Chipurile românilor din jurul granițelor – acesta este subiectul fotografiilor dintr-o neașteptată expoziție organizată la Academia Română în aceste zile. Coordonatorul este profesorul Radu Baltasiu, directorul Centrului de Studii în Probleme Etnice al Academiei. El este și autorul unora dintre fotografii, iar pe celelalte le-au realizat Ovidiana Bulumac, Ovidiu Bâlea, Emil Țîrcomnicu, Zavișa Jurj, Cătălin Alexa. Expoziția are patru arii de interes: Basarabia, goranii din Polonia (adică muntenii valahi), maramureșenii din Ucraina și timocenii din Serbia. Radu Baltasiu ne-a acordat un interviu despre românii care trăiesc în comunitățile istorice, împovărați adesea de dorința de a fi mai aproape de țara lor.
Expoziția pe care ați deschis-o zilele trecute este un gest aniversar față de comunitățile istorice românești din diaspora. Este și un gest recuperator, un mesaj de speranță?
Da, și una și alta. Am surprins chipuri ale românilor și imagini ale comunităților românești din sudul Poloniei, respectiv goralii sau muntenii valahi, ale maramureșenilor care au rămas în Ucraina, din zona Teceu, ale timocenilor, blajinii care au un dialect bănățeano-oltenesc foarte interesant și, de asemenea, câteva chipuri din Basarabia. Este o expoziție rod al multor kilometri, sunt zeci de mii de kilometri parcurși de-a lungul ultimilor 3-4 ani, împreună cu colegii cu care expun și, sigur, principala motivație este să contribuim și noi, după puterile noastre, nepermis de modeste, la sărbătorirea comunităților istorice.
De ce ați simțit nevoia să faceți această călătorie în imagini?
Știți că România este unul dintre puținele state care au efectiv o ”corolă minunată”, să-l parafrazez pe Blaga, de comunități istorice, din păcate ignorate de către mass-media și de către majoritatea instituțiilor. În ultimii ani s-a agravat această ignoranță. Academia Română a ales să parcurgă sensul invers și să readucă la lumină, să reamintească opiniei publice despre existența acestor comunități, despre nevoile lor. În același timp, am dorit să arătăm chipurile luminoase și în suferință de altfel, cu excepția goralilor care o duc foarte bine acolo, sunt un model chiar și pentru noi, în special economic.
În Timoc sunt 300 de mii de români în suferință, în câteva zeci de localități
Ei trec printr-un proces interesant de redeșteptare națională. Practică o agricultură de înalt succes, îmbinată cu turismul, astfel au atras atenția autorităților poloneze la cel mai înalt nivel. Eu însumi am fost cu o echipă de la centrul pe care îl coordonez, anul trecut, într-o zonă lângă Noul Sas, o denumire foarte interesantă din Polonia. Reuniunea lor s-a desfășurat sub înaltul patronaj al președintelui Poloniei.
Nu același lucru li se întâmplă timocenilor!
În Timoc este o comunitate de români aflată realmente în suferință, în sensul că sunt cei mai mulți români din Serbia, aproape 300.000, în câteva zeci de localități, în care elementul românesc este și astăzi preponderent. Ei nu au școală și nici slujbă în limba română de foarte multă vreme. Spre deosebire de românii din Voivodina, timocenii nu au nici un fel de drepturi. Și spun, poate a suta oară, că n-ar fi rău atunci când statul român se grăbește să susțină necondiționat aderarea unor țări la Uniunea Europeană, să aibă în vedere și situația drepturilor comunităților românești din aceste țări, din reciprocitate, la nivelul standardelor pe care noi deja le aplicăm.
Surpriză și așteptare în expoziția ”Chipuri și locuri în comunități istorice românești”
Curiozitate, surprindere, dar și curăție sufletească, transmise prin doi minunați ochi albaștri. Care era atmosfera în care ați identificat acest chip?
Da, în Ucraina ne-am focalizat pe mutrișoarele unor copilași care văd pentru prima dată teatru și pentru prima dată teatru românesc. Cercetarea s-a făcut undeva în munții Carpați, în zona Teceului. A fost o experiență de nedescris chiar și pentru noi să facem aceste fotografii. O experință similară am avut și la o stână din zona cetății Hust, acolo unde Mihai Viteazul a avut cea mai la nord-vest cetate.
Chipuri de copii am văzut și în fotografiile reprezentative pentru comunitatea românească din Basarabia. Unii, un fel de actori.
Pentru zona Basarabiei am colaborat cu colegii de la Institutul de Etnografie și Folclor. Am scos în urmă cu doi ani o lucrare, un album-monografic, despre viața unor comunități din Republica Moldova și am reliefat și acolo câteva obiceiuri legate de Crăciun, de Anul Nou.
Colegii mei au surprins câteva chipuri de copii care efectiv se minunează în timp ce citesc în limba română
Ei prezervă foarte bine, aproape mai bine decât noi, aceste sărbători. De asemenea, am relevat ocupații. Ce să vă spun școala din Basarabia. Este un fenomen foarte interesant în sensul că ei nu au suficientă carte în alfabet latin. Colegii mei au surprins câteva chipuri de copii care efectiv se minunează în timp ce citesc în limba română.
Speranța pare că dă tonul expoziției. Care este mesajul pe care doriți să-l transmiteți prin acest proiect?
Anton Golopenția, unul dintre martirii pușcăriilor comuniste, principalul asistent al lui Dimitrie Gusti și unul dintre întemeietorii geopoliticii ca știință în România scria, la declanșarea celui de-al doilea Război mondial, că principalul pilon al politicii externe românești ar trebui să fie consângenii, altfel nu se justifică politica externă. Mesajul este să-i redescoperim, să ne trezim la viață, aflând sau reaflând despre acești consângeni care au probleme foarte seriose.
În Timoc nu întâmplător ne-am axat pe câteva fotografii din Lăpușna, ctitorie a lui Radu cel Mare, căreia de la an la an ploile îi șterg frescele. Tot Timocul este împânzit de ruine bisericești, mănăstirești realizate în Evul Mediu cu frățietate între cele două spații. O curioasă întorsătură a istoriei în momentul de față. Expoziția noastră este un semnal la trezie și la bucurie împreună.
Duminică se va sărbători Ziua Românilor de Pretutindeni. Ce mesaj le transmiteți?
Sunt instituții și actori instituționali care nu i-au uitat și îi roagă să țină aproape în continuare. O să facem tot ce putem!
