Tag

Ucraina

18 octombrie – 13 noiembrie 2022, Sala Media

Muzeul Național al Țăranului Român

 

Institutul Polonez din București și Ambasada Republicii Polone la București, în parteneriat cu Muzeul Național al Țăranului Român și cu sprijinul Ambasadei Ucrainei în România, vă așteaptă marți, 18 octombrie 2022, de la ora 18.00, la Sala Media, la vernisajul unei expoziții unicat de icoane pictate pe cutii de muniție de către doi artiști ucraineni.

 

În 2014, ca răspuns la prima agresiune militară a Rusiei asupra Ucrainei, artiștii ucraineni Oleksandr Klymenko și Sonia Atlantova au început să picteze icoane pe cutii de muniție. Acest demers atât de original și expresiv a avut de la bun început un impact foarte puternic asupra privitorilor.

Proiectul aduce laolaltă două lucruri la prima vedere imposibil de unit: icoana și cutia de muniție, moartea și viața. „Prin lucrările noastre vrem să transformăm moartea, al cărei simbol este cutia de muniție, în viață, în cultura ucraineană simbolizată în mod tradițional de icoană.” – spune Klymenko.

Colecția prezentată la București va include și lucrări mai noi, inclusiv icoane create de Klymenko în timpul șederii sale pe front în august 2022, în timpul actualei invazii a Rusiei asupra Ucrainei.

Scopul principal al artiștilor ucraineni este de a vinde icoanele, suma strânsă fiind donată în scopuri caritabile oamenilor afectați de război, dar mai ales pentru a veni în ajutor Primului Spital Voluntar Mobil din Ucraina, unde din 2014 până în prezent au fost tratați deja peste 60.000 de pacienți. Conform declarațiilor lui Klymenko, 97% din costurile de funcționare ale spitalului au fost acoperite din vânzarea icoanelor.

Icoanele prezentate în cadrul expoziției călătoresc prin toată lumea, până în prezent fiind expuse în 15 țări și în zeci de locuri (inclusiv la Parlamentul European sau la Muzeul Național din Vilnius).

Vernisajul de pe 18 octombrie din Sala Media a Muzeului Național al Țăranului Român va avea loc cu participarea autorilor lucrărilor.

Expoziția va fi deschisă publicului până pe 13 noiembrie 2022, de marți până duminică, între orele 10.00 și 18.00. Lunea este închis. Intrarea este liberă.

 

***

Proiect realizat de Institutul Polonez din București și Ambasada Republicii Polone la București, prin amabilitatea Muzeului Național al Țăranului Român și cu sprijinul Ambasadei Ucrainei în România.

 

***

Ne puteți urmări pe: instytutpolski.pl/bucuresti și Facebook

 

 

Chipurile românilor din jurul granițelor – acesta este subiectul fotografiilor dintr-o neașteptată expoziție organizată la Academia Română în aceste zile. Coordonatorul este profesorul Radu Baltasiu, directorul Centrului de Studii în Probleme Etnice al Academiei. El este și autorul unora dintre fotografii, iar pe celelalte le-au realizat Ovidiana Bulumac, Ovidiu Bâlea, Emil Țîrcomnicu, Zavișa Jurj, Cătălin Alexa. Expoziția are patru arii de interes: Basarabia, goranii din Polonia (adică muntenii valahi), maramureșenii din Ucraina și timocenii din Serbia. Radu Baltasiu ne-a acordat un interviu despre românii care trăiesc în comunitățile istorice, împovărați adesea de dorința de a fi mai aproape de țara lor.

 

Expoziția pe care ați deschis-o zilele trecute este un gest aniversar față de comunitățile istorice românești din diaspora. Este și un gest recuperator, un mesaj de speranță?

Da, și una și alta. Am surprins chipuri ale românilor și imagini ale comunităților românești din sudul Poloniei, respectiv goralii sau muntenii valahi, ale maramureșenilor care au rămas în Ucraina, din zona Teceu, ale timocenilor, blajinii care au un dialect bănățeano-oltenesc foarte interesant și, de asemenea, câteva chipuri din Basarabia. Este o expoziție rod al multor kilometri, sunt zeci de mii de kilometri parcurși de-a lungul ultimilor 3-4 ani, împreună cu colegii cu care expun și, sigur, principala motivație este să contribuim și noi, după puterile noastre, nepermis de modeste, la sărbătorirea comunităților istorice.

 

Baltasiu_5

 

De ce ați simțit nevoia să faceți această călătorie în imagini?

Știți că România este unul dintre puținele state care au efectiv o ”corolă minunată”, să-l parafrazez pe Blaga, de comunități istorice, din păcate ignorate de către mass-media și de către majoritatea instituțiilor. În ultimii ani s-a agravat această ignoranță. Academia Română a ales să parcurgă sensul invers și să readucă la lumină, să reamintească opiniei publice despre existența acestor comunități, despre nevoile lor. În același timp, am dorit să arătăm chipurile luminoase și în suferință de altfel, cu excepția goralilor care o duc foarte bine acolo, sunt un model chiar și pentru noi, în special economic.

 

În Timoc sunt 300 de mii de români în suferință, în câteva zeci de localități

 

Ei trec printr-un proces interesant de redeșteptare națională. Practică o agricultură de înalt succes, îmbinată cu turismul, astfel au atras atenția autorităților poloneze la cel mai înalt nivel. Eu însumi am fost cu o echipă de la centrul pe care îl coordonez, anul trecut, într-o zonă lângă Noul Sas, o denumire foarte interesantă din Polonia. Reuniunea lor s-a desfășurat sub înaltul patronaj al președintelui Poloniei.

Nu același lucru li se întâmplă timocenilor!

În Timoc este o comunitate de români aflată realmente în suferință, în sensul că sunt cei mai mulți români din Serbia, aproape 300.000, în câteva zeci de localități, în care elementul românesc este și astăzi preponderent. Ei nu au școală și nici slujbă în limba română de foarte multă vreme. Spre deosebire de românii din Voivodina, timocenii nu au nici un fel de drepturi. Și spun, poate a suta oară, că n-ar fi rău atunci când statul român se grăbește să susțină necondiționat aderarea unor țări la Uniunea Europeană, să aibă în vedere și situația drepturilor comunităților românești din aceste țări, din reciprocitate, la nivelul standardelor pe care noi deja le aplicăm.

 

 

Chip de copil în expoziție

Surpriză și așteptare în expoziția ”Chipuri și locuri în comunități istorice românești”

 

Curiozitate, surprindere, dar și curăție sufletească, transmise prin doi minunați ochi albaștri. Care era atmosfera în care ați identificat acest chip?

Da, în Ucraina ne-am focalizat pe mutrișoarele unor copilași care văd pentru prima dată teatru și pentru prima dată teatru românesc. Cercetarea s-a făcut undeva în munții Carpați, în zona Teceului. A fost o experiență de nedescris chiar și pentru noi să facem aceste fotografii. O experință similară am avut și la o stână din zona cetății Hust, acolo unde Mihai Viteazul a avut cea mai la nord-vest cetate.

Chipuri de copii am văzut și în fotografiile reprezentative pentru comunitatea românească din Basarabia. Unii, un fel de actori.

Pentru zona Basarabiei am colaborat cu colegii de la Institutul de Etnografie și Folclor. Am scos în urmă cu doi ani o lucrare, un album-monografic, despre viața unor comunități din Republica Moldova și am reliefat și acolo câteva obiceiuri legate de Crăciun, de Anul Nou.

 

Colegii mei au surprins câteva chipuri de copii care efectiv se minunează în timp ce citesc în limba română

 

Ei prezervă foarte bine, aproape mai bine decât noi, aceste sărbători. De asemenea, am relevat ocupații. Ce să vă spun școala din Basarabia. Este un fenomen foarte interesant în sensul că ei nu au suficientă carte în alfabet latin. Colegii mei au surprins câteva chipuri de copii care efectiv se minunează în timp ce citesc în limba română.

Speranța pare că dă tonul expoziției. Care este mesajul pe care doriți să-l transmiteți prin acest proiect?

Anton Golopenția, unul dintre martirii pușcăriilor comuniste, principalul asistent al lui Dimitrie Gusti și unul dintre întemeietorii geopoliticii ca știință în România scria, la declanșarea celui de-al doilea Război mondial, că principalul pilon al politicii externe românești ar trebui să fie consângenii, altfel nu se justifică politica externă. Mesajul este să-i redescoperim, să ne trezim la viață, aflând sau reaflând despre acești consângeni care au probleme foarte seriose.

 

Baltasiu_8

 

În Timoc nu întâmplător  ne-am axat pe câteva fotografii din Lăpușna, ctitorie a lui Radu cel Mare, căreia de la an la an ploile îi șterg frescele. Tot Timocul este împânzit de ruine bisericești, mănăstirești realizate în Evul Mediu cu frățietate între cele două spații. O curioasă întorsătură a istoriei în momentul de față. Expoziția noastră este un semnal la trezie și la bucurie împreună.

Duminică se va sărbători Ziua Românilor de Pretutindeni. Ce mesaj le transmiteți?

Sunt instituții și actori instituționali care nu i-au uitat și îi roagă să țină aproape în continuare. O să facem tot ce putem!

 

 

Când te apropii de Săpânţa, o localitate din Maramureş aflată la patru kilometri de frontiera cu Ucraina, celebră pentru amuzamentul cu care sfidează moartea, sistemele de localizare ale telefonului sunt bulversate de proximitate şi interpretează vizita drept una de trecere… la propriu, informându-te că ai schimbat ţara. Tot răul spre bine: n-ai ajuns pe lumea, ci la lumea “cealaltă”.

Nu e aşa, în mod evident. Drapelul românesc e omniprezent la casele sătenilor, iar zona, pusă pe hartă de inteligenţa şi de creativitatea lui Stan Ioan Pătraş la jumătatea secolului trecut, rămâne o redută de unicitate românească neperturbată şi loc de pelerinaj pentru ai noştri şi străini deopotrivă. Asiaticii, în special, vin aici şi se reculeg printre crucile multicolore, celebre în toate lumea pentru epitafurile pe care le poartă, care fac biografia defunctului cu un umor lapidar.

Uliţa din Săpânţa

Uliţa din Săpânţa Foto: Marius Donici

Însă nu umorul, nici inteligenţa nativă şi nici curajul localnicilor în faţa morţii nu te frapează în primul rând la Săpânţa. Ci bunătatea săpânţenilor, care nu e un «lux teoretic» ca la oraş, ci o normalitate cu extensiuni în cosmic, la fel de firească precum viaţa şi moartea. Parafrazând o expresie englezească (to kill with kindness, n.r.), săpânţenii – prin extrapolare, maramureşenii – sunt acei români care te ucid cu bunătate.

Săpânţenii – prin extrapolare, maramureşenii – sunt acei români care te ucid cu bunătatea lor

La Săpânţa, care n-a scăpat nici ea de comercializarea tradiţiei, e o scenă obişnuită ca vreun localnic care te observă de alogen să te abordeze pe uliţă şi să te invite la el în casă, pentru a-ţi arăta “camera bună” şi a-ţi propune câteva eventuale achiziţii din patrimoniul propriu. “Harta se agăţă de oriunde, nu doar de sus”, vorba memorabilă a localnicei pe care am întâlnit-o la unul dintre birturile comunale, unde sfărâma nuci, însă cu atât mai mult o mică achiziţie face toată diferenţa din lume pentru oamenii binecuvântaţi să ne sprijine hotarul – şi condamnaţi să o facă singuri.

(…)

Peste drum de cimitir, o casă înzăpezită, gemând de cucuruzi (porumbi, n.r.) atârnaţi în tindă, îţi atrage privirea din prima cu dunga ei galbenă imposibil de ratat. Stăpâna locului apare de nicăieri şi ne invită înăuntru, aşa cum cere datina. Cergi, gubare, farfurii, traiste, lecricuri şi altele asemenea îi compun universul.

Schimbăm impresii despre viaţă şi lume, facem o investiţie în economia locală, dar mai ales admirăm mâinile ireal de bătătorite ale văduvei săpânţence şi ţesăturile care, deşi ieşite dintr-o minte de ţăran simplu, s-ar putea preda la şcolile superioare de artă din străinătate. Apoi ne despărţim de gazda noastră şi ne vedem de drum, pentru că Maramureşul e un ţinut copleşitor, care nu-ţi permite răgaz.

Mâinile bătrânei din Săpânţa fac mai mult decât toate discursurile din lume

Mâinile bătrânei din Săpânţa fac mai mult decât toate discursurile din lume

La întoarcere, trecem din nou pe lângă Cimitirul Vesel şi pe lângă Casa Galbenă, albi la mustăţi fiindcă frigul e bineînţeles năpraznic. Din spate, cineva ne somează să ne oprim. Nu-s ucrainenii, ci ţăranca româncă cu care ne-am întreţinut mai devreme. “Domnii mei”, o auzim, “no staţi olecuţă”. Ne conformăm, aici înveţi repede că e futil să combaţi o moroşancă. “Ci luaţi mălaiul aiesta, luaţi aieşti patru cucuruzi şi-i atârnaţi în casă”, ne spune, în timp ce desprinde şi ne înmânează patru coceni din “averea” ei.

Generozitatea ne lasă perplecşi, pentru că e neaşteptată şi sinceră, pentru că aduce cu pericopa biblică în care ultimul bănuţ al unei văduve a făcut mai mult decât toate donaţiile la templu ale fariseilor.

De undeva, din nordul extrem al ţării, din locul unde se agaţă harta-n cui, o româncă simplă ne predă o lecţie de bunătate care face mai mult ca toate discursurile lumii.

Icoane pictate pe cutii de muniție

14 octombrie 2022 |
18 octombrie – 13 noiembrie 2022, Sala Media Muzeul Național al Țăranului Român   Institutul Polonez din București și Ambasada Republicii Polone la București, în parteneriat cu Muzeul Național al Țăranului Român și cu sprijinul Ambasadei Ucrainei...


Patru cucuruzi de bunătate

16 decembrie 2016 |
Când te apropii de Săpânţa, o localitate din Maramureş aflată la patru kilometri de frontiera cu Ucraina, celebră pentru amuzamentul cu care sfidează moartea, sistemele de localizare ale telefonului sunt bulversate de proximitate şi interpretează vizita drept...