Tag

toata lumina pe care nu o putem vedea

Toată lumina pe care nu o putem vedea, romanul câștigător al premiului Pulitzer pentru ficțiune în 2015, încearcă să readucă în atenție evenimentele celui de-al Doilea Război Mondial printr-o perspectivă inovatoare. Anthony Doerr se folosește de povestea a doi adolescenți pentru a surprinde frânturi de gânduri și de sentimente ce redau starea generală a populației în acele vremuri tulburi. Uneori cam previzibil, pe alocuri cu o scriitură mult prea lucrată și plină de artificii stilistice, marele merit al acestui roman este că reușește să-și mențină cititorii captivi prin prisma unui fir epic bine elaborat, dar și prin identificarea afectivă cu cele două personaje.

Scriitorul trasează în paralel destinele lui Marie-Laure LeBlanc și Werner Pfennig pe durata războiului și a anilor premergători acestuia, în scene scurte și rapide ce se succed de-a valma într-un crescendo continuu. Pendulările între spațiu și timp mențin tensiunea narativă, cât și ritmul viu al acțiunii.

În orașul minier german Zollverein, Werner locuiește într-un orfelinat împreună cu sora sa Jutta. Deși duc o existență săracă, lipsită de căldura unui cămin adevărat, Frau Elena, cea care se ocupă de ei și de ceilalți copii, are grijă să le ofere dragoste și o educație diversificată. Imaginea ușor romanțată a acestui spațiu afectiv, plin de blândețe, pare cumva forțată în contextul politic și social al anilor 1930-1940, dar ajută la înțelegerea relației apropiate dintre cei doi frați. Farmecul copilăriei și magia noutăților sunt redate cu multă emoție, mai ales în episoadele descoperirii unui vechi radio pe care Werner îl repară și care va ajunge să-i definească traiectoria profesională, cât și viața personală. Dar, atmosfera tainică a serilor când ascultă pe furiș emisiuni în franceză alături de sora sa, este în scurt timp înlocuită de asprimea școlii militare Schulpforta unde Werner este acceptat datorită aptitudinilor sale tehnice. „Mica fabrică de naziști” își va lăsa amprenta în sufletul naiv al adolescentului, captiv între ideologiile democratice și practicile dure ale instrucției. Zollverein și amintirea Juttei vor deveni un spațiu al alinării și o oglindă a propriei conștiințe, la care se va întoarce în fiecare moment de cumpănă:

„Werner e asaltat frecvent de îndoieli. Puritate rasială, puritate politică – Bastian se declară oripilat de orice formă de corupție și totuși, se întreabă Werner în miez de noapte, nu tot un fel de corupție e și viața? Un copil se naște, iar viața se dezlănțuie asupra lui. Îi ia unele lucruri, îl îndeasă cu altele. Fiecare îmbucătură, fiecare particulă de lumină care intră în ochi – corpul nu poate fi niciodată pur.”

„Trebuie să fie ordine. Viața e haos, domnilor. Iar noi suntem cei care fac ordine în acest haos. Până la gene. Facem ordine în evoluția speciilor. Ne lepădăm de ce e inferior, recalcitrant, de pleavă. Ăsta e marele proiect al Reichului, cel mai mare proiect inițiat vreodată de oameni.”

În același timp, narațiunea se desfășoară și la Paris unde Marie-Laure, o fată oarbă, trăiește alături de tatăl său, lăcătuș la Muzeul de Istorie Naturală. Prinsă între lumea fascinantă a mineralogiei și a scrierilor lui Jules Verne, Marie este aruncată fără voie într-o poveste sordidă de găsire a unei pietre prețioase, pe urmele căreia se află locotenentul nazist Von Rumpel. Fiorii primelor zile de război și fuga din Paris sunt descrise minuțios, accentul punându-se pe încrederea generală că invazia se va termina repede iar lucrurile vor reveni la normal. Refugiați în orașul breton Saint-Malo, la adăpostul casei străunchiului Etienne, tatăl și fiica își vor continua existența liniștită doar pentru scurt timp, până la arestarea acestuia sub suspiciuni de spionaj. Figură maternă atât pentru Marie cât și pentru Etienne (care are episoade puternice de alienare suferite din cauza primului război), menajera Madame Manec este un personaj savuros și bine conturat, ce furnizează mici episoade comice prin apartenența ei la Clubul bătrânelor din Rezistență. Moartea acesteia este momentul declanșator ce-l obligă pe Etienne să se îndepărteze de lumea morților și a stafiilor, și să preia transmiterea de mesaje cifrate la un vechi radiotransmițător, pentru a ajuta trupele aliate. Folosirea vechiului radio elucidează și misterul firului invizibil ce-i leagă pe ce doi protagoniști, căci, se pare că emisiunile științifice pe care le asculta Werner în copilărie fuseseră înregistrate de către Etienne și fratele său Henri. Vraja sunetului călător răzbate la fel de puternic și la o distanță de mai bine de douăzeci de ani:

„Bineînțeles, copii, creierul stă în beznă totală, spune vocea. Plutește într-un lichid transparent înăuntrul craniului, niciodată în lumină. Și totuși, lumea pe care o construiește în minte, e plină de lumină. Dă pe dinafară de culoare și mișcare. Deci copii, cum de reușește creierul, care trăiește fără o scânteiere măcar, să construiască pentru noi o lume plină de lumină?”

Spuneam că latura detectivă a romanului este bine punctată la nivelul tensiunii epice, doar că îi lipsește noutatea intrigii. Povestea Mării de Flăcări, diamantul neprețuit, învăluit în legende străvechi, pare cumva o reinterpretare a motivului tabloului pierdut din cartea young-adult Theodora Tenpenny şi tabloul pierdut sau din Sticletele Donnei Tartt, câștigător de asemenea al premiului Pulitzer în 2015. Observ în ultima vreme, atât în literatură cât și în cinematografie (vezi filmele Woman in Gold sau The Monuments Men) o tendință de recuperare a tematicii furtului operelor de artă, ceea ce nu ar fi un lucru rău dacă fi prezentată dintr-o perspectivă mai puțin mitică, și mai mult istorică.

Toată lumina pe care nu o putem vedea nu este neapărat o carte cu substrat, dar este plină de lirism și emoție. Titlul, cu trimiteri indirecte la calitățile pe care o persoană oarbă le posedă, este laitmotivul ascuns ce învăluie acțiunile și gândurile fiecărui personaj, de la reflecțiile pe baza transmisiunilor radio, până la alegerea melodiei Claire de lune în momentul culminant al întâlnirii dintre Marie, Werner și Von Rumpel.

Deschideți ochii și vedeți cu ei tot ce puteți înainte să se închidă pe vecie, apoi intră un pian cu o melodie stingheră, un șir de armonii care transfigurează Zollverein: casele devin ceață, minele sunt astupate, hornurile cad, o mare străveche se revarsă pe străzi, iar aerul e inundat de posibilități.

Anthony Doerr creează o proză elegantă, țesută metodic din punct de vedere narativ, dar care dezamăgește prin personaje lipsite de o dimensiune interioară, cât și prin abundența unor fraze excesiv de stilizate. Cu toate acestea, Toată lumina pe care nu o putem vedea este o lectură extrem de plăcută, o cronică de război nepărtinitoare care vorbește despre destine croite prin forța circumstanțelor. O lecție despre acceptarea istoriei, cu bune și cu rele.

Dana Dumitru

Dana Dumitru

Pasionată de literatură și călătorii, traducătoare de portugheză. Scrie și pe www.bookishstyle.ro
Dana Dumitru