Tag

tanar

“Am făcut ce am putut aici, în România. Cred că, dacă aș pleca, aș putea să evoluez mai mult de atât.”

Cel care rosteşte aceste cuvinte resemnate, dar definitorii pentru zeitgeist-ul şi angoasa tinerilor români contemporani, este Iulian Moldovan, 28 de ani, un artist în tehnica mozaicului din Târnăveni, venit în Capitală acum câţiva ani pentru a studia la Universitatea Naţională de Artă.

Pasiunea pentru mozaic i-o datorează chiar alma mater: “Venind în București la facultate, la Universitatea Națională de Artă, şi fiind la secția de Artă Murală, am descoperit tehnica mozaicului. Aveam teme la facultate pe tehnica respectivă și mi-a plăcut. Ulterior, am început documentarea, să văd ce înseamnă mai exact. Am căutat artiști, m-a atras și mai mult căutând, văzând diferite experimente și texturi, culori. Atunci am început să lucrez pe tehnica aceasta, mai mult pe partea laică, iar ulterior și pe partea religioasă”. Şi-a dat licenţa cu un mozaic religios, “Sfântul Ioan Botezătorul”, realizat pentru parohia din oraşul său natal.

Dacă, în străinătate, mozaicul este o tehnică recunoscută, pusă în valoare prin intermediul marilor lucrări publice – a se vedea Parc Güell din Barcelona, mult celebrata creaţie a lui Antonio Gaudi sau Giardino dei Tarocchii, orăşelul de mozaic imaginat de Niki de Saint Phalle în Toscana – în România nu se poate vorbi – încă – despre o şcoală românească a mozaicului. În această materie, reminiscenţele se datorează comunismului – şi Bisericii.

“Încerc să îmi popularizez arta, pentru că ea nu există foarte mult în spaţiul public”, explică Iulian Moldovan. “În perioada comunistă s-au mai realizat mozaicuri de dimensiuni foarte mari, cu tematici ale perioadei respective – fabrici, uzine, muncitori. Există câteva exemple prin Ploiești sau Constanța și în București, bineînțeles. Dar, la noi, este foarte puțin cunoscută această tehnică”, spune artistul.

Oamenii consideră mozaicul un mozaic de baie. Încerc să le arăt că este o artă

Practic, dincolo de exploatarea sa ideologică, tradiţia mozaicului românesc există doar în arta religioasă. “Este o tehnică cunoscută mai mult pe zona aceasta. Pe cea laică este foarte puțin cunoscută.”

Sfântul Nicolae

Sfântul Nicolae Foto: arhiva personală

Iar asta face misiunea artistului una extrem de complicată. Într-o Românie bulversată cultural de fantomele trecutului, artistul trebuie nu doar să creeze, trebuie să se şi explice – ceea ce îi demonetizează strădania.

“Chiar am ceva probleme în a explica clienților ce înseamnă, pentru că ei consideră mozaicul un mozaic de baie. Orice le-ai prezenta, primul lucru care le vine în minte este mozaicul de baie. Tocmai asta încerc, prin lucrările mele, să le arăt: că, de fapt, mozaicul este o artă, este ceva mai mult decât atât. Şi că merită să fie apreciată, având în vedere că este foarte multă muncă la realizarea unui mozaic.”

În Occident, mozaicul şi-a câştigat faima pentru că “este o tehnică extrem de impresionantă, iar cu cât este o lucrare de dimensiuni mai ample, cu atât este mai impactantă. Îți transmite o stare aparte pe care pictura nu o să poată niciodată să o transmită. Este adevărat că, în afară, există reprezentanți ai acestei tehnici foarte bine văzuți. De exemplu, arhitectul [Antonio] Gaudi, care a realizat, după cum se știe, în Barcelona, Parcul Güell sau Sagrada Familia. Gaudi a devenit deja mai mult decât un artist. Se folosește imaginea lui pentru a promova orașul Barcelona.”

Păun din Murano şi piatră naturală, 60 x 60 cm

Păun din Murano şi piatră naturală, 60 x 60 cm Foto: arhiva personală

Similar, în Italia, Saint Phalle a realizat mozaicuri de dimensiuni foarte mari, parcuri și clădiri supranaturale, care te transportă într-o lume a visului. Un alt exemplu notabil vine din SUA, unde Isaiah Zagar “a realizat un cartier întreg, ca un labirint – totul îmbrăcat cu mozaic: interior, exterior. A devenit deja un oraș turistic.” Este vorba despre Magic Gardens din Philadelphia, rodul a 14 ani de muncă susţinută, dar mai ales vizionară.

Încerc să ies în afară tocmai pentru că mozaicul este mai bine văzut acolo și, cu pași mici…

Diferenţa între Occident şi România, spune Moldovan, este reprezentată de climatul artistic şi de oportunităţile de expresie, favorizate de un mediu public, de o comunitate care înţelege să investească în viitorul său.

“Este foarte important să ai lucrări în spații publice, să fie cât mai vizibile. Am încercat un asemenea proiect în Târnăveni. S-au schimbat primarii, ce face unul nu vrea altul, devine o problemă politică. Am încercat să le propun un proiect pe termen lung, în care să facem din orașul Târnăveni un oraș turistic special structurat pe mozaic. Au fost, oarecum, receptivi la început. Apoi au spus: «Da, dar noi suntem primari patru ani, iar apoi plecăm. Trebuie să se vadă ceva concret acum, cât suntem noi». Și s-a amânat proiectul. Nu s-a mers mai departe.”

Proiectul tânărului artist ar fi necesitat un efort colectiv de 10 ani – tehnica mozaicului este notorie pentru cronofagia ei – dar promitea să schimbe complet faţa unui orăşel de 22.000 de suflete, şi să îl transforme într-o atracţie turistică – atât pentru români, cât şi pentru europeni.

“Finanțele, într-un orășel ca Târnăveni, nu există. Am început prin realizarea fațadei Casei de Cultură – una foarte mare – de unul singur. Am lucrat până acum patru luni, și n-am reușit să o termin.”

Lucrând la faţada Casei de Cultură din oraşul natal, Târnăveni

Lucrând la faţada Casei de Cultură din oraşul natal, Târnăveni

Lucru intens la Casa de Cultură

Dacă ar exista deschidere şi hotărâre din partea autorităţilor, iar bugetele pentru cultură ar fi decente, spune Moldovan, România ar putea derula proiecte care să angreneze resursa creativă atât autohtonă, cât şi internaţională. “Se pot face proiecte în care să inviți artiști din toată lumea – nu vor decât cazare, mâncare și distracție, probabil. Lucrează ca un schimb de experiență și vin cu mare plăcere. Trebuie doar să fii receptiv la chestiunea aceasta și să oferi niște beneficii… eventual, o diplomă la final. Artiştii nu cer foarte mult.”

Este foarte greu să faci o lucrare într-un spaţiu public din România, ca tânăr

Lipsa de oportunităţi pentru tinerele noastre talente revine în discuţie, ca un stigmat istoric şi un avertisment pentru cei care ne conduc destinele: “Este foarte greu să faci o lucrare într-un spațiu public, ca tânăr. Eu mă uit la mine și văd că este foarte greu să intri pe piață cu tehnica asta. Este foarte greu să ajung la primării să le propun un proiect. Mi-a fost foarte greu și în Târnăveni, care este un oraș mic și unde am avut acces prin profesorul cu care am făcut pregătire. În București, necunoscând pe nimeni, n-aș putea să ajung. Cel puțin, nu acum. Pe viitor, sper să pot ajung”.

Problema lui Iulian, ca a atâtor altor tineri din România, este că nu reprezintă un nume, sau o voce care să fie ascultată de către decidenţi. La urma urmei, fără oportunitate, abilitatea nu este nimic.

“Mi-aş dori să am acces la oamenii care iau hotărâri. Bineînțeles, să fac un proiect, să-l propun. Nu neapărat să mi se promită că e aprobat sau nu. Pur și simplu, să am acces să prezint un proiect, în primul rând. Poate e bun, poate nu. Dar măcar să am ocazia asta.”

Lucrarea de disertaţie la Universitatea Naţională de Arte

Lucrarea de disertaţie la Universitatea Naţională de Arte Foto: arhiva personală

Un exemplu concret îl reprezintă “Proiectul 1990”, derulat acum câţiva ani în Piaţa Presei din Bucureşti, în cadrul căruia au fost expuse sculpturi în spaţiul public. “Mi-ar fi plăcut să particip şi eu la proiect, în care să vin cu o sculptură placată cu mozaic. Este greu să ajungi până și în cercul acela. N-aș avea pretenții financiare, le-aș face pentru vizibilitate, pentru promovare…”, mărturiseşte tânărul român care calcă pe urmele lui Gaudi.

În acest sens, pentru a-şi perfecţiona tehnica, Iulian a început să colaboreze cu artişti străini, ceea ce i-a adus deja invitaţia de a realiza o lucrare în cadrul unui proiect internaţional găzduit de Germania. El a fost singurul român – din 150 de artişti din toată lumea – care a compus o creaţie simbolică pentru ţara noastră: “Ordinul Dragonilor”, în tehnica mozaicului. Lucrarea, care împreună cu celelalte opere a creat o imagine de ansamblu, a fost vândută în scop caritabil. Graţie acestui succes, Iulian Moldovan va participa din nou, anul acesta, în Germania la un proiect internaţional de mozaic. “E un început pentru mine și sper să profit de această oportunitate, pentru că este un proiect important.”

Am clienți care văd munca mea ca pe orice altă muncă și spun: «A, păi pot și eu să lipesc pietricele în linie!». Le răspund: «Bun, atunci de ce n-o faceți?»

Se profilează o plecare – poate definitivă – în străinătate? “Îmi iubesc ţara”, spune Iulian pentru Matricea Românească. “Dar trecând timpul, deşi în particular primesc laude, nu mă simt destul de apreciat în general. Adică, am clienți care văd munca mea ca pe orice altă muncă și spun: «A, păi pot și eu să lipesc pietricele în linie!». Le răspund: «Bun, atunci de ce n-o faceți?». Cumva, am început să mă demoralizez și să îmi doresc să plec. Nu știu dacă e un lucru bun. Probabil că nu, dar la un moment dat sper să reușesc să mă întorc. Însă, pentru a putea să evoluez, simt că trebuie să plec. Nu știu dacă e cea mai bună decizie sau nu, dar asta simt, în momentul de față.”

În pofida pesimismului său aparent, Iulian îşi păstrează un licăr de speranţă în viitor: “Îmi doresc să revin, îmi doresc să realizez lucrări în spațiul public românesc. Dacă mi s-ar acorda șansa să realizez lucrări, n-aș pleca. Dar tocmai din pricina asta, simt că pot mai mult de atât și nu mi se oferă ocazia. Și atunci, îmi doresc să plec”.

Ordinul Dragonului

Ordinul Dragonului Foto: arhiva personală

Are România potenţialul de a oferi lumii un artist în mozaic de talia lui Gaudi? Răspunsul este unul fără echivoc: “Da! Chiar dacă este foarte greu să ajungi la nivelul lui Gaudi. A devenit un brand și este greu să depășești un brand. Însă, ca artist, ai putea să ajungi la nivelul respectiv. Dacă ești promovat cum trebuie, cred că poți să ajungi acolo”.

Involuntar, tânărul artist din Târnăveni trădează prin fiecare gest pe care îl face deficitul de încredere care le fracturează lui şi colegilor săi de generaţie eforturile, în România. Este drama intelectualului conştient că poate contribui la «matricea românească», dar condamnat să îşi negocieze talentul divin cu realităţile şi zbaterile vieţii de zi cu zi. De cele mai multe ori, “contractul” e scris în termenii cel mai defavorabili, şi poate avea ca rezultat falimentul artistic, uman – sau amândouă. Avem în faţă un individ valoros, dar devenit ezitant pentru că universul său este alcătuit din nisipuri mişcătoare. Presupunerile capătă forma unei scăpări freudiene: “Trebuie lucrat la încredere – cred că trebuie să li se acorde mai multă încredere artiștilor”.

Că românii sunt receptivi la frumos este o axiomă, pe care proiectul lui Iulian de la casa de cultură din Târnăveni a venit să o confirme. Cu o singură excepţie, reacţiile au fost aprobatoare.

“Localnicii au fost foarte receptivi. Am avut o singură persoană, în vârstă, cred că avea peste 80 de ani, care a început să spună: «Da, dar primarului asta îi lipsea?», acuzându-l că încearcă să bage banii în buzunar. Probabil se credea că lucrarea implică foarte mulți bani. A fost o lucrare din partea mea, gratuită. Au fost sponsorizate doar materialele, dar lumea n-a știut lucrul acesta. În schimb, oamenii au fost foarte receptivi, le-a plăcut – nu știau de ce, dar le-a plăcut. Probabil, vizual, cromatic, a fost interesant.”

Până când piaţa mozaicului din România se va cristaliza într-o industrie profesionistă, cererea este izolată şi limitată, explică Iulian, de către costurile relativ prohibitive ale materialelor implicate de această tehnică. Sticla de Murano costă 500 de euro per mp, în timp ce aurul ajunge la 1000 – 1500 de euro per mp. Cel mai ieftin material este ceramica – un metru pătrat valorează doar 40 de lei.

“Din câte observ, oamenii își doresc foarte mult să îşi realizeze un mozaic în casă, de exemplu. În schimb, foarte mulți nu-și permit. Este o tehnică mai scumpă decât pictura, iar publicul nu știe încă ce costuri implică, în primul rând materialele. Sunt costuri destul de mari, astfel că nu îşi permite oricine. În schimb, şi-ar dori”.

Paviment, casă privată

Paviment, casă privată Foto: arhiva personală

Regretabil, ca în atâtea alte instanţe, este faptul că publicul nu este conştient de efortul deosebit pe care o lucrare în mozaic îl presupune, tinzând să minimalizeze realizările artistului, perseverenţa lui.

“La un autoportret, de exemplu, am lucrat o lună, în condițiile în care veneam seara acasă și lucram. Deci, să spunem că în două săptămâni aș putea să fac un portret de dimensiunile 50 cm x 70 cm. La «Decebal» am lucrat vreo două luni, puse cap la cap: 8 ore pe zi, 22 de zile pe lună. Cea mai mare lucrare a rămas cea de la Casa de Cultură, o lucrare destul de impresionantă prin dimensiunile pe care le are. Alte lucrări de impact ar fi «Iguana», în care am încercat să redau naturalețea, să fie cât mai natural realizată. Este supradimensionată, are 3 metri lungime, dar prin textura ei, parcă trăiește. Parcă se uită la tine, parcă iese de acolo din zid.”

Iguana, casă privată, realizare la interior, material ceramic, 300 x 140 cm

Iguana, casă privată, realizare la interior, material ceramic, 300 x 140 cm Foto: arhiva personală

Se poate spune că mozaicul religios a fost cel care i-a creat lui Iulian etica muncii şi educaţia temperanţei: “La secţia de Artă Murală, se studiază atât pe parte laică, cât şi pe parte religioasă. De exemplu, studiam planul bisericii să facem iconografia pe spațiul respectiv. E puțin diferit față de mozaicul laic, în sensul că există anumite reguli, un canon pe care trebuie să-l respecți. Eu eram foarte dezordonat până să vin la facultate și să mă ocup de tehnica mozaicului, iar asta m-a ţinut în frâu și m-a făcut să mă ordonez și să am răbdare. Eram total opus față de acum. A fost o şcoală bună”.

Dacă laşi prea mult din preţ, scazi nivelul artei şi nu mai eşti apreciat ca artist. Eşti văzut ca un muncitor

Dacă, în timpul Renaşterii, creatorii de excepţie se bucurau de protecţia marilor patroni ai artelor, lucrurile stau extrem de diferit astăzi. După inevitabila perioadă de ucenicie, în care a lucrat şi a învăţat alături de mai mulţi artişti mozaicari, Iulian este de cinci ani pe propriile picioare. Subzistenţa ar putea fi cea mai complicată operă pe care trebuie să o realizeze.

“Probabil [pe vremea Renaşterii] nici nu existau atât de mulți artiști ca acum. Azi, existând atât de mulți artiști, fiecare încearcă să-și facă un loc. Artistul coboară ștacheta, pentru că încearcă să trăiască. Ca artist ai nevoie, ca orice om, să trăieşti. Te zbați să faci un ban. Iar dacă lași din preț foarte mult, scazi, cumva, nivelul artei și lumea nu te mai apreciază ca artist, te ia ca orice muncitor de rând, fără să-și dea seama ce ai realizat tu acolo. Sau probabil sunt conștienți, dar încearcă să profite. Există și varianta aceasta.”

Fântână arteziană, casă privată, sculptată în polistiren şi placată cu sticlă, ceramică şi piatră naturală

Fântână arteziană, casă privată, sculptată în polistiren şi placată cu sticlă, ceramică şi piatră naturală Foto: arhiva personală

Deşi supravieţuirea este prioritară, tânărul are tăria de a refuza comenzi, atunci când acestea îi subminează independenţa sau îi trimit în derizoriu viziunea artistică. “Sunt unii clienți care-și impun punctul de vedere și, de multe ori, refuz să fac lucrarea, dacă nu sunt mulțumit de ceea ce-și doresc. În schimb, sunt și clienți care-și spun punctul de vedere, în schimb acceptă și părerea ta. Și ajungi la un consens. Atunci iese ceva mai interesant. Dar nu aș putea să accept o lucrare doar de dragul clientului și să mi se impună ce să fac. Nu sunt o mașinărie, nu pot să fac ca într-o fabrică: «Hai, că vin pe bandă rulantă mozaicurile». Iar dacă nu îmi face plăcere, nu pot să realizez ceva. N-o să iasă ca mine și nu aș putea să accept.“

De unde îşi extrage inspiraţia un artist în mozaic? Cel mai adesea, la mijloc este o documentare riguroasă a subiectului tratat.

“Întotdeauna te documentezi, vezi lucrări. Mă uit foarte mult pe Internet, urmăresc artiști, vorbesc cu ei, văd ce fac, ne apreciem reciproc. Prinzi câte ceva. Nu încerci să copiezi pe cineva, ci pur și simplu, văzând anumite lucruri, îți intră în memorie, le reții, iar când încerci să compui ceva, probabil subconștientul te trimite într-o anumită direcție. Încerci să faci ceva unic, original, să nu existe aşa ceva, dar tot te duce cu gândul spre un anumit artist. Foarte mulți, de exemplu, după ce am lucrat la Casa de Cultură mi-au spus: «E ca Gaudi!». E un lucru bun că mă compară!”, râde Iulian Moldovan. Recunoaşte însă că e o comparaţie, pentru moment, exagerată.

Jack Sparrow

Jack Sparrow Foto: arhiva personală

“Nu mă pot compara încă cu Gaudi, dar ei au făcut comparația asta. Dacă discutăm despre «Iguana», de exemplu, nu poți să ne compari. Gaudi n-a făcut iguane sau n-a încercat să redea materialitatea, cât să facă lucrări de ansamblu.”

Preferă mozaicurile tridimensionale, chiar dacă 3D-ul este mai greu de lucrat şi necesită mai multe treceri. Adoră să folosească o varietate de culori, să le îmbine pentru efect maxim.

“Este foarte greu să stăpânești culorile. În momentul în care ai pus roșu, trebuie să-l susţii cu alte culori. Te complici. Este foarte ușor să lucrezi în gri, de exemplu. Totul stă acolo, nu deranjează nimic și e mult mai plăcut. În schimb, când folosești o culoare puternică, deja nu poți să mai pui griuri lângă, pentru că sare în ochi. «Decebal», de pildă, este foarte colorat, am folosit cred că 30 – 50 de culori, sunt foarte multe – cu toate acestea, nu pare. Te uiți la lucrare și spui: «A, e alb-negru, e gri». N-ai zice că e multă culoare, în schimb, sunt foarte multe tonuri. Și tocmai asta îmi place – să «păcălesc» un pic lumea, prin culoare și prin tehnică.”

Eminescu şi marile figuri ale românităţii merită imortalizate în mozaic

Pentru Iulian Moldovan, Matricea Românească înseamnă, în primul rând, trecutul şi istoria noastră. Zone care, judecând după «Decebal», un mozaic impozant al emblematicului rege dac, pe care l-a creat, îl fascinează. În opinia artistului, marile figuri ale identităţii noastre naţionale merită imortalizate în mozaic.

Explică Moldovan: “«Decebal» nu merita, din punct de vedere financiar, când mi s-a propus să-l realizez. În schimb, am acceptat lucrarea tocmai pentru că aș fi vrut să o realizez, să realizez portrete după sculpturi, pentru că sunt foarte impunătoare. Știam că o să iasă ceva de impact, doar că întotdeauna aveam câte ceva de făcut și nu găseam timp pentru lucrul acesta. Dacă tot a venit șansa de a face lucrarea, am zis: «OK, accept. E o oportunitate să arăt cam ce aș putea să fac în tehnica mozaicului și să încerc să o redau să pară ca o sculptură, să iasă de acolo, să pară în relief».”

Decebal

Decebal Foto: colecţie privată

Aşa s-a născut «Decebal», care ar putea fi urmat de o serie ilustră de personalităţi reprezentative pentru spaţiul românesc. Între ei, Eminescu este la loc de cinste.

“Depinde ce anume vede clientul reprezentativ la Eminescu, care imagine îl reprezintă cel mai bine, iar în funcție de asta, aș putea să-l realizez. Sau, dacă mi se oferă libertatea, aș putea să aleg. Cred că atunci ar fi mai aproape și de mine. M-ar reprezenta mai mult lucrarea.”

Arta românească contemporană are reprezentanţi de valoare – printre ei, Iulian Moldovan, un tânăr artist în mozaic din Târnăveni – însă o penurie de oportunităţi combinată cu lipsa interesului pentru marile lucrări publice care le-ar putea angrena creativitatea îi face să se blazeze în proiecte de cele mai multe ori sub demnitatea şi pregătirea lor. Mediul privat, deşi constituie o alternativă, este izolat şi nu oferă – cel puţin până acum – vizibilitate.

“Tot nu reușești să-i faci pe oameni să înțeleagă. «Iguana» este realizată în curtea casei unei cliente – proprietara o apreciază, este foarte mulțumită, dar doar dânsa o vede și atât. Pentru mine, care este avantajul? A fost vorba despre cel financiar și despre o lucrare la portofoliu, pe care o văd foarte puțini oameni pe Internet, probabil. Nu are același impact pe Internet ca în realitate.”

Iulian Moldovan, artist român în mozaic

Iulian Moldovan

Cu o şcoală superioară altor ţări, şi artişti foarte buni care vin să ne repopuleze ecosistemul cultural, România poate privi spre viitor cu o încredere temperată, care se poate transforma în optimism dacă înţelegem să investim în artă fără să mai întrebăm “de ce?”.

Doar prin această investiţie – în primul rând de încredere, şi abia apoi financiară – artişti tineri precum Iulian Moldovan sau omologii lui pictori ori sculptori de la Cluj ori de aiurea pot să i se alăture lui – exemplu facil – Adrian Ghenie în topul celor mai bine cotaţi artişti români în lume.

“Cu fiecare călătorie pe care o mai fac și cu fiecare loc pe care încerc să îl cunosc, cu orice lucruri bune aş veni de acolo, ele tot ajung, la întoarcere, să se sedimenteze cumva pe dragostea de ce e aici, în România”. Este, în puţine cuvinte, declaraţia de dragoste a unuia dintre cei mai apreciaţi tineri fotografi români, Adi Bulboacă, pentru Matricea Românească.

Matricea Românească: Adi, ce înseamnă pentru tine Matricea Românească? Ce îți transmite logo-ul pe care l-am ales ca simbol al ei?

Adi Bulboacă: Vizual, remarc omul din mijloc, care se repetă, ceea ce mi se pare foarte inventiv. M-am gândit instantaneu la Poarta Sărutului, fiindcă este o poartă! Pot fi două fețe care se întâlnesc. Mai departe, îmi place privirea de perspectivă care poate însemna atât trecutul, cât şi viitorul. Asta mi se pare cel mai interesant.

Conceptual vorbind, prima oară mă gândesc la Lucian Blaga, cel care încerca să definească România prin formele de relief. Şi cumva are foarte multă dreptate, dacă ne gândim că avem de toate. Dacă mă gândesc la toată suprafața României, regiunile, pe cât sunt de unite – lingvistic şi nu numai – pe atât sunt și de pline de cultură și istorie personală. De diversitate. Cumva, acesta este primul lucru când mă gândesc la o matrice. Cred că mă gândesc la foarte multă diversitate în detalii, în lucruri mici aduse toate într-o unitate foarte clar conturată.

Matricea Românească: Există o școală românească de fotografie? Și dacă da, prin ce s-ar defini ea?

Adi Bulboacă: Este o întrebare grea. Mă gândesc de foarte multe ori la generații. De exemplu, plecând de la generația mea, m-am gândit de foarte multe ori că mi-ar plăcea să ne strângem. Știu că exista la un moment dat un site, care cred că se numea „Camera 80” și aduna fotografi născuți în anii ’80. Mi se părea interesant să existe și „Camera ‘60”, și „Camera ’70”, și ’90. Acum mi se pare că sunt puști care încep să fotografieze „pe bune” la 13-14-15-16 ani. Pentru generația mea era o chestiune destul de excentrică să faci poze la 16 ani.

Personal, am început să fotografiez exact la 16 ani. Mi s-ar părea interesant să se unească, să se strângă, dar intervin tot felul de lucruri, de selecție. E o chestiune de subiectivism să judeci valoarea. Revenind la chestiunea cu școala, cred că nu e ceva care să poate să îți dea un indiciu: „Uite, el face parte dintr-o școală românească”, sau „Vine din România, pentru că stilistica este asta…”. Nu cred că există asta, dar cred că există un fel de curente, care în funcție de generații, în diverse perioade sunt foarte uzate și comune și asta e bine. E o chestiune de identitate.

Cosmin Bumbuţ este, pentru mine, vârful de lance al fotografiei româneşti

Matricea Românească: Vârfurile, în momentul acesta, în fotografia românească, cine sunt?

Adi Bulboacă: Fără nici o ezitare: Cosmin Bumbuț. Pe lângă faptul că a trecut prin multe feluri de fotografie – ceea ce mie mi se pare din start o performanță, mai ales că le-a făcut pe toate la nivelul cel mai aproape de standardul cel mai sus de la noi. Faptul că a reușit să se retragă într-o rulotă și să facă doar ce își dorește el, mi se pare absolut fantastic. Deci fără nici o ezitare, Bumbuț este, pentru mine vârful de lance. Apoi mai sunt câțiva fotografi foarte buni.

Matricea Românească: Pe cine admiri?

Adi Bulboacă: Îmi place Andrei Pungovschi foarte mult. El a și antrenat mulți fotografi. Îmi place pentru felul în care se concentrează pe un subiect, își dă timp.

Matricea Românească: Am văzut în portofoliul tău că ai o poză impresionantă la Beirut, în 2011. E o cruce, atârnând între niște blocuri aparent răvăşite de război.

Adi Bulboacă: Eu am vizitat Beirutul la vreo doi ani după ce s-au mai calmat puțin spiritele și, pentru prima oară după vreo 40 de ani, ieșeau din războiul civil. Încă erau atentate – şi când eram acolo, se mai auzea câte o bombă la câteva zeci de kilometri. Nu l-am văzut deloc ca pe un oraș ieșind dintr-un război civil. Țin minte că era trafic și erau și frecvente ambuteiaje. Prietenii mei libanezi îmi explicau că de-abia au băgat semafoare, „N-am avut semafoare de 40 de ani”. I-am întrebat de trenuri. Mi-au spus: „Nu. S-a furat calea ferată în acești 40 de ani”. Când am făcut acea fotografie, nu m-am gândit deloc la un oraș care a fost în mijlocul unui război. Mi-a amintit foarte tare de Rahova, unde am crescut. Foarte tare.

Beirut, 2011

Beirut, 2011 Foto: portofoliu Adi Bulboacă

Matricea Românească: E o fotografie despre speranță?

Adi Bulboacă: Nu i-am pus nici un fel de greutate. Nici măcar crucea nu am privit-o ca pe un simbol. Ce mi s-a părut mult mai interesant este cum levitează.

Matricea Românească: Efectul este oricum impresionant.

Adi Bulboacă: Da, e un efect foarte simplu, care funcționează foarte bine. Nu am vrut să-i dau multă greutate, și mă bucur când lumea îmi interpretează fotografiile. Ştiţi că există vorba aceea cu 1000 de cuvinte într-o fotografie. Eu sunt de părere că poate să fie un cuvânt sau pot să fie 1000, dar ține strict de privitor, nu de fotograf.

Matricea Românească: Dar ca fotograf poți să intuiești.

Adi Bulboacă: Da, dar oricât ai fi de sigur că fotografia ta super conceptuală și la care ai muncit foarte mult o să fie înțeleasă de toată lumea și o să declanșeze trei gânduri, de fapt unii dintre privitori chiar pot să nu depășească gândurile de la suprafață. Asta chiar ține de privitor. Eu mă bucur că ți-a atras atenția și că i-ai dat un înțeles sau altul. M-am oprit pentru că mi-a atras atenția, am intuit că poate să însemne mai multe lucruri, dar n-am vrut să fie mai mult de atât. Am vrut să las liber pe privitor să-și ia ce vrea de acolo.

Aici e acasă, aici mă descurc mai bine decât m-aş descurca în orice altă parte. Ştiu regulile jocului

Matricea Românească: Ce înseamnă pentru tine să fii român?

Adi Bulboacă: La asta chiar m-am gândit de multe ori, pentru că am avut foarte multe perioade în care din oficiu ziceam că n-aș părăsi țara asta niciodată, nu din vreun fel de patriotism. Poate chiar asta înseamnă patriotism, să nu vrei să părăsești locul acesta. Am convingerea că, pentru faptul că am crescut aici și că am crescut în cultura asta, aici mă descurc mai bine decât m-aș descurca în orice altă parte. Adică știu și regulile jocului, știu și istoria și cultura. E natural.

Mai departe, trecând la detalii… Ce înseamnă să fii român, cum percep eu România şi de ce mi-e dor când lipsesc mai mult de două-trei săptămâni din România… E vorba de lejeritatea asta a noastră. Nu zic că suntem neserioși. Fiindcă nu suntem. Suntem foarte muncitori și foarte concentraţi, dar știm să ne luăm timp pentru noi, pentru plăceri, pentru odihnă, pentru citit, pentru orice fel de activități. Chiar am convingerea că e o trăsătură destul de puternică a noastră. Cel puțin e cea la care eu mă gândesc cel mai des când sunt în altă parte și mi-e dor de casă, și observ oamenii și observ că nu pot să relaționez foarte bine cu ei, sau orice. Simt că asta le lipsește lor. Lejeritatea.

Matricea Românească: Ai avut posibilitatea să rămâi afară? Ți s-a propus?

Adi Bulboacă: Da. În mai multe rânduri, în mai multe perioade. Am lucrat 4 ani cu Ambasada Franței, am fost fotograful lor și, de la un punct încolo, când știau că urmează să-și termine misiunea, mi s-a propus. De fapt, întâi a fost o discuție care implica să plece echipa în Turcia și mi-au propus să mă gândesc. Aceasta mi se părea o idee interesantă, o idee bună să cunosc cultura aceea. Mai ales că Turcia e la granița între două continente. Ocazia mi se părea extraordinară, dar n-aș fi făcut-o, chiar dacă s-ar fi dus mai departe discuția. Dar nu aș fi făcut-o, pentru că eram și destul de tânăr atunci, cred că aveam 22 de ani. După care, tot ei mi-au propus să vin în Paris și să continuăm să lucrăm împreună. Parisul nu m-a atras niciodată, cum nici un oraș mare din Europa nu mă atrage.

Câini în Piatra-Olt

Câini în Piatra-Olt

Matricea Românească: Deși ai multe de fotografiat acolo.

Adi Bulboacă: Da, cu siguranță. În schimb, unde m-am oprit un pic și am calculat – mi-ar fi plăcut  – a fost New York-ul. După ce ani și ani am refuzat să îl vizitez, pentru că plecam cu o preconcepție: cultura americană nu contează și totul e importat. Refuzam din start orice contact. Când am ajuns acolo, nu mi-a venit să cred. Tocmai importul acesta din toate părțile m-a fascinat, m-a inspirat. A fost prima oară în ani și ani întregi când mă simțeam inspirat real. Am luat în calcul ideea de a mă muta. Cred că motivul pentru care nu am făcut-o e faptul că nu vreau să trec prin tot procesul de viză, nu vreau să trăiesc luni întregi ori peste un an cu un statut care nu-mi permite să lucrez la nivelul la care știu că pot lucra, să fiu oprit de o formalitate să îmi fac treaba. Acesta este motivul pentru care am oprit orice gând. Dar o să mă întorc cât pot de des. E un loc care mă inspiră foarte tare.

Tema principală a fotografiei mele este nostalgia

Matricea Românească: Ești un fotograf matur. Maturitatea se măsoară, evident, în calitate, dar și în cele 10.000 de ore pe care le acumulezi ca să îţi dezvolți arta. Despre ce e fotografia ta și cum se ajunge la maturitate în arta aceasta?

Adi Bulboacă: În primul rând, n-o să te contrazic. Da, chiar cred că putem să trecem astăzi în calendar că e ziua în care mă gândesc că da, cred că am ajuns la maturitate. Mă simt. Acum că ai făcut afirmaţia și am filtrat-o, cred că sunt un fotograf matur.

Tema principală a fotografiei mele – și asta a fost de acum 10 ani – este nostalgia, care cred că în fotografiile mele se traduce prima oară prin patină. Caut lucrul acesta. Fotografia mea preferată din toate timpurile – datează de acum 6-7 ani – a fost realizată într-un atelier de pictură dintr-un teatru din București, unde era un dulap foarte mare, cu multe rafturi, cu multe culori. Practic, ce s-a întâmplat acolo? Toți meșterii, pictorii, tot comitetul artistic din ateliere au făcut probe de vopsea, ani și ani întregi. A ieșit ceva absolut superb. N-am făcut mai mult decât să apăs pe buton. Întâmplarea făcea că era și combinația mea preferată de culori – albastru, erau și niște accente de portocaliu. Cred că în fotografia aceea se găsesc toate elementele care-mi plac – pornind de la patină, și după aia o rigoare în linii paralele. Sunt foarte multe rafturi aliniate perfect care dau un şablon. După aia vine tot haosul acesta din pensule. Haos complet. Combinația asta mi se pare delicioasă – ordine și disciplină, și după aia nimic.

Matricea Românească: Brâncuși spunea că nu e greu să faci lucrurile, ci e greu să te pui în starea de a le face. Apropo de asta, în ce măsură e fotograful și un detectiv al instantaneelor pe care le captează?

Adi Bulboacă: Nu cred că trebuie să faci un efort sau un exercițiu de concentrare. Atunci când merg pe stradă, nu caut. Am avut şi experiența din New York, când am fotografiat vreo 300 de biciclete abandonate, cu roțile strâmbe. Pe alea le căutam, le vânam. Dar acolo știam precis ce caut. Când merg pe stradă, pur și simplu… Evident, am aparatul tot timpul la mine. Nu caut niciodată precis ceva, dar de fiecare dată sunt cam aceleași lucruri care-mi atrag atenția, cam aceleași linii.

Dacie galbenă timidă în zăpadă

Dacie galbenă timidă în zăpadă

Matricea Românească: Faptul că ai aparatul tot timpul la tine înseamnă totuşi că te aștepți.

Adi Bulboacă: Nu, înseamnă că m-am obișnuit așa de zece ani! (râde) Nu. Îl am tot timpul cu mine. În general, nu prea trece o zi fără să fotografiez, dar mă duc precis la fotografiat trimis de către cineva, sau pentru că îmi propun eu să fotografiez actori. Dar aparatul îl am tot timpul cu mine, pentru că nu plec fără aparat. Este o extensie naturală a mea.

Ce vreau să zic e că nu caut să-mi completez o serie sau să continui un discurs, ci pur şi simplu mă las în voia întâmplării. Da, îmi e poftă să fiu surprins pe stradă de un colț, sau ceva. Dar locurile în care mă opresc, sau lucrurile pentru care mă opresc fac parte din aceeași categorie, la care mi-am dat și eu seama în atâția ani că rezonez. Și dacă e un obiect peste care a trecut timpul, cu siguranță că mă opresc la el. De exemplu, eram pe Brooklyn Bridge din New York, era prima oară când îl vedeam. Absolut impresionant. Dar primul lucru pentru care m-am oprit… nu știu exact ce era – un fel de cutie cu un lacăt și pe una dintre fețe era un placaj de lemn foarte, foarte mâncat de timp. Și acolo m-am oprit să fotografiez. Eram cu un prieten din New York, care nu înțelegea ce am văzut. Dar pentru mine asta era interesant.  Podul îl mai văzusem în poze, detaliul acela nu.

Matricea Românească: Teatrul unde se încadrează?

Adi Bulboacă: Teatrul e o «specie» cu totul aparte. În primul rând, când fotografiez teatru, am convingerea că aportul meu e foarte mic. Întotdeauna zic: „Mă duc acolo, lumina e pusă, actorii sunt îmbrăcați, decorul e făcut, toată lumea știe ce are de făcut. Eu nu fac decât să declanșez”. Da, văd și eu rezultatul, că diferă foarte tare. Sunt spectacole pe care le fotografiază și mulți alți fotografi – și pot să-mi recunosc imaginile. E clar că intervin și eu, dar aportul meu e de fapt unul foarte mic. Pot să spun că sunt autorul fotografiei, dar nu autorul întregului context. Atunci, ce fac în teatru intră la arhivare. Eu așa o consider și o fac cu atâta drag și cu atâta constanță, pentru că sunt conștient că primul scop e cel al promovării. Cel puțin fotografiile, prima oară, acolo se duc, în promovare.

Încerc să trimit oameni la teatru, pentru că știu cât bine îmi face mie faptul că văd 4-5-6 spectacole într-o săptămână. Chiar îmi doresc să ajungă cât mai multă lume. Cred că de asta fotografiez cu atâta poftă. De asta fotografiez, de cele mai multe ori, înainte de premieră un spectacol – ca să dau repede sfară în țară că trebuie văzut. Dacă e bun. Când văd spectacole care nu-mi plac foarte tare, chiar dacă imaginile îmi plac enorm, le pun deoparte un pic, nu le dau drumul cu aceeași intensitate.

Nimic din ce fac nu e chiar de capul meu. Simplul fapt că mi se întâmplă contexte fericite e peste mine şi I se datorează lui Dumnezeu

Matricea Românească: Dumnezeu unde este în fotografie?

Adi Bulboacă: E peste tot. Întâi ar trebui să ne oprim să vorbim despre Dumnezeu – nu știu cine e. Există.

Matricea Românească: Îl simți uneori, când faci fotografii?

Adi Bulboacă: Da. Nu știu pe cine simt, adică nu știu cine e Dumnezeu de care m-ai întrebat, dar e evident că nu le fac de capul meu. Oricum, nimic din ce fac nu e chiar de capul meu. Simplul fapt că mi se întâmplă contexte fericite, e cineva responsabil de asta, într-o măsură mai mare decât persoana mea şi activitatea mea.

Vertij

Vertij

Matricea Românească: Cum vezi relația dintre fotografie și istorie?

Adi Bulboacă: Foarte strâns legată. N-o să vorbesc despre fotografiile de război, sau fotografiile – document sau despre fotografiile cu orașe de la 1880. O să vorbesc despre fotografia de teatru, să zicem, pe care o percep ca având rolul de arhivare. Dincolo de a clăti ochiul și dincolo de a vinde, şi dincolo de orice scop al fotografiei, cred că, prin definiție, ea asta face – fixează și arhivează și oprește timpul. Nu vreau să sune clișeic, dar asta face. Și sunt foarte fericit că am găsit domeniul meu pe care să-l documentez, care e teatrul. Pentru mine are foarte mult sens să fac lucrul ăsta. Am și căutat ceva care să aibă sens, iar odată găsit teatrul, în continuare, câțiva ani, mi-am pus întrebarea: „Interesează pe cineva sau mă interesează doar pe mine?”.

La un moment dat am avut o întâmplare care mi-a prins foarte bine. Odată ce am început să merg la teatru și să încep să iubesc teatrul, tot auzeam de „Richard al III-lea” făcut de Mihai Măniuțiu în ’93, cred, la Odeon. Auzeam din toate părțile ce spectacol fenomenal a fost, cum era Iureș în spectacolul acela – și nu vedeam imagini. Mă frustra un pic lucrul acesta și nu-mi venea să cred, pentru că nu vorbim totuşi de un spectacol din anii ’50.

Trecuseră deja doi-trei ani de când eram şi eu curios să văd o imagine de acolo. Am avut apoi ocazia să lucrez cu doamna Levintza – să-i trec în digital absolut tot ce a făcut în costum, scenografie de teatru și de film, în modă – cutii și cutii de fotografii sau filme, pentru o carte la care lucra. Ajungem la un moment dat la capitolul „Richard al III-lea”. Era un întreg capitol – dacă într-o cutie erau fotografii din 5 – 6 spectacole, la un moment dat au venit cutii întregi numai cu fotografii din „Richard al III-lea”. Și eram atât de aproape să văd cum arată! Încep și răscolesc prin ele și erau toate portocalii, blurate, blitz, mișcate… Pe cât eram de aproape, pe atât îmi dădeam seama că n-o să văd. Ca într-un final să găsesc 23 de fotografii alb-negru, mărite manual, impecabile. Adică, dincolo de tehnica absolut ireproșabilă, în acele 23 de fotografii cred că am văzut mare parte din spectacol, și am înțeles atmosfera.

În momentul acela mi-am dat seama că e suficient ca cineva, peste 10 ani, să fie foarte curios, cum eram eu, cum era spectacolul – și să poată să meargă direct și să vadă.

Scaunele Rinocerilor

Scaunele Rinocerilor

Matricea Românească: Ce lasă un fotograf copiilor lui?

Adi Bulboacă: Nu m-am gândit, pentru că încă nu mă văd în apropierea momentului în care să mă gândesc la ce le las copiilor mei. Îmi place întrebarea. Mie mi s-a părut întotdeauna că meseria definește cel mai puternic un om prin simplul fapt că întrebi: „Ce e?”. „E medic, e jurnalist”. Mi se pare primul lucru, dincolo de „E din București”. Mi se pare că meseria e pusă înainte de toate, și cu ce rămâi în istorie este profesia ta, în general.

Prin urmare, mi se pare bine pusă întrebarea. Fiindcă altfel aș fi tentat să răspund: „Nu contează ce las ca fotograf, ci ce las ca om”. Probabil, ce poate lăsa un fotograf este o poftă nebună pentru detalii.

De fiecare dată când mă întorc, îmi place şi mai mult România

Matricea Românească: Discutam cu Grigore Leșe, care spunea că trebuie să mergem departe ca să realizăm cum este România. Tu, când ești plecat în străinătate, cum vezi România?

Adi Bulboacă: În primul rând, cu dor, cu drag. Nu știu exact cum o văd – ca acasă, ca punctul din care am plecat. Ce mi se pare interesant e că, după fiecare călătorie – că e mai scurtă sau mai lungă – odată întors în București îmi place și mai mult. Asta nu s-a întâmplat după primele plecări. Cred că la 19 – 20 de ani am fost prima oară în Londra și mi s-a părut extraordinar. Odată întors în Bucureşti, am avut câteva zile, în care mi se părea că oamenii se îmbracă urât pe stradă, că zidurile sunt urâte, că totul e murdar, după care m-am reobișnuit. Și au mai fost poate două – trei călătorii la 20 de ani, după care, de la un punct încolo – și a rămas o constantă –, de fiecare dată când mă întorc, îmi place și mai mult.

Anina - Oraviţa

Anina – Oraviţa

Matricea Românească: „Bați” România cu trenul. Cum sunt oamenii, care e starea care te cuprinde la interacțiunea cu ei? Se lasă românii fotografiați cu ușurință?

Adi Bulboacă: Da, de multe ori ei vin. M-am prins de asta și o folosesc, aproape abuzez de ea. În primul rând, nu prea-mi place să «fur» fotografiile. E o chestiune care ține de intimitate. De-a lungul timpului, am ajuns să respect lucrul acesta și să fiu mult mai atent. Într-adevăr, dacă mi se pare un cadru de neratat, îl «fur» și am remușcări. Dar în general țin foarte tare să cer voie, măcar din priviri. M-am prins de un lucru, care funcționează foarte bine: e suficient să scot aparatul, să-l fac vizibil și să aud din stânga sau din dreapta: „A, fă-mi și mie o poză!”. Mă întorc, și apoi toată lumea vrea poză. Sau măcar creez un context: „E un fotograf aici. S-ar putea să fim fotografiați”.

Să ne raportăm la un compartiment de tren. Mă interesează două persoane, să zicem, care nu intră în jocul acesta. Cu siguranță că de la un punct încolo devin conștiente că e un fotograf care face poze și, dacă vor să se ferească o să-mi dea, cu siguranță îmi vor da un semnal cât de mic, și atunci o să-i las în pace. Dar altfel, cumva deja încep să am voie. Mi-am făcut anunțată prezența. Românii sunt foarte deschiși, și destul de ușor de convins.

Matricea Românească: Poza perfectă există?

Adi Bulboacă: Da, cred că există.

Dulapurile, fotografia preferată

Dulapurile, fotografia preferată

Matricea Românească: Ai avut vreodată senzația asta, că ai făcut poza perfectă?

Adi Bulboacă: Nu cred. Nici măcar fotografia mea preferată, de care ziceam mai devreme. Dacă e să o iau la bani mărunți, găsesc niște defecte în ea. Poate că la alți fotografi am văzut, şi am spus: „N-ai ce să-i ceri mai mult”.

Matricea Românească: Crezi că România se poate afirma prin fotografie?

Adi Bulboacă: Da, cu siguranță. Nu văd de ce nu. Simplul fapt că filmul nostru e văzut foarte bine la nivel mondial e o dovadă suficientă. Faptul că avem o istorie destul de apreciată pentru muzică, pentru compozitori. Nu ne lipsește nimic. Asta încerc să zic. Avem tot două mâini. Nu avem de ce să nu ne putem afirma.

O furtună

O furtună

„Un lucru cert este că îmi place România și că o să mă întorc la un moment dat”. Sunt cuvintele sincere ale unui tânăr sclipitor, în vârstă de 19 ani, care studiază în America un domeniu care pentru mulți nu a depășit „bariera” televizorului: Computer Science la Northeastern University din Boston, Massachusetts. Cristian Alexandru Dragomir este în anul II la această instituție prestigioasă, iar planurile sale depășesc cu mult lista pe care o au mulți tineri de vârsta lui: vrea să-și dedice timpul studiind inteligența artificială și predând, în calitate de asistent la facultatea pe care o urmează.

Cu bunul-simţ specific omului căruia îi place să „tacă și să facă”, Cristian a dezvăluit pentru Matricea Românească impresiile primului an de studiu peste Ocean, dar și ce crede el despre evoluția fulminantă a programelor și a inteligenței artificiale.

„În America e și mai rău. Oamenii nu se despart de telefon și acest lucru nu li se pare exagerat. Așa evoluează tehnologia, deci cine știe ce o să fie peste 5-6 ani? Nu consider asta ceva periculos, dar orice lucru în cantitate mare dăunează și trebuie să-ți dai singur seama de chestiunea aceasta. Dacă stai 10 ore pe telefon, fără să faci nimic, e deja o problemă. Dar aplicațiile ajută oamenii, de aceea eu nu sunt împotriva lor”, a opinat tânărul, drept răspuns la curiozitatea noastră privind riscurile utilizării telefoanelor mobile în societatea modernă. Încă din primele minute ne-am dat seama că avem de-a face cu un tânăr ambițios, care știe ce-și dorește, dar pe măsură ce discuția a evoluat, geniul lui Cristian și-a făcut simțită prezența.

Alexandru Dragomir FOTO: Mihai Vladu

Cristian Alexandru Dragomir Foto: Mihai Vladu

Pasiunea pentru științele reale s-a născut odată cu studiul din ce în ce mai aprofundat al acestui domeniu, la Colegiul Național „Tudor Vianu” din București. Aplecarea sa spre această sferă şi-a arătat roadele chiar din clasa a IX-a, când a obținut, alături de echipa sa, premiul cel mare în domeniul fizicii la concursul Ames Space Settlement Design, organizat de NASA, pentru care a susținut o prezentare la Washington DC. Însă acesta avea să fie doar începutul.

Tehnologia evoluează, deci cine știe ce o să fie peste 5-6 ani? Nu consider asta ceva periculos, dar orice lucru în cantitate mare dăunează și trebuie să-ți dai singur seama de chestiunea aceasta

„Apoi, pe parcursul liceului, am reușit să câștigăm împreună în fiecare an. Cu informatica am început în clasa a X-a, când m-am calificat la Olimpiada Națională de IT. În clasa a X-a am obținut și medalia de bronz. Apoi, a început să mă intereseze cât mai mult și mi-am găsit un stagiu ca web designer la o firmă din București. Era și o afacere profitabilă, deci mai făceam și un ban de buzunar. În clasa a XI-a m-am calificat iar la Olimpiada Națională de IT, unde am luat medalia de aur. De asemenea, separat, împreună cu colegii de clasă, am dezvoltat o aplicație pentru Android, cu scopul de a facilita crearea aplicațiilor e-commerce, a magazinelor online. Am mers cu aplicația la Olimpiada Internațională de Inventică din Georgia – Young Inventors Olympiad -, unde am luat locul I, medalia de aur.

Din momentul acela, am început să mă uit la facultăți. Mi-am depus dosarul și în America, și în Anglia. Am fost acceptat la 15 facultăți și am ales Northeastern University din Boston, deoarece m-a atras cel mai mult. Mi-a plăcut, pentru că este o instituție foarte bine cotată în domeniul informaticii”, a povestit Cristian debutul în fascinanta lume a științelor exacte.

Profesorii români, la fel de buni precum cei din America

Tânărul nostru, care se bucură din plin de „visul american” al inteligenței artificiale, a fost extrem de impresionat de profesionalismul și de bunăvoința profesorilor universității la care studiază, dar Cristian consideră că România nu este mai prejos în privinţa dascălilor, care pot face față cu brio provocărilor academice din orice sistem.

„Mi se pare normal că tinerii români pleacă din țară pentru a studia la o facultate care are profesori mai buni. Dar nu avem ce să le reproșăm profesorilor noștri deoarece acolo [în SUA, n.r.], profesorii sunt plătiți cu alt salariu, au resurse, fonduri de la companii și mulți asistenți de curs. Profesorii de la noi ar putea merge acolo, sunt foarte bine pregătiți. (…) Atuul nostru este că suntem muncitori și că zâmbim orice ar fi”.

Cristian Alexandru Dragomir este una dintre cele mai luminate tinere minţi ale României

Se poate spune că Alexandru Cristian reprezintă cu cinste țara noastră, prin prisma inteligenței sclipitoare de care dă dovadă zilnic, dar și a dorinței asidue de muncă și de dezvoltare, iar modestia înnobilează aceste calități. Din acești cinci ani de studiu pe care trebuie să îi parcurgă tânărul, vara anului 2016 este ultima pe care acesta o petrece alături de părinți, întrucât planurile sale de viitor nu îi permit huzurul: va fi asistent de curs, respectiv va candida la trei stagii de practică la companii mari care, pentru mulți, par entități de pe o altă planetă.

Nu vreau să lucrez la un program care să te lase să îți adaugi doi prieteni, în același timp, pe Facebook. Aș vrea să creez ceva care să aibă un impact în vieţile oamenilor

Iar țelul pe care și l-a stabilit ne stârnește admirația: „Eu aș vrea să lucrez pentru o firmă care face ceva bun pentru lume, nu vreau să lucrez la un program care să te lase să îți adaugi doi prieteni, în același timp, pe Facebook. Aș vrea ceva care să aibă un impact. Din câte am observat în ultimul semestru, mă tentează să fiu profesor în acest domeniu, la o facultate, sau să fac cercetare la o firmă mare. Fiecare mare firmă – Microsoft, Facebook, Mozilla (cea din urmă chiar este dedicată cercetării) – are sedii prin lume. În Cambridge, lângă mine, la Massachusetts, sunt foarte multe sedii și pot primi un stagiu la ei. Admir Microsoft, deoarece investesc în cercetare. Google, la fel, au printre cele mai bune cercetări de inteligență artificială din lume. Mozilla, de asemenea. Dar cei de la Mozilla încearcă să aducă cercetarea cu precădere în beneficiul informaticii. Ceea ce nu e un lucru rău. Dar mă interesează mai mult facultățile ce aduc profesori care fac cercetări”.

Sclipitorului tânăr român pasionat de inteligența artificială îi place caracterul pestriț al Americii. El admiră multitudinea de culturi și de mentalități din Lumea Nouă, dar toate acestea îi alimentează dorul de țară, pe care o apreciază din ce în ce mai mult, mai ales pentru că în România „este ceva drag de care nu mă pot despărți”.

Alexandru Cristian Dragomir ne-a oferit o prețioasă lecție de optimism și ne-a arătat că un vis poate fi atins cu multă muncă și dăruire, iar recunoașterea meritelor poate cuceri oceane.