Tag

teologie

Familia a fost considerată întotdeauna ca expresia primară şi fundamentală a naturii sociale a omului. Este o comunitate de persoane pentru care adevăratul mod de a exista şi de a trăi împreună este comuniunea.

Familia, comunitate de persoane, este prima societate umană. Ea se naşte în clipa în care se realizează legământul căsătoriei care îi deschide pe soţi spre o împărăţie durabilă de iubire şi de viaţă şi se completează din plin şi într-un mod specific prin venirea pe lume a copiilor: comuniunea soţilor face să existe comunitatea familială.

Potrivit doctrinei Sale şi a mărturiilor scripturistice şi patristice relevante în acest sens, Biserica proclamă faptul că familia este o realitate instituită de Însuşi Dumnezeu. Mai mult, Ea mărturiseşte originea dumnezeiască a aşezământului căsătoriei recunoscând de fapt demnitatea acordată de Dumnezeu acestei stări, pe temelia căreia se zideşte orice familie omenească[1].

Prin venirea în lume şi lucrarea mântuitoare şi înnoitoare a Mântuitorului Iisus Hristos, această rânduială a fost, însă, ridicată pe o treaptă de sfinţenie. De atunci, familia ce rodeşte din ea, poate fi văzută ca şi imagine miniaturală a Bisericii întocmai cum ilustrează, de câteva ori Sfânta Scriptură a Noului Testament care oferă ca sinonim pentru familia creştină însuşi cuvântul biserică: „Îmbrăţişaţi pe Priscila şi Acvila, împreună-lucrători cu mine în Hristos Iisus, care şi-au pus grumazul lor pentru viaţa mea şi cărora nu numai eu le mulţumesc, ci şi toate Bisericile dintre neamuri, şi Biserica din casa lor” (Romani 16, 3-5); „Vă îmbrăţişează Bisericile Asiei. Vă îmbrăţişează mult, în Domnul, Acvila şi Priscila, împreună cu Biserica din casa lor” (I Corinteni 16, 19). În acest context Sfânta Scriptură descoperă demnitatea şi menirea familiei din zilele noastre oferind chiar premisele morale ale mariajului autentic creştin.

Familia este reflectarea chipului lui Dumnezeu în om, manifestat prin comuniunea specifică ei, asemenea comuniunii intratrinitare[2]. Căsătoria şi familia sunt obiect al purtării de grijă a lui Dumnezeu pentru omul cel căzut, dar cu menirea de a asigura – prin naşterea şi creşterea pruncilor după voia dumnezeiască – cetăţeni ai cerului. Căsătoria şi familia reprezintă „un adânc ocean purtat de valurile timpului trecut de la prima pereche de oameni până astăzi, o sinergie între opera lui Dumnezeu şi implicarea umană, o măsură a iubirii în ambele sensuri: între Creator şi coroana creaţiei, pe verticală, şi între cei încununaţi, pe orizontală; este viaţa însăşi a umanităţii acoperită de Pronia divină şi icoană a îmbrăţişării tainice dintre Mirele Mântuitor şi Biserica Mireasă în Cămările Împărăţiei celei veşnice”[3].

Iată de ce acest subiect a reprezentat şi a fost obiect al preocupărilor profeţilor şi drepţilor Vechiului Testament, ca şi al Sfinţilor Părinţi ai Bisericii de-a lungul veacurilor, după cum trebuie să fie şi astăzi şi întotdeauna, obiect de serioasă preocupare din partea tuturor celor rânduiţi de Dumnezeu să vegheze asupra bunului mers al ei, adică a factorilor responsabili ai Bisericii şi ai comunităţilor umane, în general. Căsătoria ca legătură naturală pe viaţă între un bărbat şi o femeie se întemeiază pe faptul că bărbatul şi femeia numai împreună alcătuiesc umanitatea completă[4]. În acest sens, Sfântul Ioan Gură de Aur aminteşte: „când bărbatul şi femeia se unesc în căsătorie, ei nu mai sunt ceva pământesc ci Chipul lui Dumnezeu Însuşi[5].

Familia este cel dintâi aşezământ divin, întemeiat de Dumnezeu pentru om în rai, cu sfatul Preasfintei Treimi: „Nu este bine să fie omul singur; să-i facem ajutor asemenea lui” (Facere 2, 18). Familia este celula şi baza societăţii, prima biserică întemeiată de Dumnezeu din iubire pentru om, după modelul Bisericii cereşti[6]. Cea dintâi familie, a fost întemeiată în rai, nu pe pământ, având ca Arhiereu şi martor pe Însuşi Dumnezeu pentru a sublinia ce mare rol are familia, ce demnitate i-a dat Creatorul şi ce misiune deosebită i-a încredinţat.

Şi cum planul lui Dumnezeu este ca El să fie prezent în toate şi toate să participe la Dumnezeu, cum planul lui Dumnezeu este ca omul să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină (I Timotei 2, 4), familia are un rol foarte important în planul de mântuire a lumii, chiar dacă nu găsim o atare expresie în nici una din cărţile vechi sau nou-testamentare. Cercetând Scripturile, constatăm că familia este o realitate omenească statornică, permanentă şi fundamentală încă de la constituirea neamului omenesc[7].

În Hristos, familia devine realmente Biserică, mare taină, după modelul tainei dintre Hristos şi Biserică. Familia devine un sacrament al sfinţeniei, în interiorul tainei fundamentale care este Biserica, ea însăşi Împărăţia lui Dumnezeu pe pământ şi-n cer.

Aceste aspecte ale familiei creştine au fost cultivate de-a lungul veacurilor până astăzi. Valorile familiale creştine au constituit mereu imboldul pe care fiecare soţ l-a primit din partea Bisericii şi a slujitorilor ei. Cei credincioşi au înţeles întotdeauna rosturile adânci ale acestei identificări, căci, pentru orice creştin, menirea vieţii familiale este aceea de a apropia tot mai mult persoanele umane printr-o comuniune plină de iubire jertfelnică, după chipul celei prin care Hristos a întemeiat şi susţine Biserica Sa.

Omul începe din copilărie să descopere taina iubirii şi a unităţii. Virtuţile cu care el va fi deprins de părinţi: credinţa, ascultarea, buna-cuviinţă, cumpătarea, hărnicia, cinstea şi mila, nu sunt decât semne îmbucurătoare ale încolţirii virtuţii supreme care este iubirea. Pentru dobândirea unor asemenea roade în creşterea spirituală a copiilor este nevoie, mai ales, de exemplul viu al părinţilor care de multe ori, poate înrâuri în mod hotărâtor nişte conştiinţe plăpânde, sensibile dar aflate în plină înfiripare. Totdeauna, din pilda primită de la părinţi s-a învăţat respectul faţă de aproapele, faţă de valorile perene ale neamului, cinstirea faţă de cele sfinte.

Din păcate realitatea zilelor noastre a afectat prin fenomenul secularizării şi familia creştină de astăzi care se confruntă cu numeroase probleme. Celulă de bază a societăţii şi element edificator pentru fiecare individ, familia creştină trece prin momente de cumpănă, fiind omise de multe ori adevăratele coordonate morale ale cuplului conjugal.

Pentru a înţelege rolul şi poziţia pe care o ocupă familia în societatea contemporană, lucrurile trebuie urmărite din perspectiva a două direcţii: 1. starea familiei astăzi şi consecinţele acesteia, respectiv: 2. raporturile dintre familie şi societate/instituţii.

În ceea ce priveşte prima direcţie amintită, o atenţie deosebită trebuie acordată fenomenului destrămării familiilor şi consecinţelor imediate ale acestui proces: carenţele educaţionale şi abandonarea copiilor.

Cealaltă consecinţă a dizolvării universului familial este procesul abandonării copiilor. Rezultând din relaţii întâmplătoare şi din cadrul unor cupluri cu venituri sub limita acceptabilă, copiii ajung inevitabil pe străzi, constituind treptat o societate paralelă. Mai evident desocializaţi decât copiii needucaţi rămaşi în familiile constituite, copiii abandonaţi devin una dintre cele mai serioase provocări la adresa conştiinţei şi a societăţii contemporane. Ei rămân, de fapt, cea mai clară dovadă a crizei familiei în societatea noastră[8].

În porunca Decalogului „cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca să-ţi fie bine şi să trăieşti ani mulţi pe pământul pe care Domnul Dumnezeu ti-l va da” (Ieşire 20, 12) se poate sesiza o relaţie imediată între înţelepciunea practică (care îi asigură omului supravieţuirea şi sporul) şi respectul faţă de părinţi. Părinţii nu trebuie cinstiţi doar pentru că sunt originea biologică a copiilor lor, ci şi în măsura în care au devenit părinţi în ordine spirituală, iniţiindu-şi copiii în iubirea şi ascultarea de Dumnezeu (Deuteronom 6, 5-7; 20-25). Altfel spus, în măsura în care, prin vieţuirea lor înţeleaptă, au devenit pentru fiii lor jaloane sigure pe drumul vieţii plăcute lui Dumnezeu, dovedind capacitatea discernerii valorilor consistente şi a bunei raportări faţă de lucruri, în spiritul de care vorbeşte Ecclesiastul (2, 24-26).

În acest context, a-ţi cinsti parinţii, care te-au adus deopotrivă la lumina zilei şi la înţelepciunea vieţii, implică imitarea faptei lor, a modului lor de a fi, aşa cum recomandă sfântul Pavel (Evrei 13, 7). Este un mod foarte propriu Scripturii de a vorbi despre educaţia – ca mystagogie şi pedagogie – din aproape in aproape, nu prin propunerea unor teorii despre bună-purtare, ci prin întruparea unui model de viaţă, prin constituirea unei maniere teologice (după criterii divine) de a fi şi prin participarea membrilor familiei la acest model.

Vatră a tradiţiei, familia trebuie să cultive o spiritualitate a comuniunii între membrii săi, perspectivă şi vieţuire în care chiar bunurile materiale să fie trans­figurate, printr-un anumit mod, teologic, al utilizării acestora. În Vechiul Testament, familia nu este definită numai de unitatea sanguină, genetică, ci şi de o manieră specifică de viaţă, de asumare a valorilor. Această manieră specifică a fost desemnată mereu prin expresia calea dreptilor (Psalm 1, 6)[9].

Cineva era recomandat comunităţii şi partenerilor de afaceri prin numele familiei din care provenea, care garanta o educaţie solidă; Însuşi Dumnezeu se recomandă poporului Său prin invocarea patriarhilor Avraam, Isaac şi lacob, prin invocarea spiţei celor credincioşi (Ieşire 3, 6). Din această perspectivă, o familie cu nume rău era la fel de blamată ca şi aceea fără copii, fiind fără rod în ordinea socială. Fie şi numai pentru aceste exemple, importanţa familiei pentru o societate tradiţională reiese cu evidenţă.

În Noul Testament, prin minunea din Cana Galileii, familia devine, în Hristos şi în Biserică, nu doar un cadru legiuit al naşterii în ordine biologică, în stare să asi­gure educaţia pe care am numit-o mai sus înţelepciune practică, ci şi cadru al naşterii în ordine spirituală, al înnobilării omului. Indicatorul acestui salt este întâlnirea Domnului cu tânărul bogat, cunoscător şi împlinitor al Legii, dar nesigur în ce priveşte ritmurile vieţii veşnice (Matei 19, 16-22)[10].

Familia este reinstituită – în Hristos şi în Biserica – ca loc al educaţiei dar şi transformată în laboratorul duhovnicesc al deprinderii luptei cu patimile, patimi care sunt distructive pentru persoana umană şi pentru comunitatea omenească. Sfântul Pavel atrage atenţia creştinilor că trebuie să fie copii, dar nu la minte, care trebuie să fie desăvârşită, ci la inimă, la nerăutate (1 Corinteni 14, 20), depăşind imaturitatea şi înţelesurile slabe ale lumii (Galateni 4, 3) prin dobândirea gândului care era în Hristos (Filipeni 2, 5).

Familia apare ca loc în care se desfăşoară primul examen al capacităţii sociale a fiecăruia din membrii săi. Părinţii şi copiii primesc în egală măsură sfaturi apostolice, diferenţiate potrivit vârstei fiecăruia (1 Ioan 2, 12-14): copiii trebuie să înveţe ascultarea de părinţi pentru a dobândi cele făgăduite, iar părinţii trebuie să-şi privească fiii ca persoane chemate la desăvârşire şi nu ca obiecte, educându-i în învăţătura şi certarea Domnului (Efeseni 6, 1-4; 1 Corinteni 3, 20-21). Bătrânii, păstrându-şi mintea, credinţa şi cuviinţa, trebuie să înveţe de bine, pentru a-i conduce pe tineri la înţelepciune şi cumpătare (Tit 2, 2-6). Educaţia creştină, în continuarea tradiţiei vechiului popor al lui Dumnezeu, pre­supune iniţierea şi adâncirea în înţelepciunea descoperită omului.

Mai mult, adresându-se episcopului Timotei, sfântul Pavel îl îndeamnă să rămână statornic în învăţătura pe care a primit-o în familie, de mic copil, prin cercetarea Scripturii, care, insuflată de Duhul Sfânt fiind, îl poate mereu conduce la înţelep­ciune şi bună-purtare (2 Timotei 3, 14-16). Clericii, prezentaţi ca modele pentru vieţuirea creştină, trebuie să aibă familii bine întemeiate, cu fii ascultători, cu fii credincioşi (1 Timotei 3, 4 şi 12; Tit 1, 6), aceştia din urmă fiind garanţia capacităţii pastorale a părinţilor lor căci: „dacă nu ştie cineva să-şi rânduiască propria casă, cum va purta grijă de Biserica lui Dumnezeu” (1 Timotei 3, 5)?

În aceste condiţii, importanţa socială a familiei este covârşitoare. Deterio­rarea relaţiilor sociale este o consecinţă imediată a dizolvării familiei, proces care se petrece atunci când familia nu mai este unificată de aceeaşi credinţă şi nici însufleţită de iubire (Matei 24, 7, 12; Marcu 13, 8, 12). Că aceasta e vocaţia societăţii omeneşti ne încredinţează Mântuitorul, îndemnându-ne să ne rugăm aceluiaşi Dumnezeu ca Tată al tuturor, pentru a recunoaşte, prin aceasta, că toţi suntem fraţi, fii ai aceluiaşi Părinte şi membri ai aceleiaşi familii (Matei 6, 9).

 

Bibliografie

[1] P.F.P. Teoctist, „Cuvânt pastoral cu ocazia zilei familiei”, în Teologie şi Viaţă, anul IV (LXX), nr. 5-7, mai-iulie, 1994, p. 5.

[2] Pr. Dr. Constantin Mihoc, Taina Căsătoriei şi familia creştină în învăţăturile marilor Părinţi ai Bisericii din secolul IV, Editura Teofania, Sibiu, 2002, p. 11.

[3] Ibidem, p. 11.

[4] Pr. Dr. Vasile Gavrilă, „Fecioria şi căsătoria în vocaţia sfinţeniei”, în Ortodoxia, nr. 3, anul LVIII, iulie-august, 2007, p. 149.

[5] Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre feciorie. Apologia vieţii monahale. Despre creşterea copiilor, Editura IBMBOR, Bucureşti, 2001, p. 22.

[6] Irina Leonte, „Familia creştină: părinţi şi copii”, în Teologie şi Viaţă, anul IV (LXX), nr. 5-7, mai-iulie, 1994, p. 155.

[7] Pr. Conf. Dr. Vasile Răducă, „Familia şi împărăţia lui Dumnezeu după Sfânta Scriptură”, în Teologie şi viaţă, anul XI (LXXVII), nr. 1-7, ianuarie-iulie, 2001, p. 81.

[8] Pr. Lect. Dr. Nicolae Achimescu, „Familia creştină între tradiţie şi modernitate. Consideraţii teologico-sociologice”, p. 114.

[9] Familia creştină azi, Ed. Trinitas, Iaşi, 1995, p. 17

[10] Ibidem, p. 30.

 

 

 

De ce s-au speriat americanii de credinţa noastră? Pentru că, români fiind, avem alt set de valori morale, care încă rezistă. Până când, doar Dumnezeu ştie.

Asta mi-a spus un susținător de suflet al Matricei Românești, al cărui nume discreția ne obligă să îl trecem sub tăcere. Un lucru e cert: omul știe ce spune, prin prisma domeniului în care își desfășoară activitatea. Preot sau diplomat, Dumnezeu sau diavolul? Nici una, nici alta.

Acest „americanii” trebuie luat plastic, „cum grano salis”, la fel ca și întreaga mărturisire. Pentru români, sintagma „americanii” desemnează, de multe ori, civilizația vestică, mai mult decât țara care a trimis oameni pe Lună, fiind descriptivă mai degrabă pentru o mixtură de popoare față de care, deși în netă inferioritate tehnologică și în poziție de cvasi-absolută subordonare economică, noi românii ne clamăm superioritatea intangibilă: cea morală.

„Pentru ei”, a continuat omul, „e incredibil cât de statornici spiritual sunt românii, și asta îi încurcă. Pentru că, în Occident, totul e fluctuant, deschis, modelabil ca apa. Iar aici au dat peste altceva , la care nu se așteptau.”

Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l ucidă; temeţi-vă mai curând de acela care poate şi sufletul şi trupul să le piardă în gheena. (Sfânta Evanghelie după Matei, 10:28)

E ușor să respingi afirmațiile interlocutorului meu ca aiurelile unui fanatic religios, cum ar spune mai marele României, dar dovezi circumstanțiale tind să îi dea dreptate. Într-un studiu realizat de către Stephen Bullivant, profesor de teologie și sociologie a religiei la Universitatea St Mary’s din Londra, intitulat „Tinerii Europei și Religia”, și bazat pe un sondaj pan-european (2014-16), țări cu ortodoxie puternică, precum România, Grecia, Serbia, Bulgaria șamd nu figurează în eșantion, ceea ce înclină decisiv balanța în favoarea tezei că trăim într-o Europă post-creștină. Publicația britanică The Guardian, cea care preia rezultatele studiului, comite aceeași eroare a parțialității și omisiunii – ceea ce, pentru o entitate atât de venerabilă, nu e scuzabil și se poate explica doar prin părtinire. Multe adevăruri se împlinesc exclusiv prin rostire repetată. Așa funcționează publicitatea. Așa funcționează știrile false. Așa se aleg președinții.

Cui i-e frică de credința românilor? Probabil celor care sunt deranjați de faptul că nădejdea în Dumnezeu le strică planul de afaceri, proiecția economică, profitul. E greu să fii manipulat când singura publicație după care îți conduci viața e Evanghelia. E greu să fii nemulțumit și să-ți dorești mereu altceva când morala creștină te îndeamnă la simplitate și tihnă. E greu să devii pionul industriei plăcerilor când crezi în familie și în liniștea pe care ea ți-o oferă. E greu să aparții tuturor (și, de fapt, nimănui) când, vorba celebrului tricou al brazilianului Kaká, îi aparții lui Iisus şi eşti ancorat în credinţa ta.

Românii nu au avut multe în istorie, dar credința și limba i-au ținut lipiți, împreună. Și asta, cum ar zice interlocutorul meu, îi sperie și-i irită pe mulți. Ei nu vor avea liniște până ce ultimul român nu va renega ceea ce este, devenind ei. Iar acest „ultim român” suntem fiecare dintre noi, cei care credem în ce nu vedem, în dauna iluziilor văzute.

 

Foto deschidere: cortina ridicată înaintea de premiera piesei „Amerika” după Franz Kafka, la Teatrul Excelsior din Bucureşti, martie 2018

Ce legătură există între fizică şi mecanica cuantică, pe de o parte, credinţă și Dumnezeu, pe de alta? Întrebarea poate suna bizar într-o lume aparent condusă exclusiv de practica științifică, dar ea și-a găsit totuşi răspunsul în cadrul primei întruniri din 2018 a Centrului de Dialog și Cercetare în Teologie, Filosofie și Știință, organizate de Facultatea de Teologie Ortodoxă din București.

De la tribuna științifică ne-a vorbit Adrian Ștefan Cârstea, cercetător științific de gradul I la Institutul de Fizică Atomică, respectiv la Institutul de Matematică al Academiei Române. Specialistul a disecat ideile fundamentale regăsite în sfera teologiei și cea a fizicii, enunțând cele mai interesante teorii cu privire la regăsirea principiilor fizice generale în învățăturile Sfinților Părinți.

Acest punct al discuției mi s-a părut absolut inedit, deoarece dimensiunea „uscată” a principiilor fizice nu ne prea lăsa loc de astfel de interpretări, dar Ștefan Cârstea, bazându-se eminamente pe scrierile unor Mari Stâlpi ai credinței, precum Sfântul Maxim Mărturisitorul sau Sfântul Andrei cel nebun întru Hristos, a reușit să dea explicații firești unor fenomene științifice de anvergură.

În mod firesc, grație acestor teze științifico-teologice, cercetătorul a adăugat încă o piatră de temelie la puntea dintre știință și credinţă, animozitatea cărora durează de secole. În cele ce urmează, vă oferim câteva intercalări de valoare ale principiilor dominante din fizică și ale poruncilor creștine.

De la credinţă, la ştiinţă: Cele Zece Porunci, explicate ştiinţific

Pornind în ordinea cronologică exactă, specialistul Ștefan Cârstea menționează mai întâi raporturile dintre Cele Zece Porunci date de Dumnezeu lui Moise și principiile generale ale fizicii. Astfel, prima poruncă „Eu sunt Domnul, Dumnezeul tău” ar putea fi echivalată cu principiul raționalității lumii, adică explicația firească și intangibilă a originilor noastre. În cazul celei de-a doua porunci „Să nu ai alți dumnezei afară de mine. Să nu-ți faci chip cioplit, nici vreo înfățișare a lucrurilor care sunt sus în ceruri, sau jos pe pământ, sau în apele mai de jos decât pământul. Să nu te închini înaintea lor și să nu le slujești” avem de a face cu principiul transcendenței divinității față de natură, care presupune dimensiunea diafană și superioară a lui Dumnezeu față de creația sa.

În cazul celei de-a treia porunci, „Să nu iei în deșert Numele Domnului, Dumnezeului tău; căci Domnul nu va lăsa nepedepsit pe cel ce va lua în deșert Numele Lui” cercetătorul Ștefan Cârstea denotă legătura cu principiul universalității legilor naturii, care sunt recunoscute unanim și fără loc de dezbatere.

„Adu-ți aminte de ziua de odihnă, ca s-o sfințești” este cea de-a patra poruncă și merge pe aceeași undă, din spusele cercetătorului, cu principiul de limitare, care de altfel are și o menire de conservare a integralității fizice a lucrurilor.

În cazul celei de-a cincea porunci, „Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta, pentru ca să ți se lungească zilele în țara, pe care ți-o dă Domnul, Dumnezeul tău”, omul de știință punctează importanța originii interconectată la principiul cauzalității, adică din mamă și tată, lumină și materie se trag toate lucrurile.

Regula de a nu ucide, care se regăsește în Cele Zece Porunci date lui Moise şi poporului evreu, reprezintă nimic altceva decât principiul conservării, adică păstrării intacte a substanței.

Nici îndemnul de a nu preacurvi nu a scăpat atenției omului de știință, care face referire la principiul limitării, ale cărui efecte sunt prezente la gaura neagră. Decompresia și uzarea spirituală însoțesc această autodistrugere morală.

Interdicția a nu fura este de facto întruchiparea principiului de excluziune, care demonstrează imposibilitatea prezenței unui lucru în două locuri, în același timp.

Nici regula de a nu minți nu face excepție și vine în sprijinul principiului optimizării sau al minimei acțiuni, căci natura așa cum a fost creată nu este predispusă la minciună, iar omul mincinos face uz de propriile forțe pentru a menține vie o legendă, astfel consumându-se.

Ultimul, dar nu și cel de pe urmă principiu, cel al luptei contrariilor, se reflectă în interdicția a nu pofti, căci tot ce ne este străin nu se încadrează în echilibrul nostru lăuntric.

Observăm astfel că Ștefan Cârstea a identificat cele mai inedite dimensiuni ale fizicii în fireștile legi ale credinței, cu care am fost crescuți și educați de-a lungul veacurilor. Cert este că această inedită prelegere nu a făcut uz de improvizații, ci per a contrario a dezvoltat adevărurile unanim cunoscute într-o altfel de restrospectivă a cărei înțelegere stă în seama fiecărui om.

Grație conferinţei la care am asistat, s-au estompat limitele existente între știință și credinţă, devenind vizibilă conexiunea dintre valorile credinţei și legitățile fizice de organizare a lumii.

 

Foto deschidere: o imagine a Pământului, surprinsă de sonda Voyager 1 la 14 februarie 1990, fotografie devenită celebră sub denumirea „Palidul punct albastru” (în original, „Pale Blue Dot”). Sursă: Imgur.

Continuăm aclamata serie de autor Nae Ionescu printr-o binevenită pastilă de spiritualitate: Ce e Predania, articol despre Biserica Ortodoxă Română şi tradiţia ei, scris la 1937.

Una din cele mai mari primejdii care amenință ortodoxia românească – și cu ea însăș așezarea spirituală a poporului nostru în structura lui intimă – este nevoia de „înoire” pe care o simt din ce în ce mai stăruitor anumite cercuri teologice de la noi. Dacă această nevoie s’ar face simțită numai în unele personagii ridicule, scăpate în bălăriile teologiei rumânești, cari s’ar simți dezonorate dacă nu ar fi în stare să valorifice pe Fouillée sau chiar pe Ernst Haeckel pentru învățătura dumnezeiască, chestiunea nu ar fi tocmai așa de gravă. Se întâmplă însă că o problemă a „înoirii” există realmente în orice viață religioasă. Astfel încât o cercetare atentă a situației, obligată a se ține deopotrivă departe atât de „științificitatea” inovatorilor, cât și de „ortodoxia” habotnicilor, e datoare să stabilească cu precisie sensul și limitele acestei înoiri.

Îmi îngădui să cred că, în ciuda frecvenței și gravității excepționale a erorilor în cari a căzut neliniștea reformatorilor, există un îndreptar sigur, aș zice: infailibil, în problema „actualizării” bisericii; și că numai ignorarea acestui îndreptar a făcut, aiurea și la noi, posibile toate greșelile pe cari le-am trăit sau le ispășim. Acest îndreptar este PREDANIA. Adică sfânta tradiție a Bisericii.

1. Orice învățătură religioasă, deci și învățătura lui Christos, este trăită de oameni. Trăirea aceasta, considerată în totalitatea ei spațială și timporală, constitue într’un fel viața însăș a învățăturii. Căci învățătura nu este un adevăr oarecare, pe care cineva l-a formulat odată, l-a săpat apoi într’o tablă de aramă și l-a pus undeva sub sticlă, ca să se uite lumea la el – sau chiar să i se închine. Ci e mai degrabă ca o sămânță; care e pusă în pământ, încolțește și dă roadă. La învățătura lui Christos se adaugă, deci, într’un fel, trăirea ei de către noi: ea nu mai este învățătură pur și simplu, ci învățătura care a rodit în noi, învățătură rodită.

Astfel fiind însă, învățătura este un fapt, cu o istorie a lui, cu diverse momente cari se înscriu pe o curbă. Curba aceasta e însăș legea de desfășurare a posibilităților cuprinse în învățătură. Iar înscrierea la conștient, formularea diverselor momente, e ceia ce numim noi PREDANIE sau TRADIȚIE.

2. Dacă însă orice așezare religioasă se definește prin învățătura inițială plus formula de identificare a creșterii ei, două primejdii amenință, permanent, o asemenea definiție: a) se poate ca o învățătură să crească strâmb; b) se poate ca o învățătură, chiar normal crescută, să fie fals formulată. Există oare garanții împotriva unor asemenea primejdii, și cari ar fi ele?

Răspundem: în creștinătatea ortodoxă ele există. Și anume, iată-le: adevărurile religiei creștine ortodoxe nu sunt adevăruri individuale. Viața lor se desfășoară într’o comunitate, – și anume în comunitatea de iubire care este Biserica. Atâta vreme cât această comunitate de iubire funcționează normal, este exclus ca creșterea învățăturii să fie strâmbă.

Asta despre creștere. Dar formularea? Formularea se face, la noi, în sinoade, de către sinoade, plecându-se de la principiul absolut just că adevărul creștin, chiar atunci când e vorba de înțelegerea cuvântului lui Christos e de natură conciliară, și nu rațională – rațiunea individuală neavând nimic de spus într’o asemenea problemă. Cum însă un sinod funcționând normal nu poate da formulări eronate, și cum în biserica noastră există indicațiuni precise în privința condițiilor în cari trebue să funcționeze un sinod, însemnează că noi putem ști care formulare e justă și care nu.

Creșterea unei învățături se înscrie pe o curbă. (…) Și atunci problema e simplă: se integrează momentul, el poate fi acceptat; nu se integrează, – el trebue respins, înlăturat, ca unul ce introduce o anormalitate în curbă, un desechilibru în situație

Garanția creșterii drepte a învățăturii și a formulării juste a acestei creșteri stă, deci, în normalitatea funcționării comunității de iubire și a sinodului, normalitate care este suficient indicată în ortodoxie. Iar dacă, prin imposibil, asta nu e încă deajuns, atunci mai există încă o garanție.

În adevăr: spuneam că viața, creșterea unei învățături se înscrie pe o curbă. Curba aceasta, chiar dacă nu poate fi calculată, poate fi în orice caz desemnată, cel puțin pentru ceea ce se leagă cu trecutul. Fiecare moment al ei trebue să stea, structural, într’un raport organic cu toate celelalte, să se integreze în unitatea organică a curbei. Nu e locul să stăruim aci asupra chestiunii. Cine a făcut însă morfologie istorică sau mecanică, își dă seama cât de ușor e să stabilești dacă un moment oarecare se integrează organic într’o curbă sau nu. Și atunci problema e simplă: se integrează momentul, el poate fi acceptat; nu se integrează, – el trebue respins, înlăturat, ca unul ce introduce o anormalitate în curbă, un desechilibru în situație.

Cu alte cuvinte: garanția valabilității creșterii învățăturii, sau formulării acestei creșterii învățăturii, sau formulării acestei creșteri stă în organicitatea ei, – adică în concordanța ei cu tradiția.

3. Inaderența structurală a unui neam sau unei culturi la o formulă de viață religioasă sfârșește, mai curând sau mai târziu, prin desprinderea acelui neam sau acelei culturi de religia respectivă. Ea poate lua însă, provizoriu, și alte forme, cum ar fi de pildă încercarea de a reface învățătura. Așa au făcut, de pildă, protestanții, – cari au luat drumul întoarcerii la origine.

Întoarcerea la origine este, însă, o operație imposibilă pentrucă ea însemnează pur și simplu înlăturarea predaniei, adică ignorarea caracterului viu și deci a creșterii învățăturii. E ca și cum, punând în pământ un bob de grâu și părânduți-se ție că a crescut rău, ai vrea să anulezi creșterea și… să te întorci la bobul neîncolțit. Încercând întoarcerea la origine protestanții ignorează faptul elementar că învățătura lui Christos nu mai este astăzi ceea ce stă scris în Evanghelie, ci această Evanghelie așa cum este ea înfățișată de Biserică, adică de sfinții părinți, de sinoadele ecumenice, – cu alte cuvinte: Evanghelia trăită și crescută normal în comunitatea de iubire a Bisericii.

4. Acum știm însă ce e înoire: înoire nu poate să însemneze schimbare pur și simplu, ci creștere firească. Introducerea luminii electrice o fi înoire, – dar creșterea firească nu e. Pentru că lumânarea care arde în biserică nu este un instrument de luminare (altfel nu ar arde și ziua!), ci o jertfă omagială. Și nici retipărirea bibliei, ca promovare a religiozității, nu e creștere firească, – pentru că nu biblia ne mântuiește, ci Biserica.

Știm, deci, acum ce e înoire firească, pentru că știm ce e predania, măsura ori cărei înoiri, legea de creștere a învățăturii creștine.

1 Martie 1937

În episodul următor: “Muntenia care unifică” (1928)

 

Sursa: Nae Ionescu, “Ce e Predania”, articol republicat în volumul “Roza Vânturilor”, Editura Roza Vânturilor, Bucureşti, 1990

În vreme ce oamenii de știință – reputați sau nu – susțin cu vehemență afirmația potrivit căreia cunoașterea atinge culmi dacă este separată de credința în Dumnezeu, teologii consideră că aspirația nu poate fi atinsă fără Hristos, deoarece El „este rațiunea acestei lumi”. Această dilemă a adunat – și o să mai adune – numeroși reprezentanți ai Bisericii și ai lumii științelor exacte la mese rotunde, pentru a se angaja în discuții nesfârșite, încărcate de numeroase teorii.

În acest context, tema „Cunoaștere și necunoaștere în teologie și știință” a fost dezbătută la finalul acestei săptămâni de către reprezentanți ai ambelor ramuri, la Institutul de Fizică Atomică din Măgurele (Ilfov). Invitații au expus diferite teorii cu privire la relația dintre raţiune (erudiție) și credința în Dumnezeu.

Prof. dr. Adrian Lemeni, conferențiar de Teologie Dogmatică și Teologie fundamentală la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Patriarhul Iustinian” din București, a vorbit auditoriului despre cunoașterea prin credință-vedere mai presus de înțelegere. Profesorul Lemeni are cunoștințe aprofundate atât în domeniul Teologiei, cât și în cel al științei, întrucât este absolvent de Politehnică.

Prof. dr. Adrian Lemeni, conferențiar de Teologie Dogmatică și Teologie fundamentală la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Patriarhul Iustinian” din București

Prof. dr. Adrian Lemeni, conferențiar de Teologie Dogmatică și Teologie fundamentală la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Patriarhul Iustinian” din București

Lemeni a subliniat – invocând cuvintele Sfântului Maxim Mărturisitorul – că între Hristos și erudiție există o strânsă legătură, deoarece „El însuși, fiind Cuvântul, dezvăluie sensurile adânci ale cuvintelor Scripturii prin El însuși, luminându-i pe cei care primesc aceste sensuri, printr-o cugetare luminată de har”.

Cel care își exersează mintea în acest tip de experiență, de nevoință duhovnicească și de despătimire, ajunge să dobândească «mintea lui Hristos»

Omul care are credință în Dumnezeu se bucură nu doar de privilegiul de a fi dobândit „cugetare”, ci și curaj admirabil, la fel ca Moise, care nu se temea de Faraon, a reliefat învăţatul.

„Sfântul Maxim spunea că cel care își exersează mintea în acest tip de experiență, de nevoință duhovnicească și de despătimire, inclusiv cea de la nivelul minții, ajunge să dobândească «mintea lui Hristos». Nu înseamnă că ne este anulată puterea mintală, că Mântuitorul ne vrea niște roboți executanți, ci înseamnă că transfigurează mintea, că ajungem să cugetăm ca El în toate și în tot ce facem, și să cugetăm prin El. (…) Hristos este rațiunea acestei lumi. În condițiile în care reușim să extragem înțelesurile sprituale ale realităților – chiar și a celor sensibile – de care ne ocupăm, a ceea ce cercetăm, a ceea ce trăim – ca evenimente de viață -, ajungem prin toate să-L cugetăm pe Hristos, să ajungem la acea stare a cunoașterii prin care dobândim mintea lui Hristos.”

Apofatismul, necesar în Teologie

La rândul său, Decanul Facultății de Teologie Ortodoxă din București, pr. profesor Ștefan Buchiu, a explicat relația dintre catafatic (modalitate de a-L cunoaște pe Dumnezeu prin afirmare) și apofatic (cunoaștere a divinității prin negare – a spune ceea ce nu este Dumnezeu și nu ceea ce este) în cunoașterea teologică a Părintelui Dumitru Stăniloae.

Pr. profesor Ștefan Buchiu, Decanul Facultății de Teologie Ortodoxă din București

Pr. profesor Ștefan Buchiu, Decanul Facultății de Teologie Ortodoxă din București

„De ce este nevoie de apofatism în Teologie?”, a întrebat Decanul. „Pentru a pune o barieră în fața unor excese raționaliste. Să știți că și teologii au abuzat de rațiune, uneori, și au căutat să «despice firul în patru». Se spune că, în Teologia medievală, se punea întrebarea «Câți îngeri pot sta pe vârful unui ac?». Una e dorința de a vrea să definești și alta e modul în care te apropii de o taină, pentru că sunt lucruri care, pentru noi, cel puțin în prezent, sunt taine, dar vor deveni cunoscute.

Mai spunea cineva că teologul trebuie să fie rațional, adică să folosească rațiunea oricând – împreună cu credința, bineînțeles -, dar să nu fie raționalist, adică să nu abuzeze. De exemplu, ce ar fi să definim, rațional, iubirea mamei față copil? Nu poate nimeni să o definească, pentru că este atât de adâncă”, a explicat părintele Buchiu, adăugând, totodată, că față de Adevăr nu trebuie să ne apropiem oricum, ci cu respect.

Foto deschidere: engineering.nyu.edu

"Americanii s-au speriat de credința noastră!"

29 Martie 2018 |
De ce s-au speriat americanii de credinţa noastră? Pentru că, români fiind, avem alt set de valori morale, care încă rezistă. Până când, doar Dumnezeu ştie. Asta mi-a spus un susținător de suflet al Matricei Românești, al cărui nume discreția ne...

Cum se explică Cele Zece Porunci, prin intermediul Fizicii

1 Martie 2018 |
Ce legătură există între fizică şi mecanica cuantică, pe de o parte, credinţă și Dumnezeu, pe de alta? Întrebarea poate suna bizar într-o lume aparent condusă exclusiv de practica științifică, dar ea și-a găsit totuşi răspunsul în cadrul primei...

Nae Ionescu: "Ce e Predania"

21 Februarie 2018 |
Continuăm aclamata serie de autor Nae Ionescu printr-o binevenită pastilă de spiritualitate: Ce e Predania, articol despre Biserica Ortodoxă Română şi tradiţia ei, scris la 1937. Una din cele mai mari primejdii care amenință ortodoxia românească – și cu...

Cunoașterea, în știință și credință. Decanul Facultății de Teologie: „Și teologii au abuzat de rațiune și au căutat să «despice firul în patru». S-a pus întrebarea: «Câți îngeri pot sta pe vârful unui ac?»”

22 Iunie 2017 |
În vreme ce oamenii de știință – reputați sau nu – susțin cu vehemență afirmația potrivit căreia cunoașterea atinge culmi dacă este separată de credința în Dumnezeu, teologii consideră că aspirația nu poate fi atinsă fără Hristos, deoarece El...