Larisa a învățat repede că visele nu cunosc margini. E copilul care a crescut între ulițele satului și scena visurilor, între parfumul fânului proaspăt și ecoul unei săli pline de aplauze. În ea se amestecă sensibilitatea firavă a unei flori de câmp și tăria muntelui care străjuiește pământul Gorjului.

A învățat că fericirea se poate cânta. Că bucuria prinde formă atunci când sufletul se întâlnește cu alte suflete și că în povestea ei, Dumnezeu are mereu primul vers. Credința, simplitatea și iubirea pentru oameni sunt notele care îi însoțesc drumul. Lângă ele, chipurile celor care au crezut în ea — profesoara Emilia Drăgotoiu Nanu, părinții, sora, oamenii-scară care i-au luminat urcușul — sunt vitraliile prin care trece lumina recunoștinței. Când emoția o copleșește, se adună în sine și își spune simplu: „Larisa, va fi bine, vei reuși.” — și e.

Când a câștigat trofeul de la Mamaia, nu a fost doar o izbândă artistică, ci o sărbătoare a copilului din Rovinari care și-a împlinit visul. A plâns, a râs, a alergat — ca și cum toată copilăria ei s-ar fi adunat într-un singur strigăt: „Am reușit!”. Astăzi, Larisa cântă nu doar pentru ea, ci pentru toți cei care au visat cândva cu ochii deschiși. Pentru copilul dintr-un sat mic care ascultă un casetofon vechi și crede că și el poate. Pentru bunicii care își șterg lacrimile ascultând-o. Pentru oamenii care știu că muzica nu e doar sunet, ci suflet.

Larisa, tare mult mă bucur să povestim. Îți sunt recunoscător pentru povestea pe care urmează să o împletim. Vreau să începem prin a-mi spune cine este Larisa Cârlugea?

Florin, sentimentul este reciproc și îți mulțumesc pentru ocazia minunată de a răspunde la întrebări atât de bine și frumos formulate, în așa fel încât oamenii să mă cunoască mai bine.

Larisa este un copil din Rovinari cu un vis măreț, cu o imensă dorință de a cânta și de a transmite publicului fericirea pe care o simte atunci când cântă. Nicăieri nu mă simt mai împlinită decât pe scenă, pentru că acolo sufletul meu se întâlnește cu sufletele oamenilor. Sunt o fire sensibilă, dar și ambițioasă, și cred că fiecare pas pe care l-am făcut până acum s-a datorat credinței și dragostei nemărginite pentru cântecul popular.

„Nicăieri nu mă simt mai împlinită decât pe scenă, pentru că acolo sufletul meu se întâlnește cu sufletele oamenilor.”

 

Dacă Gorjul tău ar putea spune o poveste despre tine, ar începe dintr-o uliță de sat sau din centrul orașului Rovinari?

Povestea mea începe în centrul orașului Rovinari, mai precis la Clubul Elevilor, acolo unde părinții mei m-au înscris la multe activități pentru a mă forma și pentru a mă ajuta să îmi găsesc pasiunile. Acolo, în anul 2009, am întâlnit-o pe doamna profesoară Emilia Drăgotoiu Nanu, omul care m-a format nu doar muzical, ci și ca om. Din recunoștință pentru dumneaei, am ales chiar să fac lucrarea de licență despre dumneaei, numită „Influența Emiliei Drăgotoiu Nanu asupra folclorului și tradițiilor din Gorj”.
Pe de altă parte, vacanțele mele erau legate de ulițele satului, de bunici, de poveștile și cântecele bătrânelor care îmi cântau și îmi împărtășeau amintiri, povești din tinerețea lor. De acolo am învățat să ascult, să prețuiesc și să iubesc folclorul. Așadar, pot spune că povestea mea s-a născut în Rovinari, dar a prins rădăcini adânci la țară, acolo unde sufletul meu s-a îndrăgostit pentru totdeauna de cântec.

„Mă uitai pe vale în luncă…pentru mine rămâne cântecul copilăriei mele, cel care m-a făcut să cred că drumul meu este muzica populară.”

 

 

Adevărata patrie a artistului este copilăria…nu? Închide ochii pentru o clipa și întoarce-te la copilărie? Ce imagine îți vine în minte? Ce sunete auzi?

O întrebare care deschide cufărul amintirilor strâns legate de folclor.. îmi aduc aminte perfect un casetofon negru cu alb, pe care îmi puneam CD-urile Mariei Lătărețu. Țin minte momentul în care am ascultat pentru prima dată cântecul Mă uitai pe vale în luncă.. Eram la țară, într-o zi de vară călduroasă, și am rămas ore în șir lipită de casetofon, ascultând de zeci de ori acea interpretare. Acest cântec a ajuns să mă însoțească și mai târziu, pe scene mari, aducându-mi premii importante, inclusiv trofeul Festivalului Internațional de la Brăila. Dar mai presus de toate, pentru mine rămâne cântecul copilăriei mele, cel care m-a făcut să cred că drumul meu este muzica populară.

Ce valori ai luat cu tine de acasă și le păstrezi mereu în parcursul tău?

Cea mai mare valoare pe care am luat-o cu mine de acasă este credința, iubirea nemărginită pentru Dumnezeu. Eu cred că Dumnezeu este în tot și în toate și că El a fost alături de mine de la primul pas pe care l-am făcut departe de Rovinari, când am plecat cu trenul spre Craiova, la Universitate, unde mi-am dorit să învăț carte și să îmi dezvolt și mai mult latura artistică. Dumnezeu mi-a dat puterea să muncesc, să nu-mi pierd ambiția, indiferent de premiile câștigate, și să îmi îndeplinesc dorința de a fi sefă de promoție a facultății pe care am terminat-o. Tot El mi-a dat înțelepciunea de a rămâne același copil din Rovinari, care visează măreț.

O a doua valoare pe care o păstrez mereu este dragostea pentru oamenii simpli, respectul pentru tradiție și demnitatea.

„Eu cred că Dumnezeu este în tot și în toate și că El a fost alături de mine de la primul pas pe care l-am făcut departe de Rovinari…”

 

Frumos spunea părintele Necula că oamenii din viața sa au fost asemenea „vitraliilor” care i-au luminat drumul. Care sunt acești oameni, Larisa? Oamenii care te-au susținut, care ti-au dat încredere că poți.

Este foarte greu să vorbesc despre toți oamenii care m-au susținut, pentru că ar fi nevoie de pagini întregi. Primul și cel mai important OM este doamna mea Emilia Drăgotoiu Nanu, omul care mi-a fost alături atât la bine, cât și la greu. Ea a știut prima dată când m-am îndrăgostit, cum mă simt la facultate sau la cămin, omul care mi-a știut imensele emoții înainte de concurs, dar și cele pe care le-am avut când am câștigat, omul care mi-a șters lacrimile de bucurie și de tristețe, omul care, de multe ori, mi-a oferit chiar și haine și încălțăminte pentru iarnă, pentru că, fiind studentă, nu aveam un buget mare iar bursa mi-o păstram pentru a investi în costume populare, piese, emisiuni.

Bineînțeles, familia mea a fost și este un sprijin imens: părinții mei care m-au crescut, sora mea Andreea, care, deși nu cântă, mi-a fost mereu aproape, distanța fiind cea care a întărit legătura noastră. De asemenea, moșica mea, sora tatălui, care locuiește la Craiova, a fost ca o a doua mamă pentru mine, mereu grijulie și atentă la nevoile mele.

Profesorii de la Universitatea din Craiova, specializarea Muzică. au avut încredere în mine, m-au ales să reprezint universitatea la concursuri naționale, iar eu am făcut tot posibilul să nu-i dezamăgesc.

Acești oameni, toți cei care mi-au oferit dragoste, sprijin și încurajări, sunt pentru mine, așa cum spunea părintele Necula, „vitraliile” care mi-au luminat drumul. În rugăciunile mele Îi cer mereu Lui Dumnezeu să-i binecuvânteze și să-i păstreze sănătoși și fericiți, pentru că fără ei nu aș fi putut să ajung unde sunt astăzi.

„Acești oameni, toți cei care mi-au oferit dragoste, sprijin și încurajări, sunt pentru mine, așa cum spunea părintele Necula, „vitraliile” care mi-au luminat drumul.”

 

Ai trecut vreodată printr-o clipă de deznădejde în care te-ai întrebat dacă meriți să fii pe scenă? Ce te-a salvat atunci?

Din fericire, nu am trecut niciodată printr-o clipă de adevărată deznădejde în care să mă întreb dacă merit să fiu pe scenă. Am întâmpinat și eu, ca orice om, nedreptăți, situații care mi s-au părut nepotrivite sau oameni care nu îmi doreau întotdeauna binele. Dar niciodată nu am avut îndoiala că scena este locul meu. Eu mi-am văzut mereu de visul meu, pas cu pas, și am mers înainte, indiferent de obstacole.

Care este gestul simplu, omenesc, care îți aduce cea mai mare liniște înainte să urci pe scenă?

Ce întrebare frumoasă, Florin! Înainte de un festival am un întreg ritual care mă ajută să mă adun și să intru pe scenă liniștită. De exemplu, la Festivalul de Folclor de la Mamaia am citit în fiecare zi, cu câteva săptămâni înainte, acatistul Sfântului Duh, care m-a întărit emoțional și psihic și mi-a dat curajul de a urca pe scenă în fața sutelor de oameni din sală și a miilor care mă urmăreau de acasă.

Înainte să intru pe scenă, am un moment doar pentru mine: vorbesc cu mine însămi și îmi spun „Larisa, va fi bine, vei reuși”.

„Dincolo de muzică, armoniile vieții mele sunt familia, prietenii și oamenii care mă iubesc, momentele petrecute la țară, liniștea naturii și credința care mă călăuzește.”

Care sunt armoniile din viața ta, dincolo de muzică?

Dincolo de muzică, armoniile vieții mele sunt familia, prietenii și oamenii care mă iubesc, momentele petrecute la țară, liniștea naturii și credința care mă călăuzește. Toate acestea îmi aduc echilibru și împlinire și mă fac să mă simt recunoscătoare pentru fiecare zi. Am descoperit recent că îmi place să stau puțin singură, să mă opresc din viteză, să mă liniștesc, să-mi pun gândurile cap la cap și să încerc să mă conectez cu mine însămi, cu ceea ce sunt și cu ceea ce îmi doresc să devin.

„Cred că acesta este secretul: să fii autentic, să rămâi om și să trăiești cu bucurie fiecare moment.”

 

Trofee, premii, aplauze, bucurii și momente de pus în ramă, dar câtă muncă se află în spatele acestora? Cât consum este de fapt în participarea la festivaluri și sentimentul acesta de a fi prezentă, de a fi și mai buna și mai apreciată de juriu?

În spatele fiecărui trofeu există o muncă imensă, care se întinde pe termen lung. Mulți tineri cred că poți începe să cânți și imediat să mergi la festivaluri, dar nu este așa. Trebuie să simți că muzica este chemarea ta, că nu există altceva mai important în acea perioadă de festival decât să te dedici complet studiului și pregătirii. De fiecare dată când studiez, îmi creez în minte un tablou al momentului: scena, publicul, emoția, lucru care mă ajută enorm și  mă face să strălucesc cu adevărat atunci când pășesc pe scenă.

Desigur, există și momente de dezamăgire. Am plecat de la festivaluri fără niciun premiu, dar niciodată nu m-am descurajat. Din fiecare experiență încerc să iau ce e mai bun: sfaturi, oameni, emoții, trăiri. Este foarte important să luăm în considerare sfaturile juriului, pline de înțelepciune care ne luminează calea și ne arată cum să fim mai buni, să învățăm și să creștem la fiecare pas.

„M-am rugat mult pentru aceste momente si pentru tot ceea ce trăiesc acum.”

Se spune că fiecare succes are în spate un preț tăcut. Care este sacrificiul cel mai mare pe care l-ai făcut pentru a rămâne pe drumul muzicii populare?

Nu pot spune că am făcut sacrificii în adevăratul sens al cuvântului. Într-adevăr, timpul petrecut cu familia sau cu prietenii a fost mai limitat..am renunțat uneori la ieșiri sau momente de distracție pentru a studia și a mă pregăti, dar nu le consider sacrificii. Văd toate acestea ca pe niște pași necesari care te duc mai aproape de ceea ce îți dorești cu adevărat. Tot ce am făcut și continui să fac este, în fond, o muncă pentru a ajunge la atingerea visului meu.

Ai un zâmbet care parcă luminează sala întreagă, iar mulți tineri te privesc ca pe un exemplu. Cum te simți când vezi că oameni de vârsta ta sau chiar mai mici vin la festivaluri să te asculte și să te aplaude?

M-am rugat mult pentru aceste momente si pentru tot ceea ce trăiesc acum.. După Festivalul de la Mamaia, am primit mesaje de la oameni care mi-au spus că i-am emoționat până la lacrimi, de la tineri care mi-au spus că visează să ajungă ca mine. Este incredibil să simți că muzica ta ajunge la inimile oamenilor, că le luminează ziua și le aduce emoție.

Când urc pe scenă sunt eu însămi, naturală, cu inima deschisă, iar publicul simte asta. Zâmbetul meu, emoția mea, energia mea, toate creează o legătură invizibilă, dar puternică, cu cei care mă privesc. Cred că acesta este secretul: să fii autentic, să rămâi om și să trăiești cu bucurie fiecare moment.

„Îmi amintesc cum, atunci când m-au strigat, am alergat de la locul unde stăteam până la scenă.  râzând și strigând cât am putut de tare „Am reeeuuușiiiiitt”. Nu cred că am trăit momente mai frumoase decât atunci.”

La Festivalul ,,Mamaia” 2025 ai urcat pe scenă și ai primit recunoașterea unui juiu exigent. Cum ai trăit acel moment? A fost mai mult emoția bucuriei sau povara unei responsabilități și mai mari după acest premiu?

După cum poți observa, la cel puțin două întrebări am dat exemplul Festivalului de la Mamaia, pentru că a fost cel mai mare și memorabil festival din viața mea. Momentele au fost unice. Sunt multe videoclipuri în care se vede cât de mult m-am bucurat, am râs cu gura până la urechi, și am plâns de fericire. Îmi amintesc cum, atunci când m-au strigat, am alergat de la locul unde stăteam până la scenă.  râzând și strigând cât am putut de tare „Am reeeuuușiiiiitt”. Nu cred că am trăit momente mai frumoase decât atunci.

De acum înainte, trebuie să fiu atentă la alegerile pe care le fac și la  repertoriul pe care îl aleg, pentru că publicul are pretenții mari și îmi doresc din tot sufletul să nu îi dezamăgesc.

„Costumul popular reprezintă cine sunt eu, ce sunt și ce cânt.”

 

În lumea festivalurilor de folclor se leagă multe prietenii. Care este cea mai frumoasă amintire de culise, când poate ai râs până la lacrimi alături de alți interpreți?

Într-adevăr, festivalurile de folclor leagă prietenii și colaborări minunate. Cunosc tineri care s-au întâlnit la festivaluri și chiar s-au căsătorit, iar eu îmi doresc să creez lucruri frumoase împreună cu colegii mei dragi.

De obicei, distracția adevărată începe după concurs. Înainte, toți suntem serioși, emoționați, concentrați pe a face totul cât mai bine. Ne adunăm, depănăm amintiri, cântăm, ne plimbăm prin oraș, ne bucurăm de compania celorlalți și ne creăm amintiri extraordinare.

Costumul, această armură românească care te ridică la înălțimea moștenirii tale, de unde îl ai, de la cine ai învățat să-l porți cu demnitate?

Costumul popular reprezintă cine sunt eu, ce sunt și ce cânt. M-am îndrăgostit cu adevărat de el pe măsură ce am crescut și am înțeles câtă muncă este în spatele fiecărei piese, ce povești minunate reprezintă. Fiecare costum vorbește despre viața țăranului român, despre familia, obiceiurile și valorile lui.

Încă mai merg la oamenii de la țară și întreb despre costume populare, chiar dacă ele devin tot mai rare și mulți nu știu valoarea lor.

Am învățat să port costumul popular cu de la doamna mea profesor, iar apoi am urmărit cu atenție artiști mari din videoclipuri vechi, observând cum își așezau fiecare detaliu.

„Când inima ta bate în același ritm cu inima lor și respirația voastră devine una, atunci înțelegi că muzica ta nu este doar pentru tine, ci pentru sufletele celor care te ascultă. Cred că aici este esența: muzica trebuie făcută din suflet, pentru suflete.”

 

Larisa, Părintele Arsenie Boca zicea că Dumnezeu îți dă talentul, dar tu trebuie să-l transformi în dar. Cum ai simțit tu că darul cântecului trebuie dăruit oamenilor?

Este o întrebare foarte emoționantă. Darul cântecului trebuie dăruit oamenilor atunci când simți cu adevărat conexiunea dintre tine și ei. Atunci când vezi bătrânii satelor lăcrimând la fiecare vers, sau oameni în sală care te privesc zâmbind și îți dau energie prin simpla lor prezență.

Când inima ta bate în același ritm cu inima lor și respirația voastră devine una, atunci înțelegi că muzica ta nu este doar pentru tine, ci pentru sufletele celor care te ascultă. Cred că aici este esența: muzica trebuie făcută din suflet, pentru suflete.

Dacă ai putea îmbrățișa tot publicul care te aplaudă, ce le-ai spune, într-un singur gând plin de recunoștință și veselie?

Vă mulțumesc că trăiți muzica împreună cu mine și că mă faceți să cânt cu inima deschisă, cu bucurie și recunoștință nemărginită. Mulțumesc că mă faceți să mă simt artist.

Nu vreau să încheiem fără să menționez că și eu ,,cred că veșnicia s-a născut la sat”, Larisa, dacă un copil de azi, dintr-un sat mic, citește aceste rânduri și visează să cânte, ce i-ai spune? Care ar fi darul tău pentru el?

Dragul meu copil, indiferent de cât de mic este satul tău, dacă muzica bate în inima ta și dacă îți dorești cu adevărat să cânți, nu renunța niciodată la visul tău. Muncește cu răbdare, iubește muzica din toată inima și respectă tradiția care te formează. Dumnezeu te va călăuzi și oamenii care vor să te vadă reușind vor fi alături de tine. Crezi în tine, te rog să îți urmezi cu mult curaj visul și să aduci bucurie prin muzică oriunde vei merge.

„Dragul meu copil, indiferent de cât de mic este satul tău, dacă muzica bate în inima ta și dacă îți dorești cu adevărat să cânți, nu renunța niciodată la visul tău.”

Ștefania nu vorbește despre muzică în termeni tehnici, ci mai degrabă ca despre un drum de viață. Pentru ea, cântecul nu începe și nu se termină pe scenă, ci în amintiri, în felul de a trăi al oamenilor de la sat, în micile întâmplări de zi cu zi. A crescut la oraș, „între betoane”, cum spune cu un zâmbet, dar și-a găsit reperele în folclor și în povestirile celor care încă păstrează tradiția vie. Are o privire directă care ascunde profunzime și emoție, un fel de a explica lucrurile simplu, fără artificii. Spune că portul popular e „cea mai prețuită rochie de gală” din garderoba ei, dar nu pentru a idealiza trecutul, ci pentru că vede în el o mărturie a unor vieți trăite cu migală și decență. Își recunoaște emoțiile, îndoielile și chiar greșelile – experiența de la Vedeta populară, de pildă, o povestește cu aceeași naturalețe cu care își descrie primele spectacole din copilărie. Între studiile riguroase de la Conservator și întoarcerea acasă, la Sighișoara, Ștefania și-a definit locul: un artist care nu se rupe de comunitatea sa și care privește cântecul ca pe o formă de a păstra identitatea, dar și ca pe o punte către cei din jur. Nu caută să pară altfel decât este și tocmai în această simplitate stă autenticitatea ei. Iar asta îmi place foarte tare la ea încă din momentul în care ne-am cunoscut. Să fii real, autentic și natural în 2025, pot spune că se numără printre darurile venite de Sus.

„Înainte de a începe această serie de întrebări și răspunsuri, am simțit nevoia să îmi spăl mâinile. Cumva am simțit că trebuie să vin spre această discuție cu o curăție pe care, în sufletul meu, trebuia neapărat să o ofer trăirilor pe care știam că urmează să le resimt aici, în acest interviu.”

Țin neapărat să încep prin a exprima bucuria cu care am primit invitația ta, dragul meu prieten, de a fi și eu parte din povestea Matricea Românească. Faptul că încă mai sunt oameni asemeni ție și celor care „se fac vinovați” de asemenea lucruri faine mă face să mă gândesc că încă identitatea românească are viitor, nu doar prezent și trecut.

Va trebui să încep cu o mărturisire, pentru că reacția mea m-a uimit chiar și pe mine. Înainte de a începe această serie de întrebări și răspunsuri, am simțit nevoia să îmi spăl mâinile. Cumva am simțit că trebuie să vin spre această discuție cu o curăție pe care, în sufletul meu, trebuia neapărat să o ofer trăirilor pe care știam că urmează să le resimt aici, în acest interviu.

Dacă ai închide ochii, ce chip sau ce loc din copilărie ți-ar apărea primul, ca un refren?

Când închid ochii cu gândul la copilărie, văd o fetiță micuță și foarte energică privind în sus spre o scenă pe care se desfășoară un spectacol. Cu ochii mari, parcă înlăcrimați, plini de admirație față de toate sunetele, imaginile și energia ce o emană tot ce se întâmplă pe scenă, nu îi poate distrage atenția nimeni. Clipesc o secundă și o revăd pe acea fetiță în mijlocul scenei, având-o de mână pe mama ei și spunându-i „Uite, mami! Sunt aici și eu. Aici vreau să mai rămân puțin. Tu stai acolo jos și când am terminat, bați din palme ca la dansuri mai devreme!”. Recunosc și scena, e scena căminului cultural din satul Seleuș, comuna Daneș, unde mi s-a oferit pentru prima dată oportunitatea de a cânta.

Sunt rare momentele când povestesc asta, însă fiecare prim pas pe care îl fac pe orice scenă este cu gândul la Dumnezeu și la acea fetiță care a avut un vis. Cu ajutorul lui Dumnezeu, pentru visul ei – eu, când eram copil – încerc zi de zi să îmi depășesc varianta care am fost ieri.

Cum arăta „scena” ta de atunci – o curte, o clasă, un deal, un pat improvizat în loc de podium?

În copilărie, când încă visam că totul este posibil, nu știam să spun „vreau să devin artistă”. Însă la întrebarea „ce vrei să te faci când vei fi mare?” mereu răspundeam rostind numele artiștilor din Generația de Aur a folclorului românesc – cumva îmi ofereau cele mai fascinante exemple de ocupație pentru viitor. Aveam o chemare spre a avea ocupația similară cu artiștii pe care îi vedeam la spectacolele unde părinții mei ne duceau pe mine și pe fratele meu.

Încercând să copiez ceea ce vedeam că fac dumnealor, îmi amenajam pe balconul apartamentului unde locuiesc un spațiu unde păpușile erau spectatori de seamă, iar eu artistul din fața lor. Cântam, dansam, dar îmi pregăteam mereu cu grijă momentele artistice – să nu cumva să îmi dezamăgesc publicul!

„Cu ajutorul lui Dumnezeu, pentru visul ei – eu, când eram copil – încerc zi de zi să îmi depășesc varianta care am fost ieri.”

Unde se naște cântecul în tine – în amintire, în dor, în rana neauzită… sau într-un timp mai vechi decât tine însăți?

Cântecul meu nu se naște în mine. Cântecul pe care îl aduc în fața publicului s-a născut de mult…în dorul, în bucuria, în supărările și în activitățile de zi cu zi ale omului de la țară. Cântecul pe care eu îl aduc în fața oamenilor este trăirea autentică a celor care dimineața erau treziți de cântecul cocoșului, și nu de alarma telefonului, este inspirat de omenia celor care trecând pe stradă încă mai dau binețe, chiar dacă salută necunoscuți, este, sau cel puțin îmi doresc să fie, un cumul de povești ale comunității pe care vreau să o reprezint.

Sunt conștientă că dacă eu aduc un cântec pe scenă, cu acompaniament de orchestră, nu are aceeași valoare a autenticității pe care o are același cântec dacă ar fi cântat în șezătoare de femeile și fetele din sat. Îi anulez un procent din autenticitate. Noi azi trăim diferit sentimentele exprimate prin cântec – într-adevăr vorbim tot de dor, de jale, de supărare, sau din contră, de bucurie, iubire împlinită și bucuria de a merge la joc, însă dorul atunci se alina cu cântec, și poate cu o poză tipărită ce a rămas drept amintire a iubirii, în timp ce în prezent dorul se poate alina printr-un apel sau deplasarea noastră în diferite locații ale lumii.

Ca să răspund mai precis întrebării, cântecul meu se naște în empatia și cunoașterea față de ce însemna viața țăranului român în vremea când iarna se purta zeghe, iar vara pălărie de paie și opinci, pe deoparte, însă și în proiecția vieții și trăirilor mele în ceea ce vreau să exprime un cântec. Mi se spunea adesea când eram adolescentă că nu voi putea transmite suficient dintr-o melodie de dor și dragoste neîmplinită (ca exemplu) până nu voi ajunge să simt acestea, și deși atunci nu înțelegeam, acum remarc diferențe semnificative în această direcție.

„Cântecul pe care eu îl aduc în fața oamenilor este trăirea autentică a celor care dimineața erau treziți de cântecul cocoșului, și nu de alarma telefonului, este inspirat de omenia celor care trecând pe stradă încă mai dau binețe…”

 

Ce ascunde o doină dincolo de cuvinte? Ce nu poate rosti glasul, dar se aude ca o mărturisire nerostită?

La nivel analitic, doina este un cântec specific folclorului românesc, cântec lent, cântat aritmic, autor necunoscut, și lista de caracteristici poate continua. DAR… printre cuvinte și sunete, tehnici și aranjamente muzicale, doina reprezintă sufletul – orice zvâcnire a sufletului unui omul care își pune suferința, amarul, revolta, necazul, dorul și neîmplinirea în cântec, sperând că astfel își va ușura durerea.

Dacă ar fi să fac o paralelă între doină și cuvintele noastre de zi cu zi, doina se aseamănă cu „te iubesc”, „mulțumesc” și „iartă-mă” spune din tot sufletul către cine vrea să asculte. Aceste cuvinte îmi umplu mintea în primele secunde ale interpretării unei doine.

 

„Eleganța, atenția la cele mai mărunte detalii și decența portului popular reprezintă mărturie a femeii de la țară care și-a pus toată priceperea în realizarea celor mai dichisite piese vestimentare pentru ea și pentru familia ei.”

 

Portul popular – o haină care te acoperă sau o oglindă care te dezvăluie?

Aș spune: portul popular – o haină a oamenilor de la țară care te gătește de gală. Spun des, și aș spune chiar mai des de atât…cea mai prețuită rochie de gală din dulapul meu este și va rămâne portul popular.

Eleganța, atenția la cele mai mărunte detalii și decența portului popular reprezintă mărturie a femeii de la țară care și-a pus toată priceperea în realizarea celor mai dichisite piese vestimentare pentru ea și pentru familia ei. Încercând să mă îndeletnicesc și eu cu aceste activități, mă surprind frecvent gândindu-mă „Doamne, ce minte o fi avut cine o cusut/țesut aici!”. Nu contenește să mă fascineze buna-cuviință cu care se croia, cosea și purta portul popular care urma să acopere, dar nu și să șteargă identitatea persoanei care o poartă, păstrând și elementul de feminitate/masculinitate al purtătoarei/purtătorului. Astfel că mi-ar fi greu să încadrez portul popular românesc (și nu numai) strict în una dintre aceste două categorii.

„…vorbele alor mei care ne repetau acasă mie și fratelui meu „Voi puteți! Voi trebuie să puteți. Orice ar fi, oriunde ați fi!”. Când singura bază erau forțele mele proprii, mi-am dat seama că într-adevăr, dacă visăm ceva și muncim suficient pentru asta, putem realiza orice.”

În anii de studiu, ce ai învățat despre tine însăți, lecții care nu apar în niciun manual de muzică?

Plecarea mea la București unde am fost studentă a Universității Naționale de Muzică, Facultatea de Compoziție, Muzicologie și Pedagogie Muzicală, m-a ajutat să înțeleg multe despre mine ca om pe acest pământ și despre scopul cu care am ajuns aici. Am plecat la studii ca orice tânăr, dornică să plec de acasă, din Sighișoara, să îmi croiesc un rost al meu singură, independentă de familie și oamenii din jurul meu.

În acea perioadă am înțeles, în primul rând, ce însemnau vorbele alor mei care ne repetau acasă mie și fratelui meu „Voi puteți! Voi trebuie să puteți. Orice ar fi, oriunde ați fi!”. Când singura bază erau forțele mele proprii, mi-am dat seama că într-adevăr, dacă visăm ceva și muncim suficient pentru asta, putem realiza orice.

De asemenea, am plecat la București cu gândul de a îmi creea un rost acolo. Însă de oricâte bucurii și împliniri am avut parte, simțeam că din mine lipsește ceva – lipsea „acasă” lipsea Sighișoara, lipsea folclorul Văii Târnavei Mari, astfel am decis că, după formarea mea profesională, trebuie neapărat să mă întorc la „acasă” al meu.

„… am plecat la București cu gândul de a îmi creea un rost acolo. Însă de oricâte bucurii și împliniri am avut parte, simțeam că din mine lipsește ceva – lipsea „acasă” lipsea Sighișoara, lipsea folclorul Văii Târnavei Mari …”

 

Munca șlefuiește talentul sau invers?

În calitate de artist, dar și în calitate de profesor, spun și susțin că talentul neșlefuit prin muncă susținută la un moment dat se pierde. Darul pe care l-a primit un artist, acela de a vorbi cu cuvinte lumești și de a fi pe înțelesul sufletului care înțelege doar trăirile, este unul neprețuit, însă asemeni Pildei talanților, dacă nu lucrăm cu acest dar, la un moment dat îl vom pierde.

„… asemeni Pildei talanților, dacă nu lucrăm cu acest dar, la un moment dat îl vom pierde.”

 

Există o singurătate a artistului, ascunsă între note și tăceri. Cum o porți, cum o domolești, cum o transformi în cântec?

Singurătatea aceasta a artistului este cumva o condiție pe care o acceptăm ca plată a tuturor bucuriilor care ne sunt date de această pasiune. Eu personal îmi regăsesc liniștea și sensul în această stare, mă reconectez total cu eul meu, îmi ofer pacea și îmi întăresc credința, cotrobăi în interiorul meu după puterea și empatia necesară să îmi continui drumul. Nu văd aceasta ca o povară, și ca pe un moment de răgaz. Iar din răgazul acela izvorăște treptat sau uneori izbucnește din interiorul meu muzica: mai clară, mai sinceră, mai autentică trăirilor personale.

Ștefania, dacă nu ai fi cântat, prin ce altă formă de artă s-ar fi făcut auzită chemarea ta lăuntrică?

Am avut mereu o reticență profundă legată de întrebarea „dacă nu aș fi cântat?”, indiferent ce ar urma după aceasta. Am avut nenumărate momente până acum când am simțit că, dacă nu eliberez emoțiile din mintea și sufletul meu, acestea mă vor copleși, iar singurul mod în care m-am alinat a fost prin cântec.

Totuși, primul contact cu folclorul (pe care îl simt ca parte din identitatea mea) se leagă de dansurile populare românești, pe care le-am practicat încă de mic copil la ansamblurile de jocuri populare locale. Dacă nu mi-ar fi fost îngăduită interpretarea vocală, tind să cred că pasiunea pentru folclor mi-aș fi exteriorizat-o prin intermediul jocului tradițional.

„se împământenise ideea de a te avea bine cu vecinii, „că pân’ a veni mama, tata sau mătușa din alt sat sau din oraș, ei ți-s acolo, copilă”. Ajutorul acesta în micro-comunități, până și faptul că mergea peste gard la vecinul când mai avea nevoie de un ou sau o cană de făină, devin obiceiuri care se pierd, noi devenim străini oamenilor de lângă noi.”

 

La Vedeta populară ți-ai dus cântecul în fața unei țări întregi. În adâncul inimii, ce ți-ai dorit, de fapt, să le spui oamenilor prin el? Cum a fost experiența? Ce ai luat cu tine acasă în urma acesteia?

Experiența Vedeta populară a fost cu adevărat o amintire de pus în ramă.
Reprezentând în concurs o subzonă cu o identitate culturală bogată, dar abordată cu multă luare-aminte – Valea Târnavei Mari la interferență cu Valea Hârtibaciului și Sibiul – m-am înscris în cadrul acestui prestigios concurs cu gândul de a reprezenta în cel mai bun mod personal această subzonă. Cântecele prezentate în primele două probe, învârtite din Sudul Transilvaniei, mai exact învârtita șchioapă, reprezintă jocul nostru tradițional, parte din identitatea locurilor. Cumva depunctată în multe festivaluri deoarece vin din județul Mureș și cânt ceva ce asemănător cu Sibiul, am avut în gând o readucere aminte în memoria celor care urmăresc emisiunea că un mic fragment din județul Mureș este pe Valea Târnavelor, unde se joacă învârtita, hațegana, jiana, și folclorul se aseamănă cu cel din Nordul județului Sibiu.

Experiența a fost complexă, experimentând stări și emoții diverse. Am simțit bucuria și emoția scenei participând la probe, bucuria revederii cu colegi de scenă și prieteni dragi, onoarea și responsabilitatea de a ne întâlni cu artiștii consacrați care ne-au fost alături în proba cu numărul doi, dar și dezamăgirea – mi-am reproșat personal multe greșeli de la această emisiune, și uneori încă o fac.

Însă după toate acestea, am adunat în sufletul meu momente deosebite, amintiri dragi, încununate de încurajările oamenilor care m-au urmărit și apreciat, cu care după această experiență, prin intermediul rețelelor de socializare sau chiar în viața reală, am legat prietenii. Recomand călduros supunerea personală la această experiență inedită tuturor artiștilor la început de drum.

„Acest sentiment de apartenență la o comunitate, la un loc al cărui nume în sine „Sighișoara” este atât de impunător, prezintă atâta impozantă… iar eu vin de acolo. Nu pot descrie în cuvinte această mândrie.”

 

Cum trăiești tradiția în contextul modern? E o punte către trecut sau începutul unor reinterpretări proprii?

Recunosc de câte ori mi se oferă contextul, regret că nu am avut bucuria de a crește în vatra satului românesc. Atât cât se mai păstrează obiceiurile și tradițiile locale, să am bucuria să le învăț, să mi le însușesc și să mi le asum în interiorul meu ca fiind normalități. Și aici nu mă refer doar la obiceiuri cu o anumită tematică, ci de activitățile de zi cu zi care sunt uzuale la sat, dar fascinante prin elementul de noutate pentru o tânără care a crescut la bloc, „între betoane”. Am ocazia și bucuria să beneficiez de prietenia unor oameni care au trăit multe și au văzut multe în viețile dumnealor, care locuiesc în satele dimprejurul Sighișoarei. Mergând la dumnealor în vizită, nu plec niciodată fără o povață, o amintire care se leagă de identitatea satului respectiv, sau chiar câte o glumă, un vers satiric sau o povestioară veselă. De la dumnealor am învățat că înainte în memoria colectivă se împământenise ideea de a te avea bine cu vecinii, „că pân’ a veni mama, tata sau mătușa din alt sat sau din oraș, ei ți-s acolo, copilă”. Ajutorul acesta în micro-comunități, până și faptul că mergea peste gard la vecinul când mai avea nevoie de un ou sau o cană de făină, devin obiceiuri care se pierd, noi devenim străini oamenilor de lângă noi.

În acest context modern, eu încă mă regăsesc undeva prinsă între cotidian și toate beneficiile contemporane, și simplitatea vieții despre care citim, dar mai ales pe care o descoperim în oamenii simpli de la țară, oameni de la care avem zi, după zi, după altă zi ce învăța. Cu toate acestea, contextul actual nu mai permite viața pe care oamenii o aveau în urmă cu 40-50 de ani, astfel că tot ce am putea trăi în prezent ca fiind tradiție, consider că ne este doar o reinterpretare a ceea ce a fost, un exemplu din care noi să luăm ce considerăm necesar și pe care să îl aplicăm în prezentul în care trăim.

„… tradiție, continuitate, rânduială, și educație – noutate, metamorfozare, actualizare, nu evit și nu anulez nici păstrarea cât mai aproape de rădăcini, dar nici transformarea și abordarea folclorică în diverse alte genuri. Apreciez spiritul îndrăzneț și simțul estetic pentru noile forme de includere a folclorului în alte stiluri și genuri.”

Cum îți imaginezi cântecul tău peste zece ani – mai aproape de rădăcini sau mai îndrăzneț către noi forme?

Fiind cumva între două lumi: folclor – tradiție, continuitate, rânduială, și educație – noutate, metamorfozare, actualizare, nu evit și nu anulez nici păstrarea cât mai aproape de rădăcini, dar nici transformarea și abordarea folclorică în diverse alte genuri. Apreciez spiritul îndrăzneț și simțul estetic pentru noile forme de includere a folclorului în alte stiluri și genuri, însă cântecul meu peste cinci, zece, cincisprezece ani îl văd ca fiind asemenea celui din prezent, aceasta nu doar pentru statornicie, ci și pentru că înaintea noastră au luptat generații întregi de artiști pentru păstrarea folclorului românesc în forme cât mai aproape de origini, și astfel să oferim generațiilor viitoare atât varianta folclorului moștenit, cât și aceea a folclorului metamorfozat în diversele forme în care se poate exploata acesta.

Pentru tine, Sighișoara este un spațiu al moștenirii sau un tărâm al inspirației? Ce înseamnă să cânți pentru comunitatea ta, aici, în cetate?

Pentru mine, Sighișoara înseamnă acasă. Nu neapărat „acasă” care să definească o clădire, dar simt de multe ori o profunzime aparte a sentimentului de mândrie când urc pe scene din România sau din străinătate și în prezentarea mea aud spunându-se „vine din Sighișoara” sau „din Cetatea Medievală a Sighișoarei vine …”. Acest sentiment de apartenență la o comunitate, la un loc al cărui nume în sine „Sighișoara” este atât de impunător, prezintă atâta impozanță… iar eu vin de acolo. Nu pot descrie în cuvinte această mândrie – un patriotism local pe care nu-l pot defini în cuvinte, oricât aș încerca. Același sentiment pe care îl trăiesc când membri ai comunității îmi spun cu privirea și cu sufletul mai grăitor decât cu vorba „sighișoreanca noastră”. Dacă ai tăi se mândresc cu tine, ce bucurie mai mare să îți facă?

Acest oraș, acest loc, această zonă reprezintă pentru mine sursă de inspirație, dar și de motivare, un loc de unde am moștenit identitatea, un loc unde mi-am format identitatea de artist, un loc care mă obligă și mă responsabilizează.

Iar să cânt în și pentru comunitatea din care fac parte este cel mai greu test pe care îl susțin de fiecare dată când am ocazia. Pentru că mai mult decât oriunde altundeva, aici acasă pun în scenă mai mult decât un moment artistic, pun în scenă imaginea identității culturale a tuturor oamenilor în fața cărora cânt.

„ …mai mult decât oriunde altundeva, aici acasă pun în scenă mai mult decât un moment artistic, pun în scenă imaginea identității culturale a tuturor oamenilor în fața cărora cânt.”

 

Cum percepi rolul tinerilor artiști în a menține vie cultura scrisă și vorbită a locului?

Consider că probabil unul dintre cele mai importante roluri în conservarea și perpetuarea culturii locale este al tinerilor pasionați de folclor. Interdepentența între cei care știu și cei care trebuie să învețe este semnificativă, dacă nu chiar esențială. Pentru că este un proces imposibil de realizat dacă tinerii nu au persoane mai în vârstă de la care să învețe, dar de asemenea degeaba sunt oameni care ar vrea să transmită generațiilor următoare informații legate de obiceiuri și tradiții, dacă nu au cui transmite. Astfel, cred că tinerii, cu precădere cei care aspiră la titlul de „artist”, trebuie să își asume acest rol întrucât cultura locală face parte din identitatea noastră, diferențiindu-ne și ieșind în evidență prin intermediul acesteia.

„Susținând ora de educație muzicală la 20 de clase, mi-e dat să descopăr mulți copii talentați. Eu, probabil deluzoriu uneori, văd potențial în fiecare elev care își dorește să știe mai mult, mă implic în a procura tot ce e necesar pentru inițierea în tainele muzicii vocale și în special folclorului.”

Că tot vorbim de tineri, în rândul elevilor cărora le predai, descoperi talente care merită șlefuite? Mai este oare o luptă între materiile de bază și educația muzicală în concepția societății astăzi?

Educația muzicală a devenit una dintre materiile, să le spunem așa, de relaxare sau chiar de agrement, și nu consider acest fapt ca fiind un lucru rău. Dacă prin intermediul muzicii elevii se pot destinde între orele în timpul cărora alte materii le încorsetează spiritul creativ, eu consider ca fiind un beneficiu adus educației muzicale. Mi-e dat să lucrez în primul rând cu copii și adolescenți, să urmăresc dezvoltarea acestora, să mă bucur de realizările lor, să mă întristez alături de ei la vreun eșec, și astfel să ne dezvoltăm împreună. Avem atât de multe de învățat de la ei! Am uitat să fim azi, probabil aceasta este prima lecție pe care o primesc la fiecare început de an. Copiii nu ai grijile zilelor ce vor veni, au ziua de azi și se bucură de ea, ceva ce am putea să ne amintim și noi din când în când.

Susținând ora de educație muzicală la 20 de clase, mi-e dat să descopăr mulți copii talentați. Eu, probabil deluzoriu uneori, văd potențial în fiecare elev care își dorește să știe mai mult, mă implic în a procura tot ce e necesar pentru inițierea în tainele muzicii vocale și în special folclorului. Asta probabil se datorează și faptului că nici eu, la rândul meu, în muzică nu am fost cea mai strălucită elevă la început de drum, și totuși am primit o șansă să progresez. Și vreau să cred că am profitat de ea. Iar dintre elevii cu care mi-a fost dat să lucrez, mă pot mândri cu elevi deosebiți care participă la evenimente culturale, concursuri de profil (și obțin rezultate deosebite), dar și mici cercetători și colecționari de obiecte vechi, sau chiar elevi care se îndeletnicesc cu recondiționarea de piese de port popular.

„Omul adult care sunt azi se datorează alegerii mele de a porni pe acest drum, dar și încăpățânării de a rămâne pe făgașul meu!”

Dacă ai putea transmite un mesaj tinerilor care își caută drumul în muzică, ce le-ai spune – nu ca profesoară, ci ca femeie care a crescut prin cântec?

Omul adult care sunt azi se datorează alegerii mele de a porni pe acest drum, dar și încăpățânării de a rămâne pe făgașul meu!

Drumul cântecului formează artistul care vei deveni, însă de multe ori uităm că artistul este la rândul său un om. Așa că le-aș repeta la nesfârșit tuturor, nu doar tineri, nu doar la început de drum, dar în special lor, că muzica nu este doar tehnică și teorie, nu doar structuri muzicale și dicție, muzica este puls, trăire, emoție, sentiment, toate puse în interpretare. Muzica înseamnă să empatizez cu oricine vine în fața mea și mă ascultă. Muzica înseamnă să fiu eu sinceră cu mine și să văd această artă ca pe o exteriorizare a sufletului meu, și nu ca pe o sursă sigură de venit. Muzica înseamnă că eu, ca artist, să încerc pe cât posibil să îmi păstrez valorile într-o lume în care acestea se zdruncină.

De asemenea, le-aș spune să aibă încredere și răbdare cu ei înșiși. Niciun drum ușor nu duce departe! Și niciun artist consacrat nu a ajuns „mare” peste noapte. Să își amintească zi de zi visul cu care au început și motivul pentru care au ales asta, și indiferent de cât de ușor sau cât de greu le va fi la un moment dat, chiar dacă se vor raporta la progresul altora și li se va părea că ei nu progrezează suficient, să știe că muncind, muncind și muncind mai mult, va fi imposibil să nu obțină rezultate.

Dacă ar fi să lași o singură melodie, a oricui, drept carte de vizită a ta, care ar fi și de ce?

La această întrebare am scăpat un zâmbet și mă gândeam să răspund cu o altă întrebare: tu dacă ai avea mai mulți copii, pe care l-ai alege?

Dar dacă ar fi să las o melodie care mi-a marcat parcursul artistic, mi-ar trece prin minte probabil imaginea următoare: Pe bufetul din bucătărie stă un casetofon ceva mai vechi, lângă acesta așezate atent aproximativ 12 casete cu diferite genuri muzicale. Eu, având trei sau patru ani, îmi aduc un scăunel de lemn până lângă bufet și mă cațăr astfel încât să ajung la casete. Nu știu să citesc, dar găsesc exact caseta doamnei Lucreția Ciobanu și fără să stau pe gânduri, aleg melodia numărul trei de pe casetă „Cine n-are dor pe vale”, iar împreună cu Doamna Munților o cânt, cât știu și cum știu eu, copil fiind.

De asemenea, mi-ar trece prin minte toată perioada când participam la concursuri – 14-19 ani, când melodia pe care o duceam cu mine peste tot, „Pe la noi pe vale-n sus”, sau cum îmi spuneau colegii „zi și tu aia cu cucuruzu”, mi-a adus nenumărate bucurii. Ajunsesem în punctul în care la repetiții, colegii instrumentiști îmi spuneau „Păi cântarea asta a ta, faină cântare…dacă mă suni la noapte să ți-o cânt, așa somnoros și o cânt. Nu te stresa!”. Între atâtea melodii pe care o orchestră le interpretează în fiecare zi, pe a mea o știau și fără partitură, și în orice condiții.

Mi-ar fi greu să numesc o singură melodie, pentru că o serie de melodii mi-au marcat parcursul artistic. Ascult cu luare-aminte cântecele artiștilor consacrați, ale tinerilor interpreți, discurile vechi din fonoteca României, și găsesc ceva ce mă reprezintă – un vers, un cuvânt, un sentiment, un aranjament muzical – în oricare dintre acestea.

 

„Să își amintească zi de zi visul cu care au început și motivul pentru care au ales asta, și indiferent de cât de ușor sau cât de greu le va fi la un moment dat, chiar dacă se vor raporta la progresul altora și li se va părea că ei nu progrezează suficient, să știe că muncind, muncind și muncind mai mult, va fi imposibil să nu obțină rezultate.”

 

Vreau să încep prin a-i mulțumi din suflet lui Tin Vasilescu pentru că a acceptat să stea la această discuție deschisă și sinceră.

Tin Vasilescu nu e doar un nume scris pe afișe. E un glas tânăr care răsună vechi, e o punte între generații, e un fiu al cântecului și un tată al speranței. Într-o lume care aleargă, el a ales să rămână aproape de rădăcini. Să cânte nu doar cu vocea, ci și cu inima. Nu doar pe scenă, ci și la strană. Nu doar pentru public, ci și pentru Dumnezeu.

Astăzi, vă propun să ne așezăm în tihnă și să-l cunoaștem altfel — nu doar ca artist, ci ca om, ca soț, ca tată, ca fiu al satului și fiu al cerului. Să vedem cum se nasc cântecele lui, ce tăceri se aud între versuri și ce visuri crește între două repetiții și o rugăciune. Pentru că, uneori, cel mai frumos mod de a spune o poveste este să o cânți. Și Tin știe să o facă așa cum puțini o mai fac azi: cu respect, cu simțire și cu har. Tin Vasilescu, cel care nu s-a rușinat niciodată să creadă în rădăcini și să lupte pentru ele, îți mulțumesc că ești dovada vie că tradiția nu moare. Atât timp cât există oameni ca tine, care cântă cu fruntea sus, cu genunchii în rugăciune și cu inima acasă.

„Este un om care are inscripționat pe acest „buletin de suflet”, pe care foarte frumos l-ai numit, verbul a încerca. De ce? Cred că, în general, încerc să fiu un om bun, un prieten de nădejde, un soț iubitor, un tată cât se poate de responsabil și afectuos și, nu în ultimul rând, un cântăreț care să bucure publicul.”

 

Tin, îți mulțumesc pentru curajul și delicatețea cu care aduci cântecul tradițional în prezent. Prin tot ceea ce faci, ești dovada că folclorul nu e doar moștenire, ci și vocație. Cine este, în esență, Tin Vasilescu? Cu ce buletin de suflet ieși în lume?

Vreau mai întâi să îți mulțumesc pentru bucuria pe care mi-ai făcut-o prin acest interviu. Sunt onorat că te-ai gândit la mine și bucuros că putem avea un astfel de dialog. Cât despre răspunsul la întrebare, paradoxal poate, nu îmi place atât de mult să mă definesc, dar în mod sigur, Tin Vasilescu este un om obișnuit, cu părți rele și bune, departe de a fi perfect. Este un om care are inscripționat pe acest „buletin de suflet”, pe care foarte frumos l-ai numit, verbul a încerca. De ce? Cred că, în general, încerc să fiu un om bun, un prieten de nădejde, un soț iubitor, un tată cât se poate de responsabil și afectuos și, nu în ultimul rând, un cântăreț care să bucure publicul. Încerc să îndeplinesc fiecare dintre cele pe care le-am menționat și nu doar pe acestea, dar încerc — uneori reușesc, alteori mai puțin. Însă, cu siguranță, mi-ar plăcea ca faptele mele să îi determine pe ceilalți să mă definească.

Unde este „acasă” pentru tine? Ce mirosuri, ce sunete și ce chipuri îți definesc copilăria? Ce iei cu tine din acel loc oriunde ai merge?

Când mă gândesc la cuvântul „acasă”, automat îmi vin în minte două variante: una independentă de spațiu, căci acasă este oriunde se află soția și copilașul; și cea de-a doua variantă, care cred că pe majoritatea dintre noi ne trimite cu gândul la copilărie, la acel acasă ca un spațiu fără griji și frământări lumești, un spațiu al bucuriei copilăriei. Vorbind despre acest „acasă”, dau slavă lui Dumnezeu, căci am avut o copilărie cu adevărat plină de bucurie. Copilăria cuprinde, în mod clar, multă muzică populară, râsetele prietenilor, glasul blând, dar ferm, al părinților, figurile pline de căldură ale bunicilor, personalitățile frumoase ale profesorilor. E un amalgam de împrejurări și oameni frumoși. Nu doar că le iau cu mine oriunde merg, dar sunt, de fapt, elementele care mă compun așa cum sunt. Fără momentele și figurile copilăriei, nu aș fi fost așa cum sunt azi.

„Dacă ne referim la copilărie, nu cred că am putea picta tabloul fără mâinile protectoare ale părinților și ale lui Dumnezeu.”

 

Dacă ai picta copilăria ta într-un tablou, ce culori ai folosi? Și ce detaliu nu ar lipsi niciodată din acel tablou?

Nu pot vedea copilăria decât în nuanțe deschise, acest lucru e cert. De la entuziasmul culorilor răsăritului de soare până la frumusețea unui apus de vară, cam în aceste nuanțe mi-aș picta copilăria. Dacă ne referim la copilărie, nu cred că am putea picta tabloul fără mâinile protectoare ale părinților și ale lui Dumnezeu. Cred că acesta e detaliul mic, acolo undeva în josul tabloului, dar care leagă toată compoziția sau, mai degrabă, o sprijină. Pe tablou se mai regăsește o cărare spre adolescență și maturitate. Pe o parte — oameni: profesori, colegi, prieteni. Iar pe cealaltă parte — obiecte: instrumente, microfoane, costume populare, echipamente și mingi de fotbal. Toate fac parte din tabloul copilăriei și am luat din fiecare câte ceva în traista cu care am plecat către celelalte etape.

Astăzi ești tată. Ce-ai învățat din propria copilărie și vrei să transmiți mai departe copilului tău? Cum ai vrea să-i sune „acasă”-ul lui când va fi mare?

E o întrebare foarte complexă. Fără a mă feri de un răspuns concret, mărturisesc cu sinceritate că e imposibil să transpui în cuvinte sentimentul patern. Pot spune doar că aduce o împlinire absolut diferită de orice altceva, e unic. Dar ca să răspund la întrebare, mi-aș dori să reușesc să transmit cel puțin atât cât mi-a transmis tatăl meu mie. Întreaga copilărie am avut un sentiment care m-a ajutat foarte mult. Știam că în orice bucluc aș intra, tata nu doar că mă va ierta, dar mă va și scoate din el. Poate e o comparație hazlie și prea puerilă pentru frumusețea relației dintre mine și tata, dar mereu în copilărie am știut că el e „colacul de salvare”, mâna care nu mă va lăsa să cad, mi-a dat o siguranță inedită. Pentru un copil, acest sentiment contribuie enorm și mi-aș dori să îl pot transmite întocmai și eu. M-am referit mai mult la tata în acest răspuns pentru că acum înțeleg și eu câte ceva din sentimentul de tată, dar contribuția pe care mama a avut-o în fiecare pas din viață a fost vitală. Ea s-a ocupat mai amănunțit de tot ceea ce înseamnă educație, comportament, de toate aspectele necesare unei copilării frumoase. Dar aș sublinia în special faptul că m-a învățat să iubesc… cum? Prin faptul că un copil, la un moment dat, vede și simte că mama îl iubește necondiționat, indiferent de situație, indiferent de ce se întâmplă în jur, brațele și căldura mamei sunt mereu deschise, de aceea reprezintă un model de a iubi. Concluzionând pentru acest răspuns, aș fi împlinit dacă i-aș putea transmite copilului meu că „acasă” este acel loc al siguranței și al iubirii necondiționate, deschis oricând, oricum și pentru orice.

„…aș fi împlinit dacă i-aș putea transmite copilului meu că „acasă” este acel loc al siguranței și al iubirii necondiționate, deschis oricând, oricum și pentru orice.”

Există o liniște aparte în vocea ta, care vine dintr-un loc adânc. Îți amintești când s-a întâmplat acel „da” interior către muzică?

Mă bucur nespus dacă pot transmite liniște prin cântec. Muzica mereu a reprezentat pentru mine o bucurie, o modalitate de a mă exprima, o modalitate de a intra în comuniune cu oamenii din jur. Poate că liniștea despre care vorbești vine și din împlinirea pe care o simt atunci când cânt. Dacă îți dorești să pleci de la suflet și să ajungi la suflet, e foarte probabil ca oricine să reușească să transmită. Cred cu desăvârșire în importanța sufletului, chiar și în muzică. Cât despre acel „da” despre care spui, m-aș lega de modul în care a debutat discuția noastră, atunci când tu ai spus că muzica e și o vocație. Da, confirm acest lucru. De aceea, nu cred că a fost un moment singular în care am spus „da” muzicii, ci pur și simplu așa mă cunosc, așa mă identific, așa simt: să cânt. Asta încă din fragedă copilărie și de atunci am tot crescut, accentuând o preocupare pentru care am spus un „da” în spațiul simplu al copilăriei.

Cine a fost primul om care a văzut în tine un dar? Cine ți-a spus: „Tin, tu ai ceva ce nu se învață”? Ai crezut în asta din prima sau ai avut nevoie de timp?

Primii care au sesizat aplecarea mea către muzică au fost, în mod firesc, părinții mei, care îmi spun că mereu mă opream cu atenție atunci când era vorba despre muzică, în special muzică populară. Dar dincolo de aceste observații ale părinților, prima dată când a fost semnalată preocuparea mea către muzică de către cineva din exteriorul familiei a fost la grădiniță, atunci când doamna educatoare, „tanti Irina”, cum îi spuneam eu, le-a spus părinților mei că ar vrea să îmi ofere un moment în care să cânt muzică populară la o anumită serbare. Și de atunci, zis și făcut, au urmat alte etape și oameni care au confirmat această primă remarcă. Dar prima dată când a fost observat acest talant, să îi spunem, a fost atunci, la grădiniță. De aceea, fiind extrem de timpuriu momentul în care am fost asociat cu muzica, în toată perioada copilăriei, până în adolescență, nu am simțit nici nevoia vreunei confirmări și nici nu aveam emoții atunci când mă exprimam prin cântec, pentru mine era firesc. Am menționat că această stare a durat până în adolescență, fiindcă ulterior, existând un proces de așa-zisă maturizare, luând poate și contact cu remarci mai puțin fericite, am început să am dubii în privința drumului meu în muzică. Acest lucru se întâmpla la finalul gimnaziului, începutul liceului. A fost o perioadă în care m-am confruntat cu așa-numita „schimbare a vocii”, care la băieți are un efect mai puternic decât la fete. Trecerea de la vocea copilărească la vocea de bărbat are niște etape, iar în primele dintre ele muzica nu sună mereu cel mai bine, cel puțin în cazul meu. Dar la acea vreme am realizat acest lucru și o perioadă m-am oprit din a mai urca pe scenă în calitate de solist, am continuat doar cu dansul popular. Cu toate acestea, acasă cântam mereu, încercam lucruri noi, exploram și alte stiluri, dar a fost o perioadă în care eram convins că muzica se va opri doar la un hobby de casă. Aceasta este perioada în care pot să spun că am avut nevoie să îmi recâștig încrederea nu neapărat în mine, ci mai degrabă în acest drum al cântecului. Iar la acest lucru a contribuit în mod substanțial tatăl meu, care mereu mă sfătuia să îi acord mai mult timp și muzicii. Nu m-a forțat niciodată, dar a avut înțelepciunea de a îmi stârni mai mult interesul pentru muzică și apoi contribuția de a mă susține necondiționat pe acest drum, unde, ca să fac o paranteză, tot el îmi este și cel mai mare critic, deci a știut să îmbine perfect lucrurile. Iar apoi, dincolo de tata, se spune că Dumnezeu lucrează prin oameni și, de aceea, perioada aceea a fost influențată de prieteni care la fel mă împingeau să fac mai mult cu ceea ce Dumnezeu a oferit și, așa, și prin sfatul lor, și prin situații fericite și oameni binevoitori care mi-au oferit șansa de a cânta în diferite împrejurări, mi-am dat seama că asta mă împlinește.

„Momentul în care am început să cânt priceasna în strana bisericii a fost unul în care am pășit către ceva nou, necunoscut până atunci. Am simțit un fior plăcut, dar pe care nu îl puteam controla, un tremurat în glas și trup care nu venea din emoție și nici din rațiune. A fost ceva greu de explicat la acel moment, dar ceva care m-a marcat.”

Ai ales nu doar scena, ci și strana. Ce ți-a adus în suflet cântatul în biserică? Ce ai simțit prima dată când glasul tău a însoțit Liturghia?

Cântatul la strană reprezintă un lucru cu totul special pentru mine, e mai mult decât muzică, însă alegerea de a cânta la strană n-aș putea spune că îmi aparține în totalitate. De ce? Mereu am crezut în Dumnezeu, asta fără dubii, dar nu pot spune că am fost un om al Bisericii sau un practicant al credinței. Era așa, mai mult o credință moștenită, acea tipologie de creștin de Paști și Crăciun. Asta până când, fiind la un eveniment în care trebuia să cânt, în apropiere de sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului, am primit invitația de a cânta o priceasnă la Liturghia din ziua sărbătorii. Am acceptat fără a sta pe gânduri, deși mărturisesc că la acel moment nu știam nicio priceasnă. Am învățat una închinată Maicii Domnului și am mers în ziua sărbătorii să o cânt. Menționez că nu am plecat spre biserică cu gândul că fac ceva cu totul special sau că închin ceva lui Dumnezeu, am mers ca la un eveniment obișnuit, cu gândul la muzică, la o reprezentație, nu neapărat la rugăciune. Ei, dar în Biserică lucrurile nu stau la fel ca în exteriorul ei, acolo muzica are alte implicații, harul este altul. Momentul în care am început să cânt priceasna în strana bisericii a fost unul în care am pășit către ceva nou, necunoscut până atunci. Am simțit un fior plăcut, dar pe care nu îl puteam controla, un tremurat în glas și trup care nu venea din emoție și nici din rațiune. A fost ceva greu de explicat la acel moment, dar ceva care m-a marcat. Atunci s-a produs un declic, atunci mi-am dat seama că Biserica oferă ceva ce nu găsești în altă parte. De atunci am început să frecventez strana, să mă implic, să iubesc această activitate, să cercetez credința, să devin un creștin practicant, iar azi văd aceste lucruri ca fiind esența vieții, pentru că începutul și sfârșitul este la Dumnezeu. Așa am ajuns după o perioadă să cercetez Sf. Liturghie atât din punct de vedere muzical, cât și din punct de vedere al realităților nevăzute care se petrec în timpul acestei slujbe, numită deloc întâmplător împărăteasa slujbelor. Sf. Liturghie ne conduce prin extrem de multe sensuri, prin momente din viața Mântuitorului, culminând cu jertfa Sa supremă și permanentă: Sf. Împărtășanie. De aceea, gândindu-te că însoțești aceste mari „etape” ale Sfintei Liturghii prin cântarea de la strană aduce cu adevărat un sentiment de împlinire, de mulțumire, dar mai ales de responsabilitate.

„Muzica bisericească, în schimb, are atât scopul de a susține rugăciunea, de a îndemna la rugăciune, dar și pe acela de a transmite învățătura creștină, de a „educa” creștinește, într-un fel sau altul.”

Când cânți la strană, cânți altfel decât pe scenă? Sau e același glas, dar adresat unui alt Cer?

Cântarea la strană este diferită din multe puncte de vedere față de cea de pe scenă, iar eu o să dau câteva exemple. Mai întâi, starea cu care cânți este alta. Pe scenă poți fluctua: ai piese de veselie, piese triste, piese melancolice, te transpui mai mult sau mai puțin în starea fiecărei piese. La strană, în schimb, bine ar fi ca starea să fie una de permanentă rugăciune, de cugetare la Dumnezeu.

Apoi, prin muzica laică încercăm să bucurăm oamenii, să-i sensibilizăm, să-i transpunem într-o anumită stare. Muzica bisericească, în schimb, are atât scopul de a susține rugăciunea, de a îndemna la rugăciune, dar și pe acela de a transmite învățătura creștină, de a „educa” creștinește, într-un fel sau altul. De aceea, avem texte despre activitatea Mântuitorului, texte despre viețile sfinților, texte de laudă, cereri și așa mai departe.

Tot referindu-mă la scop, există o idee conform căreia, de multe ori, la strană este mai importantă starea sufletească cu care se cântă decât execuția partiturii în sine. De aceea, responsabilitatea cântărețului la strană în timpul unei slujbe este deosebit de însemnată.

Nu în ultimul rând, tehnica cu care abordezi cele două stiluri este diferită. Scopul în muzica bisericească nu este neapărat de a sublinia frumusețea partiturii sau a glasului cântărețului, ci mai degrabă de a sprijini rugăciunea.

Putem găsi și asemănări între cele două, și, de altfel, am putea spune foarte multe pe marginea acestei comparații, dar cred eu că ideea principală este să cânți mereu cu inima caldă, cu dorința și conștiința că te adresezi unor suflete.

„Lui îi sunt recunoscător în primul rând pentru că pot face asta, Lui îi datorez acest dar.”

Ce îi spui lui Dumnezeu atunci când sunteți doar voi doi? Ai o rugăciune tăcută pe care o porți în fiecare cântare?

Aș începe prin a le spune tuturor că fiecare dintre noi poate avea o relație personală cu Dumnezeu. În atotputernicia Sa, El poate fi peste tot în același timp, și cu mine, și cu tine, și cu oricare dintre noi, și cred eu că și El se bucură când vede că ne dorim să avem o relație personală, sinceră cu El. De aceea, îmi place să îi spun lui Dumnezeu oricând, în orice moment sau în orice spațiu, ceea ce mă frământă: o întrebare, un gând de mulțumire, o cerere de ajutor, orice ar fi, îi putem spune lui Dumnezeu. Separat de aceste lucruri, bineînțeles, rugăciunea zilnică, citită sau rostită, are o importanță deosebită, dar orice moment, orice oftat, surâs, întrebare, poate fi un moment al rugăciunii. Iar în ceea ce privește muzica, fiecare început și sfârșit de program este însoțit de rugăciune, și în primul rând o rugăciune de mulțumire pentru că a cânta e un dar oferit de Dumnezeu. Lui îi sunt recunoscător în primul rând pentru că pot face asta, Lui îi datorez acest dar. Totodată, mă rog să fie cu folos această lucrare, acest fapt de a cânta, să aducă folos și sufletesc tuturor celor din jur și prin ei și mie. Așadar, da, pot spune că în fiecare melodie cântată se aude ușor și un mare mulțumesc îndreptat către Dumnezeu.

„Cred că este important ca un copil să îl cunoască pe Dumnezeu în modul cel mai ușor de înțeles pentru el, și anume ca pe un părinte, ca pe un tată ceresc, pentru că chiar acesta este și modelul pe care Hristos ni l-a lăsat în rugăciunea „Tatăl nostru”.

De când ești tată, ai început să simți altfel și cântecul, și rugăciunea? Ce vrei să învețe copilul tău despre Dumnezeu și despre rădăcini?

Cu siguranță că momentul în care devii tată aduce schimbări din toate punctele de vedere, și aș spune în special că intensitatea crește în toate aspectele vieții. Așadar, da, și rugăciunea și cântecul capătă valențe noi și o intensitate aparte în momentul în care te gândești la copilul tău. În ceea ce privește educația copilului din punct de vedere al credinței, o văd ca pe o responsabilitate imensă, o răspundere extrem de mare în fața lui Dumnezeu în primul rând. Cred că suntem datori nu doar să îl învățăm că există Dumnezeu, că există Biserică, dar mai ales să le trezim prin comportamentul nostru „apetitul” după Dumnezeu. Nu pot avea așteptarea ca pruncul meu să se roage dacă eu nu o fac, și exemplele pot continua. De aceea, mai întâi cred că este important ca un copil să îl cunoască pe Dumnezeu în modul cel mai ușor de înțeles pentru el, și anume ca pe un părinte, ca pe un tată ceresc, pentru că chiar acesta este și modelul pe care Hristos ni l-a lăsat în rugăciunea „Tatăl nostru”. Apoi, mi-aș dori să înțeleagă că existența noastră nu are nici temei și nici scop fără Dumnezeu, consistența adevărată, esența vieții o putem regăsi doar acolo. Și tot prin această idee aș merge și la educația privitoare la rădăcini. Așa cum fără Dumnezeu sensurile vieții se denaturează, la fel se întâmplă și cu personalitatea noastră dacă nu ne luăm în seamă rădăcinile… poate vreo floare să înflorească fără rădăcini?

„Mama m-a învățat să iubesc… cum? Prin faptul că un copil, la un moment dat, vede și simte că mama îl iubește necondiționat, indiferent de situație, indiferent de ce se întâmplă în jur, brațele și căldura mamei sunt mereu deschise, de aceea reprezintă un model de a iubi.”

Cum alegi poveștile pe care le cânți? Ce te atinge suficient încât să devină cântec?

Sincer să fiu, există proiecte în care îmi propun să abordez o anumită temă și proiecte care pur și simplu reprezintă exprimarea unor sentimente, a unor experiențe sau trăiri pe care le-am avut. În cel de-al doilea caz, de obicei totul curge ușor, apare un moment de inspirație, sub influența puternică a unui anumit sentiment și se naște o linie melodică, un text, pe care ulterior le șlefuiesc, dar aproape integral până acum, proiectele s-au născut în mare parte spontan. Aflat sub influența unei anumite trăiri, am încercat să transpun în cântec povestea care a dus la acele sentimente. Ce mă mișcă către un proiect sau altul? E greu de spus, dar cred că iubirea, iubirea în diferitele ei forme. Adică, dacă stau să analizez proiectele mele de până acum, toate s-au născut din iubirea pentru cineva sau pentru ceva. Am avut proiecte în care am spus povestea iubirii la pachet cu greutatea mare a dorului, apoi povești în care acea dragoste cu dor ajunge să se împlinească, să se desăvârșească, piese în care m-am gândit la soția mea, la experiențele noastre în diferite etape. De asemenea, gândindu-mă la proiectul cântecului pentru bunicul meu, e vorba tot de iubirea pentru el, dorul după el, iubirea care merge dincolo de viață. De asemenea, au fost cântece în care am fost mișcat de frumusețea unor obiceiuri ale zonei și asta m-a făcut să îmi doresc să pot transpune în cântec asta, cum este exemplul ultimei piese, învârtita de nuntă. Ideea principală în acest răspuns ar fi aceea că pentru mine personal nu funcționează atât de bine melodia la comandă. Sunt zile în care nu pot crea mai nimic, fiindcă nu mă mișcă ceva suficient de puternic, dar sunt și momente în care o piesă se naște în câteva minute, fiindcă în acele momente nu fac decât să povestesc, să mă exprim, dar prin cântec. De aceea, nici acest act al creației nu cred că ne aparține întru totul, sunt momente în care ai inspirație și momente în care nu există, la fel, situații care te mișcă, situații care nu se infiltrează atât de adânc încât să poți crea. Mi-ar plăcea însă să pot păstra asta, naturalețea creației, așa cum vine ea, așa cum curge ea și oricând vine ea. Nu sunt adeptul unui nou proiect doar pentru că trebuie să bifezi un nou videoclip, nu, sunt adeptul mesajului, al firescului creației, căci de fapt cred că de aceea cântecul popular a supraviețuit și va supraviețui mereu, fiindcă spune povești reale, povești simple, dar complexe prin implicațiile lor interioare.

Tu ești artistul, dar și regizorul propriilor tale proiecte. De la alegerea repertoriului până la ținute și videoclipuri — câtă muncă este în spatele acelui „totul pare simplu”?

Deciziile privitoare la repertoriu, ținute, videoclipuri și tot ceea ce ține de domeniu am încercat să fie luate mereu cât mai natural. Adevărul e că niciodată nu m-am plâns de aceste lucruri, niciodată nu am văzut-o ca pe o greutate. De fapt, cred că dacă te oferi publicului așa cum ești, așa cum simți, nu o să îți fie niciodată greu să iei decizii. Nu cred că trebuie să fii cineva sau să te asemeni cuiva, trebuie să fii tu. Da, există „rigori”, există condiții și modele care îți sunt recomandate din diferite părți, dar eu cred că varianta cea mai bună e să fii tu, doar tu știi ce artist vrei să fii. Pe de altă parte, chiar și a fi tu însuți nu îți va aduce motive de a fi leneș, de a nu te implica. În orice caz, dacă iubești muzica, dacă iubești folclorul, chiar și oboseala, stresul în anumite situații, emoțiile, deciziile mai dificil de luat, toate vor fi „îndulcite” de bucuria că poți face ceea ce faci. În ceea ce privește videoclipurile, este adevărat că pot exista și videoclipuri mai simple, dar eu am considerat că fiecare poveste pe care am ales să o transpun în cântec merită și o „ecranizare”. Trebuie să spun că am avut și șansa de a colabora de fiecare dată cu profesioniști, cu oameni care știu ce fac. Mereu am venit cu ideea principală, dar niciodată nu am refuzat vreo sugestie, vreo altă variantă oferită din partea videografilor, de aceea trebuie să recunosc că în videoclipurile mele se numără și multe idei extraordinare care nu îmi aparțin întru totul. Pe cât se poate, încerc să păstrăm totul cât mai autentic, să avem detalii care să îl transpună pe cel care privește într-un timp și spațiu al frumuseților de altădată. Poate este totuși interesant pentru cei care vizionează un astfel de proiect să știe că, de la nașterea unei melodii până la apariția ei în online, este vorba de câteva luni. Mergi cu ea în studio, găsești variante de orchestrație, se ia legătura cu diferiți instrumentiști, iar la final, când ei termină „spatele”, înregistrează și solistul vocea. Apoi, bineînțeles, se trece la videoclip, unde din nou, pentru 3-4 minute de conținut, se filmează cel puțin 5-6 ore. Așadar, da, lucrurile nu se realizează cu ușurință, dar pentru mine toate reprezintă o plăcere, mă simt nemaipomenit când îmi petrec timpul așa.

„Da, există „rigori”, există condiții și modele care îți sunt recomandate din diferite părți, dar eu cred că varianta cea mai bună e să fii tu, doar tu știi ce artist vrei să fii.”

Conform studiilor tale, sunt curios cum se împacă legea cu harul? Există vreo legătură între justiție și tradiție? Între litera legii și litera doinei?

E o întrebare foarte interesantă și îți mulțumesc că te-ai gândit la asta. Într-adevăr, sunt absolvent al Facultății de Drept și spun asta cu bucurie pentru că a fost o facultate frumoasă, nu lipsită de provocări, dar extrem de interesantă. Să știți că dreptul, legea, se întemeiază și apoi își găsește aplicare în faptele concrete, în realitățile de zi cu zi. Mi s-a părut fabulos atunci când, la începutul facultății, învățam că încheiem fără măcar să știm o mulțime de acte juridice zilnic. Vă dau cel mai banal exemplu: cumpărarea unei pâini, care, teoretic, este un act juridic. Prin urmare, legea nu este nimic fără oameni, iar aplicarea legii fără umanitate cred eu că naște dezastre. De aceea, aș spune că legea și harul ar trebui să se împace. Cred eu că cei mai profesioniști oameni ai dreptului sunt și oameni de calitate, sunt și oameni care înțeleg ființa umană în complexitatea ei. Nu poți trata un caz doar pe baza unor hârtii, a unor date pe baza cărora încadrezi într-un loc sau altul o anumită faptă, ci în orice speță este vorba, în final, despre un om, cu trăiri și sentimente specifice. Justiția a ținut mereu cont și de tradiție, a se vedea din acest punct de vedere ceea ce se numește „legea locului” sau „cutumele”, care se regăsesc într-un spațiu specific, izvoare de drept bazate pe înțelegerea, pe bazele consimțite ale unei comunități. Dacă ne legăm de tradiție, putem observa ușor în istoria dreptului că împrumuturile legislative din alte țări, din alte zone, cu oameni diferiți în simțire și comportament, nu au fost mereu cele mai reușite, ba chiar au destabilizat pe alocuri. De ce? Pentru că legea trebuie să țină cont și de specificul uman al celor cărora se adresează. Și așa ajungem tot la tradiție și identitate românească. Noi suntem concepuți într-un anumit fel, noi ca popor, noi ca români, iar principalul spațiu care păstra această identitate era satul românesc, acolo unde puteai cel mai bine să înțelegi specificul românului. Așadar, și legea are nevoie de har, are nevoie de simțire. Pe de altă parte, e interesant să privești lucrurile și din perspectivă inversă, adică să analizezi o creație, o melodie de folclor, prin ochii dreptului. Și legat de asta, pentru că ai adus în discuție doina: ce altă creație mai expune atât de frumos o așa varietate de „spețe”? În doină regăsim sufletul românului, situațiile lui, de la cele mai banale, până la cele mai speciale, și asta pentru că doina reprezintă o exprimare sinceră, adâncă, a viziunii și simțămintelor românești.

„În doină regăsim sufletul românului, situațiile lui, de la cele mai banale, până la cele mai speciale, și asta pentru că doina reprezintă o exprimare sinceră, adâncă, a viziunii și simțămintelor românești.”

Care a fost cel mai greu moment de până acum în drumul tău? Ai avut vreun moment de cumpănă în care ai fi putut renunța? Ce te-a ținut?

Așa cum am spus, referindu-mă la cariera muzicală de până acum, momentul de cumpănă a fost reprezentat de adolescență, atunci când nu mă mai vedeam cântând decât în privat, acasă. Așa cum am spus, motivul principal pentru care s-a întâmplat acest lucru a fost pentru că vocea era în schimbare și mie nu îmi plăcea neapărat modul în care cântam. Și legat de asta, aș face o paranteză cu o mică întâmplare din acea perioadă. Fiind membru al Ansamblului Cununa din Agnita la acea vreme, eram extrem de pasionat de dansul popular și îmi doream să ajung cât mai departe în dans, însă la majoritatea spectacolelor avem și un moment în care cântam în calitate de solist al ansamblului. Fiind perioada schimbării vocale, am tot încercat să spun profesorilor că nu aș mai vrea să cânt, ci aș prefera să urc pe scenă doar în calitate de dansator. Din bunătate, din încredere, mereu mă împingeau să și cânt, și într-adevăr, nu îi puteam refuza, deși repet, mie nu îmi plăcea ce aud. În fine, un nou spectacol, unul destul de important, cu participarea unor ansambluri profesioniste, care au adus cu ele și sunetiștii proprii, oameni extrem de pregătiți, profesioniști. Vine proba de sunet, vine rândul meu să repet, cânt două strofe, sunt oprit, sunetistul ia microfonul și începe să emită un soi de strigăt amestecat cu cântec, pe o emisie nazală, apoi se oprește și îmi spune: „Cam așa te auzi tu”. Îți poți da seama că am coborât instant de pe scenă și am refuzat să mai cânt în acel spectacol. Acela l-aș putea numi un moment neplăcut, și a fost momentul în care m-am oprit pentru o perioadă din a mai urca pe scenă, asta până când vocea s-a stabilizat, s-a așezat și am reînceput activitatea în mod oficial să-i spunem, pentru că altfel, în privat sau pentru prieteni, nu m-am oprit niciodată din a cânta. Ca o trimitere la mica povestioară pe care am relatat-o, m-am mai întâlnit ulterior cu domnul care mi-a dat atunci o lecție, care acum avea o cu totul altă părere despre modul meu de a cânta, și chiar i-am dat dreptate. Cred că atunci, în copilărie, mi-a făcut un bine într-un fel, fiindcă mi-a arătat că e nevoie să mai aștept puțin. De aceea, dau acest sfat mai tuturor băieților: nu vă speriați când vă veți confrunta cu schimbarea vocii, se va așeza, dar oferiți-vă timpul potrivit. Așadar, în afara perioadei menționate, nu aș putea spune că am întâmpinat piedici sau momente neplăcute, totul a curs firesc și îi dau slavă lui Dumnezeu pentru acest lucru!

Cum reușești să împaci modernul cu arhaicul, fără să trădezi nici pe unul, nici pe altul? Unde se întâlnește cămașa de la Sibiu cu gândul unui tânăr din 2025?

Evoluția lucrurilor din jur este un lucru firesc, nu putem rămâne încrâncenați în tiparele unei anumite perioade, în schimb, putem lua ce este bun dintr-o perioadă sau alta și ne putem însuși acele valori astfel încât să le transpunem în orice timp. Cred că aceasta e și situația arhaicului și a modernului. Piesele folclorice pe care le ducem mai departe, piese care vin dintr-o perioadă mult diferită de cea actuală, aduc cu ele niște învățături, niște trăiri, un întreg bagaj care cred eu că ne poate ajuta și în situații actuale. De aceea, cred că poate exista un echilibru frumos între arhaic și modern. Gust cu plăcere și apreciez și muzica, și vestimentația, și orice lucru al modernității, pentru mine condiția e una singură: bunul simț. Țin mult la el, și acesta e filtrul cel mai important când vine vorba de a adopta noi lucruri care apar.

„Evoluția lucrurilor din jur este un lucru firesc, nu putem rămâne încrâncenați în tiparele unei anumite perioade, în schimb, putem lua ce este bun dintr-o perioadă sau alta și ne putem însuși acele valori astfel încât să le transpunem în orice timp.”

Dacă ai putea trimite o scrisoare copilului care ai fost, ce i-ai spune despre răbdare, despre efort și despre credință?

Cu sinceritate, spun că mă gândesc de multe ori la perioada copilăriei mele, mai ales de când sunt tată. Nu ar fi foarte multe lucruri pe care aș vrea să i le spun copilului Tin. Pot spune cu mulțumire că m-am bucurat de copilărie, că am urmat sfaturile părinților, ceea ce m-a ferit de multe lucruri rele și m-a ajutat pe termen lung. Cred că nu aș schimba aproape nimic.

Ce i-ai spune unui adolescent care nu mai simte legătura cu satul, cu graiul, cu bunicii, cu rugăciunea?

Aceasta este o problemă care într-adevăr mă preocupă. Privesc uneori cu deznădejde comportamentul anumitor adolescenți. Nu e nevoie nici să judecăm și nici să tragem concluzia automat, căci totuși, trebuie să recunoaștem că adolescența este o perioadă mai rebelă pentru majoritatea dintre noi, dar oricum, ceea ce mă îngrijorează este valorile în care cred. Și aici intervine tocmai ce ai spus, legătura cu satul, cu bunicii, cu graiul, cu identitatea noastră pe scurt. Valul de importuri din alte culturi, cu totul diferite, pare că îi face să își dorească anularea legăturii cu rădăcina adevărată, ceea ce doare pentru unul ca mine. Să nu fiu înțeles greșit, și mie îmi plac alte culturi, îmi place să le explorez, să împrumut ceea ce e de folos, dar trăiesc cu impresia că majoritatea luăm tocmai ce nu e de folos. Astfel, cred că i-aș spune scurt, pentru că adolescenții oricum nu au timp să asculte… Păstrează ceea ce îți place, fii “cool”, vorbește două cuvinte în română și patru în altă limbă, fii așa cum vrei, dar asumat; unic și original vei fi doar când vei ști să îți recunoști rădăcina, trecutul, istoria, limba, bunicii. Fii un supererou, niciodată supereroul nu își uită originea, deși cucerește lumea. Apoi, când o să le ai pe toate, când o să vezi toată lumea și o să știi tot ce mișcă, crede-mă că singurul loc care te va liniști va fi acasă.

„Fii un supererou, niciodată supereroul nu își uită originea, deși cucerește lumea. Apoi, când o să le ai pe toate, când o să vezi toată lumea și o să știi tot ce mișcă, crede-mă că singurul loc care te va liniști va fi acasă.”

Emanoil Bucuța: Memoria vie a culturii, reîntoarsă acasă

Pe 19 iulie, în satul transilvănean Dăișoara, va avea loc un eveniment de o simbolistică rar întâlnită: lansarea volumului „Emanoil Bucuța în memorii” de Lucia Borș-Bucuța, chiar în localitatea natală a mamei scriitorului și în biblioteca ce-i poartă numele. Acest moment cultural nu este doar o lansare de carte, ci o celebrare a memoriei, a rădăcinilor și a unei contribuții intelectuale care a traversat decenii. „Biblioteca este ținerea de minte a omenirii” – afirma Bucuța, definind într-o singură frază forța tăcută, dar transformatoare, a cărților. Și a înțeles să o materializeze, dăruindu-și contribuția nu doar prin scris, ci și prin fapte, atât Emanoil cât și succesorul acestuia, Florin Bucuțea, care a reînființat această bibliotecă în anul 2019 în semn de omagiu pentru acela care a fost Emanoil Bucuța și în semn de prețuire a locurilor natale.

,,căutați și veți găsi” spune într-un verset. Când vorbesc despre Dăișoara, implicit amintesc de Emanoil Bucuța, despre care spun că i-am călcat pe urme fără ca măcar să știu.

Am căutat, am întrebat și am aflat. Administrația Cimitirelor si Crematoriilor Umane București m-a îndrumat să găsesc locul de veci al celui care a fost EMANOIL BUCUȚA, dăișorean de-al meu, sau mai bine zis, eu dăișorean de-al lui.
,,domnu’ acela învățat de la București” mi-l numeau bătrânii satului când întrebam de el, a fost scriitor, poet și membru corespondent la Academia Română, fondator și director al revistei de epocă ,,Boabe de grâu”, Emanoil a adoptat numele de Bucuța (numele mamei lui înainte de căsătorie) ca semnătură literară și, din 1927, ca nume oficial. Am adus cu mine o lumânare de la biserica din sat – Parohia Ortodoxă Dăișoara și o mână de pământ din locul din care a fost plămădit cu mulți ani în urmă, pământ pe care i-am așezat un portret.

Odihnă veșnică!”

Un destin literar născut din rădăcini adânci

Emanoil Bucuța s-a născut în 1887 și, deși viața sa a fost legată în mare parte de București, el și-a purtat mereu satul mamei sale – Dăișoara, județul Brașov – în suflet și în conștiință. Nu este deloc întâmplător faptul că, în mijlocul celui de-Al Doilea Război Mondial, în 1944, Emanoil Bucuța finalizează, din proprie inițiativă și cu sprijinul comunității, construcția Căminului Cultural din Dăișoara. Tot atunci, pune bazele unei biblioteci publice – semn al convingerii sale profunde că educația și cultura sunt elementele esențiale ale emancipării unei comunități. „Inițiativa înființării unui Cămin Cultural în localitatea Dăișoara se conturează în anul 1936 și aparține lui Emanoil Bucuța, dăișoreanul care ajunsese în funcția de director al Casei Școalelor din București, precum și lui Pumnea Gheorghe, învățătorul satului […] entuziasmul dăișorenilor face ca Emanoil Bucuța să se reîntoarcă în comună și să doneze 100.000 lei pentru Căminul Cultural.” spuneau  Ioan Pumnea și Emil Poenaru în „Dansul dăișorean”.

Scriitor, editor, promotor al culturii naționale

Emanoil Bucuța a fost membru al Academiei Române, scriitor, poet, eseist, jurnalist și editor. A condus revista „Boabe de grâu”, una dintre cele mai influente publicații culturale interbelice, în paginile căreia a promovat literatura română autentică și vocile importante ale epocii. Opera sa cuprinde poezie, eseuri și scrieri despre identitate, spiritualitate și istorie. A fost un spirit profund ancorat în valorile naționale, dar deschis modernității și dialogului cultural.

Biblioteca „Emanoil Bucuța” din Dăișoara – o renaștere a memoriei

În 2019, la inițiativa lui Florin Bucuța, un alt fiu al satului, biblioteca din Dăișoara a fost reînființată și redenumită în onoarea marelui cărturar. Este mai mult decât o instituție: este un act de continuitate culturală. Biblioteca „Emanoil Bucuța” are ca scop promovarea lecturii, păstrarea identității locale și oferirea unui spațiu viu pentru dialog intergenerațional și evenimente culturale.

Într-o epocă în care satul românesc se luptă cu uitarea și depopularea, astfel de inițiative sunt nu doar binevenite, ci esențiale. Biblioteca devine, astfel, un loc al aducerii-aminte, dar și al construirii viitorului.

19 iulie 2025 – o zi cu rezonanță în istoria locală și numai

Evenimentul din 19 iulie aduce împreună oameni ai cărții și ai locului. Vor participa Florin Bucuțea (inițiatorul bibliotecii), Corina-Mihaela Apostoleanu și Luminița Stelian (Biblioteca Județeană Constanța), precum și Ruxandra Nazare (Biblioteca Județeană Brașov), toți contribuind la omagierea vie a celui care a crezut în puterea cuvântului.

Volumul „Emanoil Bucuța în memorii”, semnat de Lucia Borș-Bucuța, reconstituie prin documente, amintiri și mărturii portretul unui intelectual de marcă, întorcându-l simbolic în locul unde, cu decenii în urmă, el însuși a zidit cărămizile cunoașterii.

Vă așteptăm așadar la evenimentul de lansare, începând cu orele 11.00, în Biblioteca Rurală „Emanoil Bucuța” din Căminul Cultural din localitatea Dăișoara, județul Brașov.

Un omagiu și o promisiune

Prin acest eveniment, Dăișoara nu doar că își onorează trecutul, ci îl integrează în prezent, reafirmând că memoria culturală nu este o povară, ci o resursă. Biblioteca „Emanoil Bucuța” este, așa cum ar fi spus fondatorul său, o formă de „ținere de minte a omenirii” — și, în același timp, o formă de iubire pentru loc, oameni și spiritul lor creator.

„Eu sunt copilul orașului care a visat mereu satul.”

Există oameni care se nasc în povești, și oameni care aleg să le scrie. Anamaria Lăcătuș nu s-a născut cu dealul la geam, nici cu șezătorile în pragul casei. A copilărit într-un apartament din Focșani, cu sunetele orașului în fundal și cu vise care miroseau a fân, deși fânul nu era nicăieri aproape. Dar poate tocmai din absență s-a născut această dorință profundă, dureroasă și frumoasă de a recupera, de a înțelege, de a construi – nu doar o carieră, ci o punte între trecut și prezent, între ce suntem și ce alegem să devenim.

Ana, îmi place să spun că interpretează povești cu glasul. Cântă dintr-un loc sincer, necosmetizat, unde folclorul nu este decor. Este artistul care nu a moștenit o lume, ci a căutat-o cu răbdare, a documentat-o cu luciditate și a iubit-o cu toată ființa. A dus tradiția la universitate și universitatea în suflet, și a reușit să transforme licența într-un manifest identitar, un jurnal artistic și o formă de rezistență culturală.

Vulnerabilitatea și fragilitatea sunt forța ei, iar în interviul care urmează vreau să vă arătăm un fel de spovedanie artistică, o călătorie prin devenire, un document viu despre cum se naște un om al tradiției într-o lume modernă, cum se țese o identitate între versuri culese, scene mari și întrebări grele. Este vocea unei generații care nu se mulțumește să reproducă, ci simte nevoia să înțeleagă. Și dacă există un fir roșu în tot ce face, acela este adevărul – spus clar, cântat curat și trăit cu toată inima.

Cum arăta copilăria ta? Ce fel de muzică se auzea în casa copilăriei tale și cum te-a atins pentru prima oară dorința de a cânta?

Eu sunt copilul orașului care a visat mereu satul. Am crescut într-un apartament din Focșani, nu într-o gospodărie cu miros de fân. Dar poate tocmai asta m-a făcut să-mi doresc mai mult: să reconstruiesc o lume pe care nu am primit-o, dar am ales să o caut.
În casa copilăriei mele se auzeau de toate: de la orchestra lui Advahov, la Freddie Mercury și Queen. Așa am învățat că muzica nu are ziduri, ci doar porți deschise.
Dorința de a cânta nu a fost influență, ci mai mult instinct. Îmi găseam melodiile în orice, pasiunea m-a ales pe mine și s-a așezat acolo, neclintit, pentru totdeauna.

„În casa copilăriei mele se auzeau de toate: de la orchestra lui Advahov, la Freddie Mercury și Queen. Așa am învățat că muzica nu are ziduri, ci doar porți deschise.”

Ții minte prima dată când ai urcat pe o scenă? Ce ți-a rămas în inimă din acel moment? A fost frică, bucurie, ceva ce te-a schimbat?

Prima urcare pe scenă a fost pe la 5-6 ani, la un concurs de muzică ușoară. Era foarte mult zgomot, poate niște baloane în jur și o rochie tip gogoșar care nu-mi era pe plac. Sincer? Nu-mi amintesc emoții adânci, dar știu sigur că acolo s-a scris primul vers din cariera mea.
Momentul care m-a schimbat cu adevărat a venit la 10 ani, de Dragobete. Am cântat „Cine iubește și lasă”, o piesă cu greutate, pe care poate nici azi n-aș avea curajul s-o abordez ușor. Atunci am simțit ce înseamnă responsabilitatea unei scene. Am înțeles că aplauzele nu se cer. Se câștigă.

„Am înțeles că aplauzele nu se cer. Se câștigă.”

 

Ai crescut într-o zonă cu tradiții vii. Ce rol a jucat familia sau comunitatea ta în modelarea artistului care ești astăzi? Cine te-a încurajat cel mai mult?

Eu am fost copilul care și-a crescut tradiția cu mâinile goale, nu a fost moștenită pe tavă, neavând pe nimeni in familie să mă poată ghida din punct de vedere muzical. Tocmai pentru că nu am avut satul în curte, mi l-am construit în suflet.
Familia mea mi-a dat încredere, dar cel care m-a modelat artistic cu adevărat a fost Maricel Ghinea. A văzut în mine ce nici eu nu știam să văd. A avut curajul să mă pună în fața unor orchestre mari și să-mi spună: „Du-te, tu ai ce spune”.
Mama a fost firul roșu, mi-a adunat versuri culese de la bătrâna Marioara Grosu, mi-a povestit despre străbunica mea și despre cântecele care nu se mai spun. Tatăl meu a fost sprijinul tăcut.

„Eu am fost copilul care și-a crescut tradiția cu mâinile goale, nu a fost moștenită pe tavă, neavând pe nimeni in familie să mă poată ghida din punct de vedere muzical. Tocmai pentru că nu am avut satul în curte, mi l-am construit în suflet.”

Cânți despre sat, despre lume, despre suflet. Cât din muzica ta vine din observație și cât din trăire directă?

Muzica mea e o punte între ceea ce am simțit și ceea ce am învățat să simt prin alții. Este un echilibru între cele două. În ceea ce privește repertoriul tradițional și temele pe care le abordez, am o bază de observație și documentare foarte clară.
În licența mea am scris despre „autopatrimonializare” – acel moment în care preiei tradiția nu pentru că ai moștenit-o, ci pentru că ai ales să o iubești.
Versurile pe care le cânt sunt culese de mama din gura unei bătrâne de 80 de ani, iar melodiile prind viață din amintirile străbunicii mele. Dar mai presus de toate, eu cânt dintr-o viață tânără, modernă. Cânt pentru că am trăit, nu doar pentru că am citit sau auzit.

Ce te-a determinat să alegi etnologia, nu doar ca sursă de inspirație artistică, ci ca studiu universitar? Ce ai descoperit acolo care ți-a schimbat perspectiva?

Am ales etnologia pentru că am simțit nevoia să nu mă rezum la interpretare. Am vrut să înțeleg structura profundă a fenomenului folcloric, contextul istoric și social, funcțiile simbolice și modul în care tradiția circulă, se transformă sau se conservă.
Am simțit că nu mai pot merge mai departe în artă fără să știu de unde vine tot ce cânt. Am vrut să înțeleg de ce ne dor doinele, de ce plâng bătrânii la o horă veche și de ce portul popular nu e doar decor.
În facultate am descoperit că folclorul nu este doar artă, ci și discurs identitar, mijloc de apartenență și uneori chiar formă de rezistență culturală. Acest tip de înțelegere m-a obligat să fiu mai atentă, mai responsabilă și mai coerentă în alegerile mele artistice.
Etnologia m-a ajutat să descopăr nu doar rădăcinile folclorului, ci și propriile rădăcini. Să-mi pun întrebări incomode: „Ce păstrez? Ce reinventez? Ce pierd fără să știu?”. A fost un drum de cunoaștere, dar și de vindecare.

„Etnologia m-a ajutat să descopăr nu doar rădăcinile folclorului, ci și propriile rădăcini. Să-mi pun întrebări incomode: „Ce păstrez? Ce reinventez? Ce pierd fără să știu?”. A fost un drum de cunoaștere, dar și de vindecare.”

Cum te-a influențat formarea academică în felul în care abordezi astăzi folclorul? Îți alegi altfel repertoriul? Cânți cu altă responsabilitate?

Da, răspunsul e asemănător cu cel precedent. Înainte de formarea academică, repertoriul era ales mai mult intuitiv sau după criterii de impact scenic. Acum, selecția se face pe baza unor criterii clare: autenticitate, origine geografică, coerență lingvistică.
Nu mai pot trata o piesă doar ca pe un simplu produs artistic. Mă interesează ce transmite, de unde provine și ce riscă să fie pierdut dacă nu e transmis corect.
E un tip de responsabilitate care vine doar odată cu cunoașterea.

Cine este Anamaria Lăcătuș pe scenă și cine este în afara scenei? Se întâlnesc cele două sau rămân două personaje diferite?

Pe scenă sunt tot eu, dar într-o versiune intensificată. Nu port mască, ci port adevărul meu mai tare, mai clar, mai răspicat. Atunci când cânt, nu mă ascund în spatele unui rol, ci mă arăt așa cum vreau să fiu în lume: puternică, asumată, cu rădăcini adânci și privirea înainte. Scena nu mă schimbă, ci mă dezvăluie.
Nu intru în pielea altcuiva, ci intru mai adânc în pielea mea. Cânt cu ochii deschiși și cu sufletul la vedere. Fiecare vers pe care îl rostesc are o încărcătură din mine, e bucuria unei fete de 23 de ani care încă mai visează să schimbe lumea.

În afara scenei sunt mai ironică, mai directă, mai copil. Râd tare, mă enervez ușor, spun lucrurilor pe nume. Nu-mi aleg cuvintele cu penseta (deși, uneori, ar trebui), dar tot ce fac vine dintr-un nucleu sincer și mai ales real!
Cea de pe scenă și cea din afara scenei nu sunt două personaje sunt două tonalități ale aceleiași ființe.

Cele două se întâlnesc în ceea ce iubesc. Dacă nu se întâlnesc, înseamnă că e o problemă. Eu le țin unite cu grijă. Pentru că atunci când urc pe scenă, nu plec de acasă. Vin cu toată ființa mea și artistică, și umană.

„Cea de pe scenă și cea din afara scenei nu sunt două personaje sunt două tonalități ale aceleiași ființe. Cele două se întâlnesc în ceea ce iubesc. Eu le țin unite cu grijă.”

Astăzi cânți într-o trupă, într-un context mai modern, reușești să rămâi autentică și fidelă rădăcinilor tale, chiar și în forme muzicale noi?

Da, dar contextul este diferit și implică adaptare. Trupa cântă preponderent la evenimente private, unde repertoriul trebuie să fie accesibil, ritmat și mixt (folclor, populară stilizată, muzică de petrecere).
Aici, autenticitatea se păstrează mai mult prin atitudine și repertoriu selectiv. Încerc să mențin o linie clară între adaptare și diluare.
Este un echilibru permanent între fidelitate față de rădăcini și cerințele contextului actual.

De curând ai lansat primul tău album? Câtă munca a fost în spatele acestei frumoase reușite?

Albumul a fost rezultatul a cel puțin 6-7 ani de muncă intensă. De la selecția textelor (multe dintre ele scrise și culese de mama mea), la realizarea liniei melodice împreună cu Maricel Ghinea, până la înregistrări cu Orchestra Radio – fiecare etapă a implicat efort logistic și creativ.
Am fost implicată direct în procesul de creație, de la concept la mixaj. A fost un produs 100% gândit să păstreze comorile Vrancei, fără compromisuri de imagine sau conținut.

„Albumul a fost rezultatul a cel puțin 6-7 ani de muncă intensă. A fost un produs 100% gândit să păstreze comorile Vrancei, fără compromisuri de imagine sau conținut.”

Ai avut vreun model care ți-a influențat alegerile în muzică?

Nu am avut un singur model. Am fost atentă la multe voci și parcursuri artistice diferite.
Fiecare m-a ajutat să înțeleg ce vreau și ce nu vreau să devin, dar am încercat să nu copiez niciun stil.

Stai de vorba cu tine cea de acum 10 ani. Ce ți-ai spune?

I-aș spune să nu grăbească nimic și să aibă mai multă încredere în propria voce. Că nu are nevoie să demonstreze nimănui nimic, ci doar să înțeleagă ce vrea cu adevărat. Și că e ok să greșească, important e să rămână lucidă și constantă.

„Am inclus o cercetare teoretică serioasă despre muzica tradițională vrânceană, metodele etnografice de teren, despre ce înseamnă autopatrimonializarea pentru un tânăr care nu moștenește, ci alege să construiască. Iar de aici înainte, visul meu e să nu las această lucrare să rămână doar între coperte.”

La ce vis lucrezi astăzi?

Adevărul e că unul dintre cele mai importante visuri ale mele deja s-a împlinit și s-a materializat într-un proiect pe care l-am dus la capăt cu toată luciditatea, vulnerabilitatea și curajul de care am fost capabilă: lucrarea mea de licență.

În această lucrare am adunat nu doar concepte etnologice sau citate din cărți. Am pus, fără să menajez nimic, tot parcursul meu artistic, uman și identitar. Este un demers autoetnografic, intitulat „Autopatrimonializare și identitate culturală actuală în muzica populară vrânceană”, în care am analizat cum un artist tânăr crescut la oraș, fără moștenire directă de sat își construiește identitatea artistică prin alegeri conștiente, muncă și atașament cultural.

Lucrarea e structurată în jurul unei povești reale: povestea mea. De la debutul la vârsta de 6 ani în muzică ușoară, până la decizia de a reveni spre folclorul autentic. Am povestit cu sinceritate despre momentele în care am fost respinsă la preselecții, despre concursurile care au fost câștigate pe merit, dar și despre nedreptăți: criterii de selecție subiective, jurii părtinitoare, lipsă de transparență și cazuri în care folclorul autentic a fost ignorat în favoarea unor interpretări fără conținut.

În această lucrare vorbesc și despre versurile culese de mama mea, din gura unei femei din satul Paltin, Mărioara Grosu, despre viața străbunicii mele, despre influența mentorului meu Maricel Ghinea, despre cum am ajuns să cânt cu Orchestra Radio și despre procesul de creație al primului meu album care nu este doar un produs muzical, ci o formă de mărturisire artistică și document etnologic în sine.

Am analizat structura festivalurilor-concurs, am scris un jurnal de carieră care documentează nu doar concertele, ci și eșecurile, nemulțumirile, întrebările și momentele de cumpănă. Am inclus o cercetare teoretică serioasă despre muzica tradițională vrânceană, metodele etnografice de teren, despre ce înseamnă autopatrimonializarea pentru un tânăr care nu moștenește, ci alege să construiască.

Lucrarea e o formă de educație, de autodemascare și de manifest artistic în același timp. Prin ea, simt că am reușit să contribui la o înțelegere mai corectă a muzicii populare: nu ca decor la evenimente sau ca stil abordabil de oricine, ci ca formă de identitate, patrimoniu și luptă personală.

Iar de aici înainte, visul meu e să nu las această lucrare să rămână doar între coperte.

Spune-ne unde te putem găsi și de ce nu, cum te putem contacta pentru evenimentele frumoase din viața noastre alături de trupa al cărei suflet, ești.

„Ai deschis un spațiu în care am reușit să privesc cu claritate, onestitate și curaj spre tot ce am trăit ca artistă și ca om.”

„Am plecat în lume cu un bagaj care cuprindea cei șapte ani de acasă, din Maramureș.”

Născut în inima Maramureșului, în satul Vadu Izei, Paul Ananie poartă în suflet muzica tradițională, o explorează și o aduce în fața publicului prin diverse proiecte pe care vă invit să le urmăriți pe canalul lui de YouTube. De la cocoșul care cânta dimineața în copilăria sa, până la simfonia de vânt din grădina casei părintești, fiecare clipă a vieții lui este impregnată de sunetele și poveștile acelor locuri mijlocite de familie, care îi este mereu sprijin și susținere. Cu o voce care reînvie dorul și frumusețea Maramureșului, dar și cu un bagaj de învățăminte adunat din călătoriile sale și studiile în etnologie, Paul Ananie aduce pe scenă nu doar cântece, ci adevărate fragmente din sufletul unei culturi care se adaptează și se reinventează. În lumea sa, muzica nu este doar o pasiune – este un mod de viață, o modalitate de a adresa emoțiile celor din jur și de a le aduce aminte de legătura lor cu acest des auzit „a fost odată”, dar într-un mod actual, potrivit vremurilor pe care le trăim. Colaborează cu diverși artiști și mereu aduce noutăți publicului și comunității lui de oameni din social media de care este foarte apropiat punând mereu accent pe naturalețe.

Ananie-veselie, să-ncepem!

Ce e mai greu: să cânți o doină de jale sau să refuzi o a cincea porție de cozonac la o gazdă din Maramureș?

O… cred că răspunsul este evident…Cu ospitalitatea tipică moroșenilor, oricui cred că i-ar fi imposibil să refuze cea de-a cincea porție de cozonac, dar mai cu seamă… cel de-al cincilea pahar de horincă!

Ananie-veselie, mulțumesc că ai răspuns pozitiv invitației mele la această discuție, sper eu, savuroasă pentru urmăritorii tăi. Cine e Paul Ananie, sau Ananie – Veselie? Care este pașaportul (vom reveni la el) cu care pleci în lumea largă?

Mă bucur și eu că m-ai ales să împărtășesc cu cititorii voștri gândurile și amintirile mele.
Am plecat în lume cu un bagaj care cuprindea cei șapte ani de acasă, din Maramureș (poate prea bine învățați, pentru că uneori în viață am avut momente în care ar fi trebuit să-i pun „pe pauză” și să acționez în consecință, dar rădăcina bună și solidă nu m-a lăsat), iar ulterior am adăugat „școala vieții”, dacă îi pot spune așa, învățată din toate celelalte experiențe trăite: drumuri prin toată țara și lumea asta mare, oameni, situații, 11 ani de București… m-au șlefuit în omul de azi. Cu bune și cu rele…

Dacă ai închide ochii acum și ai încerca să-ți amintești sunetul copilăriei tale din Vadu Izei, ce-ai auzi prima dată? Cum se vedeau anii aceia prin ochii tăi de copil, acasă, acolo în frumosul Maramureș.

Dacă vrei să fiu sincer, am închis ochii și nu mi-a venit niciun sunet în gând, din copilărie, în afară de cel al cocoșului cântând dimineața. Daaaar… acum, mare, am totuși un sunet preferat, pe care îl aud în minte de câte ori mă gândesc la „ACASĂ”: în capătul grădinii mele este un alt teren. În colțul acelui teren este un stejar. De câte ori bate vântul, el se transformă într-o simfonie de sunete care te transportă instant, parcă, într-un basm. De fiecare dată când merg acasă, lucrul preferat pe care îl fac (din timpul pandemiei am început să fac asta) este să merg sub acel stejar și să îi ascult „muzica”. Este incredibil cum te poate face un simplu copac să te simți teleportat într-o poveste din cărțile copilăriei.

Spune drept: cântai ca să te asculte lumea sau ca să scapi de treburi prin gospodărie? Care a fost începutul, îți amintești ce fredonai prin curte și îți dădea încredere că vei fi o voce a Maramureșului cândva?

Tu crezi că puteam scăpa de treburile gospodăriei? Nici vorbă, asta nu se întâmpla niciodată. Deși… recunosc, fiind cel mai mic din familie, am fost scutit de muuulte ori de munci. Fratele meu, pe de altă parte… nu prea. Cântatul, să știi, m-a acompaniat la orice făceam: muncile din gospodărie, când eram agitat, stresat, emoționat, nervos. Oricare sentiment aveam, primul lucru la care apelam era muzica. Nu știu cum să explic asta… ai mai auzit om care să cânte de stres?

Care dintre cântecele tale îți este cel mai apropiat de suflet, si de ce? Ce povestea te leagă de acesta?

La întrebarea asta e greu să răspund, pentru că e exact ca treaba aia când ai întreba un tată: “Care este copilul tău preferat?” Totuși, o să îți spun că fiecare piesă este preferata mea în momentul în care o creez. Mi se pare că am făcut ceva extraordinar, a 8-a minune a lumii . Poate peste ani… nu mi se mai pare atât de “uau”, dar pe moment, atunci când le fac, fiecare devine preferata mea.

Cu ce principii de viață învățate de acasă, ai plecat student la București? Cine ți le-a inspirat? 

Cum am spus și mai sus… cei șapte ani de acasă: să nu deranjezi pe nimeni, să te comporți cuviincios, să nu ieși în evidență (asta… n-am prea respectat-o), să nu fii rău, hain, mincinos, să te rogi lui Dumnezeu, să oferi mereu respect oamenilor… cam tot ce ar trebui să știe fiecare și (din păcate) nu știu cât se mai ține cont acum de ele, în vremurile pe care le trăim. Toate acestea mi-au fost inspirate de ai mei, mama, tata, bunica și mama bună (eu am două bunici, una la oraș și una la sat: bunica și “mama bună”, cea din sat ).

Știu că ai studiat etnologia, care crezi ca este cheia succesului unui etnolog astăzi, într-o lume tot mai îndepărtată de aceasta zona?

Într-adevăr, am mers taman în celălalt capăt de țară la facultate și am ales să aprofundez domeniul acesta, cu studii culturale, etnologie, antropologie culturală și folclor. E o lume “magică” acolo. Nu e nici ușor, nici greu, dar este foarte „eye opening”. Mi-a deschis orizonturile gândirii și a percepției asupra multor lucruri. Cheia succesului unui etnolog? La noi, la specializarea asta, cred că fiecare și-a folosit studiile în propriul scop: pe mine m-au ajutat în domeniul în care activez, cel muzical, dar și ca om: să înțeleg mai bine ce se întâmplă în jurul meu și, mai ales, de ce. În România, din păcate, nu mulți își găsesc de muncă în acest domeniu, pentru că știm și vedem câtă importanță dau cei de la „putere”, culturii. Dar nu e totul pierdut, să nu fim apocaliptici. Dacă ești deștept te descurci în orice domeniu, pentru că etnologia are această versatilitate, de a putea fi aplicată în multiple domenii de activitate.

„Antropologia m-a învățat că nu am voie să emit judecăți de valoare: nu pot să spun eu: DA, ESTE AȘA! Sau invers. Eu pot să îmi pun întrebări: De ce este așa? Cum a ajuns așa? Ce factori au influențat asta?, etc. Te face să gândești mai mult.”

 

Cum a influențat formarea ta în etnologie modul în care abordezi muzica și cultura tradițională?

Antropologia m-a învățat că nu am voie să emit judecăți de valoare: nu pot să spun eu: “DA, ESTE AȘA!” Sau invers. Eu pot să îmi pun întrebări: “De ce este așa? Cum a ajuns așa? Ce factori au influențat asta?”, etc. Te face să gândești mai mult. Poate unul dintre cele mai mari ajutoare a fost faptul că am înțeles în sfârșit ce cânt, pentru că nu știam niciodată ce să spun: Folclor? Muzică populară? Muzică tradițională? Pot spune acum cu siguranță că eu cânt muzică populară, deoarece odată ce o iei din mijlocul comunității, o smulgi din simțămintele omului care cânta singur când muncea la câmp, la coasă, etc. și o duci pe scenă, ea devine o muzică accesibilă pentru mase, deci muzică populară.

Care sunt cele mai mari riscuri la care e expus folclorul românesc astăzi? Și ce putem face, concret, pentru a-l proteja?

Trendurile. Astea-s cele mai mari riscuri. Dar nu scăpăm de ele, deci nu vă imaginați că o să ajungem să cântăm iar despre munca la seceriș și mai știu eu ce…Pentru că asta e una dintre caracteristicile folclorului: este într-o continuă actualizare. Omul cântă ce simte și trăiește ACUM. El nu poate cânta ce au trăit alții acum 100 de ani, deoarece nu mai face parte din viața sa cotidiană. De aceea vedem acum tot felul de cântece, care mai de care. Dar asta e un proces natural, nu este greșit. Doar trebuie să știm să îl facem cu cap.

Una dintre caracteristicile folclorului: este într-o continuă actualizare. Omul cântă ce simte și trăiește ACUM

Paul, ești un artist echilibrat iar pentru asta vreau să îmi spui, cum poți păstra echilibrul între autenticitatea pe care o transmiți prin cântecele tale, contemporaneitatea și cerințele publicului de astăzi?

Păi tocmai ce ziceam… să o facem cu cap. Se poate, credeți-mă! Poate rezultatul nu este imediat, dar cu siguranță este unul de lungă durată! Problema, însă, este că oamenii de acum nu mai au răbdare. Vor ca totul să fie cu rezultate instant. Nu prea merge așa…Adică poate merge, dar dacă urci fără să treci prin toate etapele… e greu să te menții, că nu știi ce să faci. A… și dacă vei cădea… vai, ce-o să doară!

Ești o prezență în mediul online, cât de mult ajută un artist să fie deschis, vulnerabil și dispus să comunice cu publicul lui prin intermediul acestor rețele sociale. Te ajută să fii relevant pentru publicul tânăr?

Este foarte important acum. Deși lumea este inundată cu informații din toate părțile, e important să exiști pe social media și să fii activ. În ultima perioadă, totuși, am înțeles și importanța discreției.
Dacă ar fi să dau un sfat… le-aș spune să fie naturali. Deși unora le este imposibil. Cunosc extrem de mulți oameni care pe online sunt într-un fel și în viața reală sunt complet diferiți. Fiecare cu alegerile sale…

Cum se împacă artistul Paul cu omul Paul? Au oare aceleași dorințe și planuri? 

Ambii vor mai mult, unul de la celălalt. Omul știe că artistul poate mai mult, iar artistul știe că omul poate mai mult. Dar cumva… ajung la un consens. Își doresc binele unul altuia.

La ce vis de al tău lucrezi în fiecare zi, și ce colaborare muzicală ți-ar plăcea să faci și acum e momentul să afle din acest articol?

Lucrez la visul de a deveni cine merit, pentru că mi-am realizat potențialul (mi-a luat ceva timp) și acum știu că pot și vreau să muncesc la asta! Cu colaborările muzicale… am cam făcut cu mulți oameni mari, talentați, faini și dragi mie. Am fost un norocos, recunosc. Pot totuși să îți dau un mic spoiler dintr-un proiect viitor: voi lansa anul acesta un trio muzical cu doi artiști contrastanți ca stil, din muzica mainstream. Abia aștept!

„Lucrez la visul de a deveni cine merit, pentru că mi-am realizat potențialul (mi-a luat ceva timp) și acum știu că pot și vreau să muncesc la asta!”

 

Povestește-ne un moment stânjenitor sau amuzant pe scenă. Cum ai ieșit din el?

O, Doamne… sunt atâtea. De la uitat de versuri la microfoane în dinți, încurcat numele oamenilor, abținut să nu râd când mai cădea câte unul… multe. Uite, îmi aduc aminte unul care s-a întâmplat “aproape” pe scenă . De ce „aproape”? Pentru că urma să intru în scenă și eram după un banner mare. Când să pornesc, m-am împiedicat de niște cabluri și era să cad în nas, dar m-am ridicat la timp, fix la intrarea în scenă . Nu m-a văzut nimeni, am ieșit basma curată. Dar dacă mă întrebi cum ies din cele care se văd… ți-aș spune că sunt natural și nu ies nicicum, eu sunt primul care râde de mine. Râd cu oamenii în rând și mergem mai departe.

Unde mergi atunci când vrei să fugi de ,,zgomot”? Și ce faci pentru a te deconecta de haosul drumurilor dintre cântări, studio, filmări?

CĂLĂTORESC. Oriunde, nu contează, doar să plec. Culmea, când vreau să scap de „zgomot”, tot la zgomot mă duc pentru că prefer orașele mari, aglomerate, cu oameni care mișună peste tot, cu lucruri în viteză, cu multe obiective de vizitat… mă întorc mai obosit din vacanțe decât am plecat.

„CĂLĂTORESC. Oriunde, nu contează, doar să plec.”

 

Am spus că revin la pașaportul tău, spune-mi, mai ai pagini libere? Știu că ești pasionat de călătorii și vreau să îmi zici care a fost cel mai fain loc în care ai avut ocazia să mergi. 

Mai sunt câteva pagini care așteaptă să fie umplute. Mă strigă, le aud: „PAAAAUL, UMPLE-NEEE”.

La fel ca și cu cântecele, nu pot să zic că am vreun loc preferat. Da, sunt câteva în care m-aș întoarce mereu: San Marino, Islanda, New York și, poate cea mai mare surpriză dintre toate: Dubai. Am evitat voit Dubaiul pentru multă vreme deoarece consideram că este doar pentru o categorie de oameni… știți voi. Vedeam mereu aceleași trei poze de la piscină, Burj Khalifa, fântânile și cam atât. Doamne… ce contrast am trăit când am ajuns acolo și am realizat că e COMPLET diferit față de ce credeam eu, că e un amalgam de culturi, o curățenie incredibilă, o ordine extraordinară, ai atâtea de văzut și cunoscut, vizitat, învățat, etc, DOAR SĂ VREI! Recunosc, am judecat greșit, prin prisma a ce vedeam pe social media. Acum însă, mă declar mare fan!

Te-ai regăsi în ideea de a trăi pe alte meleaguri, cu România doar în suflet?

Acum câțiva ani aș fi zis că NU. În ultima perioadă însă… dacă aș putea să fac și în străinătate ce fac eu aici… nu aș mai fi atât de sigur de acel “nu”. Dar cu siguranță că nu ar fi o mutare de lungă durată. Asta știu clar.

„După ce termin rugăciunile, Îi spun așa: iartă-mă că ți-am greșit, îți mulțumesc pentru tot ce ne dai.”

 

Crezi în minuni? Ce-i spui lui Dumnezeu când ești doar tu cu El?

Cred că cred. Nu știu sigur cum am defini acel termen de „minuni”. Cred că „minunile” pot fi și mici, în viața de zi cu zi. După ce termin rugăciunile, Îi spun așa: iartă-mă că ți-am greșit, îți mulțumesc pentru tot ce ne dai, ajută-mă să cânt bine, să învăț bine (asta e de pe vremea liceului, dar încă nu mi-am scos-o din listă pentru că omul cât trăiește învață) și apoi îi mai cer câteva lucruri pentru familia mea și chestiuni punctuale, dacă am ceva ce mi se întâmplă în viața de zi cu zi. Am o legătură specială cu Dumnezeu, asta simt.

Până ne vom întâlni la următoarele evenimente sau nunți, că la voi în Maramureș multe mai sunt, Paul, ce înseamnă fericire pentru tine în 3 cuvinte?

Poate nu o să fie cuvintele la care se așteaptă lumea, dar pentru mine fericirea înseamnă călătorii, mâncare și muzică! Mă vrei sincer? Ăsta sunt. Ah, și dacă îmi permiți, aș mai adăuga unul: LIBERTATEEEEEE!

Cred mult în misiunea noastră de a lăsa urme în urma noastră. Dacă într-o zi tot ce ai cântat, scris sau spus s-ar pierde, ce ai spera că și-ar mai aminti oamenii despre tine?

Wow! Asta chiar e o întrebare grea. Nici nu vreau să mă gândesc la ipoteza asta, că m-aș „strica de cap” cum se zice la noi, să dispară toată munca mea de până acum. Dar dacă ar fi să fie așa cum zici tu… aș vrea să își aducă aminte buna mea dispoziție, faptul că i-am făcut să simtă ceva: veselie, emoție, melancolie, tristețe, orice. Faptul că au vibrat ascultându-mă.

 

„aș vrea să își aducă aminte buna mea dispoziție, faptul că i-am făcut să simtă ceva: veselie, emoție, melancolie, tristețe, orice. Faptul că au vibrat ascultându-mă.”

Adrian-Cătălin Bulboacă, președintele Matricei Românești, cu un cald mesaj întru bucuria sărbătorii Nașterii Domnului.

Un grup de 16 meșteri și artiști populari au primit, în noiembrie 2024, titlul onorific de “Tezaur uman viu”, acordat de către Ministerul Culturii în semn de recunoaștere pentru contribuția lor esențială la păstrarea și promovarea patrimoniului cultural imaterial al României. Aceștia sunt:

Amorțitu Elena, din Botoșani

Domeniu: prelucrarea fibrelor și firelor textile – in, cânepă, bumbac, lână, păr

Corlățean Jucan Elena, din Suceava

Domeniu: port – realizare piese (confecționat, cusut mașini tradiționale)

Cosmi Floarea, din Bistrița Năsăud

Domeniu: prelucrarea pielor și blănurilor – opincărit

Erhan Aristotel, din Suceava

Domeniu: prelucrare lemn – construcții buciume de lemn

Pop Mihail, din Cluj

Domeniu: spiritualitate – dansator

Tantan Mărioara, din Gorj

Domeniu: țesere covoare oltenești

Țaran Liviu Răduțu, din Suceava

Domeniu: spiritualitate – interpret de muzică instrumentală

Lepădatu Iordan, din Vâlcea

Domeniu: prelucrare lemn – rudărit

Negură Margareta, din Suceava

Domeniu: cojocărit

Căldărar Traian, din Sibiu

Domeniu: prelucrarea metalelor

Manoli Constantin, din Vâlcea

Domeniu: prelucrarea lemnului – realizarea mobilierului gospodăresc

Filep Elisabeta, din Cluj

Domeniu: portul tradițional din Sic (Câmpia Transilvaniei)

Lițu Florin, din Suceava

Domeniu: spritualitate – semnale și cântat ritual din bucium

Marin Vasile, din jud. Argeș

Domeniu: prelucrarea materialelor – fierărit

Sava Nicolae, din Bistrița Năsăud

Domeniu: prelucrarea lemnului – confecționarea instrumentelor muzicale din lemn

Ilinca Alexandru, din Vâlcea

Domeniu: prelucrare piei și blănuri – opincărit

Titlul onorific “Tezaur Uman Viu” este o recunoaștere oferită de Ministerul Culturii din România persoanelor care excelează în păstrarea, transmiterea și promovarea patrimoniului cultural imaterial al țării. Acest program face parte dintr-o inițiativă globală a UNESCO care urmărește să conserve patrimoniul viu al umanității, punând în valoare oameni ce dețin cunoștințe, tehnici și practici unice.

Obiectivele districției “Tezaur Uman Viu” sunt:

• Păstrarea patrimoniului cultural, prin promovarea tradițiilor și meșteșugurilor vechi care riscă să fie uitate.
• Transmiterea cunoștințelor, prin sprijinirea artiștilor și meșteșugarilor care instruiesc noi generații, asigurând continuitatea tradițiilor.
• Recunoașterea publică, prin aprecierea contribuției la identiatea culturală a comunităților și a României.

Pentru a primi distrincția de “Tezaur Uman Viu”, persoanele trebuie să îndeplinească următoarele criterii:

• Să cunoască în detaliu un meșteșug, un obicei sau o formă de expresie culturală specifică.
• Să exceleze în păstrarea autenticității tradiției.
• Să contribuie la transmiterea cunoștințelor către generațiile următoare.

Prin acordarea acestui titlu, România, prin Ministerul Culturii, contribuie la conservarea diversității culturale. Laureații devin ambsadori ai patrimoniului cultural românesc, participând la expoziții, târguri și evenimente internaționale. Pe lângă recunoașterea publică, deținătorii titlului primesc sprijin pentru promovarea activității lor, facilități pentru organizarea de ateliere și ocazia de a participa la evenimente culturale de anvergură.

Inițiativa a fost lansată în 2010, perioadă în care a avut impact semnificativ asupra păstrării tradițiilor românești. Anual, noi persoane primesc această distracție, consolidând identitatea culturală a României.

Sursă foto: cultura.ro, svnews.ro, basilica.ro

București, 2 decembrie 2024 – Începând cu a doua zi a lunii decembrie, showroom-ul Învie Tradiția de pe strada Mihai Eminescu, nr. 142, Sector 2, București, se transformă într-un spațiu magic dedicat Sărbătorilor de iarnă. Până pe 20 decembrie, iubitorii tradițiilor autentice sunt invitați să descopere frumusețea artei populare românești în cadrul Târgului de Crăciun Învie Tradiția.

La fel ca și anul trecut, târgul este și online, pentru a veni în sprijinul celor mai ocupați dintre noi. Astfel, cei de acasă vor putea accesa în cadrul târgului următoarele categorii: Bunătăți Tradiționale Românești, Obiecte din atelierele meșterilor populari, Coșuri cadou de Crăciun, Cadouri corporate, Colțul artizanilor tineri, Cadouri pentru bugete mici și Vestimentație inspirată de tradiție. Pe lângă produsele principale din cadrul târgului, participanții au acces și la restul produselor adunate din toate colțurile țării, de la meșteri, artizani și producători locali.

Târgul de Crăciun Învie Tradiția promite o experiență de neuitat, oferind vizitatorilor o gamă variată de cadouri traditionale romanesti, create cu migală și pasiune de meșteri populari din cele mai renumite regiuni etnografice ale țării. Peste 2000 de obiecte unice, de la decorațiuni de Crăciun și articole vestimentare inspirate de portul popular, până la bunătăți culinare specifice sărbătorilor, vor fi disponibile pentru cei care doresc să aducă spiritul autentic al României în casele lor.

Pe lângă obiectele destinate publicului larg, târgul oferă și o zonă specială pentru cadourile corporate, ideale pentru companiile care doresc să îmbine tradiția cu eleganța în darurile oferite partenerilor de afaceri și angajaților. Cu o varietate de coșuri cadou și pachete personalizabile, Învie Tradiția oferă soluții adaptate pentru fiecare buget și preferință.

Participanții la târg vor avea ocazia să se bucure de o atmosferă caldă și primitoare, încărcată cu povestea și meșteșugul înrădăcinat în istoria și cultura satului românesc.

Despre Învie Tradiția

Învie Tradiția este un proiect național care susține meșterii populari și producătorii locali, contribuind la promovarea și perpetuarea meșteșugurilor tradiționale românești. Cu fiecare ediție a târgului, Învie Tradiția aduce în prim-plan frumusețea artei populare și creează o punte între trecut și prezent, oferind o nouă piață de desfacere pentru produsele autentice.

Pentru mai multe informații despre târgul de Crăciun și oferta de produse, vă invităm să ne vizitați pe www.invietraditia.ro.

Contact

Strada Mihai Eminescu, nr. 142, Sector 2, București
Email: [email protected]
Telefon: +4 0740 821 317

Sebastian David Buza, în vârstă de doar 19 ani, este un exemplu viu al pasiunii pentru tradițiile autentice românești. Deși familia sa are rădăcini în alte părți ale țării, Sebastian s-a simțit întotdeauna atras de cultura Banatului de câmpie, o regiune care l-a cucerit prin frumusețea jocului, a muzicii, a graiului și a portului popular.

Totul a început cu o cămașă simplă, cumpărată pentru biserică, care i-a stârnit dorința de a descoperi mai mult despre acest tezaur cultural. Așa a luat naștere „Colecția Etnografică Sebastian Buza”, o impresionantă colecție de piese de port popular bănățean, strânsă cu multă migală și dedicare.

Sebastian călătorește adesea prin satele bănățene, în căutare de noi obiecte și povești ce reflectă sufletul comunității locale. Fiecare piesă adăugată colecției sale poartă cu ea o istorie, o bucată din identitatea celor care au creat-o și purtat-o.

Prin munca sa, Sebastian nu doar că păstrează vie tradiția, ci și inspiră generațiile tinere să prețuiască moștenirea culturală românească.

Sebastian David Buza, un tânăr care dovedește că tradițiile pot fi păstrate și promovate cu pasiune, ne invită să descoperim povestea sa și colecția impresionantă pe care a creat-o. Haideți să aflăm mai multe despre el în videoclipul de mai jos!

23 mai – 16 iunie 2024, Sala Noua Galerie

Muzeul Național al Țăranului Român

Muzeul Național al Țăranului Român vă invită joi, 23 mai 2024, ora 17:00, la Sala Noua Galerie, la vernisajul expoziției VEȘMINTE ALE TRECUTULUI. În cadrul acestui eveniment se vor regăsi costume tradiționale din Banatul de câmpie, bijuterii și documente fotoetnografice din Colecția etnografică Marius Matei.

Aducem în fața publicului o expoziție dedicată măiestriei femeii din Banat, făuritoare de frumos.

Costumele tradiționale din zona Banatului de câmpie, care alcătuiesc Colecția etnografică Marius Matei, au fost expuse în toate muzeele din Romania, iar de data aceasta revin, după zece ani la Muzeul Național al Țăranului Român din București. Colecția numără peste 3500 de piese de la sfârșitul secolului al XIX-lea și până la mijlocul secolului al XX-lea.

Costumele din această colecție dezvăluie frumusețea și pasiunea locului în care multiculturalitatea este o trăsătură specifică. Fire de aur formează figuri decorative complexe, iar mâna iscusită a femeii desăvârșește croiala specifică portului bănățean. Costumul tradițional vorbește despre generații de bănățeni, despre inteligență și inventivitate, despre aplecarea spre eleganță și frumos, despre universal nemuritor al satului românesc bănățean. Toate aceste costume sunt mărturii ale talentului și harului, aceste piese fiind un element reprezentativ al României.

Expoziția poate fi vizitată la Sala Noua Galerie, din 23 mai până în 16 iunie 2024, de miercuri până duminică, între orele 10.00 și 18.00.

Muzeul Național al Țăranului Român București și Muzeul Județean de Artă «Centrul Artistic Baia Mare», sub egida Ministerului Culturii și a Consiliului Județean Maramureș, alături de Muzeul Satului Bănățean Timișoara și  Muzeul Național al Țăranului Român, parteneri ai acestui eveniment, au onoarea de a vă invita miercuri, 10 aprilie 2024, ora 18.00, la vernisajul expoziției itinerante intitulată Centrul Artistic Baia Mare în forme, culori și tradiții. Evenimentul va avea loc la Sala Tancred Bănățeanu din cadrul Muzeului Național al Țăranului Român. La vernisaj, va fi prezent grupul instrumental „Trio Transilvan” – formula cea mai autentică de muzică tradițională.

Această manifestare de excepție se adresează publicului larg și avizat, promițând o experiență unică și inedită prin concept și expunere, un proiect inaugurat în contextul anului 2023, la Muzeul Satului Bănățean, an în care Timișoara a fost Capitală Europeană a Culturii.

Expoziția curatoriată de Robert Strebeli, managerul MJACABM și Mircea Tancău, muzeograf MNȚR, aduce în atenția publicului 12 lucrări de sculptură, 26 de lucrări de pictură și un desen, opere remarcabile semnate de Gheza Vida și Mihai Olos, doi artiști de geniu ai Maramureșului, înrudiți prin reflecție și manifestare artistică, reprezentativi pentru Centrul Artistic Baia Mare, dar și pentru panorama artei plastice naționale și europene. Conceptul curatorial și expozițional va fi susținut de o atmosferă specifică Maramureșului, coordonată de doamna Petronela Fotea, șef secție Conservare și Restaurare, atmosferă pe care vă așteptăm să o descoperiți prin obiecte inedite de decor și vestimentație din patrimoniul Muzeului Național al Țăranului Român. De asemenea, în cadrul acestei expoziții, veți putea urmări două materiale vizuale despre cei doi mari artiști, realizate și oferite prin amabilitatea TVR (Vida Gheza – Arhiva TVR) și a domnului Călin Dan, director MNAC (MNAC Live Online | Mihai Olos. Între prieteni – video: Dan Iordache).

Prin intermediul acestui eveniment cultural de amploare, Muzeul Național al Țăranului Român din București și Muzeul Județean de Artă «Centrul Artistic Baia Mare» își propun să transmită valorile estetice specifice Școlii băimărene de pictură, cu rădăcini adânci la începutul secolului XX și puternic ancorate în tendințele artistice europene. Un accent deosebit este pus pe prezentarea importanței Școlii băimărene de pictură ca paradigmă est-europeană în cadrul modernismului artistic.

Expoziția va putea fi vizitată în Sala Tancred Bănățeanu, până în data de 19 mai 2024, de miercuri până duminică, între orele 10.00 și 18.00. Lunea, marțea și cu ocazia sărbătorilor legale este închis.

Asociația Producătorilor Tradiționali, Meșteșugari și Artizani Vâlcea a demarat procesul pentru înscrierea produsului „Cârnați din topor din Vâlcea” în registrul Uniunii Europene al indicațiilor geografice protejate.

„Cârnații din topor din Vâlcea” sunt făcuți tradițional după rețete vechi de o sută de ani, cu materie primă și ingrediente din arealul geografic delimitat, care cuprinde șapte comune din județul Vâlcea: Mihăești, Ocnele Mari, Frâncești, Popești, Roești, Lăpușata și Roșiile. De ce li se spune acestor cârnați „din topor” și ce este special la acest produs, a explicat președintele asociației vâlcene, Florin-Felix Gigîrtu.

„Păstrarea tradiției la prepararea cărnii de porc este străveche pentru zona noastră, iar produsul tradițional necesită multă manoperă și cunoaștere, pentru că foarte multe procese se fac manual. Pentru cârnații „din topor” este foarte importantă alegerea cărnii și tocarea acesteia cu toporul în bucăți mari. Toporul, barda și satârul erau uneltele locale des folosite în gospodării. Și în zilele noastre se toacă carnea tot manual, cu satârul, e o unealtă mai modernă, dar e tot ca un topor. Ideea este că dacă toci altfel sau cu altceva se schimbă gustul cărnii”, a declarat pentru AGERPRES președintele asociației.

Florin-Felix Gigîrtu a subliniat că alte caracteristici specifice acestui produs, care se păstrează tot din vechime, sunt sarea folosită la prepararea cârnaților, care provine numai de la Salina Ocnele Mari, și afumarea la rece și la cald numai cu lemn de fag.

„Folosim la prepararea cârnaților doar sarea de la Ocnele Mari. Pe vremea bunicilor se mergea cu căruțele după sare la Ocnele Mari, trebuiau să se strângă câte 10-20 de care, să facă un grup, pentru că se trecea printr-o zonă cu păduri, iar pădurea Cotoșman era renumită pentru că erau hoți și haiduci. Făceau o zi până la Ocnele Mari și se aștepta de multe ori încă o zi dacă sarea nu era scoasă. Și în zilele noastre folosim numai sarea de la Ocnele Mari pentru cârnații „din topor” deoarece are niște proprietăți diferite față de sarea pe care o găsim în comerț. Are câteva minerale în plus și noi am pus la dosar analizele care atestă acest lucru. O altă caracteristică este partea de afumat, care se face numai cu lemn de fag, într-adevăr întreg arealul este bogat în păduri de fag, dar și gustul cel mai bun este dat de fag. De exemplu, stejarul afumă prea rău și îi dă un gust iute”, spune președintele asociației.

Au loc practic două afumări, una la rece și una la cald, iar acest lucru a apărut tot dintr-o necesitate, însă tradiția s-a păstrat până în zilele noastre. „Practic, când bunicii noștri făceau cârnații îi atârnau deasupra unui cuptor mai mare și îi lăsau acolo să se scurgă, să o ia domol, nu aveau o grabă în sensul acesta și abia la sfârșit când trebuia să îi definitiveze dădeau un foc mai tare”, a explicat reprezentantul asociației.

De asemenea, la prepararea cârnaților se folosesc puține condimente, toate naturale, și anume: usturoi, cimbru și piper, pe lângă sarea de la Ocnele Mari. Produsul este recunoscut la nivel național, mai ales în partea de sud a Românei, inclusiv în Capitală, producătorul fiind prezent cu acesta în târguri, supermarketuri, restaurante și chiar în online, dar a trecut și granițele țării odată cu participarea la marile târguri internaționale de profil.

În prezent, la nivel național sunt 765 de produse tradiționale atestate de MADR, cele mai multe fiind cele din carne și produse din carne (309), lapte și produse din lapte (140), legume și fructe (124), pâine, produse de panificație și patiserie (120), pește (30), dar sunt atestate și băuturi (35). La nivel european, România are recunoscute și protejate 13 produse, din care 11 cu Indicație Geografică Protejată (IGP): Magiun de prune de Topoloveni, Salam de Sibiu, Novac afumat din Țara Bârsei, Scrumbie afumată de Dunăre, Telemea de Sibiu, Cârnați de Pleșcoi, Cașcaval de Săveni, Salata cu Icre de Știucă de Tulcea, Plăcintă dobrogeană, Pită de Pecica, Salinate de Turda, unul cu Denumire de Origine Protejată (DOP), respectiv Telemea de Ibănești și un alt produs cu Specialitate Tradițională Garantată (STG) – Salată tradițională cu icre de crap. Alte produse identificate pentru o posibilă înregistrare la nivel european sunt: respectiv Telemea de Vaideeni, Brânză de burduf de Bran, Gem de rubarbă, Brânza de Gulianca, Virșli de Hunedoara, Salam de Nădlac, Usturoi de Copălău, Ceapă de Pericei, Șuncă ardelenească, Varză de Toboliu, Bere nemțeană, Cobză cu păstrăv afumat de Valea Putnei, Covrigul muscelean, Prune afumate de Sâmburești, Cârnați oltenești, Mere de Voinești etc. Dintre cele 1.760 de produse alimentare din statele-membre, înregistrate în sistemele de calitate europene, doar 13 sunt produse alimentare românești.

Sursă foto: Revista Fermierului, “Ca Altădată”

În fiecare primăvară, pe 23 aprilie, de sărbătoarea Sfântului Gheorghe, păstorii își pregătesc turmele de oi pentru drumul spre munte, unde caută iarbă abia crescută. Apoi, după circa 4 luni, grupurile de ciobani fac drumul înapoi cu animalele lor spre câmpie, pentru ca acestea să fie mai protejate de gerul iernii ce urmează. Vorbim despre transhumanță sau mutarea sezonieră a animalelor, un obicei cu rădăcini adânci, datând încă din perioada dacilor și a romanilor și care, în pofida schimbărilor sociale și tehnologice, a supraviețuit și s-a transmis din generație în generație.

Urcarea și coborârea la munte a animalelor sunt marcate cu festivaluri. La acestea, lumea petrece în costume populare și mănâncă tocan. Adică o mâncare tradițională, aflată pe lista produselor protejate, pregătită din carne de oaie lăsată să fiarbă la foc mic, timp de câteva ore, în propria grăsime și fără a i se adăuga alte condimente în afară de sare.

Ce aduce cu sine includerea transhumanței în patrimoniul imaterial UNESCO? Înseamnă că obiceiul de strămutare a turmelor – care are o importanță economică, dar și socială și culturală – ar urma să fie protejat și de către autorități. Impactul ar urma să se resimtă și în valorificarea produselor tradiționale obținute din lapte și brânză, precum și în dezvoltarea unor meserii pe cale de dispariție, precum cojocăritul și prelucrarea lânei.

Ministerul Culturii explică într-un comunicat că dosarul Transhumanța a fost unul multinațional, demersurile fiind susținute de România și de alte state din Europa – Albania, Andorra, Austria, Croația, Franța, Grecia, Italia, Luxemburgul și Spania. Cercetarea de teren, care a demonstrat existența în prezent a rutelor active de transhumanță în diferite zone din țara noastră, a fost realizată de cercetătorul Lucian David de la Institutul de Etnografie și Folcor „Constantin Brăiloiu” al Academiei Române și de profesorul Iulian Vlad de la Universitatea de Științe Agronomice și Medicină Veterinară din București. De asemenea, au oferit informații și au susținut acest demers asociații de crescători de ovine din țară, precum Federația Oierilor de Munte din România sau Asociația Crescătorilor de Ovine „Corbii de Piatră” din județul Argeș.

Potrivit https://ich.unesco.org/, transhumanța modelează relațiile dintre oameni, animale și ecosisteme. Aceasta implică ritualuri și practici sociale comune, îngrijirea și creșterea animalelor, gestionarea terenurilor, pădurilor și resurselor de apă, precum și a pericolelor naturale. Astfel, transhumanța contribuie la incluziunea socială, îmbunătățirea identității culturale și a legăturilor dintre familii, comunități și teritorii, contribuind, în același timp, și la atenuarea fenomenului depopulării satelor. În timpul transhumanței, ciobanii împărtășesc tradiții, povești și cântece, întărind legăturile comunitare și contribuind la transmiterea valorilor culturale. Transhumanța joacă, de asemenea, un rol crucial în conservarea mediului. Prin mutarea turmelor între diferite tipuri de pășuni se evită supraexploatarea unor zone specifice, contribuindu-se astfel la menținerea biodiversității și a echilibrului ecologic.

România este singura țară carpatică participantă în acest dosar și aduce astfel la cunoștința comunității internaționale valoarea de moștenire culturală și naturală a Carpaților românești, spațiu în care omul și natura au trăit mereu în armonie. Cu această nouă înscriere, România are zece elemente în Lista reprezentativă a patrimoniului cultural imaterial a umanității, între acestea numărându-se ritualul călușului, doina sau mărțișorul.

Prin protejarea și promovarea Transhumanței, România se raliază, alături de partenerii din dosar, strategiilor curente ale Organizației Națiunilor Unite pentru dezvoltare sustenabilă.

Sursă foto: Alexandru Antoniu – Album general al României: compus din 300 tablouri reprezentând monumentele istorice și contimporane, posițiuni pitoresci, Domeniul Coroanei și costume naționale cu descrierea istorică și pitorească, Dresden, C. G. Röder, 1901-1904, Domeniu public și Brașov Metropolitan

A început să cânte de timpuriu, mai precis de la vârsta de cinci ani. Desigur că la început totul a fost o joacă de copii, însă cu trecerea timpului Anamaria respira muzică prin toți porii, motiv pentru care a început să se pregătească mult mai serios pentru o carieră în lumea această lume. Cu trecerea timpului, a luat calea festivalurilor, prilej cu care a cântat și încântat publicul și jurații care au răsplătit-o cu fel de fel de premii.

Când nu este pe scenă, Anamaria este o veritabilă culegătoare de folclor, asta și pentru că este studentă la Facultate de Litere, secția Etnologie. Printre, concerte, proiecte și drumuri bătute în lung și-n lat, Anamaria Lăcătuș a poposit la Dialogurile Matricei, prilej cu care am discutat despre debutul în muzică, întâmplări de pe scenă, tradiții din lumea satului, costume populare și planuri de viitor.

 Iată câteva din subiectele pe care le-am discutat în acest episod:

• Muzica, o dragoste la prima audiție
• Mentalitatea interpretului de festival
• Taina satului românesc și a costumelor tradiționale
• Un album lucrat pe îndelete

13-18 iunie 2023, Sala Acvariu

Muzeul Național al Țăranului Român

Muzeul Național al Țăranului Român vă așteaptă marți, 13 iunie 2023, de la ora 17.30, în sala Acvariu, la vernisajul expoziției Universul satului, cu lucrări realizate de pictorul naiv Gheorghe Ciobanu.

Îndrăgostit de lumea satului natal, Gheorghe Ciobanu reușește să ne surprindă cu fiecare tablou al său și să ne transpună într-o lume mirifică, plină de culoare, cu oameni harnici, frumoși și plini de viață.

Și cum să nu trăim împreună cu pictorul poveștile satului, rânduite cu grijă într-o planetă rotundă? Primăveri cu soare blând și pomi înfloriți, veri cu lanuri de floarea soarelui și copii care se scaldă în râul satului, toamne cu roade uriașe și oameni care se odihnesc pe prispa casei, ierni cu cete de colindători roșii în obraz, pocnind din bice, și babe îmbrobodite vorbind peste gard.

Dar mai presus de toate este, pentru pictor, armonia culorilor, care nu exclude multă răbdare și suferință, făcând ca picturile sale să freamăte de viață.

Pictorul naiv Gheorghe Ciobanu este colaborator al Muzeului Național al Țăranului Român de peste 15 ani. Lucrările sale sunt apreciate de public, fapt demonstrat de participarea la numeroase expoziții naționale și internaționale.

În cadrul expoziției Universul satului vor fi expuse 20 de tablouri. Pictorul va susține pe perioada expoziției o serie de întâlniri cu publicul și două ateliere, în care va prezenta tehnica picturii sale.

Expoziția va putea fi vizitată până pe 18 iunie 2023, între orele 10.00 și 18.00. Intrarea este liberă.