Tag

Ţara Zarandului

Ultimul cântec de fluier se aude în Ţara Zarandului, graţie unui meşter fluierar din satul Dumbrava de Sus, comuna Ribiţa: Mateş Petre, 66 de ani. Silvia Iorgulescu vine cu povestea, de la faţa locului.

Dacă ajungeți cumva prin Țara Zarandului, faceți un ocol sau o oprire și prin comuna Ribița. Acolo-s multe de văzut, dar mai ales de ascultat și înțeles.

De „obiective turistice” nu duce lipsă – și sunt pentru toate gusturile sau nevoile sufletești –, fie că ești un călător la pas prin istorie în Anul Centenar, un căutător de liniște sau un vânător de „specificități locale”. Ar fi mai întâi Biserica Sfântul Ierarh Nicolae, un monument istoric de început de secol XV, dar şi casa natală a lui Giurgiu Marcu, devenit marele Crişan, ori Mânăstirea Vaca și lacul ei cu nuferi galbeni.

Casele nu mai au toate amprenta arhitecturii tradiţionale şi nici interioare cu icoane şi păretare brodate nu mai găseşti decât arareori, oamenii nu se mai îmbracă în port popular, iar cămăşi cusute cu frunza de gorun tipică locului găseşti doar în lada de zestre. A cui o mai are – dacă o mai are – sau în „Lada de zestre” a comunei, adică o gospodărie autentic tradițională, cu acareturi, interior şi obiecte bine conservate, valorificate cultural și turistic.

Dar nu-i bai, că locurile îşi păstrează neschimbată amprenta mioritică, în unduirea lor lină între deal şi vale, iar oamenii, cu vorba lor domoală, sunt asemenea peisajului: nici grabnici, nici molcomi, ci doar nepripiţi. Îşi schimbă însă iute ritmul când se arată nerăbdători să-ţi prezinte comorile lor şi să-ți fie ghizi prin marea lor „casă” de fânețe și păduri îndepărtate, peste care cerul e acoperiş, zicând un „Doamne-ajută!” când le urezi „cât mai mulți vizitatori”. În curtea „Lăzii de zestre” e o fântână. E singura din comună care are cumpănă, dar apa nu-i potabilă. Ghidul Dorina Rus, de la Centrul Local de Informare Turistică, vede că o „cercetăm” şi spune îndată: „Promit că o curăţ, dacă şi dumneavoastră promiteţi că veniţi şi la anul, că doară ați învățat drumul”.

Oamenii, cu vorba lor domoală, sunt asemenea peisajului: nici grabnici, nici molcomi, ci doar nepripiţi

De jos, de la poale, se vede vârful Strâmba, iar la jumătate de oră de el, în satul Dumbrava de Sus, îl găsiți pe Mateș Petre, ultimul meșter fluierar al unei zone altădată celebre pentru acest meșteșug. Să fii ultimul păstrător de tradiţie nu-i confortabil. Responsabilitatea şi singurătatea sunt mari. Dar meşterul de 66 de ani nu privește nici înapoi, nici înainte cu mânie. Numai constată, cu un umor subtil, realitatea, din locul lui izolat și privilegiat totodată.

„Eu nu sunt fluieraş, spune, ci fluie-rar… că rar mai fac câte un fluier! Despre meşteşug – ce să zic? Spun ce am mai spus şi altora. În Juncu, cum se numea satul Dumbrava de Sus înainte (și satului Crișan îi zicea Vaca), lemnul se transformă în fluiere de două sute de ani. Erau înainte cam o sută de căși care se ocupau cu lucrarea lor. Și nu numai, se făceau ciubere, tulnice, butoaie. Toamna, când se găta lucrul la câmp și cu animalele, în gospodării se strângeau toți, cu mic, cu mare, și ciopleau, sfredeleau, împodobeau lemnul, fiecare după puteri și iscusință”. Într-o familie, peste săptămână, se făceau și câte două sute de fluiere, iar sâmbăta plecau cu ele „la moți”, în comuna Avram Iancu, și le vindeau la intermediari. De acolo, fluierele din Juncu se răspândeau în toată regiunea.

meşter fluierar comuna Ribiţa Ţara Zarandului interior

„Ce să faci? Să lucrezi cu sufletul, cu mintea şi cu mâinile un fluier şi să-l vinzi peste trei luni cu 50 de lei?” Foto: arhiva personală Silvia Iorgulescu

Lucra și el în copilărie, sigur. „Mă punea tata, la lucruri ușoare, e drept, dar tot făceam, și ceva am învățat. Pe atunci mi se părea simplu, că nu știam”, adaugă râzând.

Abia mai apoi, încoace, a ajuns să lucreze mai cu sârg, mai „profesionist”. Faima i-a crescut, a participat la târguri de meşteşuguri populare şi a primit premii – Diploma de Excelenţă de la Festivalul Naţional al Tradiţiilor Populare, organizat de Muzeul Astra din Sibiu e un exemplu -, despre care nu vorbeşte decât dacă e întrebat.

„După ce s-a prăpădit tata, sunt 28 de ani de atunci, abia după aia am deprins mai bine. Pe mine m-a descoperit directorul Centrului de creaţie de la Deva, prin 2001. A fost un proiect şi aşa am întâlnit un meșter, profesor de sculptură, datorită căruia am aprofundat tehnica de lucru. Numai tehnica. Întotdeauna, mi-am făcut singur modelele care împodobesc fluierele ori crucile ori ouăle împistrite pe care le mai fac. Nu am copiat de la nimeni, pe haine vechi mă mai uit, dar transform podoabele, nu le iau de-a gata.

cruci meşter fluierar comuna Ribiţa Ţara Zarandului

„Fiecare lemn e altul”: meşterul Mateş Petre, din satul Dumbrava de Sus, comuna Ribiţa, Ţara Zarandului, România

Inspirația vine ea singură, cum mă apuc de lucru. Nu-mi pun în minte ce să fac. Trag linii, trasez conturul. Cum am făcut prima linie, știu cum continui. Pentru fluiere, mai e vorba și de lemn, de culoarea lui, de consistență. Alunu-i mai molcuț și iese bine dacă știi să-l lucrezi, dar eu lucrez cu mai multe esențe: cireș, frasin, paltin, sânger. Fiecare are personalitatea lui, nuanța lui, rezonanța lui. Fiecare lemn e altul, fiecare fluier e altfel… își merită podoaba lui”.

„Eu nu sunt fluieraş, ci fluie-rar… că rar mai fac câte un fluier!”

Cât durează să faci un fluier?

„Durează, că treaba e complicată: alegi lemnul, îl laşi să se usuce, îl sfredeleşti – am sfredele de 80-100 de ani, toate uneltele mele-s vechi. Urmează cioplitul, se fac ochiurile, rosturile, se şmirgheluieşte fin, se fac contururile desenului, se umplu… Fiecare etapă are cuţitul ei. E mai greu acum, că am şi o mână stricată, lovită cu securea peste tendoane. Oricum, aproape am renunţat la meşteşug. Nu fac fac multe fluiere, doar când şi când mai lucrez. Ca să am când vine cineva străin pe la mine… poate o vrea să cumpere. Am avut oameni şi de la Bucureşti, şi de la Braşov, şi din Germania. Dar meşteşugul se gată… nu mai are vânzare”.

poveste cântec de fluier meşter fluierar comuna Ribiţa Ţara Zarandului

Fluierul românesc, acest totem cântător de tristeţe

E adevărat, adaugă senin, că nici nu mai merge la târguri, cum mergea odată, iar oamenii care ajung la el sunt prea puţini.

„Înainte, plecam la târguri: la Sibiu, la Braşov, la Haţeg, la Târgu Jiu, la Găina. Dar înainte era altfel. Se plăteau cazarea, mâncarea, transportul, aşa că stăteam şi câte o lună. Acum, te mai cheamă, nu te mai cheamă… faima e trecătoare, se duce. Iar ca să mergi singur la evenimente, de capul tău, e complicat. Eu abia dacă am 5 euro să-mi încarc din când în când telefonul. Şi apoi, nici nu-mi mai vine să-mi părăsesc casa, locul. Sunt nouă ani de când nu am mai fost la Târgul de la Deva, doi ani de când nu am mai coborât în Brad. E prea mult zgomot la oraş, multă poluare, mulți șmecheri. Lumea de azi nu mai e sigură.”

„E prea mult zgomot la oraş, multă poluare, mulți șmecheri. Lumea de azi nu mai e sigură”

Cu tehnologia, se împacă şi nu prea.

„Eu nici telefonul nu-l ţin deschis. Stă în cui. Nu răspund la numere necunoscute, adică oricui, că sunt păţit. Intră căsuţa vocală, ascult, văd despre ce e vorba şi sun înapoi dacă e cazul. Dacă nu, nu. Mă deranjează din treabă. Şi când vin oameni pe la mine, mă opresc din lucru. Nu vreau să mă bată nimeni la cap. Îmi place liniştea. De curând, mi-am pus şi Facebook, şi am şi prieteni… Dar când văd că arată cum iubesc ei – şi pe aia, şi pe ailaltă – , îi şterg de la prieteni. Mă interesează mai mult evenimentele, târgurile, artiştii, ce au mai făcut nou. Eu nu pun pe facebook chipul meu, isprăvile mele, ci doar frumuseţea locurilor şi munca mea… acum am o poză cu o cruce sculptată.”

Cât despre posibilitatea de a găsi un ucenic, credinţa de a vedea meşteşugul revitalizat sau încrederea într-o creștere a vânzărilor, speranţele nu-s mari.

 „Ucenici am mai avut, tineri de pe-aici. Dar au plecat la oraş şi s-au angajat. Căşile sunt goale. Ce să faci? Să lucrezi cu sufletul, cu mintea şi cu mâinile un fluier şi să-l vinzi peste trei luni cu 50 de lei? Atâta e un fluier obişnuit, şi unul dublu e 100. Cine să înveţe pentru atâta lucru un meşteşug greu, care nu se deprinde într-o zi-două, ci în ani de zile? Aşa că”, adaugă zâmbind, „spun că a găsi pe cineva dornic să înveţe este ceva imposibil. E la fel cu a zice că aş putea să dau timpul înapoi şi să am din nou 30-40 de ani. Am 66, anii au trecut, nu mă mai preocupă decât partea mea. Merg înainte. Nu sunt supărat, nu sunt revoltat. Nu mai am animale, nu mai lucru la câmp, nu am pe nimeni în jur, aşa că am timp să îmi văd de ce am învăţat şi ştiu să fac. Dar ucenici… astea-s vise mari şi treabă imposibilă!”

Dacă ajungeți cumva prin Țara Zarandului și faceți un ocol sau o oprire prin comuna Ribița, mergeți și la Dumbrava de Sus.

Din Țara Zarandului, ultimul cântec de fluier

4 septembrie 2018 |
Ultimul cântec de fluier se aude în Ţara Zarandului, graţie unui meşter fluierar din satul Dumbrava de Sus, comuna Ribiţa: Mateş Petre, 66 de ani. Silvia Iorgulescu vine cu povestea, de la faţa locului. Dacă ajungeți cumva prin Țara Zarandului, faceți un...