Tag

traditie

12 sate și comune din Transilvania sunt puse împreună, într-o structură care le face să-și prețuiască și să-și pună mai bine în evidență valorile tradiționale. Iar această structură se numește ”România Remarcabilă”. Dar cum funcționează acest proiect, cât de mult se poate extinde și cu ce beneficii?

    • Obiectivul rețelei de sate și comune este să lucreze împreună, să dezvolte unitar concepte de brand și label, să obțină împreună consultanță și ajutor pentru atragerea de finanțări.
    • Rezultatele așteptate sunt: dezvoltare locală, vizibilitate, organizare comună de evenimente de amploare, înfrățirea cu localități din Franța, consolidarea identității locale și creșterea turismului.
    • Până acum sunt 12 membri în această rețea, dar dorința inițiatorilor este să crească numărul până la 40, ca să atingă astfel 1% din localitățile din țară.
    • Proiectul este inițiat de Centrul Cultural Clujean, dar are drept model organizația Sites et Cités Remarquable de France.

Ardeal_2

INTERVIU CU ALINA ZLATI, managerul proiectului ”România Remarcabilă”

Titlul ”România Remarcabilă” pare a fi o încurajare, pare a fi și un mesaj transmis scepticilor și pesimiștilor, în privința potențialului de frumusețe al României de azi.

Numele în sine surprinde mult din esența și viziunea acestui proiect. Țara noastră este împânzită de elemente de patrimoniu, fie ele materiale sau imateriale, din păcate ele nu sunt apreciate, nu sunt valorizate, nu sunt valorificate. S-a cam așezat un strat gros de praf peste patrimoniu, obiectivele au intrat într-un con de umbră. Ne-am spus că ar trebui să facem ceva. Credem că resursele sunt acolo, că oameni faini există, oameni cu expertiză există. Misiunea noastră este de a colecta toate acestea într-un soi de ecosistem, de a crea punți între oameni, de a oferi suport acolo unde este nevoie și a face lucrurile să se întâmple. Ideea este ca prin valorificarea patrimoniului, prin stimularea culturii, să dezvoltăm de o manieră sustenabilă  localități din România.

Proiectul este unic pentru România, desfășurarea lui se va face însă după un model francez.

Construim după modelul celor de la Sites et Cités Remarquables din Franța, care au o experiență extinsă în sensul acesta. Ei au o rețea de localități care au primit acest label de ”remarcabil” și, deci, nu pornim de la zero. Știm ce este de replicat și ce este de evitat, din experiența francezilor.

Cum proiectul pornește de la Cluj, este ușor de înțeles de ce în această fază pilot ați prins localități doar din Transilvania. Urmăriți evidențierea mai degrabă a particularităților fiecărei localități în parte sau a aspectelor culturale asemănătoarea, specifice zonei?

Pornim cu 12 localități, din județele Cluj, Alba, Brașov, Sălaj, Mureș, Sibiu și Maramureș. În cel mai scurt timp, însă, anticipăm că se va construi o adevărată rețea. Am primit câteva solicitări din partea unor comune care deocamdată nu sunt incluse în proiect, ceea ce ne bucură foarte mult. Și, într-adevăr, în configurația în care ele se află acum, deși sunt parte a unui areal destul de restrâns din Transilvania, localitățile sunt foarte diferite. Transilvania este foarte bogată, în termeni de etnie, de cultură; localitățile sunt foarte variate ca specificitate, oferă lucruri foarte diferite, oferă potențialități distincte, dar noi credem că toate se subscriu unei cupole mari, a ”României remarcabile”. Întâmplarea face ca acum, când vă dau interviul, să mă aflu la castelul Bánffy. Și da, e remarcabil! Dar pentru a fi remarcabil nu este absolut imperativ să ai un castel de felul acesta. Noi credem în gesturile mici, în inițiative punctuale, dar care poate să aibă un impact foarte mare în dezvoltarea sustenabilă a comunităților rurale: poți să sprijini meșterii locali, poți să sprijini meșteșugarii, poți să sprijini producătorii mici. Orice evidențiere, valorificare, a ceea ce tu ai în mod neforțat la tine în comunitate credem noi că intră sub cupola acestui ”remarcabil”.

Ardeal_3

Sunt 12 localități acum, iar până în 2021 se vor mai adăuga 28. Concret, ce se va întâmpla în acești trei ani de implementare? Dați-ne câteva exemple.

În primul rând, se fac eforturi în identificarea și maparea rețetelor vechi de prin sate, care sunt pe punctul de a fi uitate, și care sunt redate în limbajul lor, cât se poate de ancorate în rădăcinile satului. Se fac eforturi de identificare a meșterilor, astfel încât cei care își doresc o ”casă verde”, după tehnicile vechi, să poată apela la acești meșteri acolo unde ei încă mai există. Se vor organiza festivaluri foarte faine care să anime viața satului chiar și pe o durată foarte scurtă. Cu siguranță activități de genul acesta vor transfigura satul în perioada desfășurării, va căpăta noi dimensiuni inclusiv în mentalul localnicilor. Cert este că, din ce am văzut noi, mult din înțelegerea localnicilor cu privire la ce comori au ei în comună vine din expunerea la reacția celor din exterior. Dacă noi mergem luminoși în satele acestea, cu deschidere și cu apreciere față de ceea ce au, și ei ajung în timp să se uite la aceste elemente prin alte lentile. Și cred că asta ne dorim de la aceste inițiative punctuale: vin, pleacă, dar sătenii rămân cu mândria apartenenței locului.

Când v-ați propus să fie prima evaluare a aplicării proiectului?

Urmează să construim niște echipe interdisciplinare, cu expertiză pe zona asta de patrimoniu, să mergem prin sate, să identificăm ce și cum, dincolo de ceea ce este evident pentru ei că au. Și pornind de la acest exercițiu, să creionăm, într-un exercițiu de tip participativ, cot la cot cu localnicii și reprezentanții acestora, să gândim niște strategii, urmând ca apoi să oferim suportul în transpunerea acestor strategii în realitate. Cred că o să ne auzim curând!

Țara Secașelor este o microregiune cuprinsă între orașele Blaj, Alba Iulia, Sebeș și Sibiu. Muzeul deschis acum este un gând de mai demult, materializat printr-o strădanie concentrată. Iată câteva detalii:

  • Expoziția, ce se desfășoară în cele patru clădiri ale imobilului, ilustrează cultura și tradițiile tuturor locuitorilor Țării Secașelor, de-a lungul timpului. Sunt redate aspecte din viața românilor, sașilor, landlerilor etc. Spațiile sunt organizate ca odăi amenajate după tradițiile secolelor trecute.
  • Există un pavilion dedicat mijloacelor de transport și principalelor ocupații ale locuitorilor.
  • La subsol a fost amenajată o pivniță plină cu butoaie, unde se pot face și degustări. Pe unul dintre panourile informative din muzeu se menționează că multe dintre pivnițele caselor din localitate dispun de adevărate măcelării tradiționale.
  • Muzeul conține piese de mobilier, textile, costume tradiționale, mijloace de transport, instrumentar agricol.

 

Interviu cu muzeograful Cosmin Ignat, coordonatorul proiectului

Clădirea muzeului a fost sediu de poștalion în secolul al XVIII-lea, a fost școală, grădiniță, sediu administrativ. Ce alte surprize găsim în istoria ei?

După plecarea proprietarilor în Germania în anii ’90, clădirea se afla în ruină, bolțile erau căzute, curtea era neîngrijită, cu foste cotețe și alte anexe. Împreună cu colegii mei am realizat o documentare foarte exactă la Arhivele Statului din orașul Sibiu, aici existând deja un fond al localității Miercurea. Am vorbit și cu bătrânii din comunitate, pentru a-i afla trecutul cât mai exact. Am făcut toate eforturile pentru a pune în valoare clădirea așa cum era ea începând cu Evul Mediu și apoi în perioada modernă. Referitor la obiecte, da, sunt multe povești. Am avut plăcuta surpriză să găsim, nu de puține ori, în curtea muzeului saci cu lucruri de la locuitori anonimi.

 

Sediul Muzeului Țării Secașelor, în Miercurea Sibiului

Sediul Muzeului Țării Secașelor, în Miercurea Sibiului

 

Muzeul poartă numele Secașelor. În ce constă specificul acestei culturi a microregiunii Țara Secașelor?

Din punct de vedere geografic, Țara Secașelor se întinde atât pe teritoriului județului Sibiu, cât și pe teritoriul județului Alba. Este o unitate distinctă în județul Sibiu, iar localitatea Miercurea a fost capitala acestei zone, începând cu colonizarea săsească, care s-a inițializat în secolul a XII-lea. Aici a fost sediul administrativ al Țării Secașelor și purta numele de Scaunul Miercurea. În această zonă au locuit sași, români, maghiari, evrei, romi, o populație pestriță care însă a conviețuit în bună înțelegere. Mai târziu, locuitorii români au devenit majoritari în această zonă, cum este și în momentul de față.

O zonă cu o diversitate culturală spectaculoasă, obiectele din muzeu demonstrează din plin acest lucru. Muzeul Țara Secașelor face parte din familia Muzeului ASTRA, care nu numai că are în administrare această nouă instituție muzeală, dar este și donator. Unele exponate au fost preluate din patrimoniului Complexului muzeal, altele au fost donate de locuitori.

Pregătirile efective pentru amenajarea muzeului au început în urmă cu șase luni și în tot acest timp i-am avut alături de noi pe localnici. Implicarea și dăruirea comunității locale au fost de-a dreptul impresionante. 80% dintre piese aparțin locuitorilor sau strămoșilor locuitorilor din Miercurea și din satele învecinate. Sunt și exponate transferate din patrimoniul ASTRA. Cât despre conținut, este la fel de divers ca istoria localității și a zonei.

 

În această zonă au locuit sași, români, maghiari, evrei, romi, o populație pestriță care a conviețuit în bună înțelegere

 

Se prezintă un istoric general al localității și al regiunii, se ilustrează viața comunităților care acum sunt mai puțin reprezentate numeric, sașii și landlerii, viața românilor din Țara Secașelor, de asemenea, istoricul regimentelor grănicerești care erau în această zonă. Este cel mai nou muzeu al nostru, avem proiecte și planuri pentru viitor în care să implicăm comunitatea. De pildă, ne dorim, precum la Muzeul în aer liber din Dumbrava Sibiului, să fie un muzeu viu, unde să fie implicați producători, meșteri populari, creatori locali, pentru a duce mai departe tradițiile zonei.

 

Secase_3

 

 Muzeul s-a deschis după Paști, în prima zi au fost peste 400 de vizitatori. Cum se simt acum localnicii, mai cu seamă cei care au donat, când își văd obiectele expuse?

În ultima vreme au fost foarte multe energii pozitive, emoții plăcute emanate dinspre comunitate. I-am văzut mândri, în primul rând, de trecutul localității lor și al zonei. Am văzut copii intrând în muzeu o dată și încă o dată, nu le venea să  creadă că în localitate au un muzeu nou.

Vă așteptați ca prin înființarea acestui muzeu să crească și potențialul turistic al zonei?

Este unul dintre motivele înființării. Trebuie spus că Muzeul Țării Secașelor se află poziționat între Biserica evanghelică și Biserica greco-catolică, în centrul localității. Mai sunt câțiva sași care locuiesc în zonă și noi le-am propus încă de la început o colaborare. Le-am spus încă de la început că nu ne dorim o competiție între aceste obiective turistice, ci o colaborare spre binele comunității din Miercurea și zonei Țării Secașelor.

 

 

 

Cea mai veche menţiune despre sărbătoarea Înălţării Domnului se regăseşte în lucrarea „Despre sărbătoarea Paştilor” a lui Eusebiu din Cezareea (anul 332). Atunci era sărbătorită odată cu Rusaliile, la 50 de zile de la Învierea lui Hristos.  Spre sfârşitul secolului al IV-lea, începutul secolului V, obiceiul s-a schimbat, Înălţarea Domnului a fost prăznuită în a 40-a zi după Înviere.

Ziua marchează momentul în care Hristos S-a înălţat la cer de pe Muntele Măslinilor, în văzul Apostolilor şi a doi îngeri. Sfânta Scriptură descrie că Mântuitorul Şi-a ridicat mâinile, binecuvântându-i pe ucenici, iar, pe când îi binecuvanta, S-a înălţat la cer, în timp ce un nor L-a făcut nevăzut pentru ochii lor.

În popor, sărbătoarea Înălţării Domnului se mai numeşte și Ispas, după numele martorului ascuns, nevăzut al Înălţării. Tradiţia spune că Ispas, un cioban, ascuns pe după pietre, a urmărit evenimentul, tăcut şi uimit, şi mai apoi a povestit alor săi cele întâmplate.

 

DR. DOINA IȘFĂNONI, etnolog și critic de artă, despre sărbătorirea Ispasului

Ca și sărbătoarea Nașterii Domnului, sărbătoarea Înălțării este asociată în tradiția populară românească cu un personaj real. Acesta pare a fi, în primul rând, un simbol al bunătății și  al iubirii.

Ispas era un om bun, cumsecade, precum Crăciun. Vedeți dumneavoastră, mai multe entități  spirituale ale credinței creștine, în popor, s-au metamorfozat în oameni gospodari, oameni de sat, care au fost integrați universului rural. Cred că aici credința creștină, cel puțin cea ortodoxă, are valori modelatoare extraordinar de importante, pentru că dacă eu îl consider pe Ispas vecinul meu, consătean, sigur că nu-mi pot permite să mă port oricum; el este un reper modelator al personalității umane.

 

Este o sărbătoare care te invită să descoperi bucuria universului în care tu trăiești

 

Ispas era un om de vază, era înțelept, era sfătos, era omul care știa să găsească răspuns și la dilemele sufletului, dar mai ales, la nenumăratele probleme care frământă mintea oamenilor pentru soluționarea activităților zilnice, dar și a celor de perspectivă. Imaginea aproape mitică a lui Ispas, creată de popor, s-a conjugat extraordinar de frumos cu semnificația creștină a zilei dedicate Înălțării Domnului . Este sărbătoarea care te invită să descoperi bunătatea, armonia și bucuria universului în care trăiești.

În tradiție, legat de sărbătoarea Înălțării, este și Paștele Cailor.

Da. Se spune că doar la Ispas mănâncă și ei un ceas și se vor sătura, astfel Maica Fecioară i-a blestemat, că numai rele au făcut când s-a născut pruncul Iisus. Paștele Cailor este în tradiția populară și un tip de soroc, dată la care se fac  înțelegerile dintre partenerii unor activități/servicii viitoare.  Știm că la Ispas se  tocmeau oamenii pentru paza turmelor, a holdelor cu semănături(paznicii de câmp) și se făceau diverse înțelegeri între gospodari. Asemenea angajamente  nu se puteau realiza oricând, ele se făceau fie la Sfântul Gheorghe, fie la Ispas, în funcție de climatul zonelor etnografice.

Ce ar trebui să facă gospodinele ca să împlinească și din perspectiva obiceiurilor noastre românești această mare sărbătoare?

În această zi trebuie să ne amintim de moșii și strămoșii noștri. Să facem pomană, că sunt Moșii de Ispas. Femeile roșesc ouă și fac pască, ca la Paști. Cu aceste alimente-ofrandă ele merg la biserică să fie sfințite și apoi le dau de pomană, în cimitir, la mormintele familiei. Dacă nu pot fi preparate asemenea daruri, este bine să împarți oric, și o felie de pâine, și o cană cu apă, însoțite însă de câte un ou roșu, care amintește de  sacrificiul lui Iisus și Înălțarea Sa. De asemenea, tot de Ispas, mai ales în Transilvania, se sfințesc holdele. Orzul, secara care acum dau în spic (se pârguiesc)  trebuiesc binecuvântate, pentru a fi protejate de urgiile climaterice și dăunători. Dincolo de aceste obiceiuri, unanim răspândite în România, la Ispas există, aproape în fiecare zonă și alte practici de protecție a oamenilor, a turmelor  și a semănăturilor, celebrând triumful vegetalului.

 

Dr. Doina Ișfănoni, pasionat cercetător al tradițiilor românilor

Dr. Doina Ișfănoni, pasionat cercetător al tradițiilor românilor

 

Tradiții de Ispas:

  • Oamenii îşi pun la brâu frunze de nuc, pentru că se crede că şi Iisus ar fi avut când s-a înălţat la ceruri, şi se bat cu leuştean ca să fie feriţi de rele şi de boli. La fel şi vitele sunt bătute cu leuştean, ca să se îngraşe, să fie sănătoase şi păzite de vrăjitorii.
  • Se taie păr din vârful cozilor de la vite şi se îngroapă într-un furnicar, cu urarea: „Să dea Dumnezeu să fie atâţia miei şi viţei câte furnici sunt în acest furnicar!”
  • Se sfinţesc plantele de leac – leuşteanul, paltinul, alunul.
  • În anumite zone se ţin Moşii de Ispas, iar casele şi mormintele sunt împodobite cu crengi de paltin, iar la ferestre se pun frunze de leuştean.
  • Se fac pomeni pentru morţi, împărţindu-se mai ales pâine caldă, brânză, ceapă verde şi rachiu.
  • Sunt marcate vitele şi se taie mieii.
  • Este ultima zi în care se mai pot înroşi ouă.
  • Se crede că cine moare de Ispas ajunge în Rai.

 

DR. DOINA IȘFĂNONI, despre cum arată satul de azi și ce se întâmplă cu civilizația sătească

S-a schimbat mult satul românesc, în ultimele decenii: s-a schimbat arhitectura caselor, portul, ulițele parcă nu mai sunt prăfuite ca altădată. Mai rău este că s-a schimbat și mentalitatea. Ajutați-ne să înțelegem mai bine și corect aceste schimbări.

Nu trebuie să ne temem de schimbări. Este firesc ca pe măsură ce societatea evoluează și satul să se schimbe. Este firesc să pășim în cadența timpului istoric pe care îl trăim, să nu rămânem paseiști, să nu rămânem, din punct de vedere economic, al modului de locuire, al ocupațiilor, sclavii unor modele, să spunem, de la începutul veacului al XIX-lea. Electricitatea, de pildă, era absolut necesară. Multe case au acum și apă curentă, au devenit mai spațioase, mai confortabile. Trist este, însă, că acestei avalanșe a modernizării vieții materiale, timpul îi joacă o festă neplăcută, fiindcă oamenii se grăbesc să se schimbe, să fie în pas cu vremea, lăsând deoparte ceea ce experiența multor generații a adus în satul lor. Noi, ca etnologi, pledăm  pentru o valorificare înțeleaptă a specificului zonal, a experienței locale și putem oferi , în baza cercetărilor noastre, o consiliere de specialitate pentru a nu desfigura imaginea satului românesc,  a arhitecturii vernaculare, de exemplu, prin construirea locuințelor după modele străine spațiului nostru cultural. Casele semețe, din beton și cărămidă, cu unul sau două niveluri, cu ferestre și uși din termopan, cu finisaje stridente, realizate cu lavabile în culori acrilice, sunt o impietate nu doar pentru mediul ambiant, ci și pentru modul în care volumetria lor se înscrie în peisaj  și chiar pentru sănătatea oamenilor din aceste case care ”nu mai respiră o dată cu proprietarul”, așa cum făceau casele din lemn, paiantă sau lut bătut(material ecologice).

 

O amestecare periculoasă între amintiri și realități, un amestec nepermis de stiluri care creează confuzie

 

Casele de odinioară, practic, se înscriau armonios în peisaj, completându-l. Noile construcții se izolează sau domină peisajul, au o anumită aroganță pe care satul și locuința tradițională nu le-a cunoscut. Impregnarea  pereților cu vopseluri și elemente decorative din stuc total nepotrivite, geamurile termopane, nu fac decât  să șocheze, să deruteze privitorul asupra locului unde se află. Arhitectura pare scăpată de sub controlul materialelor, de sub planimetriile care, de multe ori, nu au nici o legătură cu specificul peisagistic și cultural al zonei. De aici toate metamorfozele care au făcut ca interioarele să fie sincretice, între cuvertura de la bunica sau covorul de pe perete, de la mama,apare carpeta industrială și  mobilierul minimalist.  Acest amestec periculos între amintiri și realități duce, în cele din urmă, la ceea ce  definim prin termenul de kitsch, un amestec nepermis de stiluri care creează confuzie. În această situație, cred că a sosit timpul  să ne hotărâm ce dorim: tradiția înțelept valorificată sau modele urbane europene, pierzându-ne identitatea?

Mai este un fenomen întâlnit în unele sate: în casa modernă găsim camera tradițională.

Da, pentru că oamenii  de azi au început să simtă nevoia unui rapel la tradiție, la maniera de amenajare a interiorului ca  pe vremea bunicilor. Este această dorință un fel de nostalgie a originilor, o reactivare a memoriei strămoșilor și a experiențelor lor de viață. Camera tradițională  este modul prin  omul modern  își amintește de strămoșii lui. Pe de altă parte,în această nostalgie distingem și o nevoie personală de a rememora specificitatea locului, de a arăta celorlați de ce au fost în stare înaintașii noștri. Alături de aceste comportamente  există însă și o  periculoasă atitudine de negare, de refuz încăpățânat al tradiției, care aduce cu sine un soi de ignorare conștientă a competențelor tradiționale, începând cu cele legate de ocupații, cum se cultivă pământul, cum se construiește casa, cum se respectă un anumit cod al comunicării și al conviețuirii în comunitatea rurală. Putem spune că în aceste comportamente regăsim  ceva din ideologia comunistă care propovăduia eliberarea omului modern de obscurantismul și superstițiile trecutului, considerând întreaga experiență de muncă și viață a înaintașilor, învechită. Un asemenea individ se dorește a fi independent, dar această independența este adesea o aroganță nefondată care duce la pierderea rădăcinilor și a adevăratei personalități umane, a identității culturale. Acest tip uman își închide ușa casei sale făloase și nu-l interesează vecinii. În  căsoiul său  se izolează, considerându-i pe ceilalți inferiori. Poate că un asemenea proprietar se simte confortabil în locuința sa modernă  unde totul este bine organizat, dar  el rămâne adesea singur și anonim

 

Unul dintre marile pericole pe care modernizarea satului le poate aduce: insularizarea locuitorilor săi

 

Vedeți, satul tradițional tocmai aici a lucrat, la această comuniune și comunicare sinceră, armonioasă și permanentă între membrii săi. Și iată, în prezent, unul dintre marile pericole pe care modernizarea satului le poate aduce este tocmai  insularizarea locuitorilor săi, izolarea lor, lipsa de comunicare . Trebuie să remarc însă că sunt totuși localități în care intelectualii satului, ca odinioară, au reușit să creeze noi punți de comunicare între locuitori. Acești oameni,prin puterea exemplului, explică celor care trăiesc încă în sat  de ce este bine să nu-și lepede cu totul tradițiile și măcar la zile de sărbătoare să încerce să arate oamenilor ce e mai frumos în locul în care trăiesc. Aici și noi ca specialiști avem un cuvânt de spus, conlucrând cu acești oameni inimoși din sate contribuim la păstrarea identității culturale a locului.

Ce înseamnă ”Crucea zilei”?

Aceasta este una dintre formulele prin care, în satul tradițional, se marca scurgerea timpului. Pentru săteni ziua începea odată cu apariția luminii, chiar înainte de răsăritul soarelui.Amiaza era pentru țărani  întotdeauna, timpul când te puteai bucura de servirea mesei și un pic de odihnă, întrucât soarele era în ”crucea zilei”, în jurul orei 13.00. Crucea zilei  este așadar, în satul tradițional, timpul când oamenii aflați la lucru în zilele toride își permiteau răgazul să se odihnească. În partea de sud a țării, în Oltenia, în Muntenia, în zonele de grânar ale României, dar și în Moldova, oamenii spuneau că în crucea zile” este bine să stai și tu un pic pentru că este pericol de soare sec, adică de ceea ce noi numim astăzi insolație. În vechime această suferință se numea ”betegenie” sau ”beteșug de soare sec”, iar dacă erai lovit trebuia să te duci să fii descântat. Descântecele de soare sec sunt foarte multe și frumoase din punct de vedere poetico-literar. Textele lor exprimă, într-adevăr, acel univers în care satul și-a desfășurat  viața spirituală și viața materială, făcând ca întregul mediu, natura, habitatul, oamenii, vecinii, neamurile să aibă relații foarte frumoase și armonioase.

 

 

Cine ascultă ”Trei parale” rămâne uimit: e o concentrare atât de mare de arhaic și de căldură românească, încât parcă ai coborî direct într-un sat pierdut printre dealuri, cândva prin timpul Brâncovenilor. Oricum, nu timpul e important, pentru că Trei parale cântă ceva care pare neatins de vreme. Formația a fost înființată de Florin Iordan acum 16 ani. Florin (în fotografia de deschidere cântă la cobză), care este cercetător la Muzeul Țăranului Român, ne-a povestit cum s-a născut proiectul și de ce este el important.

De ce Trei Parale? Știm că este o vorbă românească care categorisește prin ”de două parale” un lucru care nu este tocmai de calitate.

Este sensul pe care ni l-am asumat și noi, ne-am gândit că o să ne ocupăm de lucrurile abandonate, care nu sunt apreciate la valoarea lor adevărată și am zis că toate aceste lucruri, instrumente, repertorii pe care se dau ”puține parale” ni le vom asuma noi, pentru că nouă ne plac, suntem atașați de ele și alegem să ne ocupăm noi de ele. De asta ne-am spus ”Trei Parale”.

Sunteți cinci tineri muzicieni, născuți și crescuți în București, care s-au oprit totuși la muzica tradițională românească veche.

Este o poveste orășenească pentru că niciunul dintre noi nu a descoperit muzica la țară; fiecare a avut un traseu personal prin care a ajuns să îndrăgească aceste muzici, un traseu prin care, de altfel, am ajuns să ne întâlnim și să facem lucruri împreună. Până la urmă, paradoxul este astăzi că interesul pentru muzicile tradiționale este foarte puternic la oraș. Așa cum, de pildă, iile le poartă foarte mulți orășeni și le găsim la țară doar la oamenii bătrâni, tot așa și celelalte componente ale culturii tradiționale, indiferent că vorbești de arta culinară, chestiuni de aranjat casa, lucrul tradițional în lemn, îl regăsești astăzi mai mult în casele orășenilor decât în cele de la sat.

Trei parale_5

Ați ales muzică tradițională românească, muzică foarte veche, de peste două secole. Nu e riscant din punctul de vedere al marketingului? Mă gândesc că un astfel de grup dorește să și vândă CD-uri, vrea să fie și invitat în evenimente, concerte, festivaluri în care artiștii sunt plătiți.

Așa este. Cumva trebuie să ții un echilibru între ceea ce îți dorești să faci, ceea ce urmărești și condiționările pieței în care trebuie să te manifești. Noi am fost în situația de a refuza emisiuni TV în care ni s-a părut că noi nu avem ce să căutăm acolo, chiar dacă participarea ne-ar fi adus un plus de notorietate și bani. Pe de altă parte, suntem conștienți că pentru a merge mai departe trebuie să ne situăm cumva în această piață muzicală și să existe un interes și de partea cealaltă, să faci lucrurile în așa măsură încât să aibă sens și pentru ascultătorul tău. E un balans foarte complicat, dar cred, și aici mă ajută foarte mult și pregătirea mea de etnomuzicolog, că facem lucrurile destul de bine.

Cum puteți descrie și mai precis muzica pe care o cântați?

Există două programe de bază pe care le-am cântat cel mai des și pe care le-am imprimat pe CD. ”Bazar” se ocupă de lumea urbană de secol XIX, cu rădăcini în secolul al XVIII-lea și cu ceva urmări în secolul XX. O muzică care a plecat cumva de la curțile boierilor, a poposit o vreme prin târguri, prin bâlciuri, și s-a retras mai târziu către o lume marginală, a mahalalelor. Acolo au rămas parfumurile și esențele acestea bizantine, în timp ce lumea bună, lumea înaltă s-a îndreptat foarte mult către Occident. Este un program la care lucrăm cu transcripții de epocă, pe care le-am rearanjat folosind acompaniamente specifice.

Este o muzică care a plecat cumva de la curțile boierilor, a poposit o vreme prin târguri, prin bâlciuri, și s-a retras mai târziu către o lume marginală, a mahalalelor.

Utilizăm toate informațiile de care dispunem pentru a afla cât mai multe despre această muzică: din mărturiile de epocă, din povestirile de epocă ale scriitorilor și călătorilor care au fost prin Țările Române. Din acest program am publicat două CD-uri, am participat cu muzica la două filme, am susținut multe concerte . Este un program care cumva s-a împlinit, s-a rotunjit, a ajuns la o formă matură.

Cel de-al doilea program este mai retras din urban?

Cel de-al doilea program se numește ”Ciobanul care și-a pierdut oile”. L-am făcut pentru că ne-am  dorit foarte mult să punem în evidență alte instrumente, alte repertorii de care eram atașați, și care nu și-au găsit locul în programul anterior. Era vorba despre România pastoralității, o lume a țăranului, a curții lui, a instrumentelor pe care le folosea în familie, fluiere de toate felurile, cimpoi, drâmbă.

Instrumente vechi. Credit foto: Facebook - Trei parale

Instrumente vechi. Credit foto: Facebook – Trei parale

Fluierul ciobănesc, cavalul, fluierul fără dop, fluierul gemănat, tilinca, drâmba, toba, daireaua. Toate acestea sunt instrumente pe care le-ați ”reinventat”.

Cu toate aceste instrumente am făcut proiectul ”Ciobanul care și-a pierdut oile”. Am mai avut și programul ”Drumul Levantului” în care am dat frâu liber imaginației, am intrat în zona jazz, mai liberă, mai allmusic. Și pentru că sunt ”polițistul-etnograf” în cadrul formației și tot timpul sunt nevoit să le spun colegilor ce nu se potrivește, am căutat să găsesc o supapă pentru ca toate tendințele acestea să fie defulate într-un alt program și unde să ne putem permite libertăți, actualizări.

Șansa ca prin ceea ce facem să pătrundem în inima acestei umanități care se duce încetul cu încetul

Am plecat și de la o colaborare pe care am avut-o cu doi muzicieni din Israel, care au venit cu câteva piese ale lor. Împreună am făcut ceva liber, un amestec reușit. E o poveste care apare mai rar, dar face parte din viața noastră muzicală.

Pasiunea și munca pe care le investiți în Trei Parale se vede și se aude. Care este răsplata pe care o așteptați de la public?

Te bucură foarte mult când vezi fețele luminoase, când ceea ce faci bucură pe ceilalți. Ești dezamăgit însă dacă toate acestea nu se văd. Încerci din când în când și dezamăgirea. Poți să pleci de la un concert și să simți că a lipsit ceva. Sau poate asta o simțim numai noi. Se întâmplă ca, fără fi vorbit, fiecare să știe că a lipsit ceva. Publicul ne dă răsplata, cum să nu. Există un text pe care eu l-am pus pe prima pagina a saitului nostru, al lui Constantin Brăiloiu. El amintește o întâlnire cu Bela Bartok. Bartok îi povestea că era într-un sat oarecare și a întâlnit o femeie și a rugat-o să-i cânte ceva. Ea i-a răspuns că nu știe, nici timp nu are și a plecat. După ce a trecut după un dâmb și s-a făcut nevăzută, glasul ei s-a auzit puternic și a umplut toată valea. Pe când Bartok povestea, i-au apărut lacrimi în ochi. Brăiloiu se întreba ce l-a emoționat atât de mult, mai auzise sute de cântece, apusuri de soare mai văzuse și cu alte ocazii.  Răspunsul pe care îl dă Brăiloiu: cred că este vorba despre o șansă, un moment, în care poți să pătrunzi în inima unei umanități aproape pierdute. Mă gândesc adeseori: pentru noi o răsplată este șansa ca prin ceea ce facem să pătrundem în inima acestei umanități care se duce încetul cu încetul.

Și există o esență a umanității care nu trebuie lăsată să se piardă?

Am foarte mare încredere în puterea spirituală a culturii tradiționale; cred că acolo se ascund lucruri care ne-ar putea îmbogăți pe fiecare dintre noi și cred că abandonând această cultură pierdem foarte multe lucruri.

Călătorii care tranzitează în luna martie aerogara din Otopeni pot vedea icoane și reprezentări ale sfinților voievozi și domnitorilor din cele trei provincii românești. Lucrările au fost realizate în cadrul celei de-a VI-a ediții a Simpozionului Internațional de Artă Liturgică ”Iconari în Otopeni”, care a avut loc în noiembrie anul trecut. Alături de piesele realizate in timpul atelierelor deschise, ce au avut loc la Centrul Cultural ”Ion Manu”, sunt expuse și modelele care au folosit drept sursă de documentare și de inspirație: tablourile votive, păstrate in biserici românești din secolele al XVII-lea și al XVIII-lea.

 

Icon_3

 

Ioan Popa, pictor, coordonatorul proiectului: ”O lecție de istorie vizuală”

Expoziția aceasta vine ca o finalitate obligatorie pentru atelierele tematice din luna noiembrie, artiștii trebuie recompensați și astfel. Spațiul de expunere a lucrărilor însă dă proiectului dimensiuni pe care cred că nu le-ați intuit atunci când ați pus ideea în practică.

Da. Este o expunere care are ca prioritate prezentarea istoriei țării noastre, a personalităților și a figurilor marcante din toate cele trei provincii românești, chipuri ce au fost iconicizate și ilustrate în cadrul Simpozionului internațional ”Iconari în Otopeni”. Lucrările sunt expuse într-un spațiu de maximă fluență, mai ales pentru călătorul străin, turistul care ne vizitează și urmează să-și fixeze niște repere, niște puncte, niște obiective speciale ale României. Le va găsi concentrate în forma acestor icoane și tablouri votive, care sunt însoțite în reprezentările lor de principalele ctitorii. Este o invitație pentru turiști să le viziteze și apoi să dea o mărturie mai departe pe unde va ajunge.

În învălmășeala aeroportului, cafenele, duty free, check in, bagaje, îmbarcare, credeți că există și răgaz pentru a arunca fie măcar și o privire în fugă peste aceste lucrări? Nu credeți că tematica ar putea intimida?

Cred că impactul va fi unul bun, spațiul de expunere este unul neobișnuit, un areal unde de obicei vezi doar publicitate sau afișaje comerciale. Tocmai de aceasta vrem ca cel care trece să plece cu un plus de informație și de cunoaștere mai specială a trecutului nostru.

Sunt expuse 14 lucrări, tempera pe lemn, frescă, sculptură, mozaic, desen pe hârtie și pergament. Alături, printuri de mari dimensiuni cu modelele de unde s-au inspirat iconarii. Am înțeles că modelele au fost extrase din biserici vechi importante din toate cele trei provincii românești. Și texte informative.

A fost o muncă serioasă și sperăm să fie cu rezultate pentru cei care vor prelua aceste imagini. S-a făcut o catalogare foarte atentă de către specialiști, de către istorici, cu datare, cu atribuire corectă a fiecărei ctitorii. Ca atare, putem spune că în acest hol al Aeroportului Internațional Otopeni avem reprezentate toate monumentele istorice și bisericile vechi importante din România. Este o informație foarte vastă, o lecție de istorie vizuală, care te atrage, te îmbie la răgaz, atât cât permite acest loc, de obicei aici ești contra-timp, însă oricând se poate reveni la informație, se poate accesa blogul acestui eveniment. În scurt timp va fi finalizat și catalogul acestei ediții în care vor fi prezentate toate imaginile și textele de specialitate.

La sfârșitul fiecărei toamne, de șase ani încoace se organizează Simpozionul Internațional de Artă Liturgică ”Iconari în Otopeni”. O săptămână de evenimente: ateliere de pictură, discuții, conferințe.

Simpozionul este un laborator de lucru, câteva zile în care artiști și iconari cu preocupări diverse, cu orientări diverse se întâlnesc, pun împreună toate experiențele lor din ateliere sau de pe șantierele de lucru, discută și analizează. Sunt invitați și specialiști din diferite domenii, tocmai pentru a avansa și a afla mai multe detalii despre tema în cauză. Așa cum a fost și la ultima ediție, în noiembrie anul trecut, când punctul de interes a fost prezentarea domnitorilor și a sfinților voievozi, pentru ca la final să se poată găsi noi rezolvări, noi iconografii pentru aceste teme care sunt mai puțin accesate. 

Care va fi tema ediției din 2019?

Ca în fiecare an va fi o temă legată de declararea anului omagial de către Patriarhia Română. 2019 fiind anul omagial al satului românesc ne vom îndrepta spre iconografia de factură populară, de factură provincială: de exemplu, pictura din Transilvania, din micile biserici ctitorite de boieri și de țărănimea română. Ca atare, va fi o abordare de stil mai rustic, mai puțin folosit de breasla noastră. Vom investiga în această direcție. Iar ca tematică e posibil să facem o selecție cu sfinții din mediul rural, cei din Mărginimea Sibiului. Încă este în lucru tema, dar din nou este una foarte provocatoare.

 

Icon_2

 

Mădălina Mirea, curatorul general al expoziției:

Practic, alături de sfinți, care au deja o iconografie clară, au fost incluși și domnitori. Unii foarte cunoscuți, de exemplu Mihai Viteazul știm că are în conștiința publică o imagine foarte precisă, la alții însă încă se lucrează la reprezentarea iconică. A fost o ediție în care fiecare iconar a ales să înfățișeze un domnitor local, din zona din care a venit.

Atelierele din noiembrie anul trecut au fost pregătite și prin câteva excursii de documentare în toate regiunile istorice ale României de unde s-a adunat un material vizual extraordinar de dens și de consistent. Cei care tranzitează acum aeroportul pot admira lucruri ce se văd foarte rar, la care nu ai acces ca vizitator în mod normal. Este foarte bine că această expoziție are loc în aeroportul Otopeni, în primul rând pentru că organizarea ei este legată de orașul Otopeni, de Centrul Cultural ”Ion Manu”, și în al doilea rând cred că are o mai largă vizibilitate pentru publicul român dar și străin.

 

Icon_5

 

Pictorul Viorel Maxim, autorul unui portret în mozaic al regelui Ferdinand I, Întregitorul României:

Oarecum am fost luat prin surprindere, nu mă așteptam să primesc drept temă un domnitor. A trebuit să mă documentez un pic, așa că am văzut cam toate reprezentările regelui Ferdinand. Am ales, probabil, poza cea mai cunoscută, mai reprezentativă. Am găsit fotografii și din tinerețe și picturi, dar am ales o poză la maturitate. Am oscilat între a face un portret realist sau o stilizare spre pictura bizantină; am încercat un compromis, sper că am și reușit. Conceptul pentru care am optat este tip medalie, portretul și alte câteva mici detalii sunt din smalț, scrisul este din aur, însă multe detalii sunt preponderent din piatră naturală. Piatra naturală se armonizează de la sine, nuanțele sunt mai plăcute, nu sunt așa sintetice și se armonizează foarte bine. Cum coroana regilor României este realizată din oțelul tunurilor de la Plevna, pentru reprezentare am ales o nuanță de aur roșcat.

În ansamblu a fost o muncă frumoasă, dar și grea. Mozaicul este foarte frumos văzut din afară. Din interior, este desigur frumos, dar și foarte dificil. Înseamnă foarte multă tehnică, este greu și cu materialele, cu montajul pe perete. Dacă-ți place este ușor!

 

 

 

O mână de oameni la început, acum din ce în ce mai mulți, își dedică din timpul și competența lor ca să participe la ”Ambulanța pentru Monumente”, un proiect prin care clădiri vechi și valoroase sunt salvate în ultimul moment. Florin Vaida, coordonatorul proiectului, ne-a explicat de ce și cum intervine Ambulanța.

 

Asociația care a demarat proiectul se numește Monumentum. Dar proiectul ”Ambulanța pentru Monumente” a fost gândit sub formă de franciză. Asta înseamnă că inițiatorii îl derulează în cele trei județe în care activează de la început, Sibiu, Mureș, Brașov, dar sunt în căutarea unor parteneri care să preia și să aplice în mod independent proiectul în alte județe ale țării. În acest moment Ambulanța Monumentelor s-a extins deja în Banat, acum se pregătește startul proiectului în Arad, iar finalul va fi crearea unei rețele naționale a Ambulanțelor.

 

Ambulanta 4_4

 

Cum funcționează Ambulanța pentru Monumente?

Proiectul s-a născut în 2016. Scopul este ușor de intuit: punerea în siguranță și salvarea monumentelor care se află într-o stare avansată de degradare, în precolaps sau chiar în colaps. Mai exact, există o evidență a unor monumente aflate în pericol, iar Ambulanța merge pe rând acolo unde este nevoie. Echipele de intervenție sunt alcătuite din mulți voluntari, dar și specialiști, pentru că în intervenții trebuie respectate regulile restaurării științifice.

 

Eugen Vaida punctează pentru matricea.ro:

  • Mergem în comunitățile locale și le ajutăm să-și descopere propria identitate culturală. Dar subiectul monumentelor istorice este unul destul de neclar pentru comunități, din perspectiva legislației. De asta au o anumită teamă de a acționa singure. Noi venim și-i ajutăm să-și obțină inclusiv documentațiile și aprobările necesare și sunt foarte deschiși.
  • Multe monumente se degradează sub ochii oamenilor, pentru că, în accepțiunea comunităților locale, monumentul este ceva de care nu ai voie să te atingi, nici măcar ca să-l repari, pentru că te oprește legislația.
  • Multe sate s-au depopulat, tinerii au plecat la oraș, iar bătrânii nu mai au posibilitatea să-și repare vechile monumente. Dar mulți dintre acești tineri vor să știe că biserica din satul lor, în care au fost ei botezați, este reparată și va continua să existe.
  • Cât stăm cu echipa Ambulanței într-un anumit loc, mâncăm tradițional, mâncărurile locului, facem vizite la muzeele din zonă, găsim poate vreun colecționar care să ne arate colecția lui. Sau uneori facem o seară de dans tradițional împreună cu comunitatea, deși poate că nici ei nu-și mai aduc bine aminte dansurile din vechime.

 

Ambulanta 3_3

 

În loc de bun venit, Ambulanța este primită cu suspiciune

Eugen Vaida povestește cum decurge primul contact cu monumentul și cu oamenii care trăiesc în vecinătate: ”Când mergem la un monument, noi mergem, vă dați seama, pe un tărâm necunoscut din punctul de vedere al relațiilor sociale din cadrul comunității. Și niciodată nu știm cum ne primesc. În general sunt reticenți la început, așa cum a fost într-un sat în care oamenii mai în vârstă ne-au spus că n-avem cu cine lucra acolo, că nu se va găsi nimeni să ne sprijine. Într-un final s-a transformat totul într-un succes atât de mare încât toate autoritățile din județ au conlucrat, membrii comunității au fost implicați. Ba chiar tinerii de la oraș care plecaseră din acel sat au donat bani sau au venit și au lucrat cu noi. Cam așa e de obicei, comunitățile ne primesc cu reticență pentru că nu știu cine suntem, și plecăm cu îmbrățișări și cu lacrimi în ochi pentru că le-am pus în siguranță un monument despre care abia atunci descoperiseră că e parte din identitatea lor.

Când am ajuns la Prigor, ca să intervenim la moara de apă de acolo, la început reticența a fost atât de mare, că s-a iscat o ceartă, nu știau cine suntem și nu s-au înțeles nici ei între ei. După care chiar ei au insistat să ne ajute ca să punem în siguranță acel monument și s-a lăsat chiar și cu petreceri. Din păcate, comunismul a afectat mult comunitățile rurale și relațiile dintre oameni. Altădată se întâlneau toți oamenii din sat și hotărau să repare un pod, de exemplu. Acum primăria este cea care le face pe toate, iar locuitorii nu sunt deloc sau aproape deloc informați și implicați.”

 

Ambulanta 2_2

 

De ce e important să salvezi o clădire din lemn veche și inaccesibilă

L-am întrebat pe Eugen Vaida de ce totuși se cheltuie atâtea energii pentru restaurarea unor monumente practic necunoscute, care probabil vor rămâne și pe viitor în afara traseelor turistice și la care nu are și nici nu va avea acces publicul larg. Care este miza acestor intervenții? Ne-a răspuns că din punctul său de vedere este greșită ideea de a împărți monumentele istorice în două categorii, categoria A pentru cele de importanță națională și categoria B pentru cele de importanță locală. ”Au mai rămas puține mori, de exemplu, poate zece la sută din ceea ce aveam acum 30-40 de ani, s-au distrus foarte repede. Ele au rămas singurul martor al unui lung șir de funcțiuni rurale sau tipologii de monumente care au dispărut între timp. De aceea e important să le păstrăm, pentru că sunt foarte puține.  Acum 50-60 de ani, când s-a întocmit lista monumentelor istorice, exista un anumit număr de monumente. Acum se constată că multe au dispărut între timp, unele au ars, unele s-au degradat, s-au prăbușit la furtuni. Cele care au rămas au devenit unice în felul lor. De asta e important să le salvăm.”