Redirecționează 3,5% din impozitul pe venit
Tag

Tatiana Cauni

Există profesori unii mai buni decât alții? Există profesori unii mai dedicați decât alții? Există unii profesori care au simțul datoriei mai dezvoltat decât al altora? Cred că la această întrebare ar fi imperios necesar să răspundă elevii profesoarei de limba și literatura română Tatiana Cauni, profesor premiat Merito și coordonatoarea unei trupe de teatru intitulată „Masca”.

Tatiana Cauni este de două decenii titulară în Liceul Teoretic „Emil Racoviță” din Baia Mare, dar nu mereu a stat în fața elevilor mari, ci s-a aplecat și asupra preșcolarilor. Doar un an, ce e drept, dar a știut dintotdeauna că vrea să îmbrățișeze meseria de dascăl. „Știu că la întâlnirea de 10 ani, când am terminat liceul, doamna dirigintă ne-a adus scrisorile pe care le-am scris în ultima oră de dirigenție, și am zâmbit. Am scris „Vreau să fiu profesor, dar nu orice fel de profesor, ci unul bun!”, „Am ajuns profesor”.

De la această dorință a plecat în viață. A ajuns mai mult decât un om al sistemului de învățământ. Cu tărie cred că un lucru este comun în relațiile cu elevii. Pune un strop mare de iubire în fiecare legătură pe care o încheagă. Să o descoperim!

 

 

Ce rol are pentru sufletul dvs. meseria pe care ați îmbrățișat-o? Ce vă dă frumos pentru suflet?

În ultimii ani am fost întrebată de ce nu fac un doctorat în literatură. Îmi doresc un doctorat, dar nu în literatură pentru că am realizat că nu am devenit profesor pentru că sunt îndrăgostită de literatură, ci am devenit profesor pentru că sunt îndrăgostită de oameni! Literatura este acolo, în sufletul meu, dar cred că e nevoie de mai mult pentru a fi profesor, pentru a ajunge la sufletul celor din fața ta, pentru că azi, adolescenții au nevoie de altceva și când am înțeles acest lucru mi-a fost mai ușor în a preda și literatură în sala de clasă. „Frumosul” meu sunt relațiile pe care le stabilesc cu acești adolescenți și care se transformă în oamenii pe care-i admir mai târziu.

 

De cât timp sunteți în sistemul de învățământ? Care este frumoasa poveste a escapadei dvs. academice?

În 2000 eram educatoare, în 2001 profesor suplinitor de limba și literatura română, iar în 2002 m-am titularizat prin concursul național, cum se spune, am intrat pe ușa din față, în liceul unde sunt și acum. Nu am terminat pedagogicul, ci o postliceală pedagogic, departe de casă, apoi am urmat Facultatea de Litere, și de la cei mici am trecut la adolescenți. Însă, și acum pășesc cu emoție în grădiniță, când sunt invitată să lucrez cu preșcolarii. Îmi aduc aminte, cu drag, că atunci când eram copilă, îi puneam pe copiii din fața blocului să învețe poezii. Poate intuitiv, mă vedeam profesoară peste ani. Știu că la întâlnirea de 10 ani, când am terminat liceul, doamna dirigintă ne-a adus scrisorile pe care le-am scris în ultima oră de dirigenție, și am zâmbit. Am scris „Vreau să fiu profesor, dar nu orice fel de profesor, ci unul bun!” Am ajuns profesor, nu știu dacă și unul bun! În viață totul e relativ, până și sintagma ”profesor bun”, depinde pe cine întrebi, pe cineva pe care ai supărat sau pe care ai bucurat.

 

Pe ce considerente și valori se bazează relația cu elevii?

Când îi privesc prima dată pe adolescenți mă gândesc la ce pot deveni ei peste patru, zece ani și cum aș vrea să vorbească atunci cu mine. Înțeleg că nu toți sunt pasionați de literatură, dar îmi doresc să le placă ora de română și să găsească răspuns la întrebările lor în ceea ce citim, în proiectele pe care le facem împreună, în discuțiile purtate în timpul orei sau în afara ei (activitățile extracurriculare). Respectul, sinceritatea, consecvența mă caracterizează în relația cu ei. Nu vreau să fiu alta în fața lor decât T.C., Diri, care se străduiește să-i învețe să facă bine, care-i respectă încearcă și își ține promisiunile de fiecare dată. Uneori nu-mi reușesc toate, dar recunosc acest lucru și o iau de la capăt.

 

 

Și noi, adulții, învățăm de la copii la rândul nostru. Ce v-ați însușit de la ei?

Cred că spiritul ludicul din sufletul meu l-am preluat de la ei, îmi notez câte un titlu de carte sau un film despre care vorbesc, abilitățile digitale mi le-am dezvoltat alături de ei, fur câte o idee de ținută de la adolescente, vorbesc despre un meci de tenis sau fotbal cu băieții (mă pun la curent cu ultimele rezultate), și ar mai fi multe.

 

Lista de activități e plină de concursuri, un club de lectură, excursii în țară și în afară, participări la proiecte care susțin copiii din județ și ai căror părinți au plecat la muncă în străinătate, dar și un teatru înființat. De ce un teatru, cum se desfășoară activități în cadrul lui și unde ați găsit toate resursele potrivite?

Teatrul e o pasiune și am făcut în așa fel încât locul de muncă să devină o pasiune, nu un chin. Așa că acesta nu putea lipsi, e aici, cu mine din primul an de învățământ. Trupa Masca face imediat 23 de ani și parcă a fost ieri! Multe amintiri și mulți adolescenți sunt în Masca! E o trupă de teatru atipică, e ca într-o familie, fiecare își are rolul lui, cineva e la regie tehnică, artistică, cineva e pe scenă, cineva dansează și cântă, cineva se ocupă de Finanțe, plătește impozitul la stat pe spectacol, cineva vinde bilete, cineva trage cortina, cineva cară decorul și toți acești cineva sunt adolescenții, care simt că aparțin unui grup. Nu întotdeauna suntem mulțumiți de toate spectacolele, dar ne gândim la tot ce construim împreună, la cât de mult râdem sau ne agităm, la spectatorii care vin să ne vadă și atunci mergem înainte. Financiar, ne descurcăm singuri, avem o asociație care ne ajută să vindem bilete pentru spectacol, nu e dificil, mai greu este să nu renunțăm, să vedem oportunitățile care vin cu această trupă de teatru: festivaluri, spectacole caritabile, legăm prietenii (e tare fain să vezi că participă în festivalul tău o fostă elevă, devenită profesoară, cu trupa ei de liceu), dezvoltăm abilități (creativitatea, colaborarea, gândirea critică, leadership-ul, comunicarea, etc) și uneori rezolvăm probleme de viață.

 

Cine v-a fost alături în toate proiectele pe care le-ați ticluit?

Nu e un secret că muncesc tare mult și că fără sprijinul familiei mele nu aș fi putut realiza multe, pentru că la vârsta de 22 de ani eram divorțată, în anul întâi de facultate și cu un copil de un an. Andra e cea care a înțeles cel mai bine ce fac eu și care mi-a fost inspirație, iar fratele meu a fost acolo, ori de câte ori am avut nevoie. Apoi, am avut și am mulți prieteni, care sunt în viața mea și care m-au ajutat să nu mă prăbușesc și să nu renunț. Și da, în ultimii ani, am prins aripi pentru că este și Merito în viața mea. Nu știu unde m-au găsit, de ce m-au premiat, de ce investesc atât de mult în mine (și nu doar în mine), dar a venit în momentul în care eram pe punctul de a renunța.

 

 

Cu ce gânduri veniți zilnic la catedră?

În fiecare dimineață întru în clasă cu zâmbetul pe buze, veselă, pentru că îmi place să cred că sunt unde trebuie. Nu am fost niciodată o oportunistă și dacă am renunțat la funcții efemere în educație este pentru că am considerat că încă nu e timpul meu.

 

Ce simte în suflet un profesor care este vizitat de foștii elevi?

Bucurie, o imensă bucurie. Îi strâng tare în brațe de fiecare dată când îi văd, sunt mulțumită că nu au uitat de unde au plecat și râdem, uneori cu lacrimi, pentru că ne aducem aminte de testele, proiectele de la română sau piesele de teatru cu trupa. Am foști elevi cărora le sunt prietenă, nașă, merg la nunțile lor, le sunt aproape atunci când au nevoie.

 

Dacă nu ar fi fost azi această meserie, ce se visa adolescenta Tatiana să devină?

Am cochetat cu actoria, psihologia și educația. Am ales să fiu profesor pentru că e un mixt din toate, nu? Nu am nici cel mai mic regret că sunt profesor!

 

Care este cea mai arzătoare dorință a dvs.? Dar a profesoarei Tatiana?

Îmi doresc să fiu sănătoasă ca să pot aduce zâmbetul pe buze oamenilor dragi din jurul meu. Profa Tatiana își dorește, cândva, să fie un lider într-o școală, actuala sau alta, cine știe!

 

 

Ce proiecte ticluiți în prezent?

În ultimul timp am descoperit că-mi place să lucrez și cu profesorii, nu doar să fiu „profa cu părul de foc” din clasă, așa că sunt ancorată destul de mult în tot ce înseamnă intervenții din partea Comunității Merito: webinare, cafenele, școli de vară, ateliere pentru elevi și profesori. Pentru clasele mele caut inspirație în tot ce mă înconjoară, în tot ce citesc pentru a face orele să treacă repede și îi „momesc” cu Visuri în troler, cu Povești împachetate, cu Aripi de poveste, etc.

 

Ce și-ar dori dascălul Tatiana să vadă schimbat în învățământ? De unde crezi că ar trebui să înceapă schimbarea?

Tare mult mi-aș dori să se recunoască meritele în educație, să primeze competența, să fie apreciați profesorii, să se investească în ei, pentru că dacă un profesor e fericit în sala de clasă, elevul este la fel. Când vorbim despre ….de unde să înceapă schimbarea, e ca și cum ai deschide cutia Pandorei pentru că este relativă, depinde cum te poziționezi. Dacă vrei să-ți fie veselă ziua, atunci faci tot ce poți ca elevii tăi să beneficieze de cea mai bună variantă a ta ca profesor. Însă, dacă aștepți să se schimbe de sus în jos, trec generații de elevi pe lângă tine și te blazezi, preiei formula „e bine și așa, să facă alții”. Cred că ține de alegerea fiecăruia.

 

Sunt și lucruri care nu vă plac la dvs.?

Eu sunt omul căruia nu i-a ieșit nimic „din prima”. În copilărie și adolescență am fost destul de rebelă, încăpățânată, însă creativă și dornică de a face lucrurile cât mai bine. Nu am reușit acest lucru aproape niciodată (să fac lucrurile perfect): nu am intrat la liceul dorit de părinții mei (Sanitar), nu am luat notele la bac dorite de mine, nu am intrat la facultate în primul an, am ales să fac o postliceală (pedagogic) departe de casă, m-am căsătorit foarte tânără și am eșuat, nu m-am titularizat în primul an și câte aș mai putea scrie. Însă, toate aceste mici eșecuri m-au ajutat să-mi găsesc drumul, așa că am ales filologia la liceu, apoi am terminat Literele, din prima căsătorie am o adolescentă deosebită și în al doilea an m-am titularizat într-un liceu care mi-a adus multe lucruri frumoase. Toți avem regrete în viață, dar am învățat că trebuie să merg mai departe și dacă pot, să nu mai repet greșelile. Uneori reușesc, alteori nu. Important e să nu uit cine sunt.

 

 

Care este lucrul cel mai curajos pe care l-ați înfăptuit?

Dacă vă referiți din punct de vedere profesional, a fost atunci când am plecat, cu 30 de copii, singură în Viena. În excursie i-am pus să facă un proiect la miezul nopții ca să-i țin ocupați împreună și să rămână cu ceva din această călătorie. Dacă vă referiți din punct de vedere personal, ar fi multe de spus, dar poate într-o altă „poveste” despre mine.

 

Dacă ar fi să dați o culoare perioadei din prezent, ce culoare merită? De ce?

Culoarea părului meu, nu? E în ton cu personalitatea mea…caldă, jucăușă, nuanța frunzelor de toamnă…așa ca mine!