Tag

ţigani

Muzicianul Bogdan Simion revine „pe scena” Matricea Românească, propunându-ne o nouă filă de istorie muzicală: azi, despre taraful ţărănesc din Vlaşca, cu o filiaţie către celebrul Taraf de Haidouks,  cel care a făcut cunoscut în întreaga lume genul special de muzică produs de către lăutari.

În anul 1969, Editura Muzicală a Uniunii Compozitorilor din Republica Socialistă România (Bucureşti) a publicat teza de doctorat în etnomuzicologie a lui Gheorghe Ciobanu: „Lăutarii din Clejani”, o carte plină de explicaţii tehnice uscate, transcrieri, scheme ritmice, moduri, game şi note muzicale, pe care puţini neprofesionişti s-au simţit tentaţi să o citească. În orice caz, din acest studiu se văd în ceaţă comunele mici şi mijlocii din Câmpia Dunării, din fosta plasă Vlaşca (actualmente judeţele Giurgiu şi Teleorman). Pentru înţelegerea acestor comunităţi, cu mult mai utilă ar fi vizitarea cârciumilor cu patru mese din periferia ţigănească – periferie ce adăposteşte cam o treime din populaţia acestor sate – unde câţiva bătrâni învârt o bere la doi litri de jur împrejurul mesei, depănând amintiri.

Şi totuşi, ce este muzica ţărănească de taraf din regiunea Vlaşca? Dacă ar fi să ascultăm primele două discuri comerciale ale grupului Taraf de Haidouks, consolidat ad-hoc de regretatul Stephane Karo, confuzia ar fi evidentă: albumele oferă o gamă largă de stiluri muzicale, toate provenind din rândul muzicilor tradiţionale sau populare din România: balade (sau cântece bătrâneşti), cântece de dragoste, cântece ţigăneşti, jocuri româneşti ş.a.

Pentru înţelegerea acestor comunităţi, cu mult mai utilă ar fi vizitarea cârciumilor cu patru mese din periferia ţigănească

Datorită coexistenţei intime a mai multor generaţii de lăutari în comuna Clejani, toate aceste repertorii se întâlnesc – ba chiar intră în competiţie unul cu celălalt – discurile acestea reprezentând mai degrabă un amestec de melodii vechi şi melodii cu aranjamente moderne.

Călătorind cronologic, ajungem la o altă sursă importantă, publicată în 1986. În acel an, Muzeul Omului de la Paris a lansat două discuri (amândouă cu booklet-uri deosebit de bogate) semnate de etnomuzicologii Bernard Lortat-Jacob şi Jacques Bouet, purtând titlul „Ballades et fêtes en Roumanie”. Occidentalii care au ascultat LP-urile şi au citit broşura lor au aflat că, nu departe de Bucureşti, în regiunea Vlaşca din Muntenia, în inima Câmpiei Dunării, există nişte sate mici, prăfuite şi sărace, cum ar fi Gratia sau Ghimpaţi, unde ţiganii cântă muzici unice în această parte a Europei. Totuşi, majoritatea locuitorilor acestor sate sunt români. Aceştia trăiesc din creşterea bovinelor şi a păsărilor de curte, din ţuică şi din agricultură şi legumicultură, pe care le practică pe terenuri mici dar extrem de fertile.

Ţambalistul nonagenar Dulea, deşi imobilizat la pat de doi ani, încă spune poveştile trecutului, când muzica ţiganilor era relativ căutată de către agricultorii din regiune – adică în urmă cu 70 de ani – când într-un sat mărunt cum este Naipu, în judeţul Giurgiu, trăiau 10 contrabasişti, 25 de ţambalişti şi 60 de violonişti. Există extrem de puţine înregistrări cu muzicile produse „pe sate” de către ţiganii lăutari în anii `40 – `80 (cvasitotalitatea lor fiind realizate de către Institutul de Etnografie şi Folclor, iar înregistrările sunt pe cât de vii le permiteau stalinismul sau naţional-comunismul să fie), de aceea cercetările pe satele cu cartiere lăutăreşti, realizate de cei doi etnomuzicologi francezi, în comunităţile din Câmpia Dunării – în condiţii extrem de grele – sunt deosebit de valoroase.

Bogdan Simion cântând împreună cu taraful de lăutari din Naipu (judeţul Giurgiu)

Cântând împreună cu taraful din Naipu (judeţul Giurgiu)

În urma acestor serioase studii de antropologie muzicală, iese la lumină măreţul Taraf de Haidouks, taraful rom-român format dintr-un grup de muzicieni tradiţionali (lăutari), în marea lor majoritate din comuna Clejani (Giurgiu), dar şi din Mârşa sau Roata. Se poate discuta îndelung despre cât de bine au reprezentat taraful ţărănesc vlăscean, însă există totuşi câteva certitudini: grupul păstorit de Karo a fost unul dintre cele mai importante (şi mai proeminente) din România post-comunistă, a fost cel mai bine vândut produs „ţigănesc” ce a ieşit din România şi a fost singurul fenomen autentic de export cultural (nu imaginat, sau artificial „ca să dea bine imaginii României în lume”).

Vasile „Sile” Vlad, Marin „Minuş” Tiţa & Marian „Dan” Bonghene – Hora bătrânească

În prima jumătate a anilor `90, muzica periferiei satelor – periferie ocupată, cum spuneam, de ţigani – a urcat pe cele mai importante scene ale lumii. Muzica avea origini mult mai umile decât şi-ar fi imaginat occidentalii fermecaţi: în secolul al XIX-lea, mai exact după 1857, odată cu abolirea sclaviei, ţiganii (ce până atunci fuseseră în mare măsură în proprietatea mănăstirilor din plasa Vlaşca) au primit loturi de teren şi s-au stabilit lângă agricultorii români. Ulterior, aceştia au căutat să îşi producă cât mai multe în propriile gospodării, pentru a evita să cumpere. Această primă generaţie de lăutari, ce copilăriseră în sclavie şi s-au străduit să devină agricultori (neavând nici cunoştinţele şi nici informaţia transmisă de generaţii de către români), erau însă în continuare invitaţi la conacele boierilor locali pentru a cânta – unii dintre ei chiar pe note – la petrecerile fastuoase unde îşi făceau apariţia şi oaspeţi străini.

În 1986, Muzeul Omului de la Paris a lansat două discuri semnate de etnomuzicologii Bernard Lortat-Jacob şi Jacques Bouet, purtând titlul „Ballades et fêtes en Roumanie”


Astfel, cuvântul lăutar a ajuns să desemneze o clasă de muzicieni tradiţionali. Cel mai adesea, prin tradiţie, aceştia erau membrii unui clan profesionist de instrumentişti şi solişti vocali romi (aceştia preferând denumirea de „ţigani lăutari”). Sălbaticia, brutalitatea, exuberanţa, tragedia şi alimentarea cu zeci de litri de ţuică de prună făcută în casă au ajuns coordonatele României în general, dar mai ales ale muzicii ţărăneşti din România în particular în decursul deceniilor. Începând cu 1932, studioul Electrecord a adunat mii de lăutari, înregistrând discuri mai bune sau mai proaste, mixând şi masterizând totul „in-house”: până şi discurile Taraf de Haidouks, amintite în prima parte a articolului, au fost înregistrate tot la Electrecord – doar mix-ul şi master-ul au fost realizate în studioul „One Two” din Bruxelles.

Între timp, comunismul a trecut. Cercetarea a devenit extrem de facilă. Duse sunt vremurile când localnicii erau reticenţi să găzduiască străini pentru a evita conflictele cu autorităţile, vremurile când cercetătorii trebuiau să petreacă noaptea pe câmp, în saci de dormit, sub stricta supraveghere a Securităţii. Astăzi, lăutarii din satele din Vlaşca se bucură enorm când „îi mai bagă şi pe ei cineva în seamă” şi te-ai gândi că în mâna de sate unde au mai rămas câţiva lăutari bătrâni, ai găsi grupuri mari de antropologi ce ar locui cu ei zi şi noapte, filmându-i şi interogându-i continuu. Liniştea nopţii e spartă numai de sunetul greierilor şi de cele câteva certuri de pe uliţa lăutarilor. Cuvinte în limba romani străpung liniştea iute, zgomotos şi pasional într-un amestec bizar cu câteva cuvinte în limba română. Cât de romi sau cât de români au mai rămas aceşti lăutari? Aceasta este una dintre marile întrebări, la care mă tem că numai viitorul ne va putea răspunde.

 

Foto deschidere: Bogdan Simion, pe scenă alături de taraful din Gratia (judeţul Teleorman)

Documentarul Ultimul căldărar începe cum nu se poate mai expresiv: auzim bătăi metalice, în timp ce privirea ne este captată de prim-planul cu mâna ridată și durdulie – cu oja roșie, pe alocuri ciupită de pe ungiile late -, ce ține de marginea unui vas mare din metal neșlefuit. Mâna bătrânei este ajutată de o altă mână, bărbătească, vizibil brăzdată de anii de muncă, dar mai înnegrită de funinginea cărbunilor. Toate acestea, acompaniate de barosul care face mișcări neîncetate de du-te-vino pe metalul greu.

Meseria asta nu se poata salva, dacă oamenii nu mai vor să mai cumpere lucruri de la noi. Oamenii, românii, nu mai caută oalele noastre, cazanele noastre. Oamenii le cumpără din magazin, smălțuite, din alea, făcute de fabrică.” Declarația îi aparține lui Geo și exprimă, în marea sa simplitate, adevărul limpede ca apa râului despre soarta meșteșugurilor românești, inclusiv a celor practicate de către minorități.

Acest film, semnat de către jurnalista Elena Stancu și fotograful Cosmin Bumbuț, urmărește povestea lui Geo Stănescu, un tânăr căldărar din satul Corcova (județul Mehedinți), care nu își mai poate întreține familia, pentru că nu nimeni nu îi mai cumpără oalele. Astfel, el se vede nevoit să se alăture miilor de români care au luat calea străinătății, și să plece în Franța, la cules de mere.

Din momentul când Geo a devenit soț, a decis și să renunțe la școală, pentru că se transformase într-un bărbat însurat și nu voia „să râdă țiganii de el”

Pe lângă caracterul aproape exotic al peliculei filmate în sânul unei familii de romi căldărari – pentru că ne este oferită o frescă din lumea și obiceiurile acesteia -, povestea este de fapt una care ridică un văl de pe ochii privitorilor: meșteșugurile noastre, prezente pe pământul românesc din vremuri îndepărtate, pier pe zi ce trece.

Însă producătorii au „bătut fierul” și pe obiceiul de la care familiile tradiționale de romi nu se abat sub nicio formă: căsătoriile între copii. Familiile trebuie să-și căsătorească odraselele cât sunt mici, altfel intervin bătrânii: „Ce, ești român? Ești țigan!”.

Aflăm, urmărind cele 59 de minute de film, că Geo s-a căsătorit cu Marina atunci când cei doi aveau 12, respectiv 13 ani. Ei se amuză și acum, când povestesc, în fața camerei de filmat, cât de stângaci și de speriați au fost în noaptea nunții lor. „La 12, ani ce să știi?”, întreabă ei, retoric.

„Hai, Marină, că ne omoară ăștia!”, rememorează Geo spaima și jena momentului intim, ajuns la paroxism după ce au realizat că rudele așteptau lângă ușă ca proaspătul cuplu să-și consume căsătoria.

Din momentul când Geo a devenit soț, a decis și să renunțe la școală, pentru că se transformase într-un bărbat însurat și nu voia „să râdă țiganii de el”. Așa că a învățat, la rândul său, să facă oale și cazane. Însă îndeletnicirea, pe care o stăpânește cu o măiestrie lăudată de către bătrâni, este inutilă, fără clienți. Așa că tânărul își întreține familia mergând la cules de mere în Franța.

Familiile trebuie să-și căsătorească odraselele cât sunt mici, altfel intervin bătrânii: „Ce, ești român? Ești țigan!”

Elena Stancu și Cosmin Bumbuț surprind, în Ultimul căldărar, momentele de dinaintea plecării cuplului și a copilului lor în „Hexagon”. Ei știu că îi așteaptă muncă grea și un „trai rău și mizerabil”, printre „gunoaie, barăci și șobolani”, dar nu au de ales. În țară nu este de lucru.

Pe parcursul documentarului, care a avut premiera în cadrul Docuart Fest 2016, când a luat premiu pentru cea mai bună imagine, privitorul este amuzat, intrigat, dar nu poate să nu fie încercat de o sinceră mâhnire atunci când se întoarce la adevăratul motiv al plecării familiei de căldărari în Franța: oamenii nu mai apreciază obiectele născute din meșteșug, ci preferă produsele din fabrici. Câteva cadre, precum fetița îmbrăcată în alb de pe uliță și veselia romilor, acompaniată de nelipsitele manele, nu pot să nu îți genereze zâmbete și empatie.

Ultimul căldărar a obținut premiul pentru debut, în cadrul Transilvania International Film Festival (TIFF) 2017.

Foto deschidere: captură Ultimul căldărar

Trailer „Ultimul căldărar”

Taraful ţărănesc din Vlaşca

4 Septembrie 2017 |
Muzicianul Bogdan Simion revine "pe scena" Matricea Românească, propunându-ne o nouă filă de istorie muzicală: azi, despre taraful ţărănesc din Vlaşca, cu o filiaţie către celebrul Taraf de Haidouks,  cel care a făcut cunoscut în întreaga lume genul...