Tag

Timisoara

Crescut într-o familie de intelectuali și beneficiar al unei burse ”Gojdu”, Aurel Cosma a studiat dreptul, inițial la Debrețin, apoi la Budapesta. După o perioadă de ucenicie în birourile avocaților Pavel Rotariu și Emanoil Ungurianu, tânărul obține dreptul de a profesa avocatura independent. Fără să stea mult pe gânduri, își deschide propriul cabinet avocațial în Timișoara. Ulterior intră pe scena politică de partea Partidului Național Român, al cărui președinte va deveni în 1902. În timpul Primului Război Mondial, este mobilizat și plimbat prin mai multe unități. Pentru întreaga activitate, Aurel Cosma a fost distins cu numeroase ordine și medalii, atât din partea statului român, cât și din partea unor state străine.

 

Când ucenicul își urmează maeștrii

Născut în satul Beregsăul Mare din județul Timiș, Aurel a cunoscut de mic ce înseamnă atmosfera academică. Tatăl, Cosma Damaschin era învățător, iar mama, Maria Panaiot era aromâncă. Își începe educația la Topolovățul Mare, odată cu transferul tatălui său la școala primară din sat. După aceea, se înscrie la Liceul Piarist din Timișoara, unde își ia bacalaureatul în 1888. Rezultatele bune la învățătură, îl fac beneficiarul unei burse acordate de Fundația “Emanoil Gojdu“, și reușește să plece la studii peste hotare. Inițial se înscrie la Facultatea de Drept din Debrețin, dar după o vreme se transferă la Budapesta. Trece cu bine peste ciclul licențial, iar în 1894, își obține doctoratul cu lucrarea “Pedeapsa cu moartea”.

 

Deschidere

 

După ce bifase și acest obiectiv, Aurel intră ca ucenic la birourile avocaților timișoreni Pavel Rotariu și Emanoil Ungurianu. În anul 1896, odată cu obținerea dreptului de a profesa independent, își ia inima în dinți și deschide un cabinet avocațial la Timișoara. Dacă așa stau lucrurile, Cosma decide că e timpul să mai facă un pas important și intră în politică. Zelul și pregătirea de care dă dovadă, îl fac un membru de referință al Partidului Național Român, al cărui președinte va deveni în anul 1902. A reușit să împletească armonios politica cu gazetăria, publicând diverse articole în ziarul Dreptatea, Tribuna, și multe altele.

 

Luptă pe front și participă la Marea Unire

Ascensiunea continuă, iar în 1914, este ales în consiliul baroului. La o privire de ansamblu, nimic nu părea să zdruncine soclul pe care urcase. Însă vremurile se schimbă brusc, armele sunt gata de tragere, marile puteri își pun la punct strategiile, și iată-ne în plin Război Mondial. Cosma este mobilizat și mutat prin mai multe unități militare. În toamna lui 1918 prezidează adunarea națională a românilor din Timișoara, ca mai pe urmă, să fie proclamat președinte semnificativ în constituirea Consiliilor Naționale și a Gărzilor Naționale Române.

 

2

 

Când sosi momentul Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia, Aurel Cosma participă ca delegat al cercului electoral Becicherecul Mic. Odată ajuns la locul cu pricina, mai exact pe 30 noiembrie 1918, ia inițiativa și organizează întrunirea tuturor delegaților bănățeni pentru susținerea Unirii. În timpul ședințelor, avocatul aduce în centrul discuțiilor problema românilor din zona Timocului, și solicită integrarea lor în Banat. Delegatul Partidului Social Democrat, I.D. Suciu, și-a manifestat tot sprijinul pentru domnul Cosma, dar opoziția formată din Iulia Maniu și Ioan Mihuțiu, a fost mai puternică.

 

Ministru în guvernul Brătianu și Decan al Baroului Timiș

Odată cu realizarea Unirii, Consiliul Dirigent îl numește în funcția de prefect al județului Timiș-Torontal. Între timp devine Decanul Baroului Timiș, și renunță la funcția de prefect în 1920, pentru a gospodări filiala din Banat a Partidul Național Liberal. Între 1922-1923 ocupă postul de ministru al Lucrărilor Publice în guvernul condus de Ione I.C. Brătianu, ca peste opt ani să fie ales senator. De-a lungul carierei a primit o seamă de distincții și medalii din partea statului român, dar și din partea celor străine. Aurel Cosma se putea mândri cu ordinul Regele Ferdinand în rang de comandor, Coroana României în rang de Mare Cruce, Ordinul Sf. Sava al Serbiei  în rang de Mare Cruce, Ordinul Phoenix al Greciei  în rang de Mare Cruce, etc.

 

Imagine de la înmormântarea lui Aurel Cosma

Imagine de la înmormântarea lui Aurel Cosma

 

Vlăstarul Banatului se stinge la 31 iulie 1931 și este prohodit pe 2 august. Mari personalități, dar și oameni de rând, au trecut prin fața catafalcului pentru a-i aduce un ultim omagiu. Soborul de preoți condus de părintele Patriciu Ticura, a oficiat slujba înmormântării, iar la final s-au rostit mai multe necrologuri. Ajuns la Cimitirul Buziașului, sicriul a fost coborât în groapă, acompaniat de aplauzele și suspinele mulțimii.

 

 

Surse: 1) Biblioteca Digitală BCU Cluj; 2) banatulistorievie.ro

 

Pe 12 mai, la Timişoara, Matricea Românească a stat la masă cu Ada Hausvater, regizor, directorul Teatrului Naţional Timişoara, respectiv cu sociologul, eseistul şi scriitorul Adrian Rachieru, la o nouă ediţie din Întâlnirile Matricei, găzduită, în această instanţă, de Banat. Vă prezentăm, mai jos, transcriptul celei de-a doua părţi a conferinţei “Elite. Elitită. Eliticid”, ce şi-a propus să răspundă la întrebarea «ce sunt elitele?», dar şi «care este funcţia lor»? într-o societate românească tot mai văduvită de elite reale – fie din cauza nepotismului, fie din cauza exodului masiv de inteligenţe cauzat de acesta.

(ia cuvântul Ada Hausvater)

Aş vrea să vorbesc despre acest subiect din perspectiva Teatrului Naţional Timişoara. În primul rând, subiectul, topica mi se par minunate. Trăim o perioadă – în România, cu precădere; şi ne afectează pe toţi, de la simpli indivizi la artişti – în care această întrebare, a criteriului, se ridică tot mai mult… Pe baza căror criterii ne diferenţiem? Ce anume ne face diferiţi unii de ceilalţi?  Ce ne face pe unii să fim elite, sau să nu fim elite?

Şi ce înseamnă acest titlu – când cineva este parte din elită, rămâne pentru totdeauna în elită? Sau ar trebui să dovedească ceva, ca să poată rămâne în această categorie? Ca şi când ai câştigat o dată medalia de aur – asta nu înseamnă că anul următor vei avea, din nou, medalia de aur.

Îmi pun nişte întrebări – şi mulţumesc Matricei Româneşti pentru ocazia de a ne pune împreună nişte întrebări – referitoare la substanţa acestui sens, astăzi. Mă întreb în ce măsură avem convingerea că avem definiţi aceşti termeni, aceste criterii de valoare: ce anume face pe un om să ia premiul I, II, III, şi medalia de aur, ce anume face ca unui individ să i se atribuie acest titlu de membru al elitei, şi cum şi-l poate dovedi pe mai departe?

Când spunem elită – vorbim despre caracter, pe lângă o performanţă profesională evidentă, cred. În ce măsură performanţa profesională serveşte unui scop pozitiv social, unei direcţii constructive?

Dacă ai câştigat o dată medalia de aur, asta nu înseamnă că anul următor vei avea, din nou, medalia de aur. Apartenenţa la elită se dovedeşte continuu

În meseria noastră, orice om este esenţial. Nu putem sacrifica un om pentru o masă. Fiecare om are o individualitate, un rost aparte, şi trebuie privit ca atare.

Dacă ar fi să redefinim, azi, elita, ar trebui să dăm şanse oamenilor să se exprime, să se perfecţioneze, să aflăm de ce ne înţelegem – nu de ce nu ne înţelegem! -, să găsim argumente pentru a construi împreună, pentru a restabili bazele dialogului. «Dialog» este un cuvânt foarte demonetizat în viaţa publică, în viaţa politică. Se foloseşte imediat: dialog, comunicare, unire

Or, a demonetiza cuvinte esenţiale, după mine, este periculos. Dialogul înseamnă a privi, a asculta omul din faţă, şi a-i răspunde după ce înţelegi ce are de spus.

Ca să putem redefini elitele, trebuie să ascultăm oamenii, să vedem ce poate face fiecare. Vin generaţii care vin în necunoscut, într-o necunoaştere faţă de ceilalţi, care de asemenea sunt, cumva, dezorientaţi. Este o criză a dialogului teribilă.

A demonetiza cuvinte esenţiale – dialog, comunicare, unire – este, după mine, periculos

Din enumeraţia de termeni ce compun titlul conferinţei, elitită mi-a plăcut cel mai mult, recunosc. Ar fi frumos să se descopere acest vaccin, care probabil se numeşte bun-simţ, cultură, mă gândesc? Cred că bunul-simţ ne-ar salva. Un pic de caracter ne-ar salva. Un pic de îndoială de noi înşine ne-ar salva şi ne-ar da puţin jos de pe soclu, ne-ar face puţin mai atenţi la oamenii din jurul nostru. Noi, în teatru, fără asta nu existăm. Noi, fără oameni, nu existăm. Fără grija faţă de om nu existăm!

Dramaturgia contemporană se întoarce, avidă, la crizele din jur. Sigur, sunt mulţi care acuză – în presă, cu precădere – dramaturgia contemporană, spunând că este extrem de virulentă, sau că filmele actuale sunt extrem de agresive. Pe de altă parte, realitatea, de multe ori, ascunde acest fapt. Nu putem spune că spectatorii văd ceea ce în realitate nu există. Cinstit vorbind, de câte ori nu avem probleme cu funcţionarii, cu lipsa de comunicare, cu aplicarea procustiană a legislaţiei? De nenumărate ori. Câte probleme sunt, câte crize sunt – de la nivelul copiilor, până la vârstele cele mai înalte, în societate? Sunt foarte multe, ştim foarte bine. Scenariile de film şi scenariile de teatru văd problemele – şi le pun în lumină. Şi pun întrebări, pentru că acestea trebuie rezolvate.

Un pic de caracter ne-ar salva. Un pic de îndoială de noi înşine ne-ar salva şi ne-ar da puţin jos de pe soclu, ne-ar face puţin mai atenţi la oamenii din jurul nostru

Ţine de fiecare dintre noi să nu fim indiferenţi. Prima condiţie pentru a vorbi despre elite este să nu fim indiferenţi la oamenii din jurul nostru. Să nu spunem: «OK, nu e problema mea. În definitiv, acel om are o problemă, dar eu nu am nici o problemă. Pot să stau liniştită». Nu, nu este normal. Şi atunci, mă întreb şi eu, care este elita? Şi în ce măsură elita, probabil, ar trebui redefinită. Probabil ar trebui să aibă alte criterii: să vorbim despre cât de sensibili suntem la ce se întâmplă, în ce măsură putem să ne implicăm, în ce măsură dorim să deschidem drumuri noi pentru noile generaţii, generaţii – consider eu – absolut minunate.

 

Mulţumiri: Raluca Selejan şi Oana Doboşi, „La două bufniţe” Timişoara

Va urma

Teodor Burnar
Urmăriţi-mă:

Teodor Burnar

Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com
Teodor Burnar
Urmăriţi-mă:

Ovidiu Iordache

Ovidiu Iordache

Ardelean la origine. A studiat istoria la Universitatea din București. În cadrul studiilor de licenţă, a analizat regia românească de teatru, cu accent pe perioada de după 2000, iar în prezent este masterand în cadrul programului „Istoria Ideilor, Mentalităților și a Culturii de Masă”.
Ovidiu Iordache

Ultimele postari ale lui Ovidiu Iordache (vezi toate)

    La Bucureşti nu se mai zâmbeşte. E aproape inacceptabil social sau, dacă se zâmbeşte, e mai degrabă un rânjet de satisfacţie pentru – cel mai adesea – câştiguri financiare considerabile şi / sau strivirea rivalului. Nu e, în orice caz, un zâmbet sănătos. Un zâmbet viu. Nu. E zâmbetul mortului.

    La Cluj nu se mai zâmbeşte – sunt ani buni. E prea multă agitaţie în epigonul Bucureştiului pentru a se zâmbi. Se aleargă frenetic, se râde zgomotos, se iubeşte şi mai zgomotos, dar nu se zâmbeşte. Se mănâncă haute cuisine, se dansează ameţitor în festivaluri nespuse, dar nu se zâmbeşte. Lumea e prea ocupată pentru astfel de bagatele.

    La Timişoara e, egalmente, nebunie. Viitoarea capitală culturală a Europei îşi savurează succesul bând dintr-un cocktail de senzaţii, multe neîncercate pân-acum. Dar nici aici nu se zâmbeşte, pentru că nu e loc de zâmbete pe şantierele de idei. Zâmbetele încurcă productivitatea şi studiile de fezabilitate. În Banat se suspină şi se jubilează: dar nici aici nu se zâmbeşte.

    La Alba Iulia nu se zâmbeşte, cu adevărat. Ci se zâmbeşte amar, trist, cu gândul la gloriile pierdute ale Celeilalte Capitale. Au trecut – mai e puţin – 100 de ani de când s-a zâmbit luminos, s-a plâns de emoţie şi s-a râs atât de cristalin în inima României.

    La Galaţi, la Brăila, la Arad nu se zâmbeşte, pentru că asta ar stârni suspiciuni în valea plângerii, în sanctuarele părăsite de la hotare.

    La Craiova nu se zâmbeşte – deşi oltenii sunt oameni vii. Ci se zoreşte, pentru că sângele clocoteşte. La Iaşi? La Iaşi se soarbe cu nesaţ parfumul teilor. Dar nici aici nu se zâmbeşte, sau dacă da – se zâmbeşte sideral, cu ochii-n stele, ca Eminescu.

    Şi nici în Maramureşul nostru etern nu se zâmbeşte: ci se răzbate. Aici s-a inventat dăinuirea, dar viaţa nu e un zâmbet aici, nici pe departe. Ci un cântec de dor, şi de jale. O doină cântată de bătrâni, pe munţii noştri legendari, singurii care nu ne-au părăsit în Istorie.

    Mai există, însă, un loc din România în care se zâmbeşte, şi acesta e Drobeta-Turnu Severin. Aici, la piciorul podului lui Apolodor, oamenii încă-şi mai permit să zâmbească, deşi n-au nici un motiv. Hale istorice sunt transformate în magazine chinezeşti, vechi sinagogi au fost reconvertite în birouri notariale, cetatea medievală are gresie drept pardoseală, un teatru superb, văduvit de trupă proprie, e nevoit să suporte sacrilegiul unor comedii bulevardiere. Doar Dunărea ne mai suportă, aşa cum a făcut-o mii de ani, de la Traian încoace.

    De ce zâmbeşte lumea la Drobeta? Pentru că, în acest oraş atât de bulversant încât nu poate fi etichetat, viaţa e frumoasă fiindcă-şi permite să fie, contra evidenţei. Eşti fericit când n-ai nici un motiv să fii. Când te sprijini de un fluviu, de istorie, şi de Dumnezeu.

    Colindările Matricei Drobeta-Turnu Severin ultimul loc din România în care se zâmbeşte malul sârbesc

    Dealurile de pe care va fi venit Traian Foto: Ovidiu Iordache

    Mergeţi la Drobeta-Turnu Severin să vedeţi români care încă zâmbesc. E o privelişte de lux, pe care nu v-o permiteţi trăind în marile oraşe. Şi e o panoramă chiar mai frumoasă decât cea – bătând către malul sârbesc – pe care ne-o oferă sfântul pământ pe care Carol I călca, întâi, cu zâmbetul pe buze, la 1866.

    Zâmbetul senin – iată lecţia umilei Drobete pentru (parte din) România.

    Colindările Matricei Drobeta-Turnu Severin ultimul loc din România în care se zâmbeşte magazinul Durabil

    Un oraş durabil: Drobeta-Turnu Severin

    Sâmbătă 12 mai, la Timişoara, Matricea Românească a stat la masă cu sociologul, eseistul şi scriitorul Adrian Rachieru, respectiv cu Ada Hausvater, regizor, directorul Teatrului Naţional Timişoara, la o nouă ediţie din Întâlnirile Matricei, găzduită, de această dată, de Banat. Vă prezentăm, mai jos, filmarea şi transcriptul primei părţi a conferinţei “Elite. Elitită. Eliticid”, ce şi-a propus să răspundă la întrebarea «Ce sunt elitele?» şi, mai ales, «Care este funcţia lor?», într-o societate românească tot mai văduvită de elite reale – fie din cauza intereselor şi a nepotismului, fie din cauza exodului masiv de inteligenţe provocat de acesta din urmă.

    În primul număr al revistei Matricea Românească, celebrul cântăreţ Grigore Leşe a acordat un interviu în care a afirmat că „marca noastră identitară este suferinţa”. Mai spunea ceva Grigore Leşe, şi de fraza asta mă voi lega, fiindcă radiografia mea, evident sub lupa sociologului, se vrea o oglindă nemincinoasă. Adică, nu aş vrea să facem exerciţii de auto-admiraţie şi să flatăm orgoliul naţional fără pricină.

    Spunea Grigore Leşe că în ţara asta bântuie mulţi minţitori – este chiar cuvântul care îi aparţine. Desigur, sunt şi foarte mulţi oameni de ispravă, cu mintea întreagă, dar fiindcă noi am căzut în mrejele culturii media, croite pe ideologia divertismentului, cum ştie toată lumea, o cultură de rang mediu, dar de extensie planetară, iată că ideologia divertismentului păgubos face ravagii.

    Încât, ceea ce îmi voi propune eu, în minutele de care voi beneficia, este să încercăm să definim rolul elitelor într-o societate mediatică. Fiindcă noi, cu toţii, trăim într-o astfel de societate, căzută în mrejele mass media, una care – ştiţi prea bine – produce şi aşa numitele elite mediatice, cum le-am numit eu într-o carte care a apărut cu ani în urmă într-o a doua ediţie la Chişinău, reparând însă prima ediţie, apărută la Junimea. Titlul cărţii era “Elitism şi postmodernism”. În ediţia ieşeană, de la Junimea, din greşeală a apărut “Etilism şi postmodernism” (râsete în sală). Dar, lucrurile se leagă, dacă tot suntem în câmpul elitar.

    Bun – lăsând gluma la o parte, haideţi să purcedem, atunci, la a trece în revistă tema, care e de fapt foarte stufoasă, foarte sensibilă – lezează multe orgolii, fiindcă la noi «dau în clocot» şi elitele auto-proclamate, cum prea bine ştiţi. Auto-elitele.

    La noi «dau în clocot» şi elitele auto-proclamate, cum prea bine ştiţi. Auto-elitele

    Şi aş vrea să urmăm pilda pe care o propunea chiar doamna Ada Hausvater, în interviul găzduit în revistă, când ne îndemna să vedem realitatea. Deci, ceea ce vă voi propune în scurta mea intervenţie e tocmai să încercăm să radiografiem realitatea românească, aşa cum se prezintă ea, fără false pudori, fără inutile inhibiţii, şi mai ales fără cosmetizări.

    „E un crud adevăr: România întotdeauna a fost în impas”

    Aş vrea să vă reamintesc că, în urmă cu ani, mai exact în 1909, un mare psihosociolog, din păcate aproape necunoscut, Dumitru Drăghicescu, publica o carte intitulată Din psihologia poporului român. Era prima tentativă etnopsihologică ce încerca să ne definească aşa cum suntem, să stabilească rolul elitelor, şi să încercăm împreună, spera autorul, să scoatem ţara din impas. Fiindcă e un crud adevăr: România întotdeauna a fost în impas.

    Lăsând gluma la o parte, fiindcă discuţia – din păcate – e cât se poate de serioasă, aş mai vrea să invoc aici un argument. Şi mă bucur că publicul timişorean a reuşit să ajungă la această întâlnire. Ştiţi prea bine, Timişoara e prinsă în vârtejul unor fricţiuni, războaie, hai să le zicem “războaie culturale” – şi din nou aş invoca aici spusa doamnei Hausvater, care atrăgea atenţia că, dacă ne propunem să decolăm culturaliceşte, să nu ne împiedicăm de borna 2021. Trebuie să gândim lucrurile, prin proiectele pe care le facem azi, mult dincolo de acel an care, mă rog, a semnificat o victorie birocratică, până la urmă, de dosar. Suntem Capitală Culturală Europeană, oraşul e destul de amorţit, mă tem că ne îndreptăm spre un eşec grandios, dar sperăm să nu se împlinească profeţiile mele. Însă, cu toţii trebuie să conlucrăm, ca să încercăm să oferim Timişoarei statutul cultural pe care l-ar binemerita.

    În sfârşit, ca să răspund la ceea ce îmi propusese domnul Teodor Burnar, aş vrea să vă reamintesc că Vilfredo Pareto, marele clasic al teoriei elitelor, spunea foarte limpede: Istoria este un cimitir al elitelor. Cu alte cuvinte, am fost, am lăsat niscaiva urme, am dispărut. Şi, într-adevăr, chestiunea esenţială priveşte eficacitatea socială a elitelor. Câtă vreme, noi strălucim la capitolul vorbărie! Nu mă refer la cei trei care vor ţine discursuri în faţa Dvs. azi, fiindcă nădăjduim că vom fi decenţi – şi nu vă vom pune răbdarea la un test dur.

    Aş mai invoca o vorbă veche a lui Eminescu – că bietul, marele nostru poet, a fost obligat să recunoască faptul că “Suntem bogaţi în inteligenţe, dar, din păcate, caracterele sunt arare”. Or, de aici pornind, iată posibile consecinţe care pot fi aşezate sub acolada infidelităţii elitelor.

    “În firea românului se bat două tendinţe. Suntem o rasă occidentală cu apucături orientale”

    Şi voi mai spune că un călător prin ţările române, un francez, Gustave Le Cler, constata – chiar în timpul când ţara era primejduită de război – că “în firea românului se bat două tendinţe.” Că suntem „o rasă occidentală cu apucături orientale.” Şi, din această ecuaţie, mă tem că nimeni nu ne poate scoate. Mai mult, Drăghicescu, pe care vi l-am pomenit, zicea că două axe istorice ne-au format şi ne-au deformat, şi anume: anxietatea istorică – mereu având vecini hrăpăreţi, doritori să ne jefuiască – şi, pe de altă parte, boicotul istoriei, în termenii lui Lucian Blaga. Că noi ne comportam defensiv şi încercam, prin dedublare, prin conduită retractilă, să facem faţă asaltului. Ceea ce, în termenii blagieni, înseamnă, ca să îl citez, “o involuţie a duhului românesc”.

    Trec, rapid, peste o mulţime de alte chestiuni, pentru a vă semnala trei legi care operează în sociologia elitelor. E vorba, fireşte, de Legea Elitelor, propusă de Pareto – cu completări, adăugiri şi interpretări noi, Legea Degradării Elitelor, care a fost lansată de un român, şi el necunoscut, din păcate, e vorba de Traian Brăileanu, un sociolog cernăuţian, în epoca interbelică şi, fireşte, Legea Circulaţiei Elitelor. Fiindcă elitele, văzute statistic ca un grup minoritar, sunt în primenire, de fapt. Nu e vorba doar de costuri biologice – că unii elitişti, elitari, dispar din cauze naturale.

    Legea Degradării Elitelor a fost lansată de un român, şi el necunoscut, din păcate. E vorba de Traian Brăileanu, un sociolog cernăuţian, în epoca interbelică

    În sociologie a fost frecventă şi perspectiva clasială. Actualmente, nu este în vogă.  Gândirea elitistă, mai degrabă, îmbrăţişează o perspectivă dinamică, legată de împrospătarea elitelor.

    În finalul primei intervenţii, câteva disocieri, ca să înţelegem exact cum stăm:

    Un sociolog american, Edward Shils, vorbea de elite politice şi elite intelectuale. Cele intelectuale, zicea el, au un rol civilizator. Acum, cum stăm noi, vă las pe Dvs. să comentaţi. Cert este că, vorbind de intelectualitate, nu o putem considera o categorie unitară. Şi, de aici, pleacă toate belelele şi necazurile noastre.

    „Societatea mediatică aduce la rampă false elite”

    Raymond Aron, un alt mare gânditor al veacului trecut, vorbea de interdependenţa elitelor. Sunt elite specifice, pentru fiecare domeniu. Ştiţi foarte bine, fiecare grup îşi construieşte o elită. Sau o clasă de elite.

    Deutsch, un sociolog german, vorbea de o elită generală şi de elite funcţionale. Keller vorbea de elite strategice şi elite segmentare. Şi putem continua astfel de clasificări. Cert este că tematica elitistă s-a despărţit de linia ereditară, care îşi conserva privilegiile lungă vreme, în funcţie de clasa de origine, şi actualmente problema accesului, adică a mobilităţii elitelor, este foarte importantă, fiindcă elitele n-ar trebui să funcţioneze ca grup închis.

    Deci, două chestiuni subliniez acuma: faptul că elitele au grad de reprezentativitate – prin forţă, prin prestigiu, notorietate, fie ea şi frauduloasă, totuşi, reprezintă ceva – şi permeabilitate, în sensul accesului de care vorbeam, fiindcă mai cu seamă în cadrele societăţii democratice, în această relaţie dintre elite şi masă, sau masa îndobitocită, cum spun unii, sau „dobitocia democratică”, ca să îl citez pe Alexandru Paleologu, se pune problema raportului dintre meritocraţie – cea pe care orice elită trebuie să o respecte şi să o salveze – şi mediacraţie, o distincţie pe care vreau să o dezvolt într-o viitoare carte, fiindcă societatea mediatică aduce la rampă false elite.

     

    Foto deschidere: Ovidiu Iordache

    Mulţumiri: Raluca Selejan şi Oana Doboşi, „La două bufniţe” Timişoara

    Va urma

    În Banat, la Timişoara, filosofia de viaţă dictează că nu se fuge după tramvai, pentru că “întotdeauna mai vine unul”. “Mi-a luat 30 de ani să învăţ asta de la nevastă-mea”, îmi mărturiseşte un fiu adoptiv al regiunii. “Eu sunt oltean la origine, transpir şi când mă leg la şireturi. În primii ani, se amuza lumea când mă vedea prin oraş că fug după tramvaie…”

    Şi cu toate astea, bănăţenii sunt orice, numai înceţi nu. Vioiciunea lor e însă, mai degrabă decât fizică, mintală: cum altfel ai putea descrie Oraşul-Martir care-a născut flacăra ce a cuprins România, în decembrie 1989?

    Câteva ore mai târziu, aflat alături de un prieten preot la Librăria Esotera din Timişoara, loc al ataraxiei, asist la schimbul lui, în fond retoric, cu oameni care-s prea conştienţi de adevărul spuselor sale:

    “Lumea urează acuma «Sărbători fericite!». Dar nu zice despre ce sărbătoare e vorba. Nu sună bine. Zi, frate, că e Învierea Domnului! Dar nu… Nu e bine cu Hristos, că te învaţă să fii martir, mucenic… Acum trebuie să fie totul comod, de ce să suferi? Ne trebuie oameni cu stomac!”

    Îi spun prietenului meu că are dreptate, că prea puţini mai văd valoarea suferinţei, atât în sens spiritual, de asumare a Crucii, cât şi în sens creator, unde nimic bun n-a ieşit din tihnă. Îmi replică scurt: “Mai am unele discuţii cu fiul meu, să-l pregătesc. Copiii noştri e posibil să fie nevoiţi să fie martiri, mucenici, aşa cum a fost Sfântul Constantin Brâncoveanu.”

    Văzându-l şi ascultându-l, am senzaţia că stau de vorbă cu Popa Tanda, preotul lui Slavici care şi-a trezit comunitatea prin puterea exemplului.

    Copiii noştri e posibil să fie nevoiţi să fie martiri, mucenici, aşa cum a fost Sfântul Constantin Brâncoveanu

    Mă combate cu modestie: “Fac lucruri mici, ca un popă de la ţară ce sunt! Azi, modelele sunt lovite intenţionat, pentru că modelele creează modele. Aşa că e mai util să nu existe, să nu te inspire nimic, şi să te aţâţe totul”.

    Puţină vreme mai încolo, ajungem la Parţa, locul unde părintele Simion Bistrian slujeşte. Şi-mi va rămâne veşnic întipărit în memorie cum, din altar, se văd trei cruci de pe trei turle brăzdând cerul. Românii, descrişi de un pseudo-preşedinte drept „fanatici religioşi”, n-au nevoie de lecţii de toleranţă şi acceptare, când la o răscruce dintr-o comună bănăţeană „convieţuiesc” patru biserici distincte, la o aruncătură de băţ una de cealaltă: ortodoxă română, ortodoxă sârbă, unită (greco-catolică) şi catolică.

    “De unde are iepurele ouă de Paşte, le-a furat?”

    Aţâţatul dorinţei e fundamental pentru negoţ. Şi e o deosebită ironie că cele mai importante sărbători religioase ale românilor (şi nu numai) sunt cele mai puternic permeate de mercantilism:

    “Românii nu sunt vânători, iepuraşul ăsta nu le e specific, cum le e de pildă nordicilor… Românul e păstor, animalul lui e oaia pe care o păstoreşte, nu iepurele… Şi pe urmă, de unde are iepuraşul ăsta ouă, că doar iepurii nu fac ouă? Înseamnă că le-a furat!”, conchide părintele, şugubăţ.

     

    Foto deschidere – Scenă rară în altarul Bisericii ortodoxe din Parţa, Judeţul Timiş: Mântuitorul în dublă ipostază, împărtăşind Apostolii

    Mi-am dorit de multă vreme să pot vedea, cu ochii mei, colecția etnografică Marius Matei de la Timişoara. Urmăream pagina cu același nume de pe Facebook, mă bucuram de fiecare costum pe care îl vedeam virtual și nu puteam decăt să-mi doresc să le văd aievea. Costumele bănățene mi-au părut, întotdeauna, dintre cele mai somptuoase costume făurite de mâinile muncite.

    Din dragoste de înaintaşi, din dragoste de ţară: colecţia etnografică Marius Matei, de la Timişoara

    Din dragoste de înaintaşi, din dragoste de ţară: colecţia etnografică Marius Matei, de la Timişoara

    Că să înțelegi un costum tradițional trebuie să știi istoria locului, influențele suferite, mentalitatea oamenilor și, mai presus de toate, să iubești acel ținut, să ai răbdarea de a căuta și de a descoperi rânduielile sale. Toate acestea au venit de la sine pentru Marius Matei, iubirea de pământul natal fiind transmisă odată cu primele cuvinte învățate. Probabil că „ceapsă” și „opreg” au fost învățate imediat după „mama” și „tata”.

    Dragostea pentru zona în care s-a născut l-a făcut pe Marius să studieze aprofundat tot ceea ce ține de specificul acesteia, devenind etnolog, muzeograf la Muzeul Satului Bănățean Timişoara, acum doctorand în cadrul Universității de Vest din Timişoara și un colecționar pasionat al costumelor tradiționale din Banatul de câmpie.

    Probabil că „ceapsă” și „opreg” au fost învățate de către Marius Matei imediat după „mama” și „tata”

    Am avut privilegiul să pot vedea de aproape splendidele „cotrânțe” / catrințe bănățene cu broderii bizantine, cămăși cusute cu mare finețe, brâuri și pieptare… 15 ani de căutări, bucurii, de întâlniri cu piese deosebit de rare, care se odihnesc după o călătorie care a durat, în unele cazuri, mai bine de 100 de ani. Mai bine de 2500 de piese sunt păstrate, cu evlavie și, mai ales, cu multă pricepere, în câteva camere dedicate lor, într-o aripă a casei părintești din Giroc. Drumul până la prima dintre camerele în care se află piesele din colecție, coridoarele străbătute cresc bătăile inimii și nerăbdarea de a întâlni, în sfârșit, una dintre cele mai frumoase și valoroase colecții etnografice din România.

    Și apoi se dezvăluie, una câte una, comorile păstrate aici, istoria unei regiuni binecuvântate: camera în care se află costumele bărbătești, păstrate în masivul mobilier aflat în familie de câteva generații; dulapul cu zeci de catrințe, pe care Marius le scoate să ni le arate, pe perioade istorice: „aceasta-i o broderie bizantină, vedeți cum este lucrată?” Ca un magician, Marius face să se perinde, prin fața ochilor noștri, perioade istorice, povești cu fir de aur și de argint, femei care se îmbrăcau din ce în ce mai modern, sub influența portului orășenesc.

    Mai bine de 2500 de piese sunt păstrate, cu evlavie și multă pricepere, într-o aripă a casei părintești din Giroc

    Oprege în culori vii, care au cunoscut și ele o schimbare vizibilă de-a lungul timpului, brâuri impresionante, unicat și, în sfârșit, camera în care se află cămășile și poalele atât de fine, încât ți-e teamă să le atingi. O cascadă de țesături diafane, magistral brodate, care te poartă în alte vremuri, în care viața era simplă și rânduită în armonie cu natura.

    "O cascadă de țesături diafane, magistral brodate, care te poartă în alte vremuri": colecţia lui Marius Matei glorifică un Banat nemuritor

    „O cascadă de țesături diafane, magistral brodate, care te poartă în alte vremuri”: colecţia lui Marius Matei glorifică un Banat nemuritor

    Ultimul popas, cel printre podoabe, este unul care nu vrei să se mai încheie: acoperitoarele de cap, care se purtau doar în ziua nunții și la marile sărbători de peste an, dar nu mai mult de cinci ani de la nuntă, salbele cu care se înfrumuseţau țărăncile bănățene, care se transmiteau din generație în generație, fiecare având datoria să mai adauge un ban în salba moștenită în familie. Costumul a fost, într-o anumită perioadă de timp, cartea de vizită a celor care-l purtau. Doar că, atunci, omul făcea haina! Doar materialul era confecționat industrial, restul era făcut de mâinile îndemânatice ale femeilor bănățene, supus influențelor trecute peste această zonă binecuvântată.

    Costumul a fost, într-o anumită perioadă de timp, cartea de vizită a celor care-l purtau. Doar că, atunci, omul făcea haina!

    Colecția lui Marius Matei nu este doar o colecție extrem de valoroasă de costume tradiționale din Banatul de câmpie, este mult mai mult decât atât: este o terapie în urmă căreia nu poți decât să te îndrepți, să mergi privind înainte și pășind mai ferm și mai apăsat. Căci poporul care a știut să lase astfel de urme prin lume nu poate fi decât un popor excepțional, care va ști să treacă peste toate obstacolele istoriei. Și ce noroc avem că-l avem pe Marius, care să ne amintească lucrul acesta!

     

    Fotografii: arhiva personală Mihaela Popescu

    Regizorul Ada Hausvater, la Întâlnirile Matricei (Timişoara): “Prima condiţie pentru a vorbi despre elite este să nu fim indiferenţi la oamenii din jurul nostru” / “Vaccinul anti-elitită este bunul-simţ”

    11 Iulie 2018 |
    Pe 12 mai, la Timişoara, Matricea Românească a stat la masă cu Ada Hausvater, regizor, directorul Teatrului Naţional Timişoara, respectiv cu sociologul, eseistul şi scriitorul Adrian Rachieru, la o nouă ediţie din Întâlnirile Matricei, găzduită, în...

    Ultimul loc din România în care se zâmbeşte

    26 Iunie 2018 |
    La Bucureşti nu se mai zâmbeşte. E aproape inacceptabil social sau, dacă se zâmbeşte, e mai degrabă un rânjet de satisfacţie pentru – cel mai adesea - câştiguri financiare considerabile şi / sau strivirea rivalului. Nu e, în orice caz, un zâmbet...

    Sociologul Adrian Rachieru, la Întâlnirile Matricei (Timişoara): “Chestiunea fundamentală este eficacitatea socială a elitelor. Câtă vreme, noi strălucim la vorbărie! Eminescu spunea: Suntem bogaţi în inteligenţe, dar caracterele sunt arare”

    22 Mai 2018 |
    Sâmbătă 12 mai, la Timişoara, Matricea Românească a stat la masă cu sociologul, eseistul şi scriitorul Adrian Rachieru, respectiv cu Ada Hausvater, regizor, directorul Teatrului Naţional Timişoara, la o nouă ediţie din Întâlnirile Matricei, găzduită, de...