Tag

terapie

Sunt unii care afișează adesea un soi de competență de sertar. Când vine vorba despre un subiect, de la Biblioteca din Alexandria, inventarea bujiei în 1860, clanurile interlope din mijlocul Timișoarei, până la cele mai fine nuanțe care scot nebănuite calități din cei mai falimentari politicieni, pare că ei au văzut ceva ce tu nu. Cu ei am sentimentul întâlnirii unui grabnic sertarnic pregătit să scoată dosarul cu elemente puțin știute până acum, montat să îți ofere o competentă și dezinteresată dezvrăjire. Îmi par a fi ca niște dezvrăjitori de proximitate. Ți se pare că lucrurile stau într-un fel? Vor fi gata să-ți arate că ele stau și altminteri. Ești bine instalat într-o părere? Sunt acolo să-ți arate și alte fațete ale fenomenului. Dezvrăjitorii ajung să relativizeze aproape orice. Deși ei susțin că au și niște repere fixe, îți lasă în permanență senzația că niciodată nu poți știi care sunt acestea. Și că ai putea fi oricând pocnit subit cu cine știe ce nuanță aducătoare de adevăr.

Însă, în fond, care este problema? Ce este rău în a fi dezvrăjit, în a fi scos din mrejele unei opinii seducătoare, dar pe undeva falacioase? Este cât se poate de necesară adecvarea permanentă a cunoașterii, ascuțirea privirii, nuanțarea care aduce un plus  de conștiință. Fiecare dintre noi, după măsura propriei înțelegeri și puteri, căutăm să nu ne înșelăm, dorim să nu fim păcăliți, valorizăm adevărul. Care este atunci problema cu dezvrăjitorii? Păi, tocmai ”pocnirea” cu nuanțele. Dezvrăjitorul folosește nuanța ca pe un instrument de putere. Dincolo de căutarea adevărului, el emană dorința de a se vedea că el a înțeles, că el a văzut, că el nu s-a lăsat păcălit. Este acolo un fel de  beție a adevărului. În timp ce restul băltesc în zeama unei comode ignoranțe, el respira aerul rarefiat, rece și luminos al adevărului.

 

Adevărul este o femeie bătrână și urâtă

Protagonistul unei povești hinduse decide într-o zi să plece în căutarea adevărului. Vrea să afle cum arată acesta. După îndelungi căutări îl descoperă în capătul unei peșteri adânci și întunecoase, ascuns de ochii lumi. Adevărul este o femeie bătrână și urâtă. Mulțumit și deopotrivă surprins de ceea ce a descoperit, eroul dă să plece, pentru a se întoarce acasă, dar este oprit de Adevăr cu o rugăminte: ”te rog, când te vei întoarce în lume și vei fi întrebat cum este adevărul, spune-le că sunt tânără și frumoasă”.

Povestea arată multe lucruri. Dincolo de tema complicității dintre adevăr și minciună, dintre dezvăluire și ascundere, povestea vorbește și despre nevoia de a  fi pregătiți pentru aflarea adevărului. Cel care nu poate îndura un adevăr, va fugi de el, nu-l va crede sau va muri de mâna lui. Povestea ne spune că oamenii au nevoie să creadă că adevărul este o femeie tânără și frumoasă pentru că nu sunt încă pregătiți să afle că el este o femeie bătrână și urâtă. Iar pe cel nepregătit de confruntarea cu adevărul trebuie mai întâi să îl aduci în starea de a-l putea suporta.

În universul psihoterapiei se spune că principiul autenticității, al adevărului, este subsecvent principiului empatiei. Altfel spus, deși în cadrul unui proces terapeutic este căutată realizarea unui proces de transformare, care adesea presupune și aducerea în lumina conștiinței a unui adevăr despre noi, trebuie să avem răbdare ca acel adevăr să fie suportat. Terapeuta mea, de pildă, a avut răndarea de a aștepta vreo patru până am fost pregătit să conștientizez ceva. În momentul aha!-ului interior am întrebat-o când își dăduse seama de acel aspect. Aflând că încă din primele ședințe, am întrebat-o naiv de ce nu mi-a spus de la început. ”Andrei, mi-a răspus ea, dacă ți-aș fi zis, ce ai fi făcut? Probabil că ai fi plecat și nu te-ai mai fi întors”. Și așa ar fi fost. A fost nevoie de patru ani pentru a putea sta cu acel adevăr bătrân și urât din mine.

 

Adevărul și viața

Părintele Constantin Galeriu spunea că adevărul spus fără iubire poate să ucidă. Pentru că tocmai această iubire semnifica faptul că suntem în relație cu celălt. Că ținem cont de el. Că spunem adevărul pentru el, atunci când el îl poate duce, și nu că facem paradă de luciditate. Asta ne asigură că nu suntem niște dezvărjitori autoreferențiali, care transformă aflarea adevărului într-o paradă narcisică.

Dacă nu ții cont de asta, dacă nu iei în considerare măsura în care este celălalt pregătit să afle adevărul înseamnă că ceea ce ai de spus este mai mult despre tine decât despre el. Că spunerea adevărului nu îl vizează pe celălalt, ci că are mai mult scopul de a-i face reclamă celui care îl rostește.

Știm că în țara sa, în locul său de origine, profetul nu este auzit de ceilalți. Și cel mai adesea ne gândim că asta se întâmplă pentru că cei de-ai casei nu ne iau în serios atunci când avem de comunicat ceva grav, ceva important. Dar poate că trecerea acestui adevăr este blocată mai mult de profet, decât de familiarii săi. Poate că tocmai această apropiere este cea care îl orbește pe aducătorul de adevăr, făcându-l să creadă că îi știe pe ceilalți și că este știut de ei, că își poate permite să zică orice. Această lipsă de precauție este marca lipsei de contact real cu ceilalți, cu probemele lor, cu felul lor de a fi. Este marca naivității. De aceea este posibil ca adevărul să treacă mai ușor în țări străine. Pentru că acolo, scoși din obișnuințele noastre, sub presiunea anexietății, suntem mai atenți la ceilalți, ceva mai în contact cu ei. Acolo ne punem poate mai prezent întrebarea asupra cum să facem pentru a trece cătrei alții adevărul cuvintelor noastre. Pentru a putea fi crezut, profetul trebuie să manifeste empatie, trebuie să îi simtă pe ceilați, să le înțeleagă condiția. Este o empatie pe care stăpânitorul de adevăr trebuie să o manifeste dacă dorește ca adevărul (”altetheia”) să fie înzestrat cu credință (”pisitis”).

Înainte de a le vorbi atenienilor din Areopag, Sfântul Apostol Pavel le-a cercetat acestora cetatea. S-a plimbat pe străzile Atenei, a observat obiceiurile locului și a cutătat să le vorbească celor de acolo plecând de la modul lor propriu de a fi. Altfel spus, a ținut cont de ei. Le-a spus că a venit să le vestească despre Zeul cel Necunoscut, pe care a remarcat că și ei îl venerează, și nu le-a vorbit direct despre un tânăr de 33 de ani, pe nume Iisus, Nazarineanul, fiul Mariei și al lui Iosif, care a s-a născut de la Duhul Sfânt și care s-a răstignit, a pătimit și s-a îngropat, și a înviat a treia zi, după Scripturi. Altfel spus, i-a pregătit pentru Adevărul cuvintelor sale. Nu i-a pocnit de-a dreptul cu șansa unică a dezvrăjirii, care se dă acum, la super-ofertă. Și chiar și așa, doar jumătate dintre cei din Areopag l-au crezut.

Aflat în fața lui Pilat, Hristos este întrebat ”Ce este adevărul?” (Ioan 18, 38). Tăcerea lui Hristos este cel mai adesea asociată cu un răspuns performativ. El nu spune ce este adevărul, tocmai pentru că El este Adevărul. Tăcerea Sa trimite către El însuși. Pentru că Adevărul se arată, și nu se poate explica prin altceva. Orice predicație despre Adevăr este nu doar o dezvăluire a acestuia, ci și o îndepărtare de el. A defini ceva prin intermediul a altceva, a înțelege un cuvânt prin intermediul unui alt cuvânt înseamnă a acoperi ceea ce cauți să dezvălui prin însuși actul dezvăluirii. Hristos transformă tăcerea Sa într-o instanțiere a prezenței Sale.

Însă, s-ar mai putea spune că Pilat nu era pregătit să afle că Hristos este Adevărul. În fond, într-un alt moment Hristos le spune ucenicilor săi ”Eu sunt calea, adevărul și viața” (Ioan 14, 6). Tăcerea lui Hristos este spațiul pe care Adevărul îl pune la dispoziție celui pornit în căutarea adevărului. Este răgazul de care el are nevoie pentru a se pregăti să accepte acest adevăr. Și face asta pentru că Adevărul este coextensiv Vieții. El nu vine peste tine arătându-ți că așa stau lucrurile, fie că-ți convine, fie că nu. Și nu te va supune la no matter what-ul unei aparente dezvrăjiri. Pentru că adevărul spus fără empatie ucide tocmai șansa receptării lui.

 

La Spitalul de Recuperare din Cluj, regizorul Cristian Pascariu s-a dus în 2012 împreună cu câțiva prieteni artiști ca să facă ceva ce tuturor li s-a părut neobișnuit: spectacol în spital. Care era scopul? ”Ca să facem bine. Ca să-i înveselim pe pacienți. Ca să-i facem să uite cu totul de boală.” Din 2018 sunt implicați în proiectul Terapie prin Artă 30 de artiști și 70 de voluntari. Iar Cristian crede că anul acesta numărul lor va crește și mai mult. Totul se desfășoară prin Create.Act.Enjoy, companie independentă de teatru, film și eveniment. (Credit foto deschidere: Andra Salaoru.)

 

Ce înseamnă proiectul Terapie prin Artă? Înseamnă momente artistice, ateliere creative, concerte live, instalații artistice, chiar reamenajarea unor spații ale instituției, expoziții foto, proiecții video. În cazul atelierelor creative, pacienții vin într-o anumită sală și lucrează cu trainerii diferite exerciții din teatru, din film, chiar exersează scrierea creativă, compun muzică. ”În ziua de muzică le oferim pacienților instrumente muzicale și cântăm împreună. Uneori iese muzică, alteori ceva mai bizar, dar ce e important este că oamenii se deschid și se relaxează. În momentul ăla uită cu totul de problemele lor. Mai avem o zi de handcraft, în altă zi pictăm împreună cu ei sau construim marionete.”

 

Regizorul Cristian Pascariu este inițiatorul proiectului Terapie prin Artă

Regizorul Cristian Pascariu este cofondatorul proiectului Terapie prin Artă

 

Rudă pentru o zi este numele pe care l-au dat unei forme aparte de împrietenire: artiștii merg la spital sâmbăta și duminica, la pacienții care nu au vizitatori. De ce? Pentru a vorbi cu ei, pentru a le umple golul inevitabil din suflet. Uneori stau 10 minute cu pacienții, iar alteori stau trei ore. Iar alteori legătura devine atât de puternică, încât voluntarii proiectului mai vin și a doua sau a treia zi în vizită la acele persoane.

 

Clovni, mimi, personaje de basm, supereroi – merg cu toții prin spital

 

Echipa de terapeuți prin artă le-a oferit pacienților din diferite spitale ocazia de a testa realitatea virtuală. Succesul a fost uluitor, după cum povestește Cristian Pascariu: ”Unii pacienți preferă să aibă o experiență de scufundare sub apă. Virtuală, desigur. Alții vor să viziteze virtual San Francisco sau Israel. Sau să zboare pe deasupra munților. Este fascinant să-i vezi pe oameni transpuși într-o altă lume. Uită de tot.”

Sunt însă în spital și mulți oameni care nu se pot deplasa la atelierele creative. Pentru ei, echipa de voluntari realizează momente artistice în saloane sau pe holuri. Și nu doar pentru pacienți, ci și pentru medicii și asistentele care nu pot părăsi clinicile medicale. ”Clovni, mimi, personaje de basm, supereroi – merg cu toții prin spital.”

 

Clovni din echipa proiectului, la Spitalul Militar din Cluj Napoca

Clovni din echipa proiectului, la Spitalul Militar din Cluj Napoca. Credit foto: Andra Salaoru

 

Reacțiile pe care le stârnește trupa de artiști și voluntari le-a depășit mereu așteptările. Când apar pe holuri și în saloane, personajele costumate sunt însoțite de muzică, iar starea de bună dispoziție se instalează rapid. ”Am primit mesaje de la oameni: ați fost la noi acum o săptămână și încă se vorbește în spital despre cum am dansat cu clovnii. O altă doamnă ne-a spus că i-am oferit prima floare pe care a primit-o în ultimii 30 de ani. Oamenii cer să dăm muzica mai tare, uneori se creează chiar o mică petrecere, doamnele dansează cu mimii, o dată chiar am făcut în holul de la Oftalmologie o horă mare, ieșiseră toți din saloane, un domn în vârstă cu baston s-a băgat și el în dans și uitase că merge greu!”

Terapie prin Artă a început în Cluj, dar s-a extins în Râmnicu Vâlcea și în Alba Iulia, adică în total opt spitale. Inițiatorul proiectului spune că în fiecare an se adaugă alte spitale, iar intenția sa este ca proiectul să se extindă în instituțiile de tratament din toată țara.

 

Fetița mea a intrat cu zâmbetul pe buze în operație!

 

De ce este aceasta o formă de terapie? Păi, răspunde Cristian, nu e o terapie în sens medical, dar e ceva care crează o stare de spirit favorabilă vindecării. Nu sunt date concrete, nu s-au făcut studii în urma proiectului, dar se vede cu ochiul liber că, prin prezența artiștilor și a voluntarilor din proiect, spitalul nu mai seamănă a spital. ”Am avut acum doi ani o fetiță care era foarte tristă că venise în spital să se opereze. Luni a venit la Atelierele creative. Abia vorbea. Abia scoteam două cuvinte de la ea. Am lăsat-o, nu forțăm niciodată pacienții, dar am integrat-o. Miercuri deja era cea mai activă din grupul respectiv, desena, umbla peste tot, era foarte veselă. Iar sâmbătă când m-am întâlnit din nou cu mama ei mi-a spus: nu știu ce ați făcut, dar fetița mea a intrat cu zâmbetul pe buze în operație!”

Cristian Pascariu are totuși o explicație: ”În mintea omului se întâmplă niște lucruri magice. Printr-un moment foarte scurt, dar profund, se poate face un declic. Câteodată se întâmplă, câteodată nu se întâmplă. Dar acel declic îi schimbă cu totul perspectiva pacientului. Iar dacă îți schimbi ca pacient acea perspectivă, nu te mai gândești la momentul de spitalizare, ci la ce vei face după ce ieși din spital, iar astfel înțelegi că boala este doar o etapă.”