky, obișnuit cum era să spună mereu adevărul, a lansat lumii un avertisment, a cărui realitate o trăim din plin astăzi:

Vestul, în realitate (și credeți-mă, am trăit în Vest 25 de ani), nu a luptat deloc în războiul rece. Numai o scurtă perioadă, după al doilea război mondial, și apoi în timpul președintelui Reagan, a existat o luptă din partea Vestului. În rest, au adoptat o politică a ’păcii’.
Tragedia este, deci, că nu am reușit să terminăm cu comunismul, ne lovim încă de aceiași oameni, atât în Rusia cât și în Polonia sau la Berlin.
De ce nu am reușit? În primul rând, pentru că nu ni s-a permis. Lumea nu era pregătită să termine (…) Pentru că nu a fost ucis la Moscova în 1991 dintr-o lovitură, ne vom confrunta cu el ani îndelungați în majoritatea țărilor. Nu vom mai ști cine e comunist și cine nu e, ne vom confrunta cu răspândirea comunismului prin intermediul crimei organizate (care este în realitate KGB-ul). Ce e mafia rusească decât KGB și GRU (spionajul militar)? Și toată această situație confuză s-a creat doar pentru că Vestul nu a avut curajul să recunoască faptul că a fost complicele sistemului sovietic (…)
În definitiv, era o decizie personală, a fiecăruia: să lupte împotriva sistemului sau să se supună. Și trebuie să spun, cu regret, că majoritatea oamenilor din majoritatea țărilor au ales să se supună
.”

 

Exmatriculat și din liceu, și din facultate

Vladimir Bukovsky s-a născut în 30 decembrie 1942 în orășelul Belebei din, la acea dată, Republica Sovietică Socialistă Autonomă Bașchir (astăzi Bașchiristan), acolo unde familia sa a fost evacuată în timpul celui de-al doilea război mondial. După război, familia s-a întors la Moscova, tatăl său, Constantin Bukovsky, fiind un ziarist cunoscut al regimului comunist.

În ultimul an de liceu, tânărul Vladimir a fost exmatriculat pentru că înființase și editase o revistă fără aprobarea autorităților. A fost nevoit să-și termine cursurile liceale urmând cursuri serale, pentru a putea urma o facultate. S-a înscris la cursurile facultății de biologie a Universității de stat din Moscova, în anul 1960, dar a fost exmatriculat și de acolo, pentru că, un an mai târziu, a publicat o critică dură la adresa organizației studenților comuniști din URSS, cu titlul Teze asupra colapsului Komsomolului.

În anul 1963, la 1 iunie, a fost arestat pentru ”agitație și propagandă” împotriva statului comunist, dar i s-a pus totodată la îndoială sănătatea mintală. La solicitarea tribunalului comunist a fost examinat de psihiatri, membri ai partidului comunist, desigur, și declarat bolnav mintal, cu un diagnostic sever: schizofrenie. A fost internat până în anul 1965 Spitalul Special de Psihiatrie din Leningrad (astăzi Sankt Petersburg).

 

Spitalul psihiatric, formă de detenție politică

Odată eliberat, s-a alăturat unui grup care, în 5 decembrie 1965, a organizat un protest în Piața Pușkin din Moscova, denunțând procesul înscenat împotriva scriitorilor Andrei Șiniavski și Yuli Daniel. Dar nu a apucat să mai participe la protest, ce trebuia să aibă loc de Ziua Constituției, pentru că a fost din nou arestat. Până în 1966 a fost din nou internat la diverse instituții de tratare a bolilor mintale.

Odată eliberat, în ianuarie 1967, Vladimir Bukovsky a participat din nou la un protest în Piața Pușkin, alături de Vadim Delaunay, Yevgheni Kușnev și Victor Haustov, pentru a denunța arestarea altor dizidenți: Vera Lașkova, Alexei Dobrovolski, Yuri Galanșcov și Alexander Ghinzburg. La proces, în 1 septembrie 1968, Bukovsky și-a susținut pledoaria, una dintre acele pledoarii care ulterior au circulat în samizdat și i-au trezit lui Vladimir Nabokov atâta admirație.

 

”În definitiv, era o decizie personală, a fiecăruia: să lupte împotriva sistemului sau să se supună” (Vladimir Bukovsky)

 

În anul 1971, Vladimir Bukovsky a reușit să transmită în Occident un material de 150 de pagini, în care erau documentate practicile sovieticilor de a folosi instituțiile de boli mintale pentru represiunea dizidenților politici. Materialul pe care l-a întocmit a fost furnizat presei occidentale, în martie 1971, de către un grup de francezi autointitulat Comitetul Internațional pentru Apărarea Drepturilor Omului.

Publicarea raportului său a făcut ca regimul sovietic să reacționeze cu furie. Pravda, oficiosul Partidului Comunist din Uniunea Sovietică, l-a denunțat în mai multe articole ca fiind un huligan rău intenționat, angrenat în activități anti-sovietice. Apoi, la 27 martie 1971 a fost arestat și purtat prin institute de boli mintale până la procesul din 1972, pledoaria sa finală fiind din nou preluată și circulată în samizdat.

 

”Comunismul nu este mort…”

În fine, în 1976 a fost expulzat din URSS și schimbat, așa cum aminteam anterior, cu secretarul general al Partidului Comunist din Chile. În martie 1977 Vladimir Bukovsky este primit la Casa Albă de președintele american Jimmy Carter. Se stabilește în Marea Britanie, la Cambridge și își reia studiile universitare în domeniul biologiei.

S-a reîntors la Moscova în anul 1991, în aprilie. În 5 decembrie 1991 Curtea Supremă i-a anulat condamnarea, iar președintele Boris Elțîn i-a redat formal cetățenia, deși aceasta nu i-a fost oficial ridicată niciodată. Speranța sa a fost aceea că rușii vor opta pentru o soluție de tip Nürnberg, pentru a denunța juridic comunismul și toate fărădelegile sale. Ar fi vrut ca Elțîn să ia o decizie în acest sens.

În cele din urmă, dezamăgit, în toate interviurile și scrierile sale – așa cum de altfel am văzut că a făcut-o și la Sighet – Vladimir Bukovsky a insistat asupra unui avertisment transmis atât contemporanilor săi, cât și ca un mesaj pentru posteritate, o profeție pentru vremuri tulburi:

Până când un tribunal asemeni celui de la Nürnberg nu se va pronunța asupra tuturor crimelor comise de comunism, comunismul nu este mort, iar războiul nu se va termina.”