Redirecționează 3,5% din impozitul pe venit
Tag

Teach for Romania

Camelia Boldor face parte din Teach For Romania, generația 10. Escapada sa academică a început cu mulți ani în urmă, ca acum să declare că nu se poate vedea decât în mijlocul copiilor, îmbrățișând în viață doar activități ce guvernează în jurul lor. Predă în grădinița în care și-a exercitat și mama sa meseria, cel mai pur și frumos model pe care l-a avut.

Educatoarea reprezintă factorul principal de influențare a orientării valorice a copiilor. Pentru grupa Exploratorilor, Camelia  este un bun reper pentru copiii săi. Poartă zilnic în minte o deviză după care se lasă condusă: „Să nu faci niciodată pentru un copil ceea ce poate face singur “- Maria Montessori. Indiferent că în fața sa sunt copii de naționalitate română, maghiară sau de etnie romă, este același cadru didactic care nu se abate de la multe convingeri bine însușite de-a lungul experienței sale.

 

 

Care sunt secretele pe care le deține un educator?

Totul începe cu o sămânță, iar sămânța unui educator, superputerea lui este dragostea, dragostea pentru copii la care se adaugă empatia, răbdarea, atitudinea, experiența, echilibrul.

 

Cum transformați o zi de grădiniță într-o zi de sărbătoare?

Fiecare zi de grădiniță este o zi de sărbătoare pentru că pe parcursul zilei celebrăm reușitele, iar la finalul zilei de grădiniță suntem recunoscători pentru ceea ce am realizat  felicitându-ne :,,Bravo mie, bravo ție, bravo nouă!”

 

Pe lângă dragoste, blândețe și două brațe calde, de ce mai are nevoie un copil să vadă la educatoarea sa?

Copiii au mare nevoie de libertate pentru a experimenta, pentru a-și pune în aplicare perioadele senzitive, dar în același timp au nevoie și de disciplină. Nu există libertate fără limite, în acest context un copil are nevoie de o educatoare care încurajează independența, libertatea de experimentare, dar căreia nu-i lipește fermitatea.

 

Unui educator nu trebuie să îi lipsească spiritul organizatoric, astfel curiozitatea mea față de dumneavoastră este cum vă pregătiți pentru fiecare zi de grădiniță, sau chiar săptămână?

Pregătirea activităților e o adevărată aventură și de multe ori o mare provocare. Zic provocare pentru acele subiecte care nu sunt ușor de dus în fața copiilor, în general abstracte sau greu de înțeles (Drepturile copiilor, Mihai Eminescu, Constantin Brâncuși), dar oricare ar fi ele când pregătesc materialele pentru tema săptămânii/activitate mereu am în minte un lucru extrem de important ,,Dacă eu aș fi copilul acela de 5-6 ani cum ar trebui să arate abordarea tematicii propuse ca eu să o înțeleg”. Având asta în minte, concep modul în care duc subiectul spre copii. Un alt aspect este că mereu construiesc harta tematică, subiectul explorării  cu ajutorul copiilor, învățarea fiind mult mai eficientă, practic este învățarea prin descoperire .

Țin să mai precizez încă un concept pe care îl folosesc și care mi se pare extrem de eficient este așa numitul ,,Traseu al  explorării temelor săptămânale” în cadrul căruia avem o hartă( planșă A4 cu numerele de la 1-36 –reprezentând săptămânile de grădiniță) pe măsură ce trece o săptămână încercuim pe hartă numărul ei și afișez mereu o planșă A4 cu tema săptămânii ce tocmai a trecut, numărul ( a câta săptămână) și 4 poze din activitățile desfășurate în acea săptămână. Este ceea ce se cheamă învățare vizibilă și îi ajută extrem de mult pe copii în fixare cunoștințelor și memoria de lungă durată. Ca să înțelegi mai bine îți dau un exemplu concret .Săptămâna trecută într-o dimineață, înainte de intrare în sala de grupă, Antonio, un băiat de etnie rromă, m-a întrebat : ,,Doamna Cami, tu mai știi câte oase sunt în corpul uman?( noi discutasem asta în a 5-a săptămână de grădi și chiar era o poză cu această informație pe traseul explorării temelor , acum fiind în săptămâna 18) am fost surprinsă când mi-a spus 206 oase și mi-a confirmat eficiența învățării vizibile în acest mod. Nu mai zic de momentele în care ei se duc la poze și vin spre mine zicând: ,,Îți mai amintești, doamna Cami, când în Săptămâna 16 –Păsările sedentare-am hrănit păsările din curtea grădiniței?”. Da, aici aș putea să scriu mult, dar mă opresc spunând doar că mereu am în vedere să îi provoc să duc spre ei și informații ce depășesc nivelul de vârstă, dar de care își vor aminti când le vor întâlni în alte contexte și atunci vor face conexiuni cu ce au învățat cândva la grădi.

 

 

Cum sună frumoasa poveste a escapadei academice?

Escapada mea academică a debutat în anul 1996 când am absolvit Colegiul Pedagogic,,Gh.Lazăr” ,Cluj-Napoca am continuat perfecționarea în anii următori : Gradul I -2008, Facultatea de psihologie 2008, Master Management Curricular- Universitatea ,,Babeș –Bolyai, Cluj-Napoca 2019 , în prezent sunt profesor Teach, generația 10, în cadrul Organizației Teach For Romania.

 

V-a insuflat dragostea pentru copii vreun membru din familie?

Da. Mama mea, care a fost educatoare, care, din păcate, a decedat când eu eram în clasa a X-a. Nu a apucat sa mă vadă profesând, dar a fost pentru mine mai mult decât suficient dragostea pe care mi-a insuflat-o pentru munca cu copiii.

 

Ați știut dintotdeauna că vreți să fiți printre copii?

Da. Primele amintiri în acest sens cred că au apărut undeva pe la finalul claselor primare. Mergeam regulat la grupele la care preda mama și adoram să fiu printre copii.

 

Se spune că ce sădești, culegi. Evident că munca, pasiunea și efortul și-au spus cuvântul și s-au făcut vizibile. Ce le transmiteți tuturor generațiilor pe care le-ați avut?

Pe lângă cunoștințele academice, primează trei valori care am încercat să le formez copiilor : prietenia, empatia, respectul față de tine și ceilalți. Valori  pentru care folosesc un mod pe cât de  simplu pe atât de cuprinzător și mereu la îndemână de a le interioriza, forma copiilor și anume lait motivul ,,Dacă eu am grijă de mine, am grijă de tine!”.

 

 

Mereu exclam că și noi, oamenii mari, învățăm de la cei mici. Dumneavoastră ce v-ați extras din relația cu copiii?

Multee. Copiii m-au făcut să fiu ceea ce sunt acum, datorită lor am fost mereu preocupată să caut, să mă informez, să creez, să le ofer contexte inedite, să-i provoc, să-i fac să-și dorească  să vină cu plăcere la grădiniță. Și un lucru pe care doresc să îl subliniez la această categorie este faptul că cel mai mult am învățat de la copiii problematici din grupă (de care în general profesorii se plâng). Ei m-au făcut să am acel proces de reflecție zilnică după program, cu tot procesul de cercetare, căutare, experimentare în soluționarea favorabilă a problemei. Am învățat mereu pentru ei, de la ei și împreună cu ei.

 

Om frumos, colegă, educatoare, zână printre copii. Ce rol mai purtați în societate?

Mereu acolo unde sunt copiii și oameni care lucrează cu copii. Am observat că nu contează vârsta copiilor cu care lucrezi, important e să îți dorești să faci ceva pentru copii și împreună cu ei, ceva de care să-și amintească cu drag sau pur și simplu să se simtă bine. Am desfășurat activități cu copii de primar, gimnaziu în cadrul Taberei de vară organizată de Biserica ortodoxă din comuna natală Viișoara, Cluj. Din 2019 desfășor ateliere de vară Șotron, în parteneriat cu Asociația OvidiuRo, cu grupe de 10 copii care urmează să intre în clasa pregătitoare. De curând, am desfășurat ateliere cu copii preșcolari, școlari mici (clasa pregătitoare, I, a II-a), școlari mari( a III-a, a IV-a) în cadrul Caravanei Literației organizată de Asociația Teach For Romania în județul Cluj. Tot de curând am fost formator pentru 25 de profesori pe tema literației, diseminând cartea de benzi desenate ,,OAC și Tac” scrisă și ilustrată de Amandine Bănesc, în colaborare cu Asociația OvidiuRO.

 

Ați obosit vreodată? Care sunt resursele ce vă aduc mereu la catedră?

Îmi vine să zâmbesc, chiar nu, câteodată mă mir și eu de mine cât sunt de activă și mereu implicată în ceva. Resursele sunt clar dragostea pentru copii, pasiunea pentru meseria de dascăl, dorința de a fi varianta cea mai bună a mea pentru mine și pentru cei din jurul meu.

 

Despre grădinița unde aveți catedra ce îmi puteți spune? Unde se află la distanță de casa dumneavoastră și cum ați găsit-o?

Este grădinița din satul natal Viișoara,județul Cluj, la 10 minute de casă, mers pe jos. Este grădinița unde am fost și eu copil fiind, grădinița în care a lucrat mama mea și unde, cu mulți ani în urmă, mi-a insuflat dragostea pentru această minunată meserie. Aceeași grădiniță unde după absolvirea liceului am început să profesez ( 1.09.1996) cu mențiunea că din 2008 ne-am mutat într-o clădire nouă, vizavi de cea veche care a devenit Muzeul satului.

Context local: Grădinița cu P.N.Viișoara din localiatatea Viișoara, jud. Cluj subordonată Școlii Gimnaziale Viișoara(560 elevi, 42 cadre didactice): cinci grupe de grădiniță ( 4 secția română, 1 secția maghiară), 110 preșcolari de etnie rromă, maghiară, română. În acest an școlar eu sunt educatoare la grupa mare,,Exploratorilor”. Avem o pagină a grădiniței unde puteți descoperi o parte din munca noastră – Grădinița cu P.N. Viișoara.

 

 

Cum o vedeți acum prin ochii dumneavoastră?

În prezent este o grădiniță frumoasă, primitoare cu spații luminoase, curate, cu bibliotecă, cu spațiu de joacă în aer liber, cu pomi plantați de copii, o grădiniță unde în fiecare zi copiii vin cu mare drag.

 

Ambele avem repere morale pe care le împărtășim treptat copiilor pentru ca aceștia să le însușească, să le utilizeze treptat în dezvoltarea armonioasă a lor. Care au fost valorile morale pe care ați dorit mereu să le transmiteți și să le vedeți transpuse în comportamentul cât și acțiunile copiilor?

Așa cum am mai subliniat mai sus primează trei valori care am încercat să le formez copiilor : prietenia, empatia, respectul față de tine și ceilalți. Deși empatia este o valoare care e greu de abordat la vârste mici, obișnuiesc să fac apel la ea atunci când e nevoie. Consider că aceste valori  cuprinzătoare, ca o umbrelă sub care implicit se află și altele.

 

 

În copilărie, învățătoarea Liliana Anghel a cochetat cu ideea de a se dedica oamenilor din rolul de asistentă medicală. Tot a oamenilor este în prezent toată, dar a oamenilor mici. A îmbrățișat meseria de dascăl și poartă o mare pasiune acesteia. Nici măcar sintagma „ca să primiți un post, ne uităm și la culoarea pielii” nu a îndepărtat-o de copii.

Acum, este învățătoare, profesor metodist pentru învățământul primar și bursier în cadrul programului pentru profesori Teach for Romania. Acest program reprezintă o altă etapă fabuloasă din viața sa profesională, de aceea îi ofer dreptul de a reda mai multe despre sentimentele fidele pe care le poartă frumoasei sale profesii.

 

 

Doamna învățătoare, cum v-a găsit acest an școlar? Cu același entuziasm ați pășit în școală, cel pe care l-ați purtat și cu 30 de ani în urmă, la începuturile dumneavoastră în învățământ?

„Dacă vrem o lume mai bună trebuie să contribuim la crearea ei” spunea Mahatma Gandhi. O școală mai bună nu se face privind de departe. Trebuie să ne implicăm, să facem tot ce ne stă în putință să transformăm școală într-un loc în care elevii să vină cu plăcere, să fie motivați, implicați, activi , să conștientizeze importanța educației în viața lor. Eu îmi doresc o lume mai bună și o școală mai bună așa că, de peste 30 de ani, fiecare început de an școlar mă găsește cu emoții, entuziasm și recunoștință că Dumnezeu mi-a îndrumat calea să am una dintre cele mai frumoase meserii.

 

Ați fost acea fetiță care se juca „de-a școala” și care, ajunsă la maturitate, în fața unei decizii de a urma o școală, ați ales-o pe cea cu profil pedagogic?

Nicidecum. Când eram mică, discuția era să devin asistenta medicală. La serbarea din clasa I am spus eu o poezie despre asistente, iar tatăl meu a spus: asistentă te fac. De atunci, așa a rămas, că o să mă fac asistentă. Până la sfârșitul clasei a VIII-a eu am tot învățat cu gândul acesta. A venit clasa a VIII-a, am dat examen la Liceul sanitar și, din păcate, nu am luat o notă care să îmi asigure un loc la acel liceu.  Am plâns zile întregi, dar nu pentru că pierdusem șansa de a deveni asistentă cat mai degrabă de rușine că am luat notă mică la examen. Ce îmi aduc bine aminte atunci este că părinții mei nu m-au certat deloc. Au fost alături de mine și m-au încurajat că o să fie bine. M-am dus la Liceul Agricol Fundulea și, când am terminat, în 1991, m-am angajat ca profesor suplinitor de matematică. Am constatat că îmi place foarte mult ceea ce fac. Chiar dacă era o diferență de doar 4-5 ani între mine și elevii de clasa a VIII-a, aceștia mă respectau foarte mult, lucram cu drag iar directorul școlii mă încuraja mereu. În anul următor m-am înscris la Colegiul de Institutori din cadrul Universității Spiru Haret. Nu a trecut mult timp până ce toate acestea s-au transformat într-o mare pasiune. Pur și simplu îi iubeam pe copii, știam că nu puteam să fac altceva decât să fiu învățătoare. Am simțit  că aici e nevoie de mine, că aici pot să fiu varianta mea cea mai bună. Cu aceeași pasiune fac asta de peste 30 de ani.

 

Cine v-a insuflat dragostea pentru carte, pentru copii, pentru educație? Cu toții avem modelepe care le luăm ca reper. Dumneavoastră pe cine ați avut ca punct de referință pe plan profesional?

Dragostea pentru carte mi-au insuflat-o părinții mei. Și-au dorit foarte mult să învăț  și m-au încurajat tot timpul. Îmi spuneau : tu ești deșteaptă, poți să înveți să ai un serviciu ușor, să nu te chinui ca noi. ”Lasă fata să învețe!„ auzeam  foarte des de la părinții mei. Apoi, la școală, eu am simțit că toți profesorii mă iubeau. Mi-au dat foarte mult curaj, m-au sprijinit tot timpul. Când eram la facultate, ca să nu mai cheltui banii pe cărți , foștii profesori îmi împrumutau cărțile dumnealor de metodică, mă ajutau cu diferite materiale. Îmi aduc aminte că unul dintre învățători, deși nu îmi predase niciodată, mi-a dat caietul dumnealui cu notițe din liceu. Doamne, l-am, păstrat ca pe o Biblie.

Dar, cred că cel mai puternic stimulent a fost dorința părinților mei ca eu să ajung cineva în viață. Deși își doreau foarte mult să învăț, niciodată nu au pus presiune, nu au fost amenințări de genul ,,dacă nu iei premiul întâi nu mai primești ceva” și nici promisiuni ,,dacă iei premiul întâi îți luăm bicicletă”. Nici nu ar fi putut să facă astfel de promisiuni pentru că nu aveau bani. Pur și simplu au fost consecvenți, i-am simțit alături de mine pe tot parcursul meu educațional. Asta m-a ajutat foarte mult. Cred că asta ar trebui să facă orice părinte. Dacă tu, ca părinte nu ,,vezi” ce face copilul tău un an de zile pentru că ești ,,ocupat” să asiguri ,,premiul” de la sfârșitul anului, nu te aștepta să aibă rezultate prea grozave. Dacă acestea există, sunt cazuri speciale. Majoritatea copiilor au nevoie de atenția părinților lor, de implicarea lor nu de stimulente materiale.

 

 

Dacă ar fi să faceți o retrospectivă a anilor în învățământ, cum ați defini traseul profesional? A fost unul liniar sau sinuos?

A fost și ușor și greu, dar frumos.  În primii ani de predat, când nevoia de sprijin era enormă, directorul școlii a fost omul pe care eu m-am bazat cel mai mult. Un OM de o calitate rar întâlnită, de la care am învățat enorm . Deși eram la început și nu știam prea multe, dumnealui mă încuraja și mă îndruma. Niciodată nu mi-a reproșat că nu știu anumite lucruri. Orice aveam nevoie să știu, nu mă sfiam să îl întreb.

Am fost și la altă școală, un singur an dar a făcut cât zece,  unde directorul mă desconsidera și îmi arăta asta în fiecare zi. Peste ani, a venit la școala unde eu eram director adjunct. Când a aflat, a rămas pur și simplu șocat.

Însă, peste toate acestea, eu zic că a fost un drum frumos. Preocuparea mea principală a fost să învăț, să mă dezvolt, să reușesc să fiu un profesor bun, să fiu un profesor  care aduce în clasă acea garanție că fiecare elev e ajutat să devină varianta lui cea mai bună. Și cred că am reușit.

 

„Ca să primiți un post, ne uităm și la culoarea pielii”. Ce însemnă această afirmație? Ce mărturisiri îmi puteți face?

A fost o experiență pe care nu cred că o voi uita vreodată în viața mea.  Au fost multe momente când m-am simțit nedreptățită, dar acela a fost cel mai crunt pentru că era pentru prima dată când venea de la un adult. Apoi, m-am obișnuit. Mă doare și acum, dar le suport altfel. Am înțeles că nu e o vină să ai pielea închisă la culoare, important e ceea ce faci tu ca om. Și cred că fac destule, că sunt un exemplu bun pentru cei din jurul meu.  Cum am spus mai sus , după ce am terminat liceul, m-am angajat ca profesor suplinitor de matematică. Însă, în vara aceea eu am participat la concurs pentru un post de învățători. Deși am luat o notă destul de mare, 9,65 refuzau să îmi dea post. Inițial, au invocat motivul că nu o să mă prezint la post. Ghinionul meu a fost că doamna directoare de la școala la care eu am solicitat post era în sala și a spus clar că nu mă primește pentru că ”știu eu cum sunteți voi, nu o să vă prezentați la post ”. De fapt , voia să vină altcineva care luase o notă mai mică decât mine. Eu nu țineam morțiș la școala aceea, voiam oriunde doar să pot face naveta. În acel moment a început aventura: mi-au cerut să fac o împărțire, nerelevantă pentru ce se întâmpla acolo dar, probabil, ca să tragă de timp, apoi  a trebuit să dau o declarație că o mă prezint la post. După ce am scris declarația, unul dintre inspectori a citit-o cu mare atenție, poate găsea vreo greșeală. Nu a găsit și atunci, m-a săgetat cu privirea, avea niște ochi albaștri, înfiorători, și mi-a spus pe un ton zeflemitor ,,credeți că posturile de dau așa oricui, se mai ia și după culoarea la față”. Știu că nu e scris corect gramatical dar am vrut să redau exact cum a spus dumnealui. În tot acest timp, posturile se ocupau, s-a ocupat și cel solicitat de mine, spre bucuria doamnei directoare. În final mi-au dat un post pe care nu îl voia nimeni, foarte departe de casa mea. Pentru că era imposibil să stau cu chirie, a doua zi tatăl meu s-a dus la inspectorat să vadă poate se găsește o soluție. Atunci i s-a spus așa ”doamne, uite, am văzut că fata dumitale știe matematică și o să îi dăm un post de matematică la Aprozi”. Aici puteam să fac naveta, mergeam 30 de minute cu trenul apoi 5 km pe jos. Am acceptat dar m-am dus cu inima strânsă având în vedere experiența trăită. Din fericire, directorul m-a primit cu brațele deschise.

 

 

Un om este construit din mulțumiri sufletești, din tristeți, din provocări pe care le depășește. Care să fi fost provocarea cea mai mare în învățământ? Etichetele, poate?

Eu consider că provocarea cea mai mare o reprezintă faptul că nu mergem toți în aceeași direcție: profesori, părinți, comunitate. Nu înțelegem că acești copii sunt ai noștri, că doar împreună reușim să îi ajutăm. Se caută mereu vinovații  și nu soluțiile. Profesorii spun că elevii nu învață, părinții spun că profesorii nu își fac datoria, comunitatea, nepăsătoare la nevoile elevilor, dă vina pe elevi, părinți, profesori. Aici nu mă refer la comunitatea din care vin eu, ci în general se întâmplă asta.

Vorbind de discriminare, de etichete, acestea au existat și există. Deși se vorbește tot timpul despre nondiscriminare, se fac cursuri peste cursuri, evenimente, simt discriminarea în jurul meu. Am simțit-o ca elevă din partea colegilor, ca profesor, ca cetățean al acestei țări. Asta e, e în firea unor oameni  să judece. Judecă orice, nu doar etnia. Spun în firea unor oameni pentru că nu e normal să generalizăm, nu toți oamenii sunt rasiști. Soțul meu nu este de etnie, prietena mea cea mai bună nu este de etnie. Am foarte mulți prieteni, oameni care mă admiră, mă respectă și nu sunt de etnie rromă. Dar este clar că cei de etnie, oricare ar fie ea, nu pleacă cu același start. Eu am simțit că a trebuit să muncesc mai mult, să demonstrez ce capacități am față alții care au obținut mult mai ușor anumite lucruri.

 

Dar mulțumirea cea mai mare pe care o purtați în inimă?

Deși drumul meu în viață nu a fost unul tocmai ușor, port multe bucurii în inimă.

Pe plan personal, cea mai mare bucurie este fiul meu. El este tot ce mi-aș fi dorit de la viață, tot ce ar putea o mama să viseze . Este sprijinul și mândria vieții mele. Îi mulțumesc lui Dumnezeu în fiecare zi pentru familia pe care mi-a dat-o.

Pe plan profesional bucuria mea cea mai mare este că am avut impact asupra multor copii. Într-o vară, un părinte a venit să își înscrie copilul la școală. A spus că nu vrea să dea copilul la altă doamnă decât la mine pentru ca eu ”l-am făcut om”. Și nu este singurul părinte care a dorit ca și copiii lor să învețe tot la mine. Mă întâlnesc cu foști elevi  care erau clasa a VIII-a în 1991 și îmi spun Sărut mana, doamna!

 

Ce roluri îmbrățișați în societate în prezent? Sunteți în continuare pe funcția de director al școlii, sau metodist? Ce-mi puteți spune?

De-a lungul timpului am purtat multe pălării. Mi-au plăcut toate pentru că au contribuit la dezvoltarea mea, la ceea ce sunt acum. Am fost director adjunct 10 ani, sunt profesor metodist din 2013, am fost implicată în diferite proiecte în cadrul școlii (ERASMUS, POCU) .

Acum, sunt învățătoare, profesor metodist pentru învățământul primar și bursier în cadrul programului pentru profesori Teach for Romania. Acest program reprezintă o altă etapă fabuloasă din viața mea profesională. Este un program intensiv de leadership ce vizează dezvoltarea unor competențe transferabile, critice pentru un profesor care vrea să faciliteze învățare de tip transformațional. Oricât de multe știam despre acest program, nu m-am gândit   că o să fie cu atât de multă învățare, că o să mă redescopăr, că o să reflectez atât de mult la CINE SUNT EU? A fost locul unde , pentru prima dată, am reușit să îmi asum etnia cu adevărat, să vorbesc deschis fără să fiu judecată. Dimpotrivă eram încurajată să fac asta. De anul acesta sunt și mentor în cadrul programului Teach for Romania și m-am bucurat enorm când am văzut cât de mult am reușit dau celorlalți profesori din experiența mea.

O altă pălărie care îmi place enorm și pe care o port cu mândrie este cea de fondatoare a Asociației SPER – Speranță, Performanță, Educație, Respect. Pentru că mi-am dorit să duc impactul dincolo de sala de clasă, făceam asta și înainte dar la un nivel mic, am reușit să înființez această asociație prin intermediul căreia să ajutăm cât mai mulți copii, părinți și oameni aflați în dificultate.  Eu știu cel mai bine ce înseamnă să primești o mână de ajutor atunci când ai nevoie, ce înseamnă ca cineva să îți dea curaj, să creadă în tine. Asta îmi doresc să fac pentru copiii din Budești, să le dau încredere în ei, să fiu acolo pentru ei , să îi fac să înțeleagă importanța educației. Eu sunt unul dintre exemplele că poți să reușești în viață dacă ai ambiție, dacă tu crezi în tine, în ciuda tuturor dificultăților. Iar fiul meu a înțeles misiunea și este alături de mine în această călătorie. Are job-ul lui dar mă ajută foarte mult la asociație.

 

Cum sunt generațiile de azi față de generațiile de pe vremea noastră?

Consider că nu putem compara generațiile de copii. Predau de 32 de ani, am avut atâtea generații și nu am putut niciodată să spun generația trecută era într-un fel față de cea prezentă”. Fiecare are farmecul ei, frumusețea ei, specificul ei. Depinde de noi, adulții cum reușim să ne conectăm cu ei. Consider că cel mai important e ca noi să intrăm în lumea lor, să îi cunoaștem, să le aflăm pasiunile, să îi înțelegem . Doar așa reușim să ne adaptăm fiecărei generații. Se spune despre copiii de azi că s-au născut cu telefonul în mână, în sensul că știu să îl folosească foarte bine de la o vârstă foarte mică. Noi ce facem? Le interzicem telefoanele. Nu spun să folosim exclusiv tehnologia dar nici să o interzicem pe motiv că ”le strică creierul copiilor”. Aud foarte des asta. Eu consider că ne ajută foarte mult. Mă duc în lumea copilului,  mă folosesc de ceea ce  îi place lui și produc învățare mult mai ușor. În felul acesta îi învățăm și pe copii să utilizeze tehnologia în scop educațional. Nu mică le e mirarea când descoperă că pot folosi telefonul în învățare.

 

Dacă ar fi să faceți portretul copiilor dumneavoastră de la clasă, cum l-ați scrie în câteva rânduri aici, public?

Doamne, îi iubesc de nu mai pot. Sunt copii crescuți în modestie , dar cu inima cât un munte. Sunt copii isteți, curajoși și puternici. Ei chiar au înțeles ce înseamnă să ne respectăm între noi, să ne ajutăm între noi, să fim buni oriunde am merge. Au hotărât să se numească Clasa prietenilor fericiți” . Și chiar așa sunt.

 

Ce sentimente purtați școlii care v-a făcut „om mare”? Ce sentimente purtați școlii în care vă exercitați meseria?

Școala care m-a făcut ”om mare” este aceeași scoală unde sunt acum.  Sunt recunoscătoare tuturor care au fost mereu alături de mine , care au crezut în mine, care mi-au dat o mână de ajutor atunci când am avut nevoie. Sunt recunoscătoare și celorlalți pentru că m-au ambiționat să le demonstrez contrariul a ceea ce credeau despre mine și asta m-a determinat să muncesc mai mult, implicit să mă dezvolt mai mult.  Am fost director adjunct 10 ani, timp în care am muncit enorm. Nu regret nicio secundă pentru că mi-a adus multe satisfacții. Respectul copiilor și al părinților arată că mi-am făcut treaba. Continui să muncesc cu aceeași pasiune pentru că îmi pasă de fiecare copil.

 

Derulat pe o perioadă de 31 de luni – ,,Segregare pe minus, diversitate pe plus” este un proiect de educație pentru incluziune cu obiective ambițioase. Respectiv, de a crea un cadru propice pentru respectarea dreptului la educație, tratament egal și echitabil, fără discriminare de orice fel, cu accent pe discriminarea pe bază de etnie, având în vedere 7 comunități cu premise de a avea cetățeni mai informați, cu un comportament mai puțin discriminatoriu la adresa persoanelor de etnie romă.

Subiectul segregării școlare necesită o abordare cu mai multe fațete care să includă acțiuni legale, schimbări de metodologie, implicarea comunității și reforme educaționale, spun inițiatorii, care amintesc, în același timp, că, în 2015, un raport al Comisiei Europene (Education and Training Monitor – Romania 2015, European Commission) semnala că „26% dintre elevii romi din România învață în clase separate etnic”.

 

 

Prin proiectul “,,Segregare pe minus, diversitate pe plus”, experți în educație, decidenți politici, profesioniști din mediul guvernamental, părinți, elevi, profesori și manageri școlari din 7 comunități unde ponderea elevilor romi este de minimum 50% sunt aduși față în față într-un spațiu de dialog la nivel național pentru a găsi soluții. Din acest demers face parte și evenimentul creat pe 11 octombrie, la București, de două organizații de impact social, Teach for Romania și Roma Education Fund. Vorbim de o consultare publică menită să aducă în prim-plan o problemă semnificativă în sistemul de învățământ românesc: segregarea școlară pe baza criteriilor etnice, statutului socio-economic, genului și dizabilității. Consultări similare s-au desfășurat anterior în 7 județe – cheie din România: Craiova, Timișoara, Cluj, Iași, Ploiești, Brașov și Constanța, evenimentul de la București fiind cel care a închis seria acestor consultări.

„Obiectivul este de a asculta și colecta opiniile și contribuțiile tuturor participanților pentru a dezvolta acțiuni concrete și eficiente în implementarea unei metodologii de monitorizare a segregării școlare, precum și pentru a asigura respectarea și îndeplinirea indicatorilor asumați prin această metodologie”, explică cei de la Teach for Romania și Roma Education Fund. Potrivit celor două organizații, consultările publice reprezintă pași semnificativi în eforturile de a transforma sistemul de învățământ din România într-unul mai inclusiv, echitabil și orientat spre drepturile fundamentale ale fiecărui elev. Iar lista soluțiilor comune găsite în urma acestor consultări publice este una lungă. Și eficiente, speră organizatorii.

Pentru combaterea segregării școlare pe criteriu etnic, de exemplu, este considerată necesară abordarea de tip top-down: autorități – ONG-uri – școală (profesori, psihologi, consilieri, mediatori) – comunitate – familie, alături de un curriculum cu directive clare, aplicabile și măsurabile. La fel de importantă este implicarea familiei în mod activ prin dialog și empatie. Discuțiile au mai evidențiat ca soluții campaniile de awareness: cultură, limbă, tradiții etc. & evenimente tematice/interculturale, precum și acțiuni comune cu miză socială. Discuțiile libere facilitate de autorități, cum ar fi organizarea de întâlniri periodice elevi – părinți – consilieri școlari, în cadrul cărora să fie abordată tema segregării, sunt considerate utile, la fel eliminarea claselor formate din elevi de o singură etnie, atunci când este posibil. Este nevoie, în același timp de personal pregătit, personal de etnie romă, dar și de folosirea psihoeducației ca pe un act de prevenție a segregării cu ajutorul consilierului școlar.

Primele trei măsuri enunțate mai sus sunt și primele trei găsite ca soluții comune în cazul segregării pe criteriu de statut socio-economic, acestea venind alături de campanii de awareness pornind de la faptul că lipsa banilor îngreunează accesul la educație. Discuțiile deschise la nivel de comunitate, încurajarea comunicării fără criterii socio-economice, accesul egal și echitabil la educație prin programe de susținere financiară a elevilor, precum și folosirea psihoeducației ca pe un act de prevenție a segregării cu ajutorul consilierului școlar se regăsesc, de asemenea, pe lista soluțiilor identificate în urma consultărilor.

 

 

Vine apoi rândul soluțiilor comune privind segregarea școlară pe criteriu de dizabilitate. Abordarea de tip top-down: autorități-ONG-uri-școală (profesori, psiholog)-comunitate-familie și un curriculum cu directive clare, aplicabile și măsurabile apar, din nou, ca soluții, pe lista cărora mai regăsim campanii de awareness pornind de la ideea că în societatea românească persoanele cu dizabilități nu sunt suficient de vizibile și acceptate. Implicarea familiei rămâne și aici la fel de importantă, în aceeași măsură cu personalul pregătit, dar și cu acomodarea elevilor cu dizabilități în școli. Nu există peste tot modalități de accesibilizare a procesului educațional pentru elevii cu deficiențe de vedere și auzi și, de asemenea, nu există în toate unitățile școlare facilități care să acomodeze elevii cu dizabilități, de exemplu rampe de acces, fiind necesare, de asemenea, programe specializate de shadowing pentru elevii cu dizabilități, care au nevoie de mai multă atenție în procesul de învățare. Tuturor acestora li se adaugă folosirea psihoeducației ca pe un act de prevenție a segregării cu ajutorul consilierului.

În fine, dar nu în ultimul rând, s-a discutat despre segregarea școlară pe criteriu de gen. Abordarea de tip top-down: autorități-ONG-uri-școală (profesori, psiholog)-comunitate-familie rămâne și în acest caz o soluție, alături de un curriculum cu directive clare, aplicabile și măsurabile și campanii de awareness: în societatea românească rolurile de gen sunt văzute ca un lucru normal, firesc, femeile sunt percepute ca fiind mai vulnerabile și în consecință sunt victimizate. Educația de gen cuprinde, în același timp, sprijin în valorificarea diferențelor de gen, înțelegerea și acceptarea genului elevilor fără judecată și discriminare. Elaborarea unor programe naționale de informare și psihoeducație atât pentru elevi cât și pentru profesori sunt o altă parte a soluției, alături de folosirea psihoeducației ca pe un act de prevenție a segregării cu ajutorul consilierului școlar și de organizarea de activități în grupuri mixte, workshop-uri, educație în familie.

Organizatorii subliniază că discriminarea în contextul școlilor poate lua mai multe forme, inclusiv acces inegal la resurse, practici disciplinare părtinitoare și diferențe în rezultatele academice. Atât segregarea, cât și discriminarea sunt probleme sociale care implică tratament inechitabil sau separarea unor indivizi sau grupuri pe baza anumitor caracteristici, cum ar fi rasa, sexul, etnia, religia sau alți factori.

 

 

Mai multe despre proiectul „Segregare pe Minus, Diversitate pe Plus”, puteți vizita site-ul https://faradiscriminare.ro/.

 

Datoria morală a unui cadru didactic este aceea de a contribui la conturarea personalității a celor a căror destine îi sunt încredințate. Ioana Stegariu a îmbrățișat de tânără această responsabilitate frumoasă și prețioasă, dorindu-și chiar de mică să fie unul dintre pilonii importanți din viața copiilor. Se pare că planurile de atunci, din vremea copilăriei sale, coincid cu cele de acum.

A fost inspirată de propria învățătoare pe care a avut-o și care a reușit, prin exemplu, să îi insufle iubirea pentru tot ce înseamnă sistemul educațional. A plecat în călătoria sa academică cu valori și convingeri bine închegate transmise în interiorul familiei sale care, cred cu tărie, au ajutat la formarea și creșterea dezvoltării sale. I-a venit rândul să împărtășească. Nu o face oricum, ci cu multă dăruire și dragoste sinceră față de toți copiii, mai ales față de cei din mediul rural, unde se cunoaște că șansele din comunitățile rurale sunt mai mici.

Ioana e omul care face bine societății. Redă portretul clar și concis al unui dascăl tânăr care și-a găsit un vector în viață.

 

 

Ioana, ce este un profesor pasionat în accepțiunea ta?

Pentru mine, profesorul pasionat este acel om care nu doar transmite un set de informații, ci inspiră elevii și colegii profesori, cultivând dorința pentru învățare, înțelege și de ce crește ca individ.  Un profesor pasionat este acel educator care se dedică cu inima și sufletul meseriei de a învăța și de a ghida elevii.

În accepțiunea mea, un profesor pasionat trebuie să aibă anumite trăsături definitorii: entuziasm contagios (atât în raport cu elevii, cât și cu profesorii), dedicare și devotament, înțelegere profundă a rolului pe care îl deține vizavi de viitorul elevilor, empatie și susținere, comunicare asertivă, inspirare și modelare a caracterului, flexibilitate și adaptabilitate.

 

Tânără, dar cu viziuni mărețe. Ce planuri ai pentru tine?

În ansamblu, planurile mele implică creștere continuă, dezvoltare personală și contribuție la dezvoltarea comunității în care trăiesc. Sunt hotărâtă să aduc schimbări pozitive și să îmi urmez planurile cu pasiune și determinare.

 

Ce valori dorești să le insufli elevilor tăi?

Caut să insuflu elevilor mei valori care să nu-i ajute doar în sala de clasă, ci care să îi ajute să devină indivizi echilibrați și etici, niște cetățeni activi și contributivi în societate: curiozitate, respect, empatie, responsabilitate, colaborare, autodisciplină, confidență, perseverență.

 

 

Ce valori ai primit la rândul tău în interiorul familiei tale? Cu ce povețe ai plecat în viață insuflate de ai tăi părinți?

Valorile pe care un copil le primește de la părinți joacă un rol important în dezvoltarea sa personală și își găsesc ecoul și îndrumarea în întreaga viață. La fel este și în cazul meu. Le sunt foarte recunoscătoare părinților în primul rând pentru iubirea și suportul necondiționat. Ei mi-au insuflat dragostea pentru școală, sădindu-mi astfel dorința de învățare, m-au învățat ce este empatia, înțelegerea, respectul și toleranța. M-au ajutat să-mi dezvolt încrederea în propriile forțe și să devin un adult echilibrat din toate punctele de vedere.

 

Ce dorințe avea fetița Ioana când era mică legate de meseria pe care o va alege în viață? Coincid planurile de atunci cu cele de acum?

Am vrut să fiu învățătoare încă din copilărie. Am fost inspirată de propria mea învățătoare. Dincolo de conținuturi m-a învățat cum să învăț eficient, ceea ce mi-a fost un real ajutor ulterior în parcursul academic.

Planurile mele din copilărie, de a ghida elevi în procesul de învățare, s-au materializat. Sper să aduc lumină în mintea și sufletul meu, așa cum am primit la rândul meu.

 

Cum sună frumoasa ta escapadă academică?

Totul a început în satul natal, Vânători, unde am învățat de la grădiniță și până la finalul ciclului gimnazial. Am continuat studiile liceale la Pașcani, unde am făcut naveta zilnic.

Am făcut Facultatea de Psihologie și Științe ale Educației, specializarea PIPP la UAIC Iași, după care m-am angajat. Cu încredere și hotărâre am ales să continui cu un masterat în domeniu, Diadactici aplicate pentru învățământul primar, în cadrul aceleiași facultăți.

 

 

De când faci parte din programul Teach For Romania și ce ți-ai luat frumos pentru suflet în acest timp?

După doi ani la catedră mi-am spus că am nevoie de noi provocări și contexte care să mă ajute să-mi dezvolt competențele. Fac parte din programul Teach for Romania de un an, timp în care am reușit să creez conexiuni profunde cu oamenii din comunitatea Teach, am învățat să gestionez provocările cu încredere, să văd impactul acțiunilor mele. În acest program am fost încurajată să învăț constant și să-mi dezvolt abilitățile de predare, gestionare a clasei și comunicare. Am participat la numeroase ateliere metodice care mi-au arătat să mereu este loc pentru mai bine.

 

De ce ai ales să faci parte din această organizație și să îți dedici toată dragostea și cunoștințele față de copiii din mediul rural?

Sunt la bază un copil din mediul rural. Mi-am dorit dintotdeauna să mă întorc în mediul rural și să produc un impact pozitiv prin activitatea mea. Cred cu tărie în puterea educației de a schimba vieți. Am văzut mereu învățarea ca pe o cale de eliberare și am simțit că pot aduce o schimbare reală în viața copiilor prin oferirea accesului la educație de calitate.

Experiențele mele personale m-au învățat că fiecare copil are un potențial uriaș, indiferent de contextul socio-economic sau familial din care provine. Deseori, copiii din comunitățile rurale nu au aceleași oportunități ca ceilalți, prin urmare, văd învățarea ca pe o modalitate de a deschide uși și oferi șanse pentru un viitor mai bun.

Decizia de a preda în mediul rural nu a avut o legătură directă cu organizația. Ceea ce m-a condus de fapt spre Teach for Romania a fost faptul  am simțit că pot aduce propriile mele abilități și resurse în acest efort colectiv de a transforma sistemul de învățământ și de a oferi șanse egale tuturor copiilor.

În final, aleg să-mi dedic dragostea și cunoștințele față de copiii din mediul rural pentru că sunt de părere că fiecare  copil merită să fie încurajat, susținut și ghidat să își atingă potențialul maxim.

 

Ioana, ce ai învățat de la copii? Se spune că și noi, oamenii mari, învățăm de la cei mici la rândul nostru.

Am învățat multe lucruri importante de la copii în ultimii trei ani, însă cea mai importantă lecție e legată de bucuria din lucrurile simple. Fie că este vorba de un joc nou, de o metodă nouă, o reușită sau un material didactic copiii se bucură sincer. Ei găsesc bucurie în cele mai mici si simple lucruri. Acum apreciez frumusețea din momentele cotidiene și să nu neglijez micile bucurii ale vieții.

 

 

Dacă ar fi să faci un exercițiu de imaginație, unde te-ai vedea peste zece ani?

Peste 10 ani m-aș vedea într-un punct al vieții caracterizat de dezvoltare personală și realizări profesionale semnificative. Dar, indiferent de cum vor evolua lucrurile mă văd încă alături de copii, sprijinindu-i în procesul lor de învățare și dezvoltare. Indiferent de direcția în care se îndreaptă lucrurile în viitor, angajamentul meu față de educație și față de copii rămâne neschimbat. Vreau să continui să inspir și să ajut noile generații să își atingă potențialul maxim, să descopere lumea înconjurătoare și să devină cetățeni responsabili și bine pregătiți pentru viață.

 

Șahul este o pasiune pe care o insufli și copiilor?

Da, șahul este o pasiune pe care o insuflu copiilor pentru că o consider o activitate extrem de benefică pentru dezvoltarea lor. Șahul nu doar dezvoltă abilități logice și strategice, ci are și o serie de beneficii cognitive, emoționale și sociale. Pe lângă timpul alocat acestui sport la școală, o parte dintre elevii mei participă în weekend la antrenamente organizate de Asociația Club Sportiv „Pionii Regelui” și concursuri lunare.

Încerc să transmit și colegilor profesori din toată țara importanța practicării acestui sport la vârstele mici, prin intermediul rolului de formator în cadrul proiectului național „Educație prin șah” furnizat de CCD Ialomița în parteneriat cu Federația Română de Șah.

 

Când ai descoperit jocul minții?

Am descoperit șahul în copilărie, ghidată de tatăl meu. Încă de mică știam să joc șah, dar nu înțelegeam pe deplin valoarea sa. Cu toate acestea, în urmă cu patru ani am avut o revelație în ceea ce privește impactul său, în momentul în care am intrat în contact cu Pionii Regelui. Mai exact când am cunoscut copiii care practică acest sport. Acest club mi-a arătat cât de profund poate influența dezvoltarea abilităților cognitive și a gândirii strategice și m-a inspirat să explorez mai mult această lume.

De atunci am devenit pasionată de șah și am început să împărtășesc beneficiile sale cu alții, copii și adulți, în speranța că vor experimenta valoarea extraordinară a acestui joc minunat cât mai mulți copii.

 

Șahul este o pasiune sau a devenit un mod de viață având în vedere că o parte din familia afiliată datorită căsătoriei tale a fondat Pionii Regelui? Ce poți împărtăși cu noi? Ce rol ai?

În ceea ce privește legătura mea cu șahul și implicarea în clubul Pionii Regelui, pot să împărtășesc cu voi că pentru mine, șahul nu este doar o pasiune, ci un mod de viață și o sursă constantă de inspirație. Îmi place să văd cum acest joc complex îi învață pe oameni să gândească strategic, să ia decizii înțelepte și să dezvolte calități precum răbdarea și concentrarea.

Alexandru și Vlad Stegariu au pus bazele clubului Pionii Regelui cu dorința sinceră de a aduce beneficiile acestui sport comunității. Împărtășesc această viziune și m-am angajat să contribui la dezvoltarea clubului prin promovarea valorilor și beneficiilor jocului de șah. În calitate de voluntar, am avut ocazia de a interacționa cu mulți copii talentați și pasionați de șah.

Am avut bucuria de a-i cunoaște și de a-i ajuta pe numeroși copii care au trecut pragul clubului Pionii Regelui. Prin lecțiile de șah și activitățile organizate, am fost martorul evoluției lor pe tabla de șah, dar și în dezvoltarea lor personală. Am văzut cum șahul îi învață să-și canalizeze creativitatea în strategii de joc, să-și dezvolte abilitățile de rezolvare a problemelor și să-și construiască încrederea în sine.

Faptul că acești copii au venit la club și au luat parte la activitățile noastre a demonstrat că șahul are puterea de a aduce împreună oameni cu interese similare și de a construi comunități solide. În calitate de învățătoare și voluntar, am fost mândră să îi susțin pe acești tineri jucători în călătoria lor de a deveni mai buni atât în jocul de șah, cât și în viață.

În încheiere, am învățat că șahul nu este doar un joc, ci o călătorie de autodescoperire și dezvoltare personală, iar prin clubul Pionii Regelui, am avut șansa să împărtășesc această călătorie cu mulți copii minunați și să îi încurajez să-și urmeze pasiunea pentru șah și să crească învățând din fiecare mutare.

 

 

Adrian Secal este unul dintre oamenii care se luptă pentru binele societății. Îl găsim în slujba copiilor  în ipostaza de învățător la catedra din Augustin, o localitate din județul Brașov. Culmea, când era la vârsta copilăriei și intra în diferite roluri de joc ba era pilot de avion, ba medic sau preot, dar niciodată meseria de dascăl nu a fost îmbrățișată nici măcar în joacă sau în câteva rânduri de imaginație. Și totuși, Adrian face minuni pentru copiii care provin din medii defavorizate. Poate că atunci când a plecat de acasă, a luat cu el peste tot în lume convingeri bine închegate însușite în sânul familiei. Nu se abate de la valorile preluate de la părinți, ci le transferă mai departe copiilor cărora le dedică inima lui toată.

Adrian Secal face parte din programul Teach for Romania, o organizație non-formală care formează oameni, cu sau fără experiență în educație, pentru a deveni profesori în învățământul public, pentru copiii din medii vulnerabile. Nu de mult timp, mai ales în comparație cu anii petrecuți în alte organizații. A vrut să cunoască realitatea care se petrece în sistemul de învățământ, în special rural, acolo unde sunt mai multe carențe, dar asupra cărora are dorința de a-și pune amprenta și de a crea oportunități de creștere și dezvoltare.

A creionat încă din primul an de aderare în interiorul Teach For Romania ideea unui spațiu educațional complementar școlii într-un autobuz și a ajuns să o și concretizeze cu ajutorul unor sponsori. A cumpărat un autobuz scos la licitație cu suma de 6000 de lei, dar lucrurile care s-au întâmplat în acest spațiu sunt mult mai valoroase și de neprețuit. Să-i cunoaștem povestea băcăuanului Adrian Secal care a avut intuiția de a se reorienta profesional și care a realizat că  în mijlocul copiilor și-a găsit sensul.

 

Să facem un exercițiu: cum e Adrian-omul? Cum e Adrian-dascălul?

Adrian – omul este cel care caută în fiecare persoană latura bună, luminoasă, indiferent de cât de multă umbră există.

Adrian – dascălul este persoana care vede în copii și tineri mai mult decât se poate vedea la un prim nivel de interacțiune. Cred că fiecare copil poate deveni cea mai bună versiune a lui cu sprijin continuu și multă empatie.

 

Cea dintâi educație o primim în sânul familiei. Cu ce convingeri ați plecat la drum însușite în interiorul familiei dvs și le transmiteți mai departe copiilor?

Să plec la drum, de la început, cu încredere în ceilalți. Nu naivitate, cât încredere. Iar când această nu este primită ca atare, să ofer bunătate și nu răzbunare.

 

 

Ce ați moștenit de la mama? Dar de la tata?

Sunt multe lucruri moștenite de la ambii părinți. Nu mă leg de cele fizice, cât mai degrabă de personalitate. De la mama cred că cel mai important lucru moștenit este determinarea. Determinarea de a face ca lucrurile să fie cât se poate de bine pentru mine și pentru cei din jur. Iar de la tata împăcarea. Împăcarea cu mine însumi.

 

Ce se visa să devină băiețelul Adrian?

Unul dintre visurile mele a fost să devin pilot de avion – am și acum poza de la grădiniță. Apoi să fac bine celor din jurul meu, având în minte mai multe roluri, cum ar fi medic sau preot. Și, deși am fost cercetaș de mic copil, nu am simțit că domeniul educației e ceva ce mă atrage. Profesor sau învățător nu erau pe lista mea de opțiuni, nici măcar în tinerețe.

 

Ce fel de copilărie ați avut? Unde ați copilărit?

Am avut parte de o copilărie specifică unei familii cu venituri mici spre medii ce a trăit ultima decadă a comunismului și prima decadă a unei Românii post-Revoluție, cu părinți care, deși au crescut în rural, sau mutat în oraș (Bacău) pentru un trai mai bun și pentru ca noi, copiii lor, să avem acces la servicii la care ei cu greu au avut acces (educație în mod special). O copilărie în fața blocului, pe dealurile de la țară în curtea bisericii din a cărei comunitate religioasă am făcut parte.

O copilărie împărțită între viața de oraș și viața la țară, acolo unde mergeam cel puțin o lună în vacanța de vară, și nu doar pentru a petrece timp, cât și pentru a ajuta la diferitele munci specifice.

Totuși, datorită cercetășiei, o copilărie în care am avut permanent acces la opțiuni și provocări de învățare în afara sistemului formal, cu tabere și activități în natură, cu accent pe dezvoltare personală, însă în permanentă legătură cu cei din jur.

 

Studiile superioare le-ați finalizat la Iași. Apoi, ați luat calea Bucureștiului. Ce v-ați luat frumos pentru suflet din acești ani?

Experiențele trăite și oamenii întâlniți.

 

Sunteți singurul din familia dvs. care a ales meseria aceasta?

Da, sunt singurul din familie și din familia extinsă care a optat, într-un final, pentru domeniul educației. Și, deși sunt cel mai mare dintre frați, am avut cea mai sinuoasă traiectorie profesională, chiar dacă, în mare, am rămas într-un mod sau altul aproape de oameni.

 

Sunt puțini, dar buni ani de când vă aflați printre copii. Ce a stat la baza alegerii dvs.?

Dorința de a înțelege ce se întâmplă în sistemul de învățământ și dorința de a cunoaște mai în profunzime o comunitate rurală. Plus dorința de a crea și de a contribui la oportunități de creștere și dezvoltare pentru copii și tineri, de a da înapoi ceea ce și eu, la rândul meu, am primit.

 

Cum ați putea descrie detaliat traseul dvs. profesional, mai ales că ați activat în alte domenii? Ce sentimente vă încearcă când vă gândiți la cariera dvs.?

Pe scurt, o continuă experimentare. Am avut recent o discuție referitoare la acest traseu, la această traiectorie profesională. Cum spuneam și mai sus, o traiectorie sinuoasă, cu schimbări bruște sau într-o anumită linie de așteptări.

Revin la cercetășie 😊, Motto-ul pe care îl avem este să lăsăm această lume un pic mai bună decât am găsit-o. Este și ceea ce am încercat să fac în fiecare rol asumat, profesional, ca angajat sau voluntar, sau personal. Într-un mod sau altul am rămas aproape de oameni și comunități.

Iar când mă uit în spate, realizez cât de multe lecții am învățat și, la fel, cât de multe mai am de învățat, atât din experiențele deja avute, cât și din ceea ce încă nu am experimentat deja.

 

Sunteți în punctul dorit?

Suntem vreodată în punctul dorit? Sunt în locul în care în momentul prezent simt că am cel mai mult sens. Acum 5-6 ani nu credeam că voi ajunge aici – mutat într-o comunitate vulnerabilă, fiind implicat preponderent în activități educaționale pentru copiii și tinerii de aici. Și, chiar dacă încă nu îmi pun în valoare toți talanții, chiar dacă încă mă adaptez la diferitele provocări, în acest moment simt că sunt acolo unde sufletul meu se simte cel mai liniștit.

 

Ce ați învățat până acum de la copii?

Să mă bucur și să primesc bucurie și iubire.

 

Pe ce considerente se bazează relația învățător-copii?

Nu aș limita rolul doar la învățător per se. Ci m-aș duce mai departe puțin, pe rolul de educator (persoană care se implică în educație). Iar relația dintre educator și copii se bazează, în primul rând, pe deschidere și limitare a pre-judecății. Pe o cunoaștere a copiilor și contextului în care aceștia trăiesc, dincolo de cine sunt ei la școală.

 

 

Care este profilul copiilor dvs. de la clasă?

În clasa la care am fost învățător timp de doi ani am avut, cred, peste 25 de profiluri diferite de copii. Toți, însă, curioși. Chiar dacă fiecare în direcția lor, poate divergentă de ceea ce le puteam oferi eu.

 

Ce înseamnă Augustin pentru dvs.?

Moment Acasă 2. Acasă 1 este în Bacău, locul în care m-am născut și am crescut. Însă Augustin a devenit locul în care de aproape 4 ani îmi construiesc un nou acasă.

 

Cu ce este diferit Teach for Romania față de ONG-ul în care ați activat vreme de un deceniu?

Pe parcursul a mai bine de un deceniu am activat în mai multe organizații, însă Teach a fost un prilej și un facilitator pentru mine de a cunoaște mai mult și mai în profunzime realitatea din mediul rural, cu precădere în domeniul educației, fiind susținut și activ într-o comunitate vulnerabilă. Deși am lucrat și în primii ani la firul ierbii, experiența ca învățător/ cadru didactic full-time, sprijinit de organizație, m-a ajutat să fiu aproape în permanență în contact cu comunitatea și nu doar sporadic sau de la distanță.

 

Ușoară sau grea a fost reorientarea?

Ușoară nu. Însă mi-am păstrat alegerea, chiar dacă am avut momentele mele, și nu puține, de incertitudine și chiar de dorința de a renunța.

 

De ce Teach for Romania?

Cred că, dincolo de suportul și de impactul pe care îl are ca organizație în domeniul educației, Teach for Romania a fost pentru mine cel mai facil și cu sens mod în care am putut intra și cunoaște o comunitate rurală vulnerabilă.

 

De ce credeți că este învățământul de la țară defavorizat?

Lipsa de opțiuni și de resurse, atât pentru educatori, cât și pentru familii și chiar comunitate. Sunt multe persoane cu multă bunăvoință care încearcă să reducă sau să facă ne-vizibilă aceste lipsuri, însă este nevoie de mult mai mult.

 

Unde trebuie să fie schimbarea?

Din punctul meu de vedere sunt două schimbări sistemice care ar trebui să se întâmple: o schimbare a paradigmei actului/sistemului educațional în comunitățile defavorizate și o suplimentare reală a resurselor la pachet cu intervenție.

În ceea ce privește paradigma actului/sistemului educațional, consider că schimbarea se poate face pe următoarele paliere, complementare: o curriculă restrânsă, mai relevantă pentru copii, multe activități de învățare practică și mai mult personal de sprijin – co-teaching cel puțin până în clasa a 4a, consilieri școlari/psihopedagogi care să aibă un număr redus la cel mult 100 de copii față de aproximativ 800 acum.

La nivel de resurse și de intervenție lucrurile sunt puțin mai complexe, plecând de la servicii adresate copiilor, cum ar fi transport școlar, masă caldă, program prelungit, inclusiv cu opțiune de somn pentru cei mai mici, activități extra-școlare pentru toți copii, la servicii adresate familiilor – asigurare de spații de igienă și chiar de spălat haine, încurajarea angajabilității părinților (coroborată cu prelungirea programului pentru copii) și facilități la nivel de comunitate care să crească gradul de siguranță și de petrecere a timpului liber.

 

Ce v-a adus în învățământ? Dragostea pentru copii sau faptul că este o meserie decentă, deși nu e plătită la adevărata valoare?

În învățământ am ajuns în primul rând pentru faptul că a fost o portiță de cunoaștere mai profundă a comunității rurale și a sistemului educațional din zone vulnerabile. Însă pe picior de egalitate este și dorința de a sprijini copii și a crea oportunități pentru aceștia.

 

Ce puteți spune despre generațiile acestea de copii?

Sunt curioși. Chiar dacă această curiozitate le este atrasă de lucruri și opțiuni pe care avem tendința de a nu le înțelege sau accepta, sunt curioși.

 

Sunt diferiți copiii față de cei de pe vremea dvs.?

Fiecare generație diferă în funcție de opțiunile la care au acces și contextul în care cresc. Altfel, nu, nu sunt diferiți. Chiar dacă, la o primă și a doua vedere există mari discrepanțe, acestea se limitează, așa cum spuneam, la opțiuni și context.

 

Ce a însemnat să faceți parte din acest proiect? Ce ați învățat odată cu cele văzute în cadrul acestui proiect?

EduBuzz e un proiect prin care am încercat să diversificăm și să completăm opțiunile la care copiii din Augustin au acces. Și, prin ceea ce facem și oferim, să ameliorăm puțin din contextul în care aceștia trăiesc și se dezvoltă.

 

Ce signifiant are pentru dvs. sintagma „copii din medii defavorizate”? Nu au ce mânca, nu au rechizite la școală? Detaliați cât mai mult.

Defavorizat este un termen cu o încărcătură și conotație negativă pentru mine. Vulnerabil este termenul pe care îl prefer. Iar în acest caz, deja perspectiva se modifică, trecând de la trecut și prezent (defavorizat) la viitor (vulnerabil). Copilul dintr-un mediu vulnerabil este un viitor adult vulnerabil într-o lume pentru care este puțin pregătit să o înțeleagă și în care să se dezvolte. Iar vulnerabilitatea vine în primul rând de la resursele la care au sau nu au acces și de la contextul în care aceștia trăiesc – al comunității, al familiei și al școlii. Recomand studiul Fundației World Vision privind bunăstarea copilului. Sunt menționate acolo mai multe aspecte relevante, care descriu în detaliu ce înseamnă această stare de vulnerabilitate.

 

 

Ușor sau greu este să lucrezi cu copii din medii defavorizate? Ați simțit minima colaborare din partea părinților acestor copii sau totul a rămas pe umerii dvs.?

Ușor nu este, la fel cum nici în cazul copiilor care nu sunt în/din medii vulnerabile nu este ușor. Însă atât ușor/greu, cât și părinți care se implică/ nu se implică duce cu gândul într-o zonă de împărțire în alt și negru. Nu asta consider că e important, cât deschiderea și empatia pe care o ai atât față de copii, cât și de părinți.

 

Ce promisiuni le-ați făcut elevilor dvs.?

Cât timp au fost elevii mei, nu am promis multe sau de multe ori, în afara faptului că încerc să le ofer cât de multe oportunități pot. Acum, copiilor care vin la EduBuzz, la fel, evit să le fac promisiuni, căci promisiunile duc la așteptări, iar așteptările la frustrări dacă nu sunt îndeplinite. Însă le spun că încercăm să le oferim cât de multe opțiuni putem, în limita resurselor disponibile și a oamenilor care se implică alături de noi.

 

Ați purtat temeri cu dvs. la începutul carierei în învățământ?

Da, normal. Sindromul impostorului și temerea că nu voi face sau că fac ce trebuie m-au bântuit multă vreme. Și încă mai adie. Întotdeauna e loc de mai bine, însă am învățat să mă concentrez mai mult pe ceea ce pot face decât pe ceea ce nu pot. Și în acest fel temerile s-au redus ca intensitate, chiar dacă nu au dispărut.

 

De unde ideea Edubuzz? Care este frumoasa poveste a acestui autobuz?

Ideea unui spațiu/centru educațional complementar școlii o aveam încă din primul an de Teach. Am încercat mai multe variante, însă ideea de a face un astfel de spațiu într-un autobuz a venit într-un moment în care aveam alte opțiuni pe masă. Apoi lucrurile s-au aranjat cu sprijinul multor suporteri și susținători.

 

Ce părere au avut copiii de a desfășura activități în fața unei săli de clasă, tot într-un spațiu, dar un altfel de spațiu propice pentru învățare?

Abia așteptau să intre, să se bucure de tot ce au la dispoziție acolo. Și acum fac asta, chiar dacă nivelul de entuziasm a scăzut în intensitate. Însă ei continuă să vină, să se implice. Iar la autobuz a devenit în vocabularul local un loc de referință, un loc care înseamnă mai mult decât un reper.

 

Cum arată sufletul dvs, Adrian? Cu ce vă hrăniți zilnic?

Sufletul meu se hrănește cu natură, cu liniștea unei seri în curtea casei sau în curtea autobuzului, cu interacțiunea și relațiile dezvoltate cu oamenii din sat. E un suflet în continuă împăcare și liniștire.

 

Ce vă place la dvs? Dar ce nu vă place?

Cred că aici sunt multe lucruri de spus. Și în cazul meu, însă, aplic același principiu – evit să introduc binomul îmi place/nu-mi place la mine. Mă bucur atunci când sunt liniștit și simt că cei din jurul meu sunt liniștiți și bucuroși că sunt în preajma lor. Și încerc să înțeleg și să învăț din acele situații în care acestea, liniștea și bucuria, nu sunt prezente.

 

Ce proiecte ticluiți? Ce planuri aveți?

Personal, acum lucrez la acasă la mine. Îmi doresc să mă mut cu totul în următoarele două luni în casa pe care o am în sat și o pregătesc pentru acel moment.

Profesional, sunt la momentul în care vreau să intru din nou în sistemul de învățământ, de data aceasta ca profesor pentru elevii de gimnaziu.

Iar la EduBuzz proiectele sunt mai multe- de la o șură transformată într-un spațiu cultural-educațional, la o bucătărie prin care să putem oferi masă caldă pentru cât mai mulți copii din sat, un teren de activități sportive/de mișcare și atragerea de oameni cu care să oferim cât mai multe oportunități copiilor.

 

Sunteți copil al părinților dvs, sunteți frate, sunteți prieten, sunteți dascăl. Care rol vă onorează cel mai mult?

Toate mă onorează în egală măsură. Fiecare dintre acestea contribuie la cine sunt acum.

 

Aveți vreo dorință arzătoare care ați dori să se materializeze?

Toate cele menționate în ultima frază de la întrebarea 32 😊. Îmi doresc să ne putem atinge cât de curând un nivel de activitate de croazieră de care să se bucure cât mai mulți dintre copiii din Augustin.

 

 



Segregare pe minus, diversitate pe plus

26 octombrie 2023 |
Derulat pe o perioadă de 31 de luni – ,,Segregare pe minus, diversitate pe plus” este un proiect de educație pentru incluziune cu obiective ambițioase. Respectiv, de a crea un cadru propice pentru respectarea dreptului la educație, tratament egal și echitabil,...