Mai degrabă un simbol al curățeniei spirituale, sănătății și al armoniei, în trecut, astăzi vâscul este asociat, în principal, cu norocul în dragoste. În preajma Anului nou, oamenii își împodobesc casele cu vâsc și se sărută sub ramurile acestuia. Este una dintre cele mai frumoase tradiții din perioada sărbătorilor de iarnă. Sărutul sub vâsc se poate face în noaptea de Anul Nou și în prima zi din an și se spune că astfel cuplurile vor avea o relație trainică și împlinită. Potrivit obiceiului, atunci când un băiat sărută o fată sub vâsc, trebuie să rupă și una din bobițele albe ale vâscului, iar dacă dintr-o ramură de vâsc au fost rupte toate bobițele, atunci nimeni nu ar mai trebui să se sărute în acel loc.
Este o plantă semiparazită, care crește pe ramurile copacilor, în special pe cei din lemn de esență tare, precum stejarul și mărul. Se mai spune că, atârnat deasupra ușii, vâscul aduce noroc în casă, bunăstare și fericire. Rezistă la ger și întuneric și pentru că nu-și pierde frunzele niciodată, ca și bradul, se crede că aduce spor și sănătate în familie.
În mitologiile europene, vâscul era perceput ca fiind încărcat cu magie. În cea nordică, ramură a mitologiei germanice, zeul Baldur (scris și Balder sau Baldr) era invincibil, deoarece mama lui, zeița iubirii și a căsătoriei, Frigga — făcuse ca tot ce creștea pe pământ să promită că nu îi va face rău. Din vâsc, despre care se considera că vine din ceruri, deci nu creștea pe pământ, Loki, zeul răului, a făcut, însă, o săgeată cu care Baldur a fost ucis. Lacrimile mamei sale, care s-au transformat în bobițe de vâsc, l-au readus la viață, astfel că zeița a declarat planta un simbol al iubirii. Druizii celți au fost cei care au inițiat un adevărat cult al acestei plante. O considerau de esență divină, iar în viziunea lor, cel mai prețios vâsc era cel crescut pe stejar. Îl numeau ”lacrima stejarului” și însoțeau culegerea unui astfel de vâsc de ceremonii fastuoase, precizează volumul „Cartea de Crăciun” a lui Sorin Lavric. O altă legendă, grecească de această dată, spune că eroul troian Eneas a pășit în Infern pe o poartă deschisă cu o mlădiță de vâsc. Romanii l-au așezat sub formă de coroniță pe capul zeiței Diana, simbol al fertilității. În epoca medievală, vâscul era agățat pe tot parcursul anului pentru a îndepărta spiritele rele, fantomele și vrăjitoarea, iar apoi vechea plantă era arsă după ce a fost adusă una nouă.
Nu este clar de ce oamenii au început să se sărute sub vâsc, dar tradiția pare să fi prins mai întâi în rândul lucrătorilor din Anglia, fiind înrădăcinată într-o tradiție străveche în care vâscul era considerat un simbol al fertilității. Alte motive ar putea include mitul nordic al lui Baldur, obiceiurile druidice și tradițiile Saturnaliei – o sărbătoare păgână a lui Saturn, zeul roman al agriculturii. Romanii au sărbătorit-o împodobindu-și casele cu coroane de flori și alte vegetații, împreună cu ospățul și oferirea de cadouri.
Mai târziu, sărutul sub vâsc a fost asociat cu tradițiile primitive legate de căsătorie. Una dintre credințele în care se pare că își avea originile acest obicei era aceea că vâscul era un leac pentru fertilitate. De Crăciun, fiecare fată care stătea sub coronița de vâsc nu putea refuza sărutul, care putea însemna iubire, prietenie sau noroc. Dacă fata rămânea nesărutată, avea ghinion în dragoste în anul următor și nu se căsătorea. Acum, dacă un cuplu îndrăgostit se sărută sub vâsc se spune că va avea o relație lungă și fericită.
Vâscul este considerat floarea simbolică a statului Oklahoma, SUA, precum și floarea comitatului Herefordshire, Anglia. De asemenea, 1 Decembrie a fost recunoscută de Parlamentul Britanic drept Ziua Națională a Vâscului. Motivul vâscului îl regăsim, pe de altă parte, reprezentat în modelele art nouveau din întreaga Europă. Apare în decorațiuni sezoniere de Crăciun și Anul Nou, dar și în piese non-sezoniere, precum vaze, lămpi, veselă sau bijuterii, fiind prezentat pe cercei, coliere, broșe, brățări și inele unele incluzând perle descrise ca fructe de pădure albe.