Redirecționează 3,5% din impozitul pe venit
Tag

turism

O mărturisire sinceră: eu, unul, nu i-am înțeles niciodată pe turiștii moderni – adică pe oamenii cărora, dacă stau mai multe zile într-un loc, începe să le sfârâie rucsacul, să le clocotească bocancii, să le apară bubițe verzi pe mâini și o sclipire înfricoșătoare în ochi. Care se topesc din picioare și nu mai pot sta locului și nu vor decât să se ducă și să se tot ducă – nici nu contează unde –  în Mauritius, în Congo Brazzaville, în Insulele Palmipede (nu le căutați, nu există, le-am inventat eu acum), da’ numai să se vadă duși.

Cum firea mea e mai mult de agricultor decât de vânător-culegător, nu am rezonat niciodată la obsesia pentru călătorii. Și cumva, e de înțeles; am văzut destui oameni care – deși se mândreau că au descălecat pe cinci continente – puși în situații de viață banale, s-au împiedicat în propriile șireturi. Destui ale căror experiențe turistice se rezumă la faptul că au mâncat ostropel de varan liliachiu și au dansat cu localnicii tradiționalul jgabananga (mâncarea și dansul tradiționale din Insulele Palmipede care nu există). Destui care se umflă în pene că au ajuns la Citlatepetl, dar nu știu exact în ce județ sunt vulcanii noroioși. Destui care adoră orice e dincolo de Nădlac și disprețuiesc tot ce-i dincoace de Nădlac.

Turism-truism: pentru cei mai mulți dintre turiștii moderni, adevărul unui loc e doar ce încape într-un selfie. Din cei care iau cu asalt aeroporturile, sunt tare mulți care nu călătoresc ca să învețe, ci pur și simplu ca să caște gura pe fundal cu peisaj exotic (se pare că muștele exotice sunt mai gustoase decât cele autohtone), fără să înțeleagă că orice călătorie exterioară are ca punct de plecare și sosire tot inima lor – altminteri punct ușor, prea ușor de ratat și dacă stai pe loc, și dacă umbli brambura. Astfel că, pentru mulți, a călători înseamnă cel mai scump mod de a fugi de sine. Kerosen ars de pomană, bani aruncați degeaba, doru’ lelii și vânare de vânt.

Lumea-i mare și adâncă și înaltă și sublimă. Dar lumea nu e pentru toată lumea. Ca să pricepi că-i adâncă și sublimă, îți trebuie ochi bun, răbdare, prudență și o anumită smerenie. Când condițiile acestea sunt îndeplinite, lumea începe să se arate strălucitoare dincolo de pojghița de banalități cleioase din reclamele la „sejururi”. Atunci nu mai ești turist, ești călător (adică un fel de aproape-pelerin). Asta am învățat-o nu pe pielea mea, ci prin mandat, adică citindu-l de ani de zile pe Brad Florescu, cel mai înrădăcinat călător de care știu.

Ei bine, mă așteptam ca, din sutele de note savuroase și sclipitoare de pe al său tedoo.ro să fi ieșit o carte zdravană, de citit mai ales în vremurile în care granițele (exterioare și interioare) se închid cu zgomot. Dar căile Bradului sunt nebănuite – așa că a ales să-și facă debutul editorial printr-o… carte pentru copii, piatră de pisanie a începutului călătoriei sale în calitate de tată. Vestea m-a bucurat tare, fiindcă așa cum am mai povestit acum vreo două luni pe Matricea  – cu cărțile pentru copii nu e de joacă, nu e bine să ajungă pe mâna oricui, ele sunt treburi serioase, cine nu înțelege asta e turist în propria viață. Iar în lumea noastră plină de ITști și specialiști, nu mai avem prea mulți oameni capabili să spună decent o poveste fără să-și fractureze mandibula, darmite să o caute, să o șlefuiască și să o ofere spre degustare ca pe un vin bun.

Cartea îngrijită de Brad Florescu și împodobită de ilustrațiile subtile ale lui Matei Alexandrescu se numește „Ce a făcut marchizul când a aflat” și abia a ieșit de sub tipar la editura Frontiera. „Marchizul” aduce la un loc 18 povești din toată lumea văzută – din Japonia până-n Etiopia, din Italia până-n China – culese de un călător-vânător-(cu)legător priceput și foarte atent la detalii.

Să începem cu defectele – cartea e mică, mult prea mică, de la așa autor harnic & darnic așteptăm cu nerăbdare o ediție mai dolofană, ceva mai aproape în lungime și lățime de „Cercul mincinoșilor” dacă se poate. Și cam aici închei cu defectele…

…și spun mai departe că poveștile din „Marchiz” le sorbi cu uimire, cu înduioșare sau cu hohote de râs – e o bucurie să redescoperi că oamenii de pretutindeni se miră, se înduioșează și râd înfruntând aceleași minuni, mistere și metehne. Și le admiri ca pe niște mici pietre prețioase cristalizate din marele munte de înțelepciune al culturilor vechi. Și recitindu-le după ce abia le-ai citit, vezi cum înăuntru se sfărâmă niște granițe și se prefac în orizonturi, iar ăsta e semnul că ai pornit în călătorie.

Ce a făcut marchizul când a aflat” e esențială pentru ca cei mici să înțeleagă că lumea celor mari e cum e: nebună și absurdă, balcâză și lălâie. Și-i esențială pentru a înțelege regulile jocului. Și-i esențială pentru ca cei-care-mai-au-un-pic-și-se-fac-mari să nu devină turiști în veacul năuc în care le e dat să crească.

Iar nouă, celor-mari-care-încă-mai-suntem-nițel-mici, stând față-n față cu pandemența zilelor noastre, nu ne rămâne decât să facem exact „ce a făcut și marchizul când a aflat”. Musai.

 

 

Țara Secașelor este o microregiune cuprinsă între orașele Blaj, Alba Iulia, Sebeș și Sibiu. Muzeul deschis acum este un gând de mai demult, materializat printr-o strădanie concentrată. Iată câteva detalii:

  • Expoziția, ce se desfășoară în cele patru clădiri ale imobilului, ilustrează cultura și tradițiile tuturor locuitorilor Țării Secașelor, de-a lungul timpului. Sunt redate aspecte din viața românilor, sașilor, landlerilor etc. Spațiile sunt organizate ca odăi amenajate după tradițiile secolelor trecute.
  • Există un pavilion dedicat mijloacelor de transport și principalelor ocupații ale locuitorilor.
  • La subsol a fost amenajată o pivniță plină cu butoaie, unde se pot face și degustări. Pe unul dintre panourile informative din muzeu se menționează că multe dintre pivnițele caselor din localitate dispun de adevărate măcelării tradiționale.
  • Muzeul conține piese de mobilier, textile, costume tradiționale, mijloace de transport, instrumentar agricol.

 

Interviu cu muzeograful Cosmin Ignat, coordonatorul proiectului

Clădirea muzeului a fost sediu de poștalion în secolul al XVIII-lea, a fost școală, grădiniță, sediu administrativ. Ce alte surprize găsim în istoria ei?

După plecarea proprietarilor în Germania în anii ’90, clădirea se afla în ruină, bolțile erau căzute, curtea era neîngrijită, cu foste cotețe și alte anexe. Împreună cu colegii mei am realizat o documentare foarte exactă la Arhivele Statului din orașul Sibiu, aici existând deja un fond al localității Miercurea. Am vorbit și cu bătrânii din comunitate, pentru a-i afla trecutul cât mai exact. Am făcut toate eforturile pentru a pune în valoare clădirea așa cum era ea începând cu Evul Mediu și apoi în perioada modernă. Referitor la obiecte, da, sunt multe povești. Am avut plăcuta surpriză să găsim, nu de puține ori, în curtea muzeului saci cu lucruri de la locuitori anonimi.

 

Sediul Muzeului Țării Secașelor, în Miercurea Sibiului

Sediul Muzeului Țării Secașelor, în Miercurea Sibiului

 

Muzeul poartă numele Secașelor. În ce constă specificul acestei culturi a microregiunii Țara Secașelor?

Din punct de vedere geografic, Țara Secașelor se întinde atât pe teritoriului județului Sibiu, cât și pe teritoriul județului Alba. Este o unitate distinctă în județul Sibiu, iar localitatea Miercurea a fost capitala acestei zone, începând cu colonizarea săsească, care s-a inițializat în secolul a XII-lea. Aici a fost sediul administrativ al Țării Secașelor și purta numele de Scaunul Miercurea. În această zonă au locuit sași, români, maghiari, evrei, romi, o populație pestriță care însă a conviețuit în bună înțelegere. Mai târziu, locuitorii români au devenit majoritari în această zonă, cum este și în momentul de față.

O zonă cu o diversitate culturală spectaculoasă, obiectele din muzeu demonstrează din plin acest lucru. Muzeul Țara Secașelor face parte din familia Muzeului ASTRA, care nu numai că are în administrare această nouă instituție muzeală, dar este și donator. Unele exponate au fost preluate din patrimoniului Complexului muzeal, altele au fost donate de locuitori.

Pregătirile efective pentru amenajarea muzeului au început în urmă cu șase luni și în tot acest timp i-am avut alături de noi pe localnici. Implicarea și dăruirea comunității locale au fost de-a dreptul impresionante. 80% dintre piese aparțin locuitorilor sau strămoșilor locuitorilor din Miercurea și din satele învecinate. Sunt și exponate transferate din patrimoniul ASTRA. Cât despre conținut, este la fel de divers ca istoria localității și a zonei.

 

În această zonă au locuit sași, români, maghiari, evrei, romi, o populație pestriță care a conviețuit în bună înțelegere

 

Se prezintă un istoric general al localității și al regiunii, se ilustrează viața comunităților care acum sunt mai puțin reprezentate numeric, sașii și landlerii, viața românilor din Țara Secașelor, de asemenea, istoricul regimentelor grănicerești care erau în această zonă. Este cel mai nou muzeu al nostru, avem proiecte și planuri pentru viitor în care să implicăm comunitatea. De pildă, ne dorim, precum la Muzeul în aer liber din Dumbrava Sibiului, să fie un muzeu viu, unde să fie implicați producători, meșteri populari, creatori locali, pentru a duce mai departe tradițiile zonei.

 

Secase_3

 

 Muzeul s-a deschis după Paști, în prima zi au fost peste 400 de vizitatori. Cum se simt acum localnicii, mai cu seamă cei care au donat, când își văd obiectele expuse?

În ultima vreme au fost foarte multe energii pozitive, emoții plăcute emanate dinspre comunitate. I-am văzut mândri, în primul rând, de trecutul localității lor și al zonei. Am văzut copii intrând în muzeu o dată și încă o dată, nu le venea să  creadă că în localitate au un muzeu nou.

Vă așteptați ca prin înființarea acestui muzeu să crească și potențialul turistic al zonei?

Este unul dintre motivele înființării. Trebuie spus că Muzeul Țării Secașelor se află poziționat între Biserica evanghelică și Biserica greco-catolică, în centrul localității. Mai sunt câțiva sași care locuiesc în zonă și noi le-am propus încă de la început o colaborare. Le-am spus încă de la început că nu ne dorim o competiție între aceste obiective turistice, ci o colaborare spre binele comunității din Miercurea și zonei Țării Secașelor.

 

 

 

Sunt locuri pe pământ unde frumosul, romanticul și candoarea se întrepătrund, dând naștere unui veritabil izvor de emoții și trăiri. Purcari este unul dintre acestea, mai ales pentru că transpune povestea în realitate. Pornită într-o călătorie surpriză, nu știam că voi ajunge pe acele meleaguri, unde aroma de vin și de aer tomnatic se împletesc, îmbiindu-ne să fim mai sensibili, mai creativi și mai spirituali.

Așezat cuminte pe malul drept al Nistrului și la o distanță de circa șaizeci de kilometri de Marea Neagră, satul Purcari (raionul basarabean Ștefan-Vodă) ascunde în inima sa una dintre vinăriile devenite emblematice pe harta mondială a vinului. Podgoria Purcari are în spatele său o tradiție seculară, fiind născută pe locul unei mănăstiri medievale, numită Afon-Zograf, unde călugării storceau strugurii și făceau cea mai gustoasă licoare pastorală din acel ținut.

Propriu-zis, istoria succesului acestei mărci începe în îndepărtatul secol XVIII, când câțiva coloniști francezi, aciuați după războiul ruso-turc pe meleagurile Basarabiei, au închiriat podgoriile mănăstirești în schimbul unei desetine (plată în roadă, n.r.). Fiind copiii ai tradiției franceze, aceștia au intuit că spațiul sau așa-numitul terroir pe care creștea vița-de-vie este unul aparte. Doar decenii mai târziu a ieșit la iveală că Purcari este amplasat la aceeași latitudine geografică cu una dintre cele mai renumite regiuni vinicole franceze: Bordeaux. Dar să nu credeți că acest fapt reprezintă doar o coincidență geografică, el oferind și anumite particularități soiurilor de vinuri din portofoliul ales al Podgoriei. Astfel, solul bogat în rubidiu conferă vinurilor o culoare purpurie intensă, specifică și vinurilor bordeleze.

Purcari este amplasat la aceeași latitudine geografică cu una dintre cele mai renumite regiuni vinicole franceze: Bordeaux

Fiind Gubernie a Imperiului Rus preț de un secol, Basarabia a intrat în atenția unuia dintre cei mai puternici Țari, și anume Nicolae I, care în 1827 emite un decret prin care stabilește înființarea primei gospodării vinicole basarabene, cu amplasamentul la Purcari. De atunci, proprietari ai Vinăriei Purcari au fost atât boierii moldoveni Dăncilă și Clot, dar şi alții de origine germană, rusă și franceză. Deja în 1847, în cadrul Iarmarocului Agricol Basarabean, vinul de Purcari obține prima sa medalie de aur.

În 1878, casa de vinuri sărbătorește un adevărat triumf în cadrul Expoziției Mondiale de la Paris, când pe parcursul unei degustări închise, experţii francezi au fost impresionaţi de un vin sec, de culoare intens – rubinie, fiind siguri că este un vin de Bordeaux. Mare însă le-a fost mirarea să afle că vinul își are originile într-un sătuc necunoscut de pe malul Nistrului. Atunci, vinul emblematic Negru de Purcari a obținut prima sa medalie de aur la o expoziție internațională.

Negru de Purcari - vin simbol în Basarabia, devenit legendă a succesului.

Negru de Purcari – vin simbol în Basarabia, devenit legendă a succesului. Foto: finewine.md

Un timp îndelungat, vinurile casei Purcari au fost la fel de populare precum vinurile de Bordeaux sau Burgundia. Acestea erau servite la mesele țarului Nicolae al II-lea, ale regelui George al V-lea și ale Reginei Victoria a Marii Britanii. Comercializate în Danemarca, Olanda, Suedia, Germania, Franța, vinurile de Purcari erau înalt apreciate și obțineau numeroase trofee.

Renașterea unei legende

Dar așa cum destinul joacă feste și celor mai buni, culturile vitivinicole din Purcari au căzut pradă unei molime, care i-a decimat roada și a aruncat un abur de uitare peste vinărie și roadele ei. Până în 1950, doar paragina și trecutul mai hălăduiau pe acea câmpie nistreană. Însă cultura vinului a revenit în forță, grație perseverenței vinificatorilor moldoveni, care au reușit să restabilească tehnologia clasică de producere a celebrelor vinuri. Unul dintre marii profesioniști ai timpului, Pimen Cupcea, a reconstituit rețeta legendarului vin Negru de Purcari, iar Ion Ungureanu a creat o nouă capodoperă – Purpuriu de Purcari.

Podgoria Purcari a fost creată pe locul unei mănăstiri medievale unde călugării storceau strugurii și făceau cea mai gustoasă licoare pastorală din acel ținut

Drept dovadă a acestui succes fulminant servesc rezervele arhivistice de vin, cu sticle îmbuteliate în stilul sovietic al timpurilor și cu etichete tipărite în chirilică. Spre regretul meu, nu am putut vedea butelii din îndepărtatul trecut boieresc al regiunii, dar am reușit să facem o promenadă interesantă în beciurile istorice ale vinăriei. Beciul central reprezintă fostele chilii mănăstirești, amplasate în formă de cruce, iar la capul crucii există un izvor, semn al binecuvântării dumnezeiești.

După un tur de forță în spațiile industriale, dotate după ultima modă în materie de laboratoare și spații de îmbuteliere, am fost invitați să vizionăm o mică introspecție tematică și să participăm la o degustare de vinuri. Am putut prinde câteva șiretlicuri din profesia de somelier, începând cu maniera în care simți olfactiv buchetul vinului sau percepi gustul licorii. Originalitatea vinurilor de Purcari se măsoară cu precădere în maniera cu care specialiștii transformă o licoare obișnuită într-un vin de o finețe aparte.

Toată frumusețea și plenitudinea vinurilor aromate a fost completată cu măiestrie de niște bucătari iscusiți și de un anturaj impecabil, vinăria dispunând de un hotel minunat, o reconstrucție fidelă a castelului coloniștilor francezi. Amplasat în imediata apropiere a beciurilor, acesta găzduiește camere pentru oaspeți și un restaurant minunat, în care serile tomnatice devin și mai plăcute, mai ales când un foc viu arde în șemineu.

Podgoria Purcari - una dintre vinăriile simbol ale Basarabiei

Podgoria Purcari – una dintre vinăriile simbol ale Basarabiei. Foto: branzan.com

În egală măsură, oamenii din spatele acestui proiect au păstrat și relațiile istorice frumoase, găzduind în inima casei lor de vinuri figuri marcante, precum Principele Radu al României, care a sădit un butaș de poamă albă și a dăruit podgoriei o părticică din Tezaurul de la Pietroasa. Grație acestor relații călduroase, Vinăria a devenit furnizorul oficial de vinuri al Casei Regale din România, titlu onorific pentru această marcă basarabeană.

Peste câmpia Podgoriei Purcari se lasă ceața unei seri de noiembrie, iar noi ne savurăm vinul Ice Wine, creat din ultimii struguri de după brumă, și inhalăm liniștea, care acolo este aproape de poveste. În acel spațiu, unde încă se zbate verdele verii cu galbenul toamnei, s-a păstrat intactă senzația de smerenie, de reculegere, de prinos în fața naturii. Să fie asta moștenirea călugărilor?

Foto deschidere: rotravel.info (Alin Popescu)

Bucureştiul a pierdut vineri – alături de Cluj şi de Baia Mare – cursa pentru a deveni Capitală Culturală Europeană a anului 2021, în faţa Timişoarei. Vestea bună? (Încă) un oraş din România – după Sibiu în 2007 – se va bucura de această onoare, cu expunerea mediatică şi explozia turistică asociate. Vestea proastă – pentru bucureşteni şi pentru ceilalţi – este, evident, aceea că oraşul lor a fost trecut cu vederea, ceea ce riscă să trimită în derizoriu un efort – administrativ, financiar, uman – conjugat de mai multe luni, dacă nu de peste un an.

Dincolo însă de victoria creuzetului cultural numit Timişoara – care e cert că a punctat superior la multiculturalism faţă de Bucureşti, aflat în coada Intercultural City Index din noiembrie 2015, un top al diversităţii culturale în 74 de oraşe europene – rămân câteva certitudini.

Prima dintre ele este că beneficiile candidaturii la titlul de Capitală Culturală merg dincolo de câştigarea distincţiei. Campania în sine, care presupune investiţii în infrastructură, crearea de produse culturale altfel inaccesibile şi operarea de “finisaje” mai mult sau mai puţin evidente, poate îmbunătăţi atât calitatea vieţii locuitorilor, cât şi percepţia acestora relativ la fenomenul cultural, ca şi implicarea lor în comunitate, sporindu-le mândria şi sentimentul apartenenţei. Am observat acest lucru în vară, la Craiova, oraş care ieşise anterior din cursa pentru 2021, însă care şi-a păstrat “cuceririle” dobândite cu prilejul candidaturii – spre satisfacţia localnicilor.

Oraşul Timişoara a fost desemnat Capitală Culturală Europeană în 2021

Timişoara (2021) este al doilea oraş românesc care va fi Capitală Culturală Europeană, după Sibiu în 2007

A doua certitudine este că – aşa cum Clujul ne-o demonstrează de câţiva ani – viaţa culturală a României nu se reduce la Capitală, iar competiţia culturală între oraşele noastre va fi, la fel ca cea economică, unul dintre motoarele renaşterii societăţii româneşti. Chiar dacă recursul la centru este o tentaţie facilă şi poate întipărită în ADN-ul românesc, nu trebuie să uităm că există viaţă în afara Bucureştiului privilegiat de însăşi importanţa sa administrativă. O cultură românească dinamică înseamnă o cultură la care tot mai multe comunităţi ale ţării contribuie şi asupra căreia îşi pun amprenta specifică.

Nu în ultimul rând, o a treia certitudine este că exemplul Timişoarei va constitui un imbold – nu doar pentru edili, ci şi pentru oamenii noştri de cultură – pentru repunerea domeniului în drepturile sale, uşor-uşor recâştigate în ultimii ani.

Da, Timişoara a câştigat pentru 2021 şi trebuie felicitată, respectiv susţinută. Însă cultura nu se opreşte aici. În fapt, cultura, acest perpetuum mobile al spiritului uman, nu se opreşte niciodată. Ea merge mereu mai departe, ca mod peren de a face lucrurile (spre) mai bine.

Foto deschidere şi interior: guessforfree, Deviantart

turism

Ce a făcut marchizul când a aflat

14 ianuarie 2022 |
O mărturisire sinceră: eu, unul, nu i-am înțeles niciodată pe turiștii moderni – adică pe oamenii cărora, dacă stau mai multe zile într-un loc, începe să le sfârâie rucsacul, să le clocotească bocancii, să le apară bubițe verzi pe mâini și o...



Cultura nu se opreşte aici

19 septembrie 2016 |
Bucureştiul a pierdut vineri - alături de Cluj şi de Baia Mare - cursa pentru a deveni Capitală Culturală Europeană a anului 2021, în faţa Timişoarei. Vestea bună? (Încă) un oraş din România - după Sibiu în 2007 - se va bucura de această onoare, cu...

 
×

Donează

Împreună putem construi un viitor în care cultura românească este prețuită și transmisă mai departe. Alege să susții Matricea Românească!

Donează