Tudor Gheorghe

Dragă Mamă, dragă Tată: generaţia mea ar fi mai fericită dacă ar vorbi mai frumos. Alex Filimon scrie despre copii, părinţi şi obârşiile parcă uitate, pe Matricea Românească.

Ce-o fi în sufletul părinților nostri?

Silențios de la caracterul tăbăcit până sub epidermă,

Pătat de culori reci și ros de boală,

Măcinat de tranziții gri și iluzorii,

Ce-o fi în sufletul părinților noștri?

Când privesc în oglindă,

Și nu mai dibuiesc proprii fii,

Ce irup în realitate,

Din vestigiile trecutului,

Au făcut copiii noștri dinți

Și nu mai au poftă nici de trecut, nici de părinți.”

Poezia ne întoarce chipul către esență, o esență subiectivă cu minunate complicații și adâncimi sufletești, un fel de adevăr subiectiv despre veșnicul necunoscut ce se caută pe sine: omul. Un necunoscut pentru el însuși. Prin urmare, să fim subiectivi cu pofta nestăvilită de adevăr.

Sufletul părinților noștri

Cum arată oare sufletul părinților noștri din perspectiva unei tomografii sufletești? Cum deplâng ei dezorânduiala sufletească de astăzi? Ei au învățat pas cu pas să respire corect prin vremuri tulburi, cu epiderma tăbăcită în absența unui soare cald, firesc, promis de o tranziție întinsă pe trei decenii ce le-a intrat în suflet prin efracție, prin impostura deghizată. Acum, după ce circul le-a traversat sufletul, se întorc lucizi către Istorie, căutând o valoare acolo care să ne înalțe din marasmul unui cotidian oarecare. De acolo, de pe piscul Istoriei mari din care fac parte și a istoriei mici din care se desprind cu greu, ne aruncă aripi ce nu cunosc evanescența și uneori săgeți, care să ne amintească să nu călcăm strâmb pe pământ drept. Ne-ar învăța și dorul de glie, dar așteaptă să mai creștem.

Pe ei nu-i mai impresionează ecosistemul, fauna de ceară din jur și nici nu mai au pleoapele disponibile să se aştearnă pe orice decor conturat vag de straşnicii străjeri ai „viitorului fără trecut”, un viitor ce anunță un om golit de istorie și substanță, ce pare să-i dea dreptate gânditorului Ortega Y Gasset, care la rândul lui încearcă prin scris să scape de omul becisnic tăinuit de cinism.

Un prezent cu ambalaj deșertic ne gâdilă ignoranța

Departe de mine să romanțez perspectiva, însă nu pot să nu încerc să pictez un tablou simplu, despre o durere înghițită în eforturi mici și sacadate în timp, asemănătoare metodei de tortură a înghițitului cheii, folosite de către forțele de represiune din regimurile comuniste (Securitatea utiliza o astfel de metodă). Fiecare dintre ei poartă o cheie de care noi astăzi nu mai știm nimic. Ignoranța ne face călăii viitorului cu sedativul prezentului, ambalat deșertic.

O cheie care ar putea să răspundă la întrebarea simplă, dar care înjgheba o întreagă filosofie despre sorgintea fiecăruia, ce înrâurea un destin legat de o fericire. ”Al cui ești?”, întrebau bătrânii din vechime să te cântărească mai bine și să-ți observe orizontul de predictibilitate plecând de la arborele genealogic, de la acel pedigriu de ordin familial care te definește nemijocit, într-un ocean de lumi cu universuri marine paralele sau încâlcite, ce nu-ți promite neaparat un petic de apă pe care să-l numești acasă, dacă nu ai cheia la tine.

Că o porți la gât sau în lumea ta dinăuntru, părinții nu se supără. Ei așteaptă. Tot din dragoste au înghițit și cheia viitorului nostru. Sunt doar speriați puțin de dinții noștri ascuțiți ce răspund la comanda unor ochi dezgoliți de Istorie și încercănați de prezent, cocoșiți de ispite cu chip de aspirații.

”Cine nu-și cunoaște trecutul, nu-și cunoaște părinții”, mărturisea Nicolae Iorga dintr-un prezent ce încă nu culca muzeal trecutul într-un sertar al unui viitor.

Nichita Stănescu, în scrisori de familie, ne dezvăluie o lume plecată dintre noi. Suntem, practic, într-un muzeu al unei limbi de dragoste pentru părinți.

”Vă sărut cu dor din regiunea Timișoara unde mă aflu cu ocazia săptămânii poeziei” – 1967

”Dragi părinți mă gândesc la dumneavoastră cu drag, din inima unei Veneții de vis” – 1971

”Iubiți părinți vă transmit un gând de dragoste și de dor de lângă miraculosul Coliseu roman, din Roma” – 1971

”Draga Mamă și Tată, am sosit cu bine din Anglia. Între timp, v-am trimis niște știri dar nu știu dacă v-au parvenit. Îndată ce voi rezolva treburile de primă urgență, am să vă dau un semn. Vă sărut mâna” – 1971

”Dragii și scumpii mei părinți, mă gândesc cu dragoste la dumneavoastră, dintr-o Londră plină de melancolie” – 1971

”Dragi părinți, vă sărut mâna din Viena cea ploioasă” – 1976

(”Album memorial Nichita Stănescu” – 1984)

Generația mea ar fi mai fericită dacă ar vorbi mai frumos, dacă și-ar aminti să nu-și mai judece părinții din colțul strâmt al egoismului. Generația mea urlă după fericire în toate direcțiile, dar nu se încumetă să bage mâna în măruntaiele propriei istorii. În rest, se ascut dinții pentru un prezent ce curge fără ea, în loc să scrie o scrisoare începând sincer și lucid, chiar așa, chiar de azi: ”Iubiții mei părinți, vă scriu cu dragoste întârziată. Nu știu cum arată sufletul vostru…”

Foto deschidere: Ionuţ Văidean, jud. Alba

Matricea Românească a făcut parte marţi, în avancronica spectacolului “Ťoamna Simfonic Aniversar”, dintr-o asistenţă de gală, la lansarea “bucureşteană” a volumului memorialistic “Vă dau un an din viaţa mea”, al maestrului Tudor Gheorghe. Mai jos, câteva dintre gândurile omului de cultură, la ceas aniversar.

Despre Tudor Gheorghe, criticii vorbesc fără excepţie în termeni elogioşi: el este – asemeni Mariei Tănase – culegătorul folclorului românesc uitat, pe care l-a readus la viaţă, este luptătorul neobosit contra poluării folclorului autohton, este cavalerul limbii române literare.

“Ce povestitor e cântăreţul ăsta!”, a exclamat academicianul Dumitru Radu Popescu la citirea manuscrisului ce avea să devină, simplu şi puternic spus, “Vă dau un an din viaţa mea”.

Maestrul a vorbit despre cartea sa cu modestie, în puține cuvinte, glumind la începutul prelegerii sale, în fața prietenilor, privitor la faptul că îi este mai ușor să cânte pentru 4000 de oameni decât să grăiască în fața a „o mână” de persoane, pentru că se găsește într-o postură mai puțin obișnuită – cea de scriitor.

Timpul este un râu, care în viaţă curge liniar şi fără întrerupere într-o singură direcţie. Cartea tatei este râul cu meandrele lui, este un concert în scris ~ Adrian Tudor

„Am fost întrebat mai demult – ei s-au întrebat: «Cât o să mai cânte ăsta? Ce o să facă după ce n-o să mai cânte?». Eh, dragii mei, ați încurcat-o! Am ce face. Veți citi o carte care se citește foarte ușor, este scrisă cu mult umor, cu tristețe, cu amărăciune. Veți vedea, veți întrezări, că urmează să scriu lucruri mult mai importante. Am fost întrebat, de pildă, de ce nu public propriile mele poezii. (…)

Tudor Gheorghe, o figură distinsă a culturii româneşti, vorbind la lansarea cărţii sale, găzduită de Palatul Parlamentului

Romulus Vulpescu spunea: «Publică-ți, pentru că vreau să-ți fac eu cartea». Mulți prieteni voiau să să se implice. N-am publicat propriile mele poeme pentru că am considerat să pun mai întâi marile poezii românești. Oricât de frumoase ar fi poeziile mele de dragoste, niciodată nu vor fi ca cele ale lui Arghezi.”

Eu tremur de frig împreună cu 600 de români în casa de cultură a unui oraş, al cărui primar e urmărit penal pentru c-a primit o sută de milioane de euro mită! Asta după 25 de ani de la începutul democratizării României. ~ extras din „Vă dau un an din viaţa mea”, de Tudor Gheorghe

„Cântărețul povestitor” (şi vice-versa) ne pregătește o nouă lecție de viață în versuri dureroase, grele, „ce ilustrează viața pe care o ducem și idealurile noastre – cum au fost și ce au ajuns”. Până atunci, Tudor Gheorghe „și-a făcut mâna” cu proza scurtă adusă în fața cititorilor, care vor reînvăța să râdă, să plângă și, bineînțeles, să trăiască, ajutaţi de reflecţiile unuia dintre marii români ai epocii.

„Şi un ultim gând: Nu vă apucați să o citiți seara, pentru că nu o veți lăsa din mână până dimineaţa!”

Tudor Gheorghe a vorbit la lansarea cărţii sale memorialistice, “Vă dau un an din viaţa mea”, Fundaţia – Editura Scrisul Românesc, Craiova 2016, 267 pagini

Citeşte și un interviu de colecţie Matricea Românească cu Tudor Gheorghe: “Locul meu e aici. Eu trebuie să duc mai departe ce mi-au cântat păsările, pădurile… Mă rup de ele, nu mai sunt!”

• Despre
• Ultimele Postari

Urmăriţi-mă:

Teodor Burnar

Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com

Urmăriţi-mă:

Ultimele postari ale lui Teodor Burnar (vezi toate)

• Băieţelul român care îi învaţă pe americani cum se găteşte (şi trăieşte) româneşte - 02-11-2018
• Cea mai importantă lecţie pe care am învăţat-o de la Mama - 23-10-2018
• Nu confundaţi Biserica cu Uber - 11-10-2018

Tudor Gheorghe este un “locuitor” de legendă al culturii româneşti, la care a contribuit asiduu vreme de decenii. Omul care, la 71 de ani, umple Sala Palatului cu o mai mare uşurinţă decât artiştii străini (următorul concert, “Toamna Simfonic Aniversar”, este programat pe 26 octombrie) ne-a primit acasă la el, în Oltenia, pentru o discuţie de colecţie cu „Matricea Românească” despre pericolele tastei Enter, despre menirea artistului şi despre motivele pentru care nu a abandonat niciodată România, deşi a avut nenumărate oportunităţi.

Matricea Românească: Spuneați, în 2003, la un concert la Târgu Mureş: “Blestemat fie cel care a inventat tasta Enter!” Ce ați vrut să spuneți atunci?

Tudor Gheorghe: Ceea ce ați văzut în 2003 a fost, de fapt, baza unui spectacol care avea să devină mult mai amplu, şi care se cheamă “Lecţia”, pe care l-am făcut în 2014. Un spectacol care avea, ca obiectiv, exact preocuparea voastră. Faptul că am plecat să fac un fel de mecenat cultural în localități unde, de 30 de ani, nici un act de cultură nu se mai întâmpla. Am gândit spectacolul pentru orașele mici, unde și oamenii aceia trăiesc – și nu au nicio vină trăind în Babadag, în Carei, în Zimnicea, în Fălticeni, în toată țara asta. Nu au filarmonici, nu au teatre, nu au teatre de păpuși, nu au echipe de fotbal. Nu au nimic!

Singurele pseudo-acte de cultură sunt cele din preajma alegerilor, când primarii pun în centrul urbei respective o scenă mare, dau drumul la muzici și bietul român vine să vadă vedetele pe care le promovează, cu entuziasm, televiziunile. [Românii] stau cu berea-n mână, se uită cum se face playback sau nu se face playback. Și asta este tot ce se întâmplă. Vreau să vă spun că reacția publicului la acest spectacol, care se chema „Lecția”, era absolut uluitoare. Oameni, de pildă, care nu au crezut că poate exista un spectacol viu – ei n-au mai văzut un artist care să vorbească și să le spună, și să le cânte. Ei au văzut la televizor și au zis: „Dom’ne, asta e”. Și probabil, în mintea lor, când au văzut că pe scenă era un decor simplu, dar sugestiv… Tema e magică, frumoasă. Nu erau lumini, nu se schimba nimic. Nimic!

Venea un artist, un om, și le vorbea. Le cânta, le vorbea, pe înțelesul lor, despre cum ar trebui să ne apărăm limba, ca să nu ne pierdem identitatea, despre ce înseamnă durerea, despre ce înseamnă bucuria de a fi. Și să vezi ce reacții stranii puteau să aibă! Nu le venea să creadă că este posibil să râzi firesc, să râzi normal și să râzi de lucruri care, pe undeva, dor. Și să plângi. Nu le venea să creadă.

Oamenii care trăiesc în Babadag, în Carei, în Zimnicea, în Fălticeni, în toată țara asta, nu au nici o vină. Nu au filarmonici, nu au teatre, nu au teatre de păpuși, nu au echipe de fotbal. Nu au nimic! Singurele pseudo-acte de cultură sunt cele din preajma alegerilor

O replică fenomenală mi-a dat-o, de pildă, la Babadag, o familie de intelectuali. Veniseră la restaurantul la care mâncam și eu după spectacol, mi-au mulțumit că am venit acolo și au spus: „Vă dați seama că, dacă n-ați veni din când în când Dvs.” – eu veneam după 30 de ani acolo – „nu am avea nimic. E nevoie de Dvs., de ceea ce ne spuneți, pentru că, altminteri, ne tâmpim! Noi n-avem variante, avem nevoie de oameni care să vină să ne spună exact așa. Nu mai credem în ce ni se spune”.

Tudor Gheorghe: „Ce plictiseală ar fi dacă am fi un popor numai de oameni inteligenți!” Foto: Mihai Vladu

Atunci, menirea artistului – cred eu -, în această zbatere politică… Politica așa a fost întotdeauna! Trebuie separate planurile. Menirea actorului, a artistului, în general, este aceasta: de a veni să deschidă ochii celor care sunt aburiți de sloganuri politice.

Matricea Românească: Și de a arăta că se poate trăi și altfel.

Tudor Gheorghe: Da. Chiar se poate trăi. La spectacolul pe care l-am făcut atunci, în 2003, în fața voastră, am văzut reacția voastră. Şi atunci am realizat că trebuie să dezvolt acea temă. Asta am și făcut. E nevoie de așa ceva. „Lecția” continuă. Am fost întotdeauna – din greșeală sau din neștiință – asimilat cu showbiz-ul. Eu n-am nimic în comun cu showbiz-ul. Acesta este un lucru minunat, e bine că există, dar eu nu sunt de acolo. Existența mea artistică este în spațiul educațional și cultural. A, că la spectacolele mele, lumea se amuză, lumea meditează, este foarte bine, dar coordonatele sunt altele, greutatea mesajului este cu totul și cu totul alta. Am un singur regret – că sunt foarte puțini care se încumetă la acest demers.

Matricea Românească: Ca să reformulez puţin ceea ce ați zis, vă revendicați din matricea românească.

Tudor Gheorghe: Obligatoriu! N-am cum, altfel. Ca să continui ce mi-aţi spus mai înainte, vreau să spun că mi s-au făcut propuneri înainte de ’89. Eu am fost un individ care a mers în străinătate mai mult înainte de ’89, decât după ’89. Ei bine, ce-am făcut, acolo, lucrurile acelea erau mai deosebite. Vedeţi, şi imigrația… Românii de dinainte de ‘89, plecați în țările acelea, nu mai sunt românii de azi. Înainte plecai… nu plecai, fugeai din țara asta închisă, și nu mai aveai voie să te întorci, nu mai puteai să te întorci! În clipa în care plecai în străinătate, ți se tăia tot, orice relație cu familia, cu tot. Tu trebuia să pleci într-o altă lume, o luai de la început. Aveai puterea să o iei de la început, reușeai. Nu aveai puterea, clacai.

Am întâlnit oameni care au reușit, oameni care n-au reușit. Ce e straniu: oamenii care au reușit vorbeau totdeauna cu drag, cu simpatie, cu tristețe, cu un fel de amărăciune și cu bucurie de țara asta. Le era dor și vorbeau frumos. Cei care n-au reușit, înjurau. Mi s-a făcut propunerea să rămân, de multe ori, dar am spus că n-am cum. Eu niciodată n-am să cânt în franceză – deși am făcut un spectacol în limba franceză -, n-am să cânt în franceză și să simt în franceză mai bine decât [Charles] Aznavour, decât [Gilbert] Bécaud, [Mike] Brant, [Georges] Brassens, decât marii poeți ai cântecului francez, pentru că eu vin de aici. Mi s-a spus, în America: „Nea Tudore, aici este o țară a tuturor națiilor, poți să rămâi aici!”. Și eu știam că pot să rămân acolo. În ’83 mă rugau să rămân: „Ne faci bine, suntem atât de singuri. Vii și ne reînnozi rădăcinile cu țara. E bine, rămâi aici! Poți să fii lider, la un moment dat, și nu numai al nostru”. Pentru că și pe grec, și pe polonez, și pe portughez, și pe spaniol, când îi cânți «Fie pâinea cât de rea, tot mai bine-n țara mea», îl atingi la fel. Zic: „Nu pot, dom‘le!”. Zice, „Ai un argument?”. Zic: „Da”. Unul esenţial. Poetic, suna foarte bine: “O doare pe mama un picior și osia acestui pământ trece prin piciorul mamei. Mă întorc.” Şi aşa am făcut de fiecare dată. Locul meu e aici. Eu trebuie să reprezint, să duc mai departe ce mi s-a cântat mie, ce mi-au cântat păsările, ce mi-au cântat pădurile. Acestea, ale mele sunt. Mă rup de ele, nu mai sunt!

Am întâlnit români care au reușit, români care n-au reușit afară. Ce e straniu: oamenii care au reușit, vorbeau totdeauna cu drag, cu simpatie, cu tristețe, cu un fel de amărăciune și cu bucurie de țara asta. Le era dor și vorbeau frumos. Cei care n-au reușit, înjurau

Matricea Românească: Cum ne iubim ţara, domnule Tudor Gheorghe?

Tudor Gheorghe: Nu știu, unii spun că patriotismul… Eu nu cred în chestia asta patriotardă – e cu totul altceva. Eu am spus… Pentru mine, un gest patriotic e a spune bine «Miorița». Pentru mine, un gest patriotic este a cânta bine cântecul popular românesc și a nu-l maneliza. Pentru mine, patriotism înseamnă a readuce, în conștiința acestei generații tinere, splendorile muzicii interbelice. Să nu uităm nici o clipă cine am fost și de ce suntem. Sigur că astăzi sună aiurea, pentru mulți, chestiunile acestea: „Bătrânul a rămas cu fixațiile lui”. E adevărat, asta este.

Matricea Românească: Apropo de generația nouă, putem să sperăm la un reviriment cultural pe baza a ceea ce avem acum? Pentru că a fost și o perioadă de tranziție, de confuzie, probabil. Unele lucruri a trebuit să se așeze și pe segmentul acesta.

Tudor Gheorghe: Să știţi că este foarte, foarte greu. A fost o ruptură prea mare, și ce se întâmplă astăzi în spațiul cultural și educațional nu e foarte fericit, nu e chiar foarte bine. Tinerii de astăzi, pentru că de mici copii li s-a inoculat falsul, nu mai cred în valorile reale. Copiii de astăzi fug când aud muzică populară, și au perfectă dreptate, pentru că au asociat muzica populară cu toate contrafacerile care li s-au băgat pe gât prin radio și televiziune de 40 de ani. Nu după Revoluție, înainte – de când s-a descoperit cântecul folcloric contemporan, cântecul de viață nouă. Aia cu „Foaie verde-a bobului, / Mulțumesc Partidului”! Şi-atunci e normal, când aud folclor, au așa, o stare… Ce e straniu – la spectacolele făcute de mine, vin foarte mulți tineri! Acesta este un lucru absolut înnebunitor pentru mine, este bucuria cea mai mare.

Matricea Românească: Ce-i aduce acolo? Autenticitatea?

Tudor Gheorghe: Nu știu, că ei nu știu ce fac eu! Dar ei știu că nu i-am trădat niciodată, și că eu niciodată nu m-am dus într-un oraș cu același spectacol. De altfel, aceasta este, probabil, și cheia succesului meu, pentru că toți spun: „Ce face ăsta, dom‘ne? La 70 de ani, umple Sala Palatului de două ori. Incredibil. Și aici vin vedete internaționale mari, nume mari. Ce se întâmplă?”. Exact asta se întâmplă. De fapt, ei asta întreabă: „Oare acum ce mai face?”. A fost o obsesie, aceasta a restituirilor. Am gândit la început aceste restituiri ale cântecului popular și am făcut cinci spectacole pe tema asta, inclusiv spectacolul „Mahalaua, mon amour” – cu restituirea muzicii de mahala, care e cu totul altceva decât manelele de azi.

Matricea Românească: Este şi ea parte a culturii.

Tudor Gheorghe: Sigur că da… Pentru că eu am pus problema altfel: eu mă adresez generației care chiar înțelege dincolo de vorbe. Nu trebuie să le explici. Didacticismul, la această generație, e enervant, pentru că te pomenești că ei știu mai mult decât vrei tu să le spui. Tasta Enter, de o blestemam eu atunci, se referea foarte clar la o anume categorie de tineri. Tasta Enter, pentru mine, este – şi rămâne şi acum – informația exactă, directă. Dar un om care vrea să știe, folosește tasta Enter pentru că umblă în tot spațiul științific cultural universal. A da cu tasta Enter numai să-ți deschizi jocuri și să știi dacă aia s-a culcat cu ăla, și-a pus silicoane sau nu și-a pus silicoane… Atunci, tasta Enter trebuie scoasă!

A da cu tasta Enter numai să-ți deschizi jocuri și să știi dacă aia s-a culcat cu ăla, și-a pus silicoane sau nu și-a pus silicoane… Atunci, tasta Enter trebuie scoasă!

Dacă vrei să știi toată istoria, toată evoluția limbii române, dacă vrei să afli ce a scris Miron Costin, ce a scris [Ion] Neculce, de ce a scris așa, care-s tainele cuvintelor, atunci e de bine. Poți să creezi fabulos, dar pentru cei care au aplecare spre asta. Ca și cu telefoanele mobile. Ele sunt necesare, dar eu mor de drag, în drumurile mele, când văd câte o femeie cu tulumba, sau câte o băbuță, în piață. Acum am văzut, m-am amuzat grozav: o băbuță care stătea cu un Android la ureche și se certa cu… eu știu? „Nu, mumă, nu e cu atâta, e cu atâta!”. Vorbeau de prețul la praz, la nu știu ce! (râde) E bine asta, că a intrat în toată viața noastră, iar viteza cu care se inoculează lucrurile este uimitoare.

Matricea Românească: Spiritul cum rezistă în fața asaltului materialului?

Tudor Gheorghe: Numai spiritul rezistă, atât! Și știţi care e chestia? Că nu-l are oricine, din păcate. Sau din fericire. Ce plictiseală ar fi dacă am fi un popor numai de oameni inteligenți! Ce ne-am plictisi! E bine. Dar și când construiești un spectacol, nu trebuie să-l faci numai din capodopere… Eu, dacă fac un spectacol de folclor, și bag tot ce știu eu de folclor, metaforă după metaforă, spre jumătatea spectacolului, ăia nici nu mai înțeleg care e frumos! Atunci, lasă-i, cântă lucrurile poetice, frumoase, și lucrurile geniale le punctezi, din când în când. E o tehnică a construirii spectacolului. Atunci, publicul înțelege și e fericit.

Matricea Românească: Pentru că vorbeam despre Matricea Românească, dacă ar fi să sintetizați, care este caracteristica cea mai impresionantă a spiritului românesc?

Tudor Gheorghe: Eu știu… Tenacitatea cred că ar fi. Răbdarea și tenacitatea. Tenacitatea în răbdare, ca să fiu şi mai şi! (râde) Cred că ne și place să stăm așa, să așteptăm și să fim tenace în așteptarea asta a noastră… De asta, e enervant când țâșnește câte un spirit înalt  – imediat, ceilalți se miră, și încearcă să-l aducă la nivelul lor.