Sfârșit de aprilie la Marea Baltică, sub un soare văratic: așezați pe cheiul canalului Sydhavnen, aproape de podul Langebro, privim la tinerii Copenhagăi care fac sărituri în apă și se bucură de căldura zilei. Este Vinerea Mare, mai sunt o zi și câteva ore până la Înviere și, în așteptarea momentului din următoarea  noapte, ne întrebăm cât de românească poate fi sărbătoarea trăită aici. Vrem să aflăm astăzi cât de străin sau de acasă te poți simți într-un colț al Europei care nu e nici departe de țară (doar trei ore cu avionul), dar care nu e chiar la o aruncătură de băț. Și de ce este nevoie ca să-ți faci, într-un mediu care la început îți este străin, un loc în care să te simți tu însuți.

Ne consultăm notițele și hărțile pentru că am decis să pornim către suburbiile din nordul orașului, spre cartierul Ordrup (municipalitatea Gentofte, cum se numește oficial suburbia), unde urma să căutăm strada Kollegievej care, la intersecția cu strada Ordruphøjvej, descoperă vederii frumoasa biserică catolică din cărămidă roșie Sfântul Andrei.

Biserica Sfântul Andrei din Ordrup, citiserăm noi, găzduiește în fiecare weekend comunitatea românilor din Copenhaga și nu numai; de multe ori și românii din foarte apropiatul oraș suedez Malmö vin aici duminica la biserică pentru a asista la slujbele Parohiei Ortodoxe a românilor din capitala daneză.

Ajunși în Copenhaga în Vinerea Mare nu era de conceput să petrecem noaptea Învierii departe de alți români și de biserică. Așadar am pornit-o către gară și de la peronul 10 am urcat în S-Tog (trenul de suprafață foarte popular printre localnici) pe linia C, către stația Klampenborg; după șapte stații am coborât la Charlottenlund și pornind-o la pas pe Jægersborg Allé, apoi în dreapta pe Lindergårdvej până la capăt, încă 100 de metri pe Ordruphøjvej și gata, iată-ne în fața bisericii Sfântul Andrei.

O seară splendidă, ceasul arăta ora locală șase și biserica era deschisă, dar nici țipenie nicăieri. Doar un anunț în limba română pe unul din geamurile casei parohiale: ”Slujbele au loc numai sâmbăta și duminica, vă rugăm nu apelați la gazdele noastre care nu cunosc limba română și nu vă pot ajuta în niciun fel. Sunați la numărul de telefon…”

Nu a durat foarte mult și, pentru că era programată slujba pentru Denia din Vinerea Mare undeva după ora șase și jumătate seara, au început să se adune românii din comunitate în curtea bisericii. Au venit preotul Octavian-Horațiu Mureșan, parohul, însoțit de preotul Andrei-Ovidiu Sofa (care slujește, dacă bine am înțeles, în Norvegia), ambii foarte tineri și din ce în ce mai mulți enoriași dornici să ajute pentru început la amenajarea spațiului liturgic conform ritualului ortodox.

Părintele Octavian-Horațiu Mureșan a fost foarte încântat să vadă că doi turiști s-au alăturat comunității și ne-a invitat din nou în mijlocul comunității la slujba de Înviere, la care urmau să fie prezenți episcopul Macarie al Europei de Nord, principesa Margareta, custodele coroanei României, principele Radu și ambasadorul României în Regatul Danemarcei, Alexandru-Mihai Grădinar.

Brioșă cu espresso la Plockepinn

Am rezervat ziua de sâmbătă unei escapade prin Malmö, care ne-a întâmpinat cu o ploaie abundentă, dar liniștită, ce oferea acestei bijuterii de oraș un aspect atât de limpede și de pitoresc cum numai luminile nordului, multiplicate de miriadele de picături ale apei cernute de nori, pot să ofere unei creații omenești.

Trebuie să mărturisesc că eu unul am fost întreaga zi dominat de nerăbdare, așa că am navigat prin ploiosul Malmö ca la-ntâmplare, înveșmântat într-o pelerină care-mi dădea aspectul bărcuțelor cu pânze pe care în copilărie le lansam pe șanțurile cu apă de ploaie de la marginea străzilor.

Am găsit un răgaz pentru mica mea plăcere vinovată, la cafeneaua Plockepinn, adică un espresso minunat însoțit de o brioșă de morcovi incredibilă, pentru care merită să bați tot drumul până în Suedia. Am constatat că ploaia nu strică planurile nimănui, nici în Suedia și nici în Danemarca, așa că nici noi nu ne-am dat bătuți ci ne-am conformat obiceiului locului.

La Malmö, în Piața Mare, lângă statuia lui Karl Gustav al X-lea, mai multe echipe de dans formate din tinere evoluau în ploaie pledând pentru mișcarea în aer liber, iar în Copenhaga alte tinere continuau săriturile în apă, în canalul Københans Havn, lângă Biblioteca Regală. Deodată am realizat că, deși era o vreme ploioasă, de fapt nu era deloc frig; adică nu un frig adevărat, care să ți se strecoare insidios în trup, ci mai degrabă o umezeală călduță și plină de viață.

Când a sosit seara, eram deja pe peronul gării, același peron 10 de la care S-Tog ne-a preluat și ne-a depus în Charlottenlund. Și pentru că așa lucrează întâmplarea, dintre toate locurile și vagoanele, ne-am așezat tocmai lângă o familie de români, pe care i-am recunoscut, nu dintru-nceput, după coșul de răchită împletită cu ștergar, și care probabil ne-au auzit vorbind românește dar și-au văzut cuminți de-ale lor, necrezând probabil că niște turiști ar putea avea aceeași țintă ca și ei. Aveam, totuși, să ne regăsim fulgurant mai târziu, la biserică.

Învierea românilor din Danemarca

Am străbătut rapid Jægersborg Allé, Lindergårdvej și Ordruphøjvej, printr-un cartier straniu de liniștit, în care toate semafoarele erau puse pe galben intermitent și pâlpâiau ca farurile ce duc vapoarele spre porturi cu ape liniștite. La mijlocul lui Lindergårdvej am constatat că suntem singuri pe stradă și, pentru o clipă, am crezut că românii din tren aveau de fapt o altă destinație decât biserica. Și ne gândeam: ce ne-o aștepta oare acolo? Va fi lume multă, sau mai degrabă puțină?

Obișnuiți cu forfota de la Sfântul Nicolae dintr-o Zi, de pe strada Academiei, acolo unde de ani de zile luăm lumină și ne adunăm atât de mulți că blocăm strada, nici la Copenhaga nu aveam de ce să ne rușinăm. Românii umpluseră biserica și curtea ei spațioasă, arboraseră tricolorul cu însemnele obștii ortodoxe a românilor și trebăluiau ca furnicile, ca să fie totul gata la timp.

În pridvor se ofereau candele aduse din țară, iar enoriașii își căutau locuri unde să scrie pomelnicele pe care le duceau părintelui Mureșan pentru a fi pomenite la sfânta liturghie din noaptea Învierii. Părintele episcop Macarie, atât de incredibil de tânăr, și-a făcut apariția în mijlocul comunității cu zâmbetul său tonic pentru a evalua stadiul pregătirilor și a oferi câte o vorbă bună tuturor. Undeva în partea dreaptă se pregătea un vas de botez, o cristelniță în care, spre dimineață, la sfârșitul slujbei, o tânără din Guatemala, stabilită în Copenhaga, pe numele său Anita (dacă bine am înțeles) avea să fie botezată creștin ortodoxă.

Mai apoi totul s-a scurs atemporal: lumina a apărut în mijlocul bisericii și cu toții am întins brațele către ea, Preasfințitul Macarie a împărțit cu răbdare și bucurie vestea Învierii, iar comunitatea i-a îmbrățișat firesc pe oaspeții veniți din țară, adică pe principesa Margareta și pe principele Radu.

Credit foto: Doxologia.ro

Nimeni acolo nu mai avea griji, ci doar nădejde. Oameni în vârstă sau copii s-au bucurat de prilejul reîntâlnirii și au cântat împreună tropare, condace și alte felurite imnuri, au ascultat în genunchi Evanghelia și nimeni nu era acolo decât din dragoste și cu bucurie, pentru că pe niciuna din fețe nu se putea citi altceva. Noaptea a trecut ca și cum nici nu ar fi fost, așa că, împărțind zâmbete și luându-ne rămas bun, am luat punguțele cu paști și am pornit-o către stația de tren din Charlottenlund.

O lumină care n-are voie să se stingă

Ajunși acolo exact cu patru minute înainte de sosirea trenului, am constat că un tânăr român ajunsese cu ceva timp înaintea noastră și își păzea cu grijă candela aprinsă să nu cumva să o stingă vreo adiere rebelă. Misiunea pe care și-o asumase era aceea de a duce acasă lumina și paștile, pentru că probabil acolo cineva îl aștepta cu vestea bună.

A coborât înaintea noastră, cred că în stația Nørreport, și cu palmele amândouă împreunate în jurul candelei a pornit-o pe peron, către ieșire, cu aceeași mare grijă să ajungă acasă cu ea aprinsă. La acea oră Copenhaga dădea semne, după forfota peroanelor, că este și un oraș al petrecerilor, în care somnul de weekend nu este deloc o opțiune majoritară.

În gară am intrat la 7-eleven și, pentru că totul era la ofertă – două la preț de una, ne-am încropit o masă demnă de o dimineață a Paștelui: frigărui de miel, cârnăciori în foietaj, brioșe în loc de cozonac și, desigur, vin, fără de care o masă de sărbătoare nu poate exista. Amândoi răsfoiam fotografiile, videoclipurile și comentam tot ce văzuserăm cu multă vervă, pentru că impresiile ne copleșeau și dădeau pe dinafară.

Preferații noștri erau tânărul ambasador Alexandru-Mihai Grădinar și soția sa, care pe întreaga perioadă în care au fost prezenți în biserică au fost permanent înconjurați cu dragoste de absolut toți românii prezenți acolo, tineri sau bătrâni. Impresionant. Dar peste toți, ca o aripă de înger, plutea imaginea tânărului cere ducea în palme, spre casă, candela aprinsă, spre bucuria celor care-l așteptau.

Acea lumină care pâlpâia plăpând în candela tânărului nostru, plăpând dar trainic, se strecurase fără tăgadă în sufletele noastre. Auzisem de luminile nordului și iată că le-am găsit în noaptea de Înviere petrecută în Copenhaga.

Matricea Românească a participat la prezentarea unor cărți – document de o valoare istorică incontestabilă și de o importanță majoră pentru reîntregirea tabloului nostru istoric: „ Foametea în Moldova sovietică (1946-1947) ”, semnată de către cercetătorul științific Anatol Țăranu și „ Rädda Barnen și Securitatea ”, semnată de către istoricul și diplomatul Vadim Guzun.

Omul este una dintre ființele cele mai adaptabile dificultăților. Nu se știe dacă acest fapt poate fi pus pe seama evoluției biologice, a rădăcinilor adânci în istorie sau, pur și simplu, se datorează unei rezistențe psihologice deosebite. Cu toate acestea, el, acest homo sapiens modern, rămâne a fi un soldat nedeclarat, dar înrolat în armata existenței proprii.

Cu toate acestea, câteva episoade sângeroase din istoria umanității au dat lovitura de grație popoarelor slabe, decimându-le populația cu o viteză fulminantă. Printre cele mai acute crize care au atins vertiginos fața omenirii se numără și foametea de la 1946 – 1947, cea care a „măturat”, vorba contemporanilor, podurile românilor din dreapta și din stânga Prutului, dar nu numai.

Despre acest subiect foarte sensibil, de astfel nerecunoscut nici până acum de unul dintre vectorii majori ai apariției acestui fenomen, fosta nomenclatură sovietică, dar și de urmașii săi, au fost duse discuții în cadrul unui eveniment de o deosebită importanță, organizat de către Facultatea de Litere a Universității din București cu sprijinul Cristinei Bogdan, prodecan al Facultății gazdă. A fost vorba despre prezentarea volumelor Foametea în Moldova sovietică (1946-1947), semnat de către cercetătorul științific cordonator al Academiei de Științe din Republica Moldova Anatol Țăranu, respectiv Rädda Barnen și Securitatea: Documente româno-suedeze, 1946-1949, semnat de către istoricul Vadim Guzun.

Evenimentul a fost găzduit de către Facultatea de Litere a Universității din București, și moderat de prodecanul Cristina Bogdan. Foto: Facultatea de Litere

Aceste două cărți-document, căci anume această catalogare este propice, reprezintă fațetele în reflexie simetrică a unei probleme de ordin istoric, care încă necesită elucidare completă, ținând cont de adevărurile istorice. Așa precum a menționat și Cristina Bogdan, evenimentul a avut scopul de a dezvălui realități despre situația populației afectate de foamete de pe ambele maluri ale Prutului, dar și despre curajul unei fundații de dincolo de Cortina de Fier, venite să ofere o mână de ajutor indispensabilă victimelor.

Importantă pentru înțelegerea noastră este reprezentarea nemijlocită a acestui fenomen de foamete colectivă, care nu doar a lovit în fizicul românilor, ci și a accelerat acel proces de dirijism social, numit sovietizare. În aceeași ordine de idei, această molimă, care de altfel s-a vrut a fi o metodă de înfierare a populației băștinașe, s-a dezvoltat în proporții și maniere diferite, deoarece Basarabia se afla atunci în componența nemijlocită a U.R.S.S., pe când România era situată doar pe poziția de republică – satelit.

Basarabia înfometată. Un studiu de Anatol Țăranu

Antiteza sângeroasă pe care românul a resimțit-o în acele vremuri era, așa cum a menționat Excelența sa Mihail Gribincea, Ambasadorul Republicii Moldova la București, că soarele, cu care poporul se însoțise de secole, a devenit în vara secetoasă a anului 1946 echivalentul morții, al suferinței. Idee reluată în discursul dumneai și de către filologul și profesorul de Istoria artei Ileana Stănculescu, ce a menționat: „Soarele pe care românii îl iubesc atât de mult a devenit pentru ei un inamic„.

Ce nu știau, dar posibil intuiau, oamenii acelor vremuri era faptul că acel gigantic mecanism, acea frustrantă și malefică mașinărie sovietică își arogase rolul decident în privința lor. Datele istorice completează și confirmă aceste spuse, deoarece în timp ce românii mureau răpuși de foamete, chipurile din cauza secetei, plătind un tribut al roadelor muncite, în haznalele de la Moscova putrezeau peste 1.000.000 tone de grâne.

Intervine aici întrebarea firească: oare nu am avut de a face cu un genocid? Cu riscul de a fi atacată de specialiștii în Drept, voi răspunde afirmativ, căci în ciuda lipsei unei componențe unitare din punct de vedere etnic, au fost uciși oameni aflați în aceeași clasă socială, egalată atunci de sovietici. În favoarea acestei afirmații ne vin datele de ordin fiscal, care de facto au și provocat marea criză alimentară a acelor ani.

Cercetătorul Anatol Țăranu expune, în noul său volum „Foametea în Moldova sovietică”, o compilație de acte de importanță istoriografică majoră. Foto: Facultatea de Litere

Anatol Țăranu a menționat în speță despre situația existentă în Basarabia acelor vremi: „Faptul majorării volumului colectărilor de cereale pentru anul 1945 este confirmat și de deficitul cronic de material de însămânțare în Republică. Conform situației de la începutul anului 1946, nivelul de asigurare cu semințe a colhozurilor era doar de 88%, iar al gospodăriilor individuale – de 71%. Deficitul de semințe era compensat prin împrumut de la stat. Pentru asigurarea semănatului din primăvara anului 1946 statul le-a împrumutat colhozurilor din Republică 4857 de tone de cereale, iar gospodăriilor țărănești individuale – 7200 de tone. E relevant dezechilibrul împrumuturilor acordate colhozurilor și gospodăriilor țărănești în condițiile în care nouă din zece hectare de pământ din raioanele din dreapta Nistrului erau lucrate de gospodării individuale”.

Tabel din volumul „Foametea în Moldova sovietică”, în care se reflectă bilanțul colectivizării forțate începând cu 1945

Desigur, nu infirmăm prezența unor condiții climaterice nefavorabile, dar acest fapt nu justifică rea voința guvernării comuniste, care încerca de fapt, în defavoarea propriului popor (situația nu era mai propice nici în alte enclave sovietice) să colecteze o cantitate impunătoare de bunuri agricole, care urma să fie exportată. Datele statistice demonstrează că, în timp ce o foamete crâncenă „mătura” viețile oamenilor, indiferent de vârstă, gen și activitate, puterea centrală de la Kremlin exporta circa 6.000.000 tone de grâne.

Extras din volumul cercetătorului Anatol Țăranu, „Foamea în Moldova sovietică (1946-1947), în care se regăsește bilanțul mortalității în urma foametei din anii 1946-1947

A nu se înțelege că acei călăi s-au rezumat doar la cereale. În același volum Foametea în Moldova sovietică (1946-1947), Anatol Țăranu scoate în vileag cifre înspăimântătoare, astfel: „În afară de cereale statul sovietic a stors din țăranii Moldovei în anul foametei 1946, 25.659 de mii de ouă, 419,9 tone de brânză, 12.792 tone de lapte, 8607 tone de fructe, 4477 de tone de legume, 10.082 tone de sfeclă de zahăr și alte produse agricole”.

Și pentru că o foamete dură tulbură mințile și lipsește de discernământ victimele, Basarabia a fost lovită în plin și de canibalism, o halucinantă dorință de a păstra vie flacăra vieții. Cercetătorul Anatol Țăranu menționează în volumul său câteva cifre, care în prezent ar părea rupte de realitate și oripilante: „Per ansamblu, în Republică, din ianuarie până la 15 februarie 1947, au fost înregistrate 39 de cazuri de canibalism, cu 40 de victime”.

Rädda Barnen și Securitatea, un volum despre filantropie și despre luptă

Dacă Anatol Țăranu ne-a prezentat un compendiu de documente de certă valoare istorică incontestabilă, care pe bună dreptate ar servi drept probă într-un potențial proces al umanității, în cazul istoricului Vadim Guzun și al volumului său Rädda Barnen și Securitatea avem în față unul dintre puținele episoade luminoase ale acelei dificile perioade, întruchipat în asistența umanitară acordată de asociația „Salvați copiii” din Suedia, direcționată către populația din regiunea Moldovei din dreapta Prutului, prin crearea cantinelor sociale, prin distribuția de alimente, de medicamente, dar și de haine persoanelor afectate.

Istoricul Vadim Guzun a efectuat cercetări chiar în arhivele suedeze, unde se păstrează mărturiile acțiunii umanitare efectuate de misiunea „Salvați Copiii”. Foto: Facultatea de Litere

Cu vaste incursiuni în arhivele suedeze, autorul demonstrează importantele reușite ale unei acțiuni de caritate care a salvat nenumărate vieți românești nu doar de efectele imediate provocat de foamete, ci și de cele ulterioare.

Însoțit și de o proiectare a filmului documentar realizat de misiunea suedeză, volumul lui Vadim Guzun dezvăluie munca acerbă și eforturile inedite pe care societatea „Salvați copiii” și le-a asumat prin sosirea în imediata apropiere a lagărului ideologic comunist.

Documentar realizat de către misiunea suedeză „Salvați copiii”, despre acțiunile de caritate întreprinse în zona Moldovei de pe malul drept al Prutului

Evenimentul de prezentare a acestor două cărți – document, care a fost găzduit în data de 21 februarie de biblioteca Facultății de Litere, cu sprijinul și efortul prodecanului Cristina Bogdan, era o necesitate de ordin moral, deoarece trecutul ne oferă cele mai veridice lecții despre cât de malefic poate fi omul pornit împotriva omului și cât de morbid poate să devină un regim politic cu aspirații pozitive. Aceste volume cu cifre pe post de mărturie sunt rezultatul unei munci de cercetare impresionante, fapt pentru care merită deplina admirație și necesită a fi introduse pe listele de cărți obligatorii spre lectură. Matricea Românească salută admirabilul efort pentru Adevăr, reflectat în cele două cărți.