Tag

tăblițele de la Tărtăria

La întrebarea: „Ce știm despre daci?”, răspunsul pe scurt ar fi: mult mai puține decât vehiculează în prezent ampla literatură  ce le este dedicată. Motivația este una obiectivă: puținele surse scrise contemporane privitoare la geto-daci și gradul de interpretabilitate al materialelor arheologice, ce stânjenește formularea unor teorii certe.

 

Gânditorul de la Hamangia: celebritate internațională

Dispunem, totuși, de unele certitudini? Iar dacă da, pe ce se întemeiază acestea?

Un prim fapt sigur este acela că actualul teritoriu al României a fost locuit din preistorie, așa cum au arătat-o descoperirile arheologice, care atestă existența unor civilizații din perioadele paleoliticului și neoliticului. Unele artefacte din această ultimă etapă istorică au dobândit o celebritate internațională, așa cum este cazul grupului antropomorf de la Hamangia (statueta „Gânditorului”).

 

Când au ajuns geto-dacii pe teritoriul României de azi

În schimb, este mult mai dificil de constatat dacă populația sau populațiile care au realizat aceste producții artistice au legătură cu geto-dacii sau constituie elemente distincte, premergătoare acestora. Teza aceasta este susținută de mai mulți cercetători, între care și reputatul arheolog Vasile Pârvan (1882-1927). El este autorul unora dintre cele mai ample cercetări cu privire la perioada preistorică și cea antică pe teritoriul României, sintetizate în lucrarea Getica.

Potrivit lui Pârvan, triburile geto-dacilor, ce constituiau ramura nordică a mult mai vastului grup etnic al tracilor, s-ar fi stabilit în spațiul mărginit de Dunăre la sud, de Carpații Păduroși la nord, de râul Tisa la vest și de Marea Neagră la est în perioada epocii bronzului, așadar la începutul mileniului al II-lea înaintea erei creștine.

 

Geți sau daci? Ce spune Herodot

Prima atestare istorică a geto-dacilor în acest spațiu datează însă abia din anul 514 î. Hr. și îi aparține istoricului grec Herodot din Halicarnas. El descrie, în cartea a IV-a a Istoriilor sale, campania regelui persan Darius I cel Mare împotriva sciților și a geților.

Herodot spune între altele că: „Înainte de a sosi la Istru, primul popor pe care îl supuse Darius au fost geții care se cred nemuritori … iar geții hotărându-se la o rezistență îndărătnică, fură supuși îndată, cu toate că sunt cei mai viteji și mai drepți dintre traci”.

 

Sursele scrise despre daci sunt exclusiv străine

Din acest moment începe perioada istorică a geto-dacilor, însă și ulterior există numeroase lacune, cauzate de sărăcia mențiunilor din sursele scrise ce s-au păstrat până astăzi. Iar acestea sunt exclusiv străine, deoarece strămoșii românilor nu au lăsat scrieri, sau cel puțin acestea nu s-au păstrat.

Există o notabilă excepție, anume cele trei tăblițe de la Tărtăria, care prezentă o scriere arhaică asemănătoare celei vechi mesopotamiene. Scrierea aceasta însă nu a fost descifrată, așa încât mesajul celor trei tăblițe continuă să rămână misterios. Sursa aceasta deci nu poate fi luată în considerare. Iar autorii străini i-au menționat pe geto-daci cel mai adesea prin prisma contactelor acestora cu populațiile din rândurile cărora proveneau – cel mai adesea grecii sau romanii.

 

Monumentul închinat tăblițelor de la Tărtăria (sursa: commons.wikimedia.com).

Monumentul închinat tăblițelor de la Tărtăria (sursa: commons.wikimedia.com)

 

Geții sunt menționați în numeroase izvoare grecești și latine

Grecii au intrat în legătură cu locuitorii autohtoni din Dobrogea începând cu secolul al VII-lea î. Hr., când începe întemeierea cetăților lor de pe malul apusean al Mării Negre (precum Histria, Tomis ori Callatis). Cu aceștia au întreținut legături comerciale, au plătit adesea tribut căpeteniilor cu ale căror teritorii se învecinau și le-au solicitat protecția și sprijinul. În consecință, mai multe inscripții din coloniile grecești oferă unele date privitoare la organizarea și cultura geților.

Romanii ajung mult mai târziu în legătură cu dacii, mai exact la jumătatea secolului al II-lea înaintea erei creștine. Atunci, expansiunea lor cuprinde Peninsula Balcanică și, ulterior, Câmpia Panonică. Însă primul autor care îi menționează este Iulius Caesar, în lucrarea sa De bello Gallico (așadar în a doua jumătate a secolului I î. Hr.).

 

Geți sau daci? Geto-daci sau daco-geți?

Din mențiunile surselor grecești și romane s-a născut o altă confuzie, privitoare la numele strămoșilor românilor: geți, daci, geto-daci sau daco-geți. Cea mai bună lămurire, chiar dacă parțială, la această dilemă, este prezentată de geograful grec Strabon, care a trăit la începutul secolului I d.Hr.

Strabon  arată în Geografia sa că:  „a existat o împărțire a teritoriului chiar din cele mai vechi timpuri, căci pe unii îi denumesc daci, iar pe alții geți. Geții sunt cei ce se întind spre Pont (Marea Neagră) și spre răsărit, iar dacii cei ce locuiesc în partea opusă, spre Germania și izvoarele Istrului (Dunărea)”.

Așadar, denumirile ce le-au fost date au stat sub semnul percepției culturale și istorice. Desigur, nu sunt excluse și unele deosebiri între diferitele triburi ale acestora. De altfel, ele nu s-au unificat decât în timpul domniei marelui rege Burebista (cca. 82-44 î. Hr.).

Potrivit opiniei curente a majorității istoricilor, denumirea corectă, respectând cronologia istorică, ar fi aceea de geto-daci.

 

Cât de numeroși erau geto-dacii

Un alt fapt sigur privitor la vechii locuitori ai pământului românesc este acela că, la momentul când sunt menționați de izvoarele istorice, aceștia populau deja de multă vreme și în număr mare teritoriile din stânga Dunării și Dobrogea. Aceasta reiese, de exemplu, din scrierile geografului Strabon și ale istoricului Arrian privitoare la expediția regelui macedonean Alexandru cel Mare la nord de Dunăre, din anul 335 î. Hr. Potrivit acestora, el a întâlnit aici un trib de geți ce dispunea de aproximativ 14.000 de soldați.

Un alt indiciu indirect despre numărul mare al celor care locuiesc aceste ținuturi: cuceritorul de mai târziu al Persiei a putut să traverseze Dunărea într-o singură noapte, folosindu-se de un pod alcătuit din bărcile localnicilor, iar soldații săi au traversat ulterior, la nord de Dunăre, lanuri întinse de grâu.

Aceste mărturii arată că geto-dacii reprezentau o populație numeroasă și sedentară, specializată în activitățile agricole. Ea va juca, în scurtă vreme, un rol important pe scena lumii antice.