Redirecționează 3,5% din impozitul pe venit
Tag

temnite

Sfințenia coborâtă în realitatea palpabilă și apropiată nu se conservă solitar, ci se manifestă în deplină iubire și lucrare de comuniune, care mărturisește activ pe Hristos și Evanghelia Sa, cu demnitate și curaj. Într-o temniță a reeducării și îngenuncherii umanului, sfințenia este naturalul la care deținuții se pot raporta, pentru că distruge orice formă de coerciție, și invită la asumarea libertății. Sfințenia impune respect și frică, dar și dorință de a fi urmată ca model al vieții autentice, ca stare de împlinire a lucrării de asemănare cu divinitatea.

Wurmbrand este unul dintre cei care consemnează importanța omului duhovnicesc (având atributele anterior amintite), ca cel care poate să întărească, să impună smerenie, cumpătare, dar și să „instige” la curajul mărturisirii.

În această categorie, evocăm fragmentul în care pastorul luteran descrie înfruntarea între un preot ortodox și un gardian care încerca să-l umilească pentru exprimarea adeziunii sale, pentru credința în Dumnezeu. Descrie astfel: Căpitane, a continuat el, mi-e milă de tine. Noi avem adevărul, voi aveți cravașe. Noi avem dragoste, voi aveți gratii la celule. Violența și ura sunt un prea slab argument împotriva adevărului si dragostei. Dacă îi spânzurați pe toți profesorii de matematică si pe toți matematicienii din lume, cât ar face patru si cu patru? Tot opt ar face. Iar opt cu opt, tot șaisprezece. Nu poți schimba adevărul spânzurându-i pe cei ce spun adevărul. Dacă toți creștinii ar fi spânzurați, tot ar exista un Dumnezeu care este iubire. Și El este și Mântuitor; numele Lui este Iisus Hristos si mărturisindu-se Lui, un om se poate mântui. Și există și un Duh Sfânt și o ceată de îngeri împrejurul pământului. Și există un rai minunat iar voi nu puteți schimba adevărul. Aș vrea să pot reda tonul cu care a spus aceste cuvinte. Noi, ceilalți, am rămas de rușine pentru că și noi credeam în Hristos, nădăjduiam în Hristos, dar acest om îl iubea pe Hristos, așa cum Julieta trebuie să-l fi iubit pe Romeo; așa cum mireasa își iubește mirele.”[1]

Iubirea este jertfelnică, și prin mărturisirea adevărului produce în sufletele celor prezenți la actul de potență martirică, dorința de a trăi în comuniune de har, pentru că vederea celui care este dispus să moară pentru credința sa, generează pentru unii frică, pentru alții smerenie, dar și întărire, ori curaj. „Pastorul Richard Wurmbrand a mărturisit, în predicile și scrierile lui de după eliberare, că la penitenciarul de la Tg. Ocna el a văzut sfinți [2], afirmație care nu poate fi izvorâtă decât dintr-un suflet mișcat de trăirea ortodoxiei și de dăruirea totală a unora dintre cei închiși.

Chiar dacă botezul primit în închisoare nu a fost confirmat totuși, afirmațiile sale ulterioare cu privire la ortodoxie și cler au dovedit forme de apreciere și de evidențiere a „dreptei credințe” ca o treaptă ce trebuie atinsă.

Demnitatea credinței și discreția misiunii teologilor din închisoare s-au răsfrânt asupra scrierilor publicate de către pastorul Wurmbrand, care descrie suferințele și durerea preoților închiși, care n-au acceptat compromisul cu regimul comunist.

Misiunea în cazul pastorului luteran- s-a desăvârșit prin forma comuniunii, prin evidențierea unei autentice spiritualități creștine, aducătoare de har și izbăvire; puterea exemplului și a comportamentului autentic creștin devin cele mai eficiente forme de propovăduire.

Misiunea în închisoarea comunistă s-a configurat în forme diferite, care nu urmăreau convertirea celor din alte confesiuni la ortodoxie, ci mai mult propunea adeziunea către un comportament asemeni creștinismului primar. Celulele gulagului românesc au găzduit o viață religioasă activă, cu săvârșirea concretă de acte cultice (Sfânta Liturghie, Sfintele Taine), practicarea rugăciunii inimii, poezii mărturisitoare și atitudine jertfelnică, care au transfigurat detenția dintr-un lăcaș al umilirii într-unul al eliberării. Însuși paradoxul închisorii comuniste se conturează prin reevaluarea sensului suferinței și al durerii, ca asumare a „crucii”, care deși te îngenunchează, nu te doboară, ci te pregătește pentru „înălțare”. Viziunea regimului comunist de reformare a omului vechi și inventare a omului nou pe fundalul ideologiei marxiste nu a fost împropriată de deținuții care au rămas fideli ortodoxiei.

În România, socialismul a fost impus folosind presiunea tancurilor sovietice și a loviturilor de stat, de un grup fidel Moscovei și planurilor sale hegemonice. După 23 August 1944, România intră într-un proces de reformă generală, clasa politică este „ocupată” de comuniști, teoriile economice sunt imitații ale celor rusești, practicile sociale folosesc tiparul „învingătorilor de război”. Referitor la Biserica Ortodoxă Română (considerată unul dintre cei mai importanți formatori de opinie), Partidul Comunist  va încerca să-i câștige obediența prin șantaj, prin încarcerarea preoților și teologilor care se opuneau sistemului, prin presiuni constante asupra mediului monahal etc. Reeducarea omului vechi se putea desfășura doar prin controlarea instituției păstrătoare de valori și principii la care acesta face adeziune, adică Biserica. Martirajul preoților în gulagul românesc este unul important, în contextul în care peste 3000 de clerici au fost întemnițați.

Principala acuză adusă era aceea de legionarism, o formă prin care regimul își legitima acțiunile opresive, considerând pe cei închiși ca și „dușmani ai poporului”, ce folosesc politici naționaliste extremiste și o colaborare cu fascismul. Pentru această acuzație, cel considerat vinovat primea condamnarea la închisoare, încarcerat fiind în unele dintre cele mai „grele” penitenciare din „blocul comunist”. Poezia este o formă de artă folosită în temniță, prin care sufletul gusta din frumusețile efortului intelectual, metodă de eliberare din mediul mizer și inuman. Concentrarea minții în poezie era adusă uneori până la identificarea cu rugăciunea. Creațiile lui Radu Gyr și Nichifor Crainic sunt cele mai cunoscute, recitate de către deținuți și scrise pe coji de săpun, rostite prin „telefoanele murale” pentru a întări pe cei în suferință.

Alături de poezie amintim predicile și conferințele, pe care teologii le țineau în celule, acolo unde se afla „aruncată” elita interbelică (profesori, medici, scriitori etc.) și care se desfășurau pe o configurație asemănătoare celei de la Rugul Aprins.

Ortodoxia nu poate exista fără legătura cu Euharistia, adică nu poate fi Biserică fără Capul ei, Mântuitorul Hristos. În celulele „gulagului românesc” preoții au slujit Sfânta Liturghie, folosind pâine, apă și uneori vin (de la infirmerie), împărtășind pe cei care trecuseră prin Taina Spovedaniei sau pe bolnavii ce se aflau pe patul de moarte. Această practică apropia pe cei întemnițați de o trăire asemeni creștinismului primar, chemând la o viețuire ortodoxă autentică care crea un paradox: o fericire fără margini într-un loc în care pragul umanului era desființat. Sfânta Taină a Spovedaniei era instrumentul prin care creștinul, nu doar că se reconcilia cu Dumnezeu, ci se împăca cu sine pentru a experia bucuria harului.

Un instrument de misiune ortodoxă în închisoare a fost rugăciunea, care este canalul de comunicare al omului cu Dumnezeu, dar și mod de relaționare a omului cu om. În gulagul comunist, rugăciunea are forță eliberatoare și izvorâtoare de nădejde, ridicând ființa umană peste starea degradării sale, aducând demnitate, dar și eliberare de zidurile care îngrădesc trupul. „Rugăciunea inimii” este o practică a sfințeniei, evidențiind starea duhovnicească la care cel ce o practică a ajuns; și pentru că erau mulți cei care se adânceau în aceasta, credem că viața religioasă din pușcăriile socialismului românesc a fost consistentă și autentică. Starea se datorează misiunii preoților, teologilor și credincioșilor care au reușit prin puterea exemplului personal să „convertească” pe colegii de celulă la drumul ortodoxiei. Exemplul intim este cea mai puternică armă misionară, pentru că este expresia iubirii sincere, a credinței și a nădejdii, mișcând în sufletele celor prezenți  dorința de pocăință și comuniune cu Hristos.

Propovăduirea ortodoxiei nu se produce ca o sancționare a credinței celuilalt, ci ca o descoperire prin calea îmbrățișării „bagajului dogmatic” cu greutatea exemplului personal. Acceptarea participării la rugăciune, împărtășirea de Sfinte Taine (exemplu Sfânta Taină a Spovedaniei), dar și săvârșirea unor gesturi simbolice în interiorul vieții de celulă, evidențiază că misiunea în închisoarea comunistă a fost un act natural și delicat, ca răspuns firesc la porunca iubirii.


[1] Ibidem.

[2] Ioana IANCOVESCU, Părintele Voicescu, Un duhovnic al cetăţii, Editura Bizantină, Bucureşti, 2002, p. 31 apud. Din temniţe spre sinaxare, Despre mucenicii prigoanei comuniste, Editura Egumeniţa, Galaţi, 2008, p. 144.

 

 

O modalitate de săvârșire a Sfintei Taine a Spovedaniei este dezvăluită de părintele Bejan, cel care a suferit nu doar condamnare în închisorile comuniste din România, dar și detenție în lagărele de război. Într-un interviu, acesta afirma cu referire la Taina iertării: ,,îi spovedeam în celula respectivă sau la perete (…) dacă mă așez cu gura la perete, dincolo mă aude foarte bine, punând urechea.(…) Întâi puneam eu urechea la perete și le ascultam spovedania păcatelor. Pe urmă puneau ei urechea și le dădeam sfaturi. Dezlegarea -tot prin perete! Numai la cei din cameră făceam spovedania normală cu punerea mâinilor pe cap. Doar asta o știam pe de rost. Iar ca epitrahil foloseam un prosop sau puneam mâinile pe ei în timpul spovedaniei, că așa am primit și noi preoții harul Duhului Sfânt, prin punerea mâinilor pe cap.- Ați spovedit mulți prin perete? – Poate sute.”[1] Ultimele cuvinte relevă consistența misiunii preoților, dar și frecvența ridicată de apelare a deținuților la Taina Mărturisirii. Pregătirea în fața morții culmina cu împărtășirea din Euharistie. Părintele Bejan povestește despre administrarea Împărtășaniei primită din exteriorul penitenciarului, prin complicitatea unuia din gardieni, ceea ce pare o excepție a tiparului amintit anterior. Acesta spunea: ,,în lagăr slujeam afară. La Aiud, numai în celulă. Sfânta împărtășanie o puteam da numai la cei din celulă cu mine. Erau Sfinte uscate, ca pentru cei bolnavi. Eu am avut un buzunar întreg cu Sfânta împărtășanie. Milițianul îmi aducea Sfânta împărtășanie împachetată frumos. O punea la piept. I-o dădea un preot din oraș.”[2]

Cutremurătoare este și experiența părintelui Grebenea, care a slujit de Sfintele Paști în mina Baia Sprie alături de alți preoți și deținuți care au încălcat regulamentul intern al închisorii; curajul lor și atitudinea martirică îl cheamă pe Hristos în subterană, aducând lumină din ,,pământ”. Demnitatea dăruită de actul liturgic este cu atât mai puternică cu cât umilința și chinul sunt mai apăsătoare. Despre bucuria Învierii din mină scria: “noi preoții nu aveam nici sfintele odăjdii, nici sfintele vase, ci eram în salopete si opinci. Așa am început slujirea. Am cerut tuturor să se stingă lămpile. Apoi s-a aprins lampa părintelui Antal care a strigat: „Veniți de luați lumină!” toți si-au aprins lămpile. Slujba a continuat cu un avânt sublim. Din toate piepturile răsuna cântecul de slavă: „Hristos a înviat!” Slujba era ascultată în genunchi(…) A fost ceva fantastic. Atmosfera de taină a minei la 560 metri sub pământ cu lămpile de carbid în mână a dat sfintei slujbe o notă atât de intimă, atât de profundă si de măreață încât toți am fost foarte mișcați. Misterul credinței le-a trezit tuturor o înfiorare sfântă si o mulțumire negrăită care le-au zguduit sufletele până în străfunduri. Au trăit câteva clipe uitând de condiția lor de deținuți. Efectul slujbei a fost cuceritor.”[3]

Slujirea Sfintei Liturghii nu este specifică unor cazuri izolate, ci exemplele de preoți care au celebrat Sfânta Taină a Euharistiei- ca hrană de întărire dăruită colegilor- sunt numeroase. Această misiune împlinită păstrează în sufletul participanților sentimentul unei depline libertăți, a unei demnități ce nu poate fi revocată ori confiscată de regimul opresiv. Prin chemarea rugăciunii, Hristos este așteptat în celulă, dar prin actul euharistic, Acesta se arată palpabil, putând fi gustat asemeni tuturor celor ce o obișnuiesc în afara închisorii. Astfel, granițele despărțirii sunt rupte, iar Biserica din temniță se unește și prin evenimentul liturgic cu întreaga comunitate.

Un slujitor activ în penitenciarele comuniste a fost și părintele Constantin Sârbu, „la slujba înmormântării căruia au participat mulți preoți, unii foști colegi de suferință precum și multe sute de credincioși. Impresionante au fost cuvintele unui fost preot (răspopit de comuniști), coleg de închisoare: ,,Părinte Constantin, nu voi uita niciodată modul cum te-ai purtat în închisoare, nu voi uita că din mica bucățică de pâine pe care o primeam o transformai în anafură și după ce o sfințeai ne-o împărțeai pentru împărtășirea noastră. Să te răsplătească Dumnezeu și pentru slujirea Lui să te primească în Împărăția Sa ca de acolo de sus, împreună cu îngerii să te bucuri de odihna de care în această lume nu ai avut parte”.[4] Recunoașterea acestei jertfe se continuă și după ieșirea din temnițe, ca rememorare a unui episod de viață care a unit suferința fizică cu înălțimea bucurie duhovnicești.

Un alt exemplu este cel al părintelui Ioja, „despre al cărui comportament în spitalul penitenciar de la Tg. Ocna, ne vorbește părintele Constantin Voicescu (…) acesta ne mărturisește că nu de puține ori părintele Ioja Sinesie, alături de Gherasim Iscu, Viorel Todea și Varlaam Lica îi asista religios pe frații de suferință, prin diferite slujbe, mai ales prin taina spovedaniei (…) și îndeosebi prin Sfânta Împărtășanie, adusă de afară prin purtarea de grija a lui Dumnezeu. Majoritatea celor care au murit au primit Sfânta Cuminecătură.”[5] Împărtășirea pe patul de moarte a celor bolnavi îi pregătea de întâlnirea cu Hristos, în haine de nuntă, curățiți sufletește. Aceasta este însăși misiunea preotului, de a păstori sufletele fiilor săi duhovnicești către lumina cea veșnică, care nu poate fi îmbrățișată decât prin Sfântul Botez și prin Tainele Bisericii, mai ales prin gustarea din Trupul și Sângele Domnului. Nu se limitează doar la forma unei asistențe religioase reci, ci se conturează în ansamblul unui întreg proces de cunoaștere, de iubire și de dăruire către aproapele. Împărtășirea din Euharistie este acceptul jugului și a Crucii primite în temniță, fără de care nimeni nu poate urca pe Golgota, așteptând învierea.

Puternic în cuvânt, dar și în faptă, se arată și părintele Sandu Tudor, care păstrează conduita unui comportament ce găsește complementare învățătura despre Evanghelia lui Hristos, și trăirea ei. Despre părintele Sandu Tudor vorbește un alt condamnat la Aiud- Teofil Dumbrăveanu, care îi trimite o scrisoare părintelui Antonie Plămădeală, mărturisind – ,,și dus la închisoarea Zarca din Aiud, acolo am auzit de la alții povestindu-se despre părintele Daniil de la Rarău. Deținuții îi spuneau sfântul. Își împărțea puțina hrană cu cei bolnavi. În ascuns îi împărtășea cu Sfintele Taine pe cei bolnavi și pe cei care doreau să fie împărtășiți. Avea o viață demnă și de mare sfințenie. Acolo la Zarca s-a îmbolnăvit și a adormit în Domnul[6]

Prin Sfânta Liturghie omul aduce lui Dumnezeu din ,,toate, pentru toate” , ca răspuns la darurile primite, și ca mulțumire pentru purtarea Sa de grijă; în Sfânta Euharistie credinciosul gustă din izvorul vieții, din Trupul și Sângele lui Hristos. Dar gustarea nu este una solitară, ci chemați sunt toți să devină dumnezei prin har, în vederea asemănării cu Fiul lui Dumnezeu.

Așadar, misiunea Bisericii și a preotului este aceea de a mijloci, ca instrument, între Creator și creația Sa, de a fi un canal de comunicare a harului și a binecuvântării. Asemenea, cei ce au săvârșit actele liturgice în temnițele comuniste au îndeplinit rolul instituit prin hirotonie, de întărire în unitate și nădejde. Euharistia este vectorul vieții creștine,  fără de care nu putea exista trăirea în duhul filocalic din gulagul românesc.


[1] Pr. Dimitrie BEJAN, Bucuriile suferinței. Evocări din trecut, Editura Cartea Moldovei, Chișinău, 1995, pp. 178-179.

[2] Ibidem., p. 202.

[3] Pr. Nicolae GREBENEA, Amintiri din întuneric, Editura Scara, București, 2005, pp. 180-205.

[4] Un sfânt printre noi, coord. Danion Vasile, Editura Buna Vestire, Galați, 2002, pp.104-105.

[5] Martiri pentru Hristos din România, în perioada regimului comunist, ed.cit., p. 381.

[6] I.P.S. Antonie PLĂMĂDEALĂ, op.cit., p. 93.

 

 

O altă închisoare unde se lucra o intensă trăire în duh filocalic este cea de la Jilava, unde se practica rugăciunea lui Iisus, se tâlcuiau pasaje din Sfânta Scriptură, se comentau învățăturile Sfinților Părinți, se săvârșea Sfânta Liturghie, cu grijă și se împărtășeau cu Trupul și Sângele lui Hristos. Personalități marcante ale ortodoxiei românești au suferit în temnița de la Jilavei, progresând în efortul personal de comuniune cu Dumnezeu, dar insuflând și celor ce aveau nevoie de întărire, nădejde.

Astfel, evocăm mărturia lui Virgil Maxim despre părintele Sandu Tudor, și despre misiunea sa de la începutul anilor ᾽50. În detenția din 1951, părintele Agaton Teodorescu (cu pseudonimul Sandu Tudor) îl întâlnește pe Virgil Maxim la închisoarea Jilava, unde are unele întâlniri duhovnicești, care îl ajută pe acesta să-și adâncească credința în purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Ultimul descria experiența întâlnirii cu una dintre cele mai importante persoane din mișcarea Rugului Aprins: „cu părintele Agaton, în timpul acestor alergări pe Golgota, când se simțea mai bine, ședeam de vorbă, întărindu-ne în purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Sfinția sa, cu orice prilej, îmi tâlcuia înțelesurile sfinte din învățăturile Sfinților Părinți, ale martirilor și mai ales despre rugăciunea isihastă despre care eram dornic să aflu cât mai mult, fiind ca mierea pentru sufletul meu. Simțea câteodată nevoia pentru umilință și-mi mărturisea că nu a fost un tânăr cuminte, nici bărbat cinstit, și că numai Dumnezeu l-a scăpat din amăgirea diavolească.”[1]

Mărturisirile reciproce, deschiderea către pocăință, dar mai ales către jertfă, se păstrează ca elemente constante la Jilava, inclusiv în cea de-a doua perioadă a prigoanei comuniste asupra celor considerați a fi desfășurat activități contra regimului și politicilor sale. Unii clerici au primit încarcerarea, degradarea socială și umilința cu o bucurie de neînțeles pentru cei ce nu cunoșteau puterea „jertfei”. Asemenea s-a manifestat și părintele Ilie Cioruță, care a fost închis la Jilava între anii 1962-1964, acceptând să răspundă afirmativ la întrebarea anchetatorului „vrei să mori martir”, mărturisind pe Hristos și dorindu-și să primească condamnare și încarcerare. Atitudinea sa a părut „nebunească” avocatului apărării, care nu înțelegea pasivitatea părintelui în fața sentinței. Verdictul a fost de doi ani de închisoare, pe care i-a petrecut în celulă alături de alți deținuți, păstrându-și însă practica rugăciunii și a vorbirii despre Mântuitorul. Descria zilele sale astfel: „m-au trecut la o celulă mai luminată, se vedea puțin afară, cu cinci deținuți. Am făcut cunoștință cu fiecare, aici aveam și cărți de citit. Vorbeam între noi despre viață, despre regimul din închisoare, fapte, necazuri; noaptea dormeam, dar ziua nu era voie să stai lungit, ci pe marginea patului. O oră pe zi ne scotea la aer și ne plimbam unul după altul, în careu, fără să vorbim unul cu celălalt. Pentru mine era o ocazie potrivită ca să mă rog încet.”[2]

Prin misiunea lor, teologii, clericii și trăitorii în Hristos au format o adevărată „școală” în gulagul comunist, împletind propovăduirea Evangheliei Mântuitorului, cu forme de manifestare isihastă, dar și cu o activitate intelectuală profană care furniza diferite informații despre medicină, drept, inginerie etc. Această alăturare avea două consecințe directe: lărgea spectrul de cunoștințe generale ale teologilor și aducea aproape de Biserică pe cei nu au avut contacte cu mediul eclezial, formulate într-un discurs elevat, înalt conceptual. Misiunea era completată de asumarea concretă a învățăturilor primite, într-un mediu ostil, dar ce oferea posibilitatea unui creștinism primar, jertfelnic, apropiat de martiraj.

Moartea pentru Hristos și Biserica Sa nu erau doar forme specifice primelor veacuri, ci erau actuale, frământau și  provocau pe cei închiși.


[1] Martiri pentru Hristos din România, în perioada regimului comunist, ed.cit., p. 163.

[2] Pr. Prof. Ion BUGA, Unde a fost Biserica, Editura Sfântul Gheorghe Vechi, Bucureşti, 2001, pp. 194-195.

 

 

Atunci când Sfânta Scriptură a fost interzisă în  închisoare, a fost ascunsă de către cei întemnițați în podeaua celulei. Despre aceasta mărturisește părintele Zosima care își amintește : „în podeaua de lemn peste care dormeau deținuții era încastrată ca într-un petic ascunzătoarea săpată în piatră. Aici am descoperit- în pătratul din lemn- Sfânta Scriptură (un obiect interzis)” [1], care va încălzi viața spirituală a celor închiși.  Și părintele Bejan spunea : ,,în pușcării, problemele religioase erau aceleași, dar Cartea ne lipsea. Tânjeam după ea. Și când puteam găsi câteva pagini din Sfânta Scriptură, acestea erau „sorbite” și treceau, cu mii de precauțiuni, din celulă în celulă. Când, la o minuțioasă percheziție – la Aiud în 1955 – a fost găsită o astfel de comoară – nu ne-a îndurerat atât pedepsirea lui Leonid, cât faptul pierderii iremediabile a sfintelor pagini.”[2]

Predicarea învățăturii Evangheliei îi ajută pe deținuți să-și îndrepte lupta pentru o izbândă a dreptății, nu în războiul cu regimul care încerca o nivelare a societății impunând o formă de pseudoegalitate, ci în războiul cu propriul „eu”. Înfrângerea păcatelor și a ispitei, dar și biruința sufletului deținutului închis în fața jugului încarcerării erau subiecte de predică; iar importanța acelora care își asumau responsabilitatea cuvântului era ridicată până la nivelul actului martiric. Astfel, Părintele Gherasim Iscu, stareț al Mănăstirii Tismana, propovăduia pe Hristos în temnița Aiudului unde îmbărbăta și insufla nădejde fraților de suferință. Părintele Constantin Hodoroagă  spunea cu referire la acesta : „pentru mine și cei ce l-au cunoscut, părintele Gherasim a fost un martir. Prin celule prin care a trecut, era cel care păstra moralul ridicat și convingerea de depășire, vorbind foarte frumos despre jertfă.”[3]

Un alt caz este cel al părintelui Dumitru Iliescu-Palanca care era anchetat pentru activismul în mișcarea legionară (deși el nu făcuse parte din aceasta) suferind un tratament specific aplicat acelora care erau marcați cu asemenea „etichetă”. El a trecut prin mai multe lagăre comuniste: Văcărești (august 1948), Jilava (1948), colonia de muncă de la Baia Sprie (1951), colonia de muncă de la Nistru (1954), Penitenciarul de la Aiud (1954), penitenciarul Lugoj și apoi iarăși Aiud (1956), Gherla și colonia de muncă de la Salcia (1962-1963). În aceste închisori a suferit umilințe, multe dintre acestea cauzate de modul său activ de predicare a lui Hristos printre colegii de celulă. Întărim aceasta prin referirea la „un raport de pedeapsă de la Gherla din mai 1956, în care se spune că preotul Palanca, după închidere, a fost găsit făcând predică religioasă cu toată camera. Menționez că nu este prima dată când deținutul face acest lucru, ci a mai fost găsit. Față de aceasta, gardianul propunea suspendarea primirii pachetului pentru șase luni, pentru ca ofițerul superior să ordone: șapte zile izolare.”[4]

Influența mesajului predicii nu se risipește în atmosfera temniței, ci marchează pe cel ce l-a primit pe tot parcursul vieții sale, aducându-l aproape de Dumnezeu prin cuvintele ce îi rămân întipărite în suflet, ca un vector al experienței duhovnicești din celule. Evocăm pe Valeriu Gafencu care slujea predicarea măreției lui Hristos printre deținuți, cu o putere puțin întâlnită în epoca noastră. Ioan Ianolide, prietenul lui de o îndelungată suferință, mărturisea că și după 31 de ani el îl simțea pe Valeriu aproape și împreună se aflau lângă Domnul Iisus.”[5]

Părintele Drăgulin pomenește că „cei care l-au cunoscut și l-au văzut în timpul reeducării propovăduind, încurajând, înălțând sufletește pe cei din jur l-au asemănat cu Apostolul Pavel al zilelor noastre. De aceea bolnavii din alte camere ale sanatoriului se adunau în jurul patului lui și-l ascultau, întărindu-se astfel în încercările pe care le trăiau. Puterea iubirii lui strălucea , nu numai în ceasurile exterminării programate, ci și în întreaga atmosferă pestilențială a bolii și suferinței, când se simțeau aproape aripile morții.”[6]

Predica și convorbirile duhovnicești îi unesc pe deținuți și îi ajută să transforme timpul „mort” petrecut în celulă, dintr-un dușman al sănătății trupului și a sufletului, într-unul al cunoașterii de sine, de ceilalți și de Dumnezeu. Amenințările inactivității și a lipsei comunicării sunt evidențiate de părintele Zosima care amintea un dialog cu unul dintre cei închiși în camere apropiate. Acesta scria: „la o plimbare împreună cu mai multe celule, mi-a șoptit L.M. , din lotul Arad, că vecinul său de celulă, celebrul avocat de pe vremuri Istrate Micescu, n-are nici un alt suport decât aceste știri, pe care le cere avid de la cei cu care se întâlnește: spune-mi dragă, și o minciună, numai spune-mi ceva”[7]

Părintele Mitropolit Antonie Plămădeală mărturisea despre experiența din temnița comunistă, făcând referire și la modul de împărtășire a Ortodoxiei folosind tehnica „conferințelor”, atât cu tematică religioasă cât și laică- „acolo am avut o șansă: într-una din celule, lângă cea în care stăteam eu, era prințul Nicolae Mavrocordat, care își făcuse ingineria în Anglia, și cu care am început să învăț limba engleză și ne trecea ziua, fiindcă altfel era o plictiseală enormă. Nu trăiam decât din ce ne povesteam unii altora. Seara, după stingere, nu mai avea voie să intre nimeni în celulă decât noi, arestații, și atunci organizam prelegeri. Eu, de exemplu, am ținut cel puțin 20 de prelegeri despre spiritualitatea românească, despre mănăstirile din România, despre teologia dogmatică, despre toate subiectele pe care puteam să le sintetizez.”[8]

Privitor la ,,cultura” căpătată de către deținuți în celule vorbește și Demostene Andronescu care considera că ,,s-a învățat mult, și s-a învățat temeinic atunci la Aiud. S-au învățat limbi străine , s-a învățat matematică, s-au învățat poezii, mai ales poezii (Blaga, Arghezi, Bacovia, Cotruș, etc, nemaivorbind că Gyr și Crainic circulau în opere aproape complete), s-a învățat agricultură, stupărit , avicultură, fizică, chimie, etc., iar cei ce au avut șansa să stea în aceeași celulă sau în celule alăturate cu profesorul George Manu au audiat chiar și cursuri de fizică nucleară. Nevoia de comunicare, de transmitere a informațiilor de la o celulă la alta a făcut ca, în această perioadă, comunicarea prin alfabetul Morse să atingă apogeul. Acum a fost născocită „scrierea” cu acest alfabet, pe un fir de ață, printr-un sistem de noduri. Născocirea aceasta aparține aceluiași profesor George Manu și ea a constituit o adevărată revoluție în sistemul de comunicare din închisori.”[9]

Modalitățile amintite de propovăduire readuc în gulagul românesc starea creștinismului primar, ca o formă autentică de împărțire a bunurilor după nevoia de folosință. Instrumentele de misiune uzitate de teologi, clerici sau doar creștini practicanți creează în temniță o formă asemănătoare celei de monahism, cu o practică constantă a rugăciunii și meditației. Se dezvoltă atât în penitenciare, cât și în lagăre de muncă, unde munca era împletită cu rânduiala monastică. Ca exemplu, aducem cazul coloniei de muncă de la Galda de Jos, despre care  Virgil Maxim scria: „Am constituit de la început o comunitate de viață ca în timpurile primare creștine. Toate le aveam de obște. Nu comunism, ci comunitarism creștin. Colonia activa ca o tabără de muncă legionară. Fiecare a fost încadrat într-o echipă, după pricepere și aptitudini (…) când vremea nu ne permitea să lucrăm, viața coloniei se transforma în viață de mănăstire, cu program de rugăciuni, studiu, meditații, convorbiri duhovnicești. Părintele Arsenie Boca de la mănăstirea Sâmbăta- Făgăraș ne-a trimis în dar primele trei volume din Filocalie, hrană sufletească.”[10]

Improprierea formei primare cunoaște autenticitate și prin adăugarea practicii spovedaniei comune, care evidenția puternica legătură în Hristos a grupului, dar și disponibilitatea unei dăruiri totale, până la identificare totală cu nevoile celuilalt. Totuși, așa cum evoca și Ioan Ianolide (despre experiența sa „  această comunitate restrânsă era ideală, dar nu lipsită de ispite și frământări. Forme subtile de mândrie ori de invidie tulburau sufletele. Încercarea de rezolvare a greșelilor prin spovedanie comună uneori a dat rezultate bune, alteori a încins spiritele (…) mica noastră comunitate era o școală a desăvârșirii. Am învățat că fiecare patimă se poate înlocui cu o virtute, prin care Dumnezeu este activ în om. Orizontul nostru lăuntric s-a lărgit. Am învățat să ne iubim, să ne îngăduim unii pe alții, să ne răbdăm reciproc, să ne vedem într-o largă înțelegere umană și, nepoticnindu-ne de clipă, să alergăm cu sârg către ținta finală a slavei lui Dumnezeu.”[11]


[1] Pr. Zosima OANCEA, Închisorile unui preot ortodox, Editura Christiana, Bucureşti, 2004, p. 67?

[2] Pr. Dimitrie BEJAN, Oranki- Amintiri din captivitate, Editura Tehnică, Bucureşti, 1998, p. 35.

[3] Martiri pentru Hristos din România, în perioada regimului comunist, ed.cit., p.  389.

[4] Ibidem., p. 346.

[5] Pr.Prof.Dr. Gheorghe I. DRĂGULIN, Valeriu Gafencu: Prin mari încercări, cu statornicie şi iubire creştină, la suprema cinstire aghiografică, în Mitropolia Olteniei, An LIV, Nr. 9-12, Craiova, 2002, p. 25.

[6] Ibidem.

[7] Pr. Zosima OANCEA, op.cit., p. 87.

[8] Amintirile mitropolitului Antonie Plămădeală. Convorbiri cu Carmen Dumitru și Dragoș Șeuleanu, București, Editura Cum, 1999, pp. 156-157 apud. Adrian Nicolae PETCU, Monahul Antonie Plămădeală în anii  ̀50, în Studii Teologice, An I, Seria a III-a, Nr. 4, Bucureşti, 2005, p. 212.

[9] Demostene ANDRONESCU, Reeducarea de la Aiud, în Revista „Puncte Cardinale” Nr. 8/1993 şi 2/1996 (publicate în serial), Sibiu, p. 13.

[10] Virgil MAXIM, Imn pentru crucea purtată, Editura Antim, Bucureşti, 2002, p.185 în Monah MOISE, Sfântul închisorilor, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2007, pp.85-86.

[11] Ioan IANOLIDE, Întoarcerea la Hristos, Editura Christiana, Bucureşti, 2006, pp.58-60 în Monah MOISE, Sfântul închisorilor, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2007, pp.81-82.

Dimensiunea duhovnicească a suferințelor din temnițele comuniste

23 martie 2022 |
Sfințenia coborâtă în realitatea palpabilă și apropiată nu se conservă solitar, ci se manifestă în deplină iubire și lucrare de comuniune, care mărturisește activ pe Hristos și Evanghelia Sa, cu demnitate și curaj. Într-o temniță a reeducării și...

Taina Spovedaniei în temnițele comuniste

9 februarie 2022 |
O modalitate de săvârșire a Sfintei Taine a Spovedaniei este dezvăluită de părintele Bejan, cel care a suferit nu doar condamnare în închisorile comuniste din România, dar și detenție în lagărele de război. Într-un interviu, acesta afirma cu referire la...

,,Școala” din temnițele comuniste

26 ianuarie 2022 |
O altă închisoare unde se lucra o intensă trăire în duh filocalic este cea de la Jilava, unde se practica rugăciunea lui Iisus, se tâlcuiau pasaje din Sfânta Scriptură, se comentau învățăturile Sfinților Părinți, se săvârșea Sfânta Liturghie, cu...

Mărturii din temnițele comuniste

18 ianuarie 2022 |
Atunci când Sfânta Scriptură a fost interzisă în  închisoare, a fost ascunsă de către cei întemnițați în podeaua celulei. Despre aceasta mărturisește părintele Zosima care își amintește : „în podeaua de lemn peste care dormeau deținuții era...