L-am întâlnit pe Cristian Mușa atunci când documentam jocul fecioresc, acea expresie unică a culturii vii românești, care astăzi se regăsește pe lista patrimoniului imaterial UNESCO. Din primul moment am simțit că am în față nu doar un cercetător, ci un om care trăiește tradiția, care o poartă în sine și o respiră cu fiecare gest.

Cristian Mușa este ceea ce el însuși numește, cu modestie și sinceritate, un „țăran modern”. Își împarte viața între satul natal, unde lucrează pământul alături de mama sa, și Institutul de Etnografie și Folclor „Constantin Brăiloiu” al Academiei Române, unde cercetează cu rigoare științifică dansul popular și culturile comunităților tradiționale. Între aceste două lumi, aparent contrastante, el a găsit echilibrul: doar trăind în sat poți înțelege cu adevărat folclorul, iar doar prin cercetare poți transmite mai departe memoria lui către viitor.

Dar Cristian nu este doar un specialist, ci și un poet. Vorbele lui, chiar și atunci când răspunde la o întrebare, au ritmul și vibrația unei poezii. Fiecare amintire despre oamenii satului, fiecare evocare a nunților, a priveghiurilor sau a serilor de Crăciun devine poveste, imagine, emoție. În ochii lui se citește satul, în cuvintele lui se simte poezia, iar în pașii lui de dans se oglindește un întreg univers cultural.

A-l asculta pe Cristian Mușa înseamnă a păși într-un spațiu unde tradiția și modernitatea nu se exclud, ci se îmbrățișează. Unde dansul, cercetarea și poezia nu sunt compartimente separate, ci fire ale aceluiași țesut interior. El vorbește despre satul românesc nu ca despre un muzeu, ci ca despre un organism viu, care respiră și se transformă, păstrându-și în același timp rădăcinile adânc înfipte în pământ.

Interviul de față nu este doar o succesiune de răspunsuri, ci o mărturie. O dovadă că tradiția trăiește atâta timp cât există oameni care o iubesc, o înțeleg și o transmit mai departe cu aceeași demnitate și sensibilitate cu care o fac și poeziile lui Cristian Mușa.

„Născut și crescut la țară, școlit la oraș și cu o viață care se împarte între activitatea academică și cea de țăran, la propriu, în vatra satului, este greu să spun că sunt ceva sau altceva … trebuie să spun că sunt un tânăr cercetător în etnocoreologie, un iubitor al satului cu toate podoabele și cu toate „păcatele” lui.”

Cristian Mușa, cum te-ai descrie în 3 cuvinte? Care îți este pașaportul cu care pășești în lume? 

Să scriu doar în trei cuvinte ar fi extrem de greu pentru că, pe cât de simplu sunt, probabil pe atât de complicat. Această antiteză vine, din punctul meu de vedere, odată cu asumarea traiului meu în două lumi total diferite, dar interdependente pentru meseria mea. Născut și crescut la țară, școlit la oraș și cu o viață care se împarte între activitatea academică și cea de țăran, la propriu, în vatra satului, este greu să spun că sunt ceva sau altceva. Toate acestea duc la crearea imaginii unui om simplu, dar totodată complicat. S-o iau mai pe scurtătură, trebuie să spun că sunt un tânăr cercetător în etnocoreologie, un iubitor al satului cu toate podoabele și cu toate „păcatele” lui, un tânăr care își dedică mult din timpul său pentru culegerea, conservarea și transmiterea culturii populare atât a celei din satul vechi, cât și a celei din satul contemporan, la fel de interesant. De asemenea, sunt un „țăran modern”, așa cum m-a numit prietenul meu, vloggerul Marius Ilie, într-un material pe care l-a încărcat pe pagina lui de YouTube. Țăran modern deoarece în ciuda faptului că am plecat în lume  la vârsta de 15 ani pentru studii, dar și prin activitatea științifică de la oraș, nu m-am „lepădat” niciodată de haina țărănească. Am rămas loial satului natal și am întreținut gospodăria, împreună cu mama, și acum facem la fel, chiar și după 17 ani de când tata a plecat în veșnicie. Este o împletire perfectă, doar trăind în mediul originar al folclorului poți să-l înțelegi cu adevărat și să-l analizezi după aceea în laborator astfel încât generațiile viitoare să aibă acces la toate datele despre identitatea înaintașilor și a lor implicit.

„Este o împletire perfectă, doar trăind în mediul originar al folclorului poți să-l înțelegi cu adevărat și să-l analizezi după aceea în laborator astfel încât generațiile viitoare să aibă acces la toate datele despre identitatea înaintașilor și a lor implicit.”

 

Cum a modelat viața în satul Starchiojd copilăria ta și primele tale întâlniri cu muzica, dansul și tradițiile locale? 

Tot ce am trăit acolo, fiecare om sau moment a avut un rol important în formarea mea. Fiind crescut în preajma unor oameni născuți la începutul secolului trecut, mi s-a transmis spontan un bagaj cultural extrem de interesant și important pentru a ne cunoaște pe noi ca membri ai unui grup, ai unei civilizații etc. Le văd și le pomenesc adesea pe bătrânele din copilăria mea, pe țața Sița, țața Leana, țața Sultana, țața Geana, țața Doda, țața Ionica și pomelnicul este foarte stufos, născute cam începând cu anul 1910. Plus bunicii mei, născuți tot în acea perioadă. Deci acești oameni, adevărații creatori și purtători de cultură tradițională au fost primii mei profesori, ei povesteau despre război, despre hoardele tătărăști care le intrau în sat și prin case pentru a căuta hrană, ei mi-au transmis toată rânduiala satului și eu am „gustat” cu toată dragostea aceste informații. Cu muzica și cu dansul tot prin acești oameni, pot să spun, ei au asigurat un canal de transmitere. Mi-o amintesc pe țața Sița cum stătea pe un bolovan la poartă la țața Leana și ne cânta nouă, copiilor, un cântec despre cum „Stă Gheorghe pe prispă-afară…”. O aud pe țața Marioara cum la ceas de seară, în cântecul greierilor bocea pe prispă sau prin bătătură după ce i-a murit primul băiat. De asemenea, pe nea Nicu, cel care de câte ori dorea, scotea fluierul și „urca oile la munte”. Apoi, mi-l amintesc pe tata cum cânta la fluier uneori și cum bătea ritmul pe scaun cu niște mișcări precise de ziceai că este echipă de „ritmiști”. Apoi obiceiurile de la Crăciun și Anul Nou, serile de priveghi, înmormântările și pomenile, hramurile satului, toate întregeau imaginea unei lumi vechi, dar totodată actuale, o lume cu rost, echilibrată. Apoi nunțile. Nunțile m-au fascinat. Mergeam întotdeauna la toate nunțile din sat, mai mereu la mireasă pentru că acolo era spectacolul mai frumos. Eram părtași, noi copiii, la tot ceremonialul, mergeam în urma nunții. Dar înainte de asta, stăteam lângă lăutari și băteam ritmul din picior odată cu instrumentele. Mai târziu, când sora mea a început cursurile la Școala Populară de Artă de la Ploiești, am intrat mai mult în această direcție, îmi plăcea să merg cu ea la spectacole, îmi plăcea să o văd la televizor. Apoi, din clasa a patra am intrat în ansamblul din sat ca dansator, dar și ca solist vocal. Mă fascina să cânt și să joc pe scenă la Starchiojd, printre oamenii din sat, dar și pe scenele din alte localități unde mergeam cu ansamblul. Apoi s-au deschis mai multe porți: am început și eu cursurile de canto popular la Școala Populară de Artă, apoi am urmat Liceul de Artă și am cunoscut mult mai bine această lume a artei. Mai târziu am revenit la țărână, prin cercetarea științifică, prin audiții în arhivă, să redescopăr vocile răgușite ale țăranilor și toată cultura lor, așa cum erau înainte de urcarea pe scenă și de transformare a creațiilor țărănești în piese de artă.

„O aud pe țața Marioara cum la ceas de seară, în cântecul greierilor bocea pe prispă sau prin bătătură după ce i-a murit primul băiat. De asemenea, pe nea Nicu, cel care de câte ori dorea, scotea fluierul și „urca oile la munte”. Apoi, mi-l amintesc pe tata cum cânta la fluier uneori și cum bătea ritmul pe scaun cu niște mișcări precise de ziceai că este echipă de „ritmiști”.”

Ce te-a motivat să urmezi studiile în domeniul etnocoreologiei și cum ți-au modelat acestea perspectiva asupra culturii populare?

Eu am fost întotdeauna un mare iubitor al satului în general, cu toată cultura lui. Și cred că orice om născut și crescut la țară are în sânge particule de cultură tradițională, este o dragoste ascunsă în ADN-ul fiecăruia, ea există indiferent de meseria și de drumul pe care îl parcurge în viață oricare din trăitorii satului. Eu doream să mă fac cântăreț de muzică populară, de aceea am urmat cursurile Liceului de Artă din Ploiești, dar acolo am avut marea bucurie să descopăr etnografia, un curs pe care domnul profesor Leonida Brezeanu ni-l preda cu mare entuziasm, fiind și dumnealui un mare iubitor al culturii tradiționale. Așa am înțeles că această moștenire trebuie să fie culeasă, conservată, interpretată și dată mai departe în scris. În clasa a XII-a eram decis să urmez Facultatea de Etnografie, fără să știu că așa ceva nu exista atunci, doar dacă aș fi intrat la Facultatea de Litere unde exista dublă specializare, filologie cu etnologie. Doar că  exact în anul în care am terminat eu liceul, în 2008, s-a înființat secția de Etnologie, Antropologie Culturală și Folclor în cadrul Facultății de Litere de la Universitatea din București. A fost o binecuvântare, parcă Dumnezeu a făcut asta special pentru mine, eu nemaivoind să aud de alte discipline. Această facultate m-a modelat, m-a ajutat să mă înțeleg pe mine, să înțeleg oamenii, mentalitatea și cultura grupurilor umane, formele de manifestare și de trai. Aici am descoperit etnocoreologia, în anul al doilea de studii, predată de domnul profesor Silvestru Petac. Apoi, după încheierea studiilor masterale, în anul 2013, la îndemnul și recomandarea domnilor profesori Narcisa Știucă și Silvestru Petac, m-am înscris la  concursul deschis pentru acest post la Institutul de Etnografie și Folclor „Constantin Brăiloiu” al Academiei Române. Am luat concursul și lucrez și astăzi. Am descoperit această știință fascinantă și extrem de importantă pentru cultura românească, fiind una dintre creațiile țărănești prezente aproape în toate contextele sociale, ceremoniale, rituale și spectaculare ale satului vechi, dar și în contemporaneitate, atât la sat, cât și la oraș. Înțelegerea funcțiilor, a simbolisticii exprimării coreice întregește cunoașterea culturii populare în general, dansul fiind prezent, așa cum am amintit, în toate momentele importante ale satului.

„Eu am fost întotdeauna un mare iubitor al satului în general, cu toată cultura lui. Și cred că orice om născut și crescut la țară are în sânge particule de cultură tradițională … ea există indiferent de meseria și de drumul pe care îl parcurge în viață oricare din trăitorii satului.”

Cum a fost drumul tău până la doctorat și ce descoperiri te-au marcat cel mai mult în această perioadă?

Drumurile nu sunt niciodată ușoare, dar fiindcă am transformat pasiunea în meserie, nu am simțit că am urcat atât de greu. Nu a fost neapărat un drum, ci mai degrabă o apă curgătoare, lină, echilibrată. A fost o perioadă foarte frumoasă care m-a ajutat să cunosc oameni deosebiți în primul rând, oameni care au pasiuni similare. Nu știu dacă este ceva ce m-a marcat, dar mi s-a părut foarte interesant faptul că până și acolo unde avem impresia că nu mai este tradiție, există o legătură foarte strânsă între creatorii și purtătorii de patrimoniu și arhiva culturală/ memoria colectivă și că aceștia se raportează la moștenirea lor și se conectează la ea de fiecare dată când este nevoie. Acești oameni au demonstrat că ei trăiesc, totuși, într-un sistem cultural, că viața lor și felul de a gândi, izvorăsc dintr-o fundație de care încă sunt legați.

„Drumurile nu sunt niciodată ușoare, dar fiindcă am transformat pasiunea în meserie, nu am simțit că am urcat atât de greu.”

 

Ce te face să continui să explorezi dansul popular și să cercetezi comunități tradiționale, chiar și după ani de experiență?

Cercetarea este un sistem care te resetează după fiecare lucru încheiat. Să faci cercetare înseamnă s-o iei de multe ori de la zero. Există situații în care oricât de multă experiență ai avea, te afli parțial sau total necunoscător în fața unui subiect. Nu există monotonie, tot timpul explorezi și este fascinant că odată cu tăvălugul modernității, cultura tradițională îmbracă alte haine, dar fără să renunțe la simbolistica și rostul ei, doar dezvoltă anumite sisteme de reorganizare, refuncționalizare și substituire ale unor elemente vechi.

„Am descoperit această știință fascinantă și extrem de importantă pentru cultura românească, fiind una dintre creațiile țărănești prezente aproape în toate contextele sociale, ceremoniale, rituale și spectaculare ale satului vechi, dar și în contemporaneitate, atât la sat, cât și la oraș.”

Care crezi că este rolul dansului popular în viața comunităților românești astăzi?

Dansul popular își păstrează și astăzi unele dintre funcțiile vechi, dar a dezvoltat și altele odată cu prezentarea lui pe scenă. Fie că este spontan, fie organizat, el îndeplinește funcția de socializare, de închegare a unui grup, de eliberare a unui surplus de energie negativă și încă mai are funcție ceremonială și rituală în anumite contexte.

Cum decurge o zi tipică de cercetare pe teren și ce provocări întâlnești cel mai frecvent?

Cercetarea propriu-zisă pe teren este precedată de multe alte etape care țin de activitatea de laborator: identificarea unei bibliografii de specialitate, parcurgerea ei și, bineînțeles, identificarea documentelor de arhivă. Deci avem în vedere studierea tuturor surselor care au legătură cu subiectul, zona, spațiul cercetat. Abia după aceea ce poate face culegerea în teren, de cele mei multe ori cu sprijinul unui mijlocitor din comunitate care să asigure identificarea informatorilor potriviți: dansatorii, muzicanții, oamenii care să ofere informații. În acest cadru sunt înregistrate informațiile, muzica, strigăturile, separat, după care se pot filma dansurile. Pe lângă acestea trebuie realizată așa-zisa fișă de informator care cuprinde cât mai multe date despre persoana care furnizează informațiile/datele despre un anumit subiect. Culegerea pe teren este o activitate complexă care începe „în laborator”, adică acasă sau la birou și se încheie tot în acest cadru pentru că după momentul terenului urmează iar activități de prelucrare pentru arhivare, plus munca de interpretare astfel încât toate datele să ia înfățișarea unui studiu, a unei cărți sau a unei comunicări orale. În toată această muncă, cel mai complicat cred că este lucrul propriu-zis cu oamenii pe teren, mai ales că la primul contact nu cunosc sau nu înțeleg exact despre ce este vorba. Există riscul ca aceștia să nu-ți furnizeze informațiile potrivite. Este vorba de încrederea în cel care preia de la ei informațiile, mai ales că uneori sunt înregistrate și anumite mărturii despre consătenii lor, fapt care poate să-i pună într-o lumină negativă iar publicarea acelor date poate să dăuneze, poate să ducă la ruperea relațiilor dintre aceștia. Există situația în care cercetătorul trebuie să se lase cercetat sau să-și facă spontan o autobiografie ca celălalt să aibă câteva informații despre identitatea și activitatea celui care-l chestionează. Astfel se mai detensionează situația, într-un procent destul de scăzut, dar real, persoanele implicate în discuție se cunosc minimal.

 

„Cultura țărănească a suferit modificări în ultimul veac odată cu transpunerea ei pe scenă. În acest cadru s-au schimbat spațiul, contextul, repertoriul și actanții, folclorul fiind ridicat la rang de artă. S-a intervenit foarte mult în structura lui astfel încât unele creații aproape că nu mai au „fizionomia” veche, doar păstrează câteva elemente.”

Care sunt principalele dificultăți cu care se confruntă un etnocoreolog în România și în ce mod ai reușit să le depășești?

Cultura țărănească a suferit modificări în ultimul veac odată cu transpunerea ei pe scenă. În acest cadru s-au schimbat spațiul, contextul, repertoriul și actanții, folclorul fiind ridicat la rang de artă. S-a intervenit foarte mult în structura lui astfel încât unele creații aproape că nu mai au „fizionomia” veche, doar păstrează câteva elemente. Dansul popular este un element de patrimoniu transformat și într-o unealtă de propagandă politică, nu numai culturală, de aceea probabil este una dintre creațiile țărănești care au avut cel mai mult de suferit. Dansurile au fost tranșate la propriu de operatorii culturali, de coregrafi, să se poată încadra în spațiul, contextul și tematica unei anumite manifestări. De asemenea, sunt situații în care repertoriul a migrat din localitate în alta, prin intervenție umană, prin activități cultural-artistice, astfel încât astăzi, în anumite comunități, este greu de delimitat care este repertoriul specific și care nu, care a fost moștenit și care a fost adus, „plantat”, impus de un coregraf sau de un învățător. În situația aceasta avem de făcut un soi de arheologie etnocoreologică, o reconstituire, o cercetare prin care să se separe apele pentru a cunoaște identitatea coregrafică a comunității respective și păstrarea ei măcar în arhive și scris despre această situație pentru transmiterea informațiilor.

Cum vezi viitorul cercetării în etnocoreologie și cum poate fi valorificată mai bine cultura populară în societatea contemporană?

Etnocoreologia din România nu a avut vigoare niciodată. A avut un moment istoric în care a fost creată și a crescut și apoi a rămas fără continuatori prea curând astfel încât nu s-a putut păstra un fir neîntrerupt al cercetării. Etnocoreologia este una dintre cele mai complete și complexe științe dintre cele care studiază cultura țărănească. Este o știință grea, obligă specialistul să cunoască câte puțin din toate limbajele culturale și să le poată interpreta. Aceasta deoarece dansul adună laolaltă mișcare, muzică, literatură populară, instrumente muzicale, piese de port, gestică, mimică, obiecte etc. Toate acestea formează întregul, iar extragerea unuia dintre aceste elemente, mai ales din cele trei foarte importante (muzica, mișcarea, literatura populară), poate să ducă la invaliditatea întregului sau să funcționeze parțial. Astăzi etnocoreologia se mișcă greu, mai ales că nu există școli care să formeze specialiști, aceștia se formează doar prin „calificare” în etnologie sau în studii culturale, foarte importante pentru înțelegerea sistemului culturii tradiționale.

„Eu pledez pentru activități de conservare și conștientizare. Trăim niște vremuri în care multe din elementele tradiționale nu mai fac parte din repertoriul activ, ele sunt în ungherele memoriei culturale ale comunității și fiecare individ accesează acest fond.”

⁠Privind în urmă la toți oamenii și comunitățile pe care le-ai studiat, ce impact crezi că are munca ta de specialist asupra lor și asupra memoriei culturale?

Eu pledez pentru activități de conservare și conștientizare. Trăim niște vremuri în care multe din elementele tradiționale nu mai fac parte din repertoriul activ, ele sunt în ungherele memoriei culturale ale comunității și fiecare individ accesează acest fond. Asta pentru că ei fac parte din acel sistem. Dar cu siguranță acel fond se va subția în timp, toate se vremuiesc, vin alte nevoi și ne vom raporta, probabil, la alte structuri, vom avea alte repere culturale. Cu toate acestea, moștenirea aceasta trebuie să rămână măcar captată în lucrări scrise și în arhive pentru a avea, totuși, unde alerga în situația unei nevoi de regăsire sau reconectare cu înaintașii. Pe de altă parte, așa cum am amintit, pledez pentru realizarea unor activități prin care comunitatea să conștientizeze că ceea ce au moștenit sunt niște bunuri care îi reprezintă, fac parte din structura lor culturală și au datoria să păstreze și să transmită mai departe. Un cercetător, teoretic nu are voie să intervină într-o anumită comunitate, mai ales dacă comunitatea nu solicită asta, dar cred că suntem într-un moment în care cercetătorul are și menirea de a face educație culturală, de a transmite măcar ideea asumării identității pe care comunitățile au moștenit-o.

Simți că cercetarea și observațiile tale pe teren influențează modul în care scrii poezie? Poți să ne dai un exemplu?

Cercetarea mi-a oferit niște cadre, niște imagini care m-au inspirat. Îmi amintesc, de exemplu, de o cercetare pe care am făcut-o în luna iunie a anului 2022 la Vaideeni, în județul Vâlcea. Mergând prin cimitirul satului pentru a identifica structura spițelor de neamuri din localitate și dacă acestea își mai păstrează ceva din identitatea sibiană pe care au purtat-o cu ei dată cu roirea în Vaideeni, am constatat că întregul cimitir este o splendidă expoziție de fotografie veche. Pe fiecare cruce erau puse fotografii cu țărani îmbrăcați în port popular. Ceva extraordinar care m-a inspirat și îndată de am ajuns la pensiunea unde eram cazat împreună cu echipa de cercetare, am și scris o poezie. A fost rezultatul unei trăiri profunde,  o conectare cu acel spațiu, cu acea lume, de parcă ar fi fost lumea mea, chiar dacă eram străin.

„… în Vaideeni, am constatat că întregul cimitir este o splendidă expoziție de fotografie veche. Pe fiecare cruce erau puse fotografii cu țărani îmbrăcați în port popular. Ceva extraordinar care m-a inspirat și îndată am și scris o poezie. A fost rezultatul unei trăiri profunde,  o conectare cu acel spațiu, cu acea lume … ”

 

Pe-al crucii trup

Sunt chipuri și priviri

De trecători grăbiți

Prin astă lume,

Pe-al crucii trup

Stau clipe și trăiri

Ce-au fost demult,

Povară sau minune…

Pe-al crucii trup

S-au înșirat cu dor

Povești cu sfinți

Sau despre blânzi țărani,

Pe-al crucii trup

Sunt lacrimi care dor

Pentru părinți

Ce sunt plecați de ani…

Pe-al crucii trup

Stă oglindit frumos

Tot ce-a avut pământul

În trecut,

Cerând acum tribut,

Prin chip, și os,

Făcându-le

Plămada de-nceput.

 

„Prezența naturii în multe din versurile mele cred că scoate la iveală legătura pe care o am cu natura și cu pământul, dragostea pe o care le-o port, și probabil că-mi conturează o sensibilitatea sufletească aparte pe care am primit-o în dar la naștere.”

 

Care este tematica care revine cel mai des în poeziile tale și ce spune aceasta despre identitatea ta culturală și personală?

Cele mai multe poezii se referă la diverse situații și imagini din natură. Sunt descriptive. Dacă nu aș avea o imagine fizică de la care să plec, nu știu dacă ar ieși ceva. Prezența naturii în multe din versurile mele cred că scoate la iveală legătura pe care o am cu natura și cu pământul, dragostea pe o care le-o port, și probabil că-mi conturează o sensibilitatea sufletească aparte pe care am primit-o în dar la naștere.

Sunt oamenii lumină? Spunea atât de frumos părintele Necula că oamenii din viața sa au fost asemenea „vitraliilor” care i-au luminat drumul. Care sunt acești oameni, Cristi? 

Da, există și astfel de oameni. Am iubit și iubesc oamenii în general, poate mai mult decât îmi dau atenție mie. Mă așez mereu pe ultimul scaun și dacă se poate ca și acela să fie cel rupt. Nu am funcționat niciodată după vorba veche care spune „pentru mine eu sunt ce mai important” sau „mai aproape este cămașa de piele decât flaneaua”. Întotdeauna am fost, nu flaneaua, ci paltonul și această autoneglijare a fost socotită o slăbiciune. Eu tind să spun la fel ca părintele, dar nu pot fi atât de blând. Am întâlnit foarte mulți oameni buni, oameni care m-au construit și au alimentat potențialul meu prin faptele lor, au deschis porți în calea mea, m-au recomandat și mi-au dat credit. Au fost, de asemenea, și oameni care au avut tendința să dărâme ceea ce au construit alții sau ceea ce au construit ei în timpul formării mele. Totuși oamenii rămân cei care construiesc oameni și trebuie să punem mai mult preț pe ei decât pe lucruri, obiecte, carieră, foloase materiale de orice fel pentru că în toate nenorocirile prin care a trecut omenirea până în acest moment, oamenii au rămas ei cu ei, s-au avut unii pe alții. Casele s-au refăcut, averile s-au reîntregit, dar omul este singurul care piere pentru totdeauna și, în condițiile în care fiecare individ este exemplar unic, nu mai poate fi construit.

 

„Mă așez mereu pe ultimul scaun și dacă se poate ca și acela să fie cel rupt. Nu am funcționat niciodată după vorba veche care spune „pentru mine eu sunt ce mai important” sau „mai aproape este cămașa de piele decât flaneaua”. Întotdeauna am fost, nu flaneaua, ci paltonul.”

Ce gând le transmiți tinerilor pasionați de acest domeniu sau generațiilor viitoare despre importanța dansului și tradițiilor, conservarea acestora și adaptarea la vremurile ce vor urma? 

Sfatul meu este să facem eforturi să ne cunoaștem cultura cât mai bine din surse sigure pentru a avea o imagine mai clară asupra identității noastre. Avem datoria să știm cine suntem, doar așa avem capacitatea de a ne accepta și înțelege pe noi, pentru a-i înțelege pe înaintașii noștri și pentru a rezolva niște conflicte interioare din punct de vedere spiritual. Cunoscând identitatea și fundația pe care ești clădit, îți construiești în jur automat o fortăreață care îți poate proteja structura spirituală moștenită pe care o porți cu tine, o îmbogățești și o transmiți generațiilor care vin. Este un fir de care ne ținem cu toții din moși-strămoși fără de care nu putem funcționa și nu putem asigura continuitatea.

„Cunoscând identitatea și fundația pe care ești clădit, îți construiești în jur automat o fortăreață care îți poate proteja structura spirituală moștenită pe care o porți cu tine, o îmbogățești și o transmiți generațiilor care vin.”

 

Privind înapoi la copilăria ta în satul Starchiojd și la toate tradițiile pe care le-ai cunoscut, te rugăm să ne împărtășești câteva versuri care să păstreze vie această lume și să rămână ca o amintire pentru cititori. 

Sunt multe versuri care redau viața satului, dar cred că cea mai dragă îmi este poezia dedicată bunicelor mele. Această poezie a reprezentat startul meu în această direcție după foarte mulți ani de pauză. A izvorât din dorul pentru ele în anul 2021 când se împlineau 7 şi 14 ani de când plecase „dincolo”. Cred că am reușit să surprind un tablou destul de complet despre sfintele noastre bunici.

 

„ … cred că cea mai dragă îmi este poezia dedicată bunicelor mele. Această poezie a reprezentat startul meu în această direcție după foarte mulți ani de pauză. A izvorât din dorul pentru ele în anul 2021 când se împlineau 7 și 14 ani de când plecase „dincolo”.”

 

Bunico,

Ți-a rămas lampa-n fereastră!

Mă pomenesc mereu grăind

Prin curte, prin obor,

Uitându-mă la casa bătrânească

Ce plânge, parcă, a jale şi a dor.

Că până ieri era mereu gătită

Cu scoarțe mândre şi ștergare mari,

Şi vatra sobei, bine fățuită,

Şi dată-n alb,

Cu ce-aduceau sub coviltir, vărari.

Şi-n colțul mândru dinspre răsărit,

În camera curată de la drum,

Ședeau în taină sfinți ce-au amuțit

Şi s-au mânjit de-al candelelor fum.

Bunica mea, pe vremea când erai

În casa ta atât de rostuită,

În zile negre o glumă tu ziceai

Şi ne-nveleai cu dragoste nemărginită.

Cu ochii minții, chipul ți-l zăresc,

Cu gesturi, zâmbete şi vorbe dulci,

Cu tot ce-aveai mai scump,

Dar nu-ndrăznesc

Să cred ca iar te duci, ai să te duci…

Aș vrea să simt mirosul cel mai sfânt

De busuioc şi druşaim din geam,

Şi mângâieri, şi mila ta aș vrea

Să le păstrez şi veșnic să le am.

 

„Casele s-au refăcut, averile s-au reîntregit, dar omul este singurul care piere pentru totdeauna și, în condițiile în care fiecare individ este exemplar unic, nu mai poate fi construit.”

Delta Dunării, un adevărat paradis sălbatic, încântă prin biodiversitate, peisaje de o frumusețe rară și o cultură locală fascinantă, fiind unul dintre cele mai spectaculoase creații ale naturii din Europa și una dintre cele mai importante bogății ale României.

Formată de-a lungul a mii de ani, acolo unde fluviul Dunărea își varsă apele în Marea Neagră, Delta Dunării are o suprafață de aproximativ 5.800 km², fiind a doua ca mărime din Europa. Delta este în continuă expansiune, avansând în fiecare an cu aproximativ 40 de metri în mare.

Din 1991, Delta Dunării este recunoscută ca rezervație a biosferei de către UNESCO, adăpostind:

• Peste 5.500 de specii de plante și animale;
• Cea mai mare colonie de pelicani comuni din Europa;
• Peste 300 de specii de păsări, inclusiv pelicani creți, stârci galbeni sau cormorani mici;
• Mii de canale, lacuri, păduri de sălcii și dune de nisip.

Delta Dunării este un spectacol permanent. Primăvara și vara, păsările migratoare colorează cerul. Pelicanii, cormoranii, stârcii și lebedele își găsesc acolo casă, alături de numeroase specii de pești, amfibieni și insecte. Pe lângă fauna sa extraordinară, Delta impresionează și prin flora specifică. Pădurile de sălcii bătrâne, plaurii – insule plutitoare formate din rădăcini de stuf și ierburi, nuferii albi și galbeni sau plantele rare de pe grindurile nisipoase dau peisajelor o frumusețe aproape ireală.

Deși dominată de natură, Delta Dunării se remarcă și prin tradițiile localnicilor, acesta fiind la fel de valoroase ca și biodiversitatea. Locuitorii Deltei sunt maeștri ai vâslitului în canalele înguste. Vâslele tradiționale din lemn, numite vâsle de papură, sunt adaptate să alunece silențios printre stuf, astfel încât să nu deranjeze fauna. Lotca lipovenească, o barcă subțire și lungă, este un simbol cultural local, folosită de generații întregi de pescari.

În multe sate din Deltă, mai ales în localități precum Mila 23, Caraorman sau Jurilovca, încă se păstrează sărbători tradiționale lipovenești precum Malanka – ajunul Anului Nou pe rit vechi, sărbătorit în data de 13 ianuarie, când tinerii umblă din casă în casă cu cântece și urări de belșug sau Boboteaza, un ritual extrem de important, când apele sunt sfințite și bărcile împodobite și se fac procesiuni pe canale. Pentru localnici, pescuitul nu este doar un mijloc de supraviețuire, ci un ritual sacru. În unele zone, pescarii încă rostesc rugăciuni înainte de a ieși în apă, cerând protecția Sfintei Parascheva, considerată ocrotitoarea lor.

Locuitorii Deltei știu că un pește bun cere un foc de stuf, gătit încet. Borșul de pește autentic se face direct la malul apei, cu apă din Dunăre, filtrată și fiartă, trei-patru specii de pești și, neapărat, adăugarea peștelui abia la final. Storceagul, o supă cremoasă de sturion, este considerat un preparat de sărbătoare, în timp ce scordoleaua – piure de cartofi cu usturoi și pește afumat, este o rețetă veche, moștenită de la greci și lipoveni.

Cei care vizitează Delta Dunării, pot avea parte de experiențe inedite, precum excursii cu barca pe canalele înguste și labirintice, birdwatching – observarea păsărilor, pescuit sportiv – cu respectarea reglementărilor stricte de protecție, plimbări cu bicicleta pe grindurile mai înalte și vizite la sate tradiționale, pentru a descoperi arhitectura locală și poveștile pescarilor. Fiecare anotimp aduce o altă atmosferă în Delta Dunării – primăvara este explozia vieții, vara este spectacolul naturii în plină forță, iar toamna aduce migrarea păsărilor și o liniște aproape mistică, în timp ce iarna, Delta se transformă într-un loc de o frumusețe misterioasă, cu apele înghețate parțial și cu stufărișurile acoperite de un strat de zăpadă fină.

Curiozități despre Delta Dunării:

• Plaurii plutitori din Delta Dunării sunt un fenomen rar în lume – bucăți de vegetație ce plutesc liber, formând habitate unice pentru păsări și pești
• În Delta Dunării se află cea mai mică pădure tropicală din Europa – Pădurea Letea. Aici cresc liane, stejari seculari și există cai sălbatici
• Există în Deltă așezări umane construite exclusiv pe apă, cum este satul Periprava
• Unii localnici folosesc în continuare plauri plutitori pentru a cultiva legume, deplasând grădinile lor în funcție de nivelul apelor
• Delta este un loc de refugiu pentru misterioasa vidră europeană, un animal protejat, extrem de greu de văzut în alte părți ale Europei.
• În Delta Dunării s-au descoperit vestigii ale unor civilizații antice, precum grecii și romanii. Sub ape, în apropierea localității Periprava, există ruinele unei vechi așezări grecești. De asemenea, în zona Lacului Razelm, s-au găsit rămășițele unor așezări din perioada preistorică.
• Mulți dintre locuitorii Deltei sunt de origine lipovenească, o comunitate care a venit în această regiune din Rusia în secolul XVIII-lea, aducând tradiții, obiceiuri, influențând cultura și gastronomia Deltei.
• Delta Dunării adăpostește mai multe lacuri sărate, cum ar fi Lacul Sărat din apropierea localității Sarichioi, care au o salinitate mult mai mare decât a apei mării. Acestea s-au format datorită depozitelor de sare din subteran și sunt extrem de rare în delta fluviilor.

Delta Dunării este una dintre cele mai valoroase și fragile zone naturale ale Europei. Protejată prin statutul de rezervație a biosferei, Delta reprezintă un model de diversitate, dar și un exemplu despre cum comunitățile pot trăi în armonie cu natura. Vizitarea Deltei Dunării însemnă nu doar descoperirea unor faune și flore unice, ci și înțelegerea unei culturi locale cu rădăcini adânci. Respectarea acestor locuri și a tradițiilor este esențiale pentru păstrarea autenticității și frumuseții Deltei Dunării, pentru a oferi generațiilor viitoare șansa de a cunoaște această lume aparte.

Surse foto: exploreazadeltadunarii.ro, stirileprotv.ro, mfe.gov.ro, excursiiprindelta.ro

Un grup de 16 meșteri și artiști populari au primit, în noiembrie 2024, titlul onorific de “Tezaur uman viu”, acordat de către Ministerul Culturii în semn de recunoaștere pentru contribuția lor esențială la păstrarea și promovarea patrimoniului cultural imaterial al României. Aceștia sunt:

Amorțitu Elena, din Botoșani

Domeniu: prelucrarea fibrelor și firelor textile – in, cânepă, bumbac, lână, păr

Corlățean Jucan Elena, din Suceava

Domeniu: port – realizare piese (confecționat, cusut mașini tradiționale)

Cosmi Floarea, din Bistrița Năsăud

Domeniu: prelucrarea pielor și blănurilor – opincărit

Erhan Aristotel, din Suceava

Domeniu: prelucrare lemn – construcții buciume de lemn

Pop Mihail, din Cluj

Domeniu: spiritualitate – dansator

Tantan Mărioara, din Gorj

Domeniu: țesere covoare oltenești

Țaran Liviu Răduțu, din Suceava

Domeniu: spiritualitate – interpret de muzică instrumentală

Lepădatu Iordan, din Vâlcea

Domeniu: prelucrare lemn – rudărit

Negură Margareta, din Suceava

Domeniu: cojocărit

Căldărar Traian, din Sibiu

Domeniu: prelucrarea metalelor

Manoli Constantin, din Vâlcea

Domeniu: prelucrarea lemnului – realizarea mobilierului gospodăresc

Filep Elisabeta, din Cluj

Domeniu: portul tradițional din Sic (Câmpia Transilvaniei)

Lițu Florin, din Suceava

Domeniu: spritualitate – semnale și cântat ritual din bucium

Marin Vasile, din jud. Argeș

Domeniu: prelucrarea materialelor – fierărit

Sava Nicolae, din Bistrița Năsăud

Domeniu: prelucrarea lemnului – confecționarea instrumentelor muzicale din lemn

Ilinca Alexandru, din Vâlcea

Domeniu: prelucrare piei și blănuri – opincărit

Titlul onorific “Tezaur Uman Viu” este o recunoaștere oferită de Ministerul Culturii din România persoanelor care excelează în păstrarea, transmiterea și promovarea patrimoniului cultural imaterial al țării. Acest program face parte dintr-o inițiativă globală a UNESCO care urmărește să conserve patrimoniul viu al umanității, punând în valoare oameni ce dețin cunoștințe, tehnici și practici unice.

Obiectivele districției “Tezaur Uman Viu” sunt:

• Păstrarea patrimoniului cultural, prin promovarea tradițiilor și meșteșugurilor vechi care riscă să fie uitate.
• Transmiterea cunoștințelor, prin sprijinirea artiștilor și meșteșugarilor care instruiesc noi generații, asigurând continuitatea tradițiilor.
• Recunoașterea publică, prin aprecierea contribuției la identiatea culturală a comunităților și a României.

Pentru a primi distrincția de “Tezaur Uman Viu”, persoanele trebuie să îndeplinească următoarele criterii:

• Să cunoască în detaliu un meșteșug, un obicei sau o formă de expresie culturală specifică.
• Să exceleze în păstrarea autenticității tradiției.
• Să contribuie la transmiterea cunoștințelor către generațiile următoare.

Prin acordarea acestui titlu, România, prin Ministerul Culturii, contribuie la conservarea diversității culturale. Laureații devin ambsadori ai patrimoniului cultural românesc, participând la expoziții, târguri și evenimente internaționale. Pe lângă recunoașterea publică, deținătorii titlului primesc sprijin pentru promovarea activității lor, facilități pentru organizarea de ateliere și ocazia de a participa la evenimente culturale de anvergură.

Inițiativa a fost lansată în 2010, perioadă în care a avut impact semnificativ asupra păstrării tradițiilor românești. Anual, noi persoane primesc această distracție, consolidând identitatea culturală a României.

Sursă foto: cultura.ro, svnews.ro, basilica.ro

În cadrul primei ediții a conferinței For Women in Science: Get Inspired by Leaders in Science organizată în data de 8 februarie de către L’Oréal România și Comisia Națională a României pentru UNESCO, împreună cu Ambasada Franței în România, Institutul Francez în România și UEFISCDI au fost anunțate cele cinci cercetătoare din România laureate ale celei de-a 14-a ediție a programului de burse private L’Oréal – UNESCO „Pentru Femeile din Științe”.

Beneficiind individual de câte o bursă în valoare de 50.000 lei, laureatele acestei ediții sunt:

• Computer Science: Ana-Maria Drăgulinescu
• Științe Exacte: Alexandra Mihaela Pop
• Științe Exacte: Daniela Ailincăi
• Științele Vieții: Andreea-Teodora Iacob
• Științele Vieții: Diana Cecilia Bica

Despre proiectele câștigătoare

Ana-Maria Drăgulinescu, inginer în Tehnologii și Sisteme de Telecomunicații, dr. în Electronică, Telecomunicații și Tehnologii Informaționale și lector și cercetător în cadrul Universității Naționale de Știință și Tehnologie Politehnica București, a fost desemnată prima câștigătoare a categoriei Computer Science  în cadrul programului din România, remarcându-se cu proiectul “Inteligența Artificială Centrată pe Om pentru aplicații ale Internetului Obiectelor în Operațiunile de Căutare și Salvare”. Proiectul are ca scop dezvoltarea și implementarea tehnologiilor de Inteligență Artificială și Internetul Obiectelor orientate către utilizator, concentrându-se în special pe înlăturarea barierelor legate de gen și vârstă, în căutarea, detectarea și salvarea persoanelor afectate de dezastre naturale sau antropice, precum accidentele montane. La baza proiectului se află o platformă apartenentă Internetului Obiectelor cu componente hardware și software, platformă care va colecta date de telemetrie și imagini, creând seturi de date și algoritmi pentru diverse scenarii reale de Căutare și Salvare (SAR), precum operațiunile în munți, inundații, înecuri, cutremure sau incendii, cu scopul final de a îmbunătăți operațiunile SAR, contribuind la minimizarea întârzierilor și accelerarea eforturilor de salvare.

Alexandra Mihaela Pop, lector univ. dr. în cadrul Departamentului de Chimie al Facultății de Chimie și Inginerie Chimică al Universității Babeș-Bolyai din Cluj Napoca, s-a remarcat cu proiectul “Complecși ai metalelor din grupele 11 și 12 cu liganzi calcogen-organici – aplicații potențiale în optoelectronică”. Tematica abordată urmărește dezvoltarea unui domeniu de cercetare fundamental, cu potențial aplicativ. Activitatea de cercetare prevăzută în cadrul proiectului se referă la designul, sinteza și caracterizarea stucturală a unor noi compuși calcogen-organici și a complecșilor acestora cu metale, precum și investigarea proprietăților optice ale compușilor obținuți. Interesul crescut al comunității științifice față de dezvoltarea unor noi materiale optic-active cu potențial aplicativ în optoelectronică , așa cum sunt cele utilizate în dispozitive optice precum OLED-urile, motivează tema de cercetare abordată.

Daniela Ailincăi, Dr. în Chimie, inginer chimist și cercetător științific gradul III în cadrul Institutului de Chimie Macromoleculară “Petru Poni” din Iași, a câștigat cu proiectul său “Noi hidrogeluri bioactive: implanturi temporare pentru tratarea postoperatorie a cancerului de sân și prevenirea infecțiilor locale”. Prin acesta, Daniela urmărește să creeze hidrogeluri cu proprietăți adecvate pentru a fi utilizate ca implanturi temporare după intervenții chirurgicale la nivelul sânului. Aceste hidrogeluri, realizate din materiale sigure, vor contribui la menținerea formei sânului în procesul de vindecare. Sistemele vor conține, de asemenea, un agent antimicrobian și un  medicament anticancer, pentru a preveni infecțiile și recurența cancerului.

Andreea-Teodora Iacob, Șef lucr. dr. la disciplina de Chimie Farmaceutică și Terapeutică a Facultății de Farmacie din cadrul UMF „Grigore T. Popa” Iași și Farmacist Specialist (Laborator farmaceutic și Farmacie Clinică) s-a remarcat cu proiectul “Hidrogeluri bazate pe niozomi ca sistem inovator de eliberare a medicamentelor pentru vindecarea rănilor”. Scopul proiectului este de a crea un hidrogel pe bază de biopolimer, capabil să elibereze substanțe active cu efecte dovedite de accelerare a vindecării, în special util în tratarea rănilor profunde, de natură acută sau cronică. Proiectul vizează includerea extractului de placentă umană și curcumina în nanovehicule (niozomi), urmată de dezvoltarea unui hidrogel pe bază de fibroină, natural, care să introducă niozomii în matricea de hidrogel.

Diana-Cecilia Bica, biolog, dr. în Științe Medicale și Cercetător Științific în cadrul Universității de Medicină și Farmacie “Iuliu Hațieganu” din Cluj-Napoca, s-a evidențiat cu proiectul “Fluxuri de lucru bioinformatic pentru identificarea de căi moleculare ce pot fi țintite în medicina de precizie a cancerului pulmonar: validare folosind PCR digital”. Proiectul său se concentrează pe identificarea schimbărilor moleculare specifice în tumorile pulmonare tip adenocarcinom (LUAD). Prin analiza datelor existente în bazele de date publice despre cancer, Cecilia urmărește să stabilească rețele care conectează ARN-uri lungi non-codificate (IncRNA), microARN-uri (miRNA) și ARN mesager (mRNA) implicate în diferite căi de semnalizare alterate de cancer. Prin țintirea acestor căi cu tratamente personalizate, se speră îmbogățirea prognozei și a răspunsului la terapie în cazul pacienților.

Conferința For Women in Science: Get Inspired by Leaders in Science

De 25 de ani, Fundația L’Oréal și UNESCO încurajează participarea femeilor la știință și contribuțiile pe care acestea le aduc în procesul de evoluție al științei la nivel global, premiind anual excelența științifică a cinci cercetătoare, fiecare dintr-o regiune importantă a lumii. În cele 14 ediții consecutive de la lansarea lui la nivel local, programul a premiat și a susținut 42 de cercetătoare din România, cu burse în valoare totală de peste 1,5 milioane de lei, investiți în proiectele lor.

Organizată cu ocazia Zilei Internaționale a Fetelor și Femeilor din Domeniul Științei, celebrată anual la data de 11 februarie de către UNESCO și UN Women, Conferința For Women in Science: Get Inspired by Leaders in Science are ca obiectiv aducerea în prim-plan a contribuțiilor pe care femeile cercetătoare din România le aduc în domenii științifice cheie la nivel global, cu scopul de a inspira tinerele generații să urmeze o carieră în știință.

Valorizarea femeii în știință și excelența în știință pe plan local cu impact internațional au fost temele principale dezbătute în cadrul primei ediții. Printre invitații care s-au adresat unui public format din tineri  care studiază în cadul școlilor UNESCO, dar și unor studenți și cercetători din universitățille și institutele de cercetare locale,  se numără personalități consacrate din cadrul comunității științifice din România și internaționale, precum Anne L’Huillier, laureată a premiului Nobel pentru Fizică în 2023 și a Programului Internațional L’Oréal – UNESCO “For Women in Science” ediția 2011.

“Subliniem felicitările și sprijinul nostru pentru câștigătoarele acestui program. Suntem mândri să constatăm prezența acestor valori în România. Le dorim mult succes în parcursul lor și să ajungă la același nivel de performanță ca și doamna L’Huilier.”, a declarat Nicolas Warnery, ambasadorul Republicii Franceze în România.

”România a făcut pași importanți în susținerea fetelor și a femeilor în domeniul științei, iar rezultatele sunt vizibile – femeile reprezintă 41% dintre absolvenții programelor de educație STEM, depășind, astfel, media Uniunii Europene. În domeniul științelor exacte, femeile reușesc să facă o diferență reală în ceea ce privește dezvoltarea societății, iar laureatele burselor private L’Oréal-UNESCO ne confirmă acest lucru, prin rezultatele cercetărilor lor. Totuși, avem nevoie să nu ne oprim aici: lupta pentru asigurarea egalității de șanse în domeniul STEM trebuie să continue. Amintesc, în acest sens, doar câteva dintre prioritățile Ministerului Educației: înființarea laboratelor inteligente în fiecare liceu, dotarea laboratelor de științe, majorarea cuantumului burselor de cercetare „Vasile Pârvan” și „Nicolae Iorga”, precum și dezvoltarea Programului Național de Sprijinire a Învățării Științelor Exacte (PNSTIM). Voi rămâne o puternică susținătoare a inițiativelor care pun în valoare fetele și femeile care, prin eforturile lor, aduc schimbări vizibile și necesare în lumea în care trăim.”,  a declarat Ligia Deca, Ministrul Educației, Președinta Comisiei Naționale a României pentru UNESCO.

“Celebrăm laureatele programului ”Pentru Femeile din Științe”, fiind conștienți că pentru evoluția omenirii este nevoie de femei în cercetare dedicate cauzelor științifice. În cadrul Grupului L’Oréal, una dintre misiunile noastre fundamentele este aceea de a susține femeile să-și atingă întregul potențial, să depășească obstacolele, pentru a avea un parcurs remarcabil în STEM și pentru a crea un viitor mai bun pentru noi toți. Suntem onorați să încurajăm, valorizăm și sprijinim femeile din știință din România, pentru a promova o lume științifică incluzivă și pentru a răspunde eficient marilor provocări de mâine.”, a declarat Vanya Panayotova, General Manager L’Oréal România.

În fiecare primăvară, pe 23 aprilie, de sărbătoarea Sfântului Gheorghe, păstorii își pregătesc turmele de oi pentru drumul spre munte, unde caută iarbă abia crescută. Apoi, după circa 4 luni, grupurile de ciobani fac drumul înapoi cu animalele lor spre câmpie, pentru ca acestea să fie mai protejate de gerul iernii ce urmează. Vorbim despre transhumanță sau mutarea sezonieră a animalelor, un obicei cu rădăcini adânci, datând încă din perioada dacilor și a romanilor și care, în pofida schimbărilor sociale și tehnologice, a supraviețuit și s-a transmis din generație în generație.

Urcarea și coborârea la munte a animalelor sunt marcate cu festivaluri. La acestea, lumea petrece în costume populare și mănâncă tocan. Adică o mâncare tradițională, aflată pe lista produselor protejate, pregătită din carne de oaie lăsată să fiarbă la foc mic, timp de câteva ore, în propria grăsime și fără a i se adăuga alte condimente în afară de sare.

Ce aduce cu sine includerea transhumanței în patrimoniul imaterial UNESCO? Înseamnă că obiceiul de strămutare a turmelor – care are o importanță economică, dar și socială și culturală – ar urma să fie protejat și de către autorități. Impactul ar urma să se resimtă și în valorificarea produselor tradiționale obținute din lapte și brânză, precum și în dezvoltarea unor meserii pe cale de dispariție, precum cojocăritul și prelucrarea lânei.

Ministerul Culturii explică într-un comunicat că dosarul Transhumanța a fost unul multinațional, demersurile fiind susținute de România și de alte state din Europa – Albania, Andorra, Austria, Croația, Franța, Grecia, Italia, Luxemburgul și Spania. Cercetarea de teren, care a demonstrat existența în prezent a rutelor active de transhumanță în diferite zone din țara noastră, a fost realizată de cercetătorul Lucian David de la Institutul de Etnografie și Folcor „Constantin Brăiloiu” al Academiei Române și de profesorul Iulian Vlad de la Universitatea de Științe Agronomice și Medicină Veterinară din București. De asemenea, au oferit informații și au susținut acest demers asociații de crescători de ovine din țară, precum Federația Oierilor de Munte din România sau Asociația Crescătorilor de Ovine „Corbii de Piatră” din județul Argeș.

Potrivit https://ich.unesco.org/, transhumanța modelează relațiile dintre oameni, animale și ecosisteme. Aceasta implică ritualuri și practici sociale comune, îngrijirea și creșterea animalelor, gestionarea terenurilor, pădurilor și resurselor de apă, precum și a pericolelor naturale. Astfel, transhumanța contribuie la incluziunea socială, îmbunătățirea identității culturale și a legăturilor dintre familii, comunități și teritorii, contribuind, în același timp, și la atenuarea fenomenului depopulării satelor. În timpul transhumanței, ciobanii împărtășesc tradiții, povești și cântece, întărind legăturile comunitare și contribuind la transmiterea valorilor culturale. Transhumanța joacă, de asemenea, un rol crucial în conservarea mediului. Prin mutarea turmelor între diferite tipuri de pășuni se evită supraexploatarea unor zone specifice, contribuindu-se astfel la menținerea biodiversității și a echilibrului ecologic.

România este singura țară carpatică participantă în acest dosar și aduce astfel la cunoștința comunității internaționale valoarea de moștenire culturală și naturală a Carpaților românești, spațiu în care omul și natura au trăit mereu în armonie. Cu această nouă înscriere, România are zece elemente în Lista reprezentativă a patrimoniului cultural imaterial a umanității, între acestea numărându-se ritualul călușului, doina sau mărțișorul.

Prin protejarea și promovarea Transhumanței, România se raliază, alături de partenerii din dosar, strategiilor curente ale Organizației Națiunilor Unite pentru dezvoltare sustenabilă.

Sursă foto: Alexandru Antoniu – Album general al României: compus din 300 tablouri reprezentând monumentele istorice și contimporane, posițiuni pitoresci, Domeniul Coroanei și costume naționale cu descrierea istorică și pitorească, Dresden, C. G. Röder, 1901-1904, Domeniu public și Brașov Metropolitan

Introducere la un ghid incomplet

pentru descoperirea patrimoniului cultural imaterial

5 aprilie 2023, ora 18.00, sala Media

Muzeul Național al Țăranului Român

Muzeul Național al Țăranului Român vă așteaptă miercuri, 5 aprilie 2023, ora 18.00, la Sala Media, la o nouă ediție a Conferințelor de la Șosea. Tema acestei ediții este Noi vrem UNESCO! Introducere la un ghid incomplet pentru descoperirea patrimoniului cultural imaterial

Conferențiază: Ioana Baskerville – Departamentul de Etnologie al Institutului de Filologie Română „A. Philippide” – Academia Română – Filiala Iași; punct focal național pentru Convenția UNESCO din 2003

Moderează: Corina Iosif – Muzeul Național al Țăranului Român

România se mândrește, din 2008 până astăzi, cu 9 înscrieri câștigătoare în prestigioasa listă a UNESCO pentru patrimoniul cultural imaterial al umanității. De la ritualul Călușului la meșteșugul cămășii cu altiță, forme de acțiune magică, muzici și dansuri tradiționale, vechi îndeletniciri au primit consacrarea și eticheta „UNESCO”. În ciuda entuziasmului oficial și civic manifestat față de fiecare succes în această direcție, dincolo de adeziunea emoțională tacită la nivelul publicului și asimilarea implicită la nivelul științelor etnologice autohtone, „imaterialul” – fenomen patrimonial central sau secundar în construcția noastră identitară, prin excelență static sau derutant de dinamic, fenomen universal, național sau local – stârnește controverse și curiozități.

Care este raportul real de forțe între brandul global și realitățile patrimoniale locale? Cum ne încurajează sau descurajează UNESCO să idealizăm țăranul român anistoric și să ne lăsăm fascinați de contribuția acestuia la „eternitatea” românească? Care e diferența dintre folclor și patrimoniul cultural imaterial? Cine este adevăratul deținător și gestionar al acestei forme de patrimoniu? UNESCO, statul, organizatorul de evenimente, primăria sau omul de rând? Care sunt, în anul 2023, strategiile și prioritățile Convenției UNESCO pentru Salvgardarea Patrimoniului Cultural Imaterial, la 20 de ani de la adoptarea acesteia? Cum plasăm propriile afinități și descoperiri patrimoniale în raport cu standardele UNESCO? Cum să devenim din activiști pasionați activiști informați? Care este diferența dintre patrimoniul pasiv și patrimoniul viu și care este rolul societății civile și al experților în asigurarea vitalității patrimoniului cultural imaterial? Cine și cum decide viitoarele dosare de înscriere în lista UNESCO?

Ioana Baskerville va răspunde la aceste întrebări din perspectiva experienței acumulate în cadrul grupurilor naționale și internaționale de experți pentru salvgardarea patrimoniului cultural imaterial care acționează sub egida Convenției UNESCO din 2003 și a calității de coordonator, din partea României, a două dosare multinaționale recente pentru Lista Reprezentativă a Patrimoniului Cultural Imaterial al Umanității.

Conferința este un eveniment prilejuit de sărbătorirea a 20 de ani de la adoptarea Convenției UNESCO din 2003.

Intrarea este liberă.

Matricea Românească vă aduce în atenţie povestea lui Eugen Doga, compozitor român originar din Basarabia, cel care ne-a dăruit Imnul Chișinăului, dar și un vals introdus în patrimoniul UNESCO drept una dintre cele mai frumoase patru creaţii muzicale ale secolului XX.

Muzica este tratament pentru suflete, un dulce răspuns la orice suferințe și o modalitate în plus pentru a obține câteva clipe de liniște lăuntrică. Poate că aceasta este definiția unitară pentru simplii melomani, dar când vine vorba despre compozitori, muzica este chintesența existenței lor.

Eugen Doga nu este o excepție de la regulă, deoarece și-a așezat pe note muzicale toată viața. Născut odată cu sosirea primăverii, la 1 martie 1937, în satul Mocra din Transnistria, pe atunci R.A.S.S.M (Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească), acesta și-a dedicat cei mai frumoși ani, spre aducere aminte, muzicii, introducând căldură și gingășie în munca sa. A studiat la Școala de muzică Ștefan Neaga din Chișinău între 1951 și 1955, apoi la Conservatorul de stat din Chișinău (1955-1960), la clasa de violoncel a profesorului Hohlov, și la Institutul de Arte Gavriil Muzicescu din Chișinău (1960-1965), la clasa de compoziție a profesorului Solomon Lobel.

Eugen Doga – compozitor din Basarabia, românul care ne-a dăruit Imnul Chișinăului, dar și un vals devenit parte a Patrimoniului Mondial UNESCO

În acele timpuri de comunism în plin avânt, acest muzicolog, înzestrat cu un talent nativ, dar și cu perseverență, își începe cariera ca violoncelist în Orchestra Comitetului de Stat al Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești pentru Televiziune și Radiodifuziune. Debutează, în 1963, cu un cvartet de coarde. Totuși, doar arta compunerii îi aduce cu adevărat renumele în timp. Iată de ce continuă să creeze, revărsând gloria unor rezultate frumoase asupra țării.

Portofoliul său impresionează, mai ales că dezvoltă un stil divers, acoperind atât domeniul muzicii clasice, cât și cel al muzicii de estradă. Are înscrise atât cântece – Curcubeul alb; Primăvara omenirii; Vocea omenească – dar și poeme simfonice, printre care: Inima veacului și Slăvim Moldova. Lui îi datorăm Imnul Chișinăului, Orașul meu, care a făcut-o renumită și pe cântăreața Sofia Rotaru în 1973.

https://www.youtube.com/watch?v=uCy5euFNEAc

Imnul Chișinăului, ”Orașul Meu”, interpretat de către cântăreața basarabeancă Sofia Rotaru

Doga însă nu s-a oprit doar la radio, ci a depășit frontierele comodității și a scris muzica pentru filmele copilăriei noastre: Capra cu trei iezi, Maria Mirabela, dar şi serialul Guguță. A semnat muzica pentru spectacolele: Radu Ștefan, întâiul și ultimul; Pe un picior de plai; Ce frumoasă este viața; Păsările tinereții noastre; Sfânta sfintelor.

Ca o recunoaștere a meritelor sale în domeniul muzical, Eugen Doga a fost decorat cu înalte distincții de stat ale Republicii Moldova, precum și ale U.R.S.S, inclusiv titlurile de Maestru Emerit al Artei din Republica Moldova, Artist al Poporului din R.S.S.M., Artist al Poporului din U.R.S.S, laureat al Premiului Boris Glăvan al Comsomolului din Moldova, laureat al Premiului de Stat al R.S.S.M. și al Premiului de Stat al U.R.S.S. Cea mai mare mândrie a venit, însă, odată cu includerea renumitului său vals din filmul Gingașa și tandra mea fiară (1978) în lista celor patru mari capodopere ale secolului XX.

Valsul lui Eugen Doga, de pe coloana sonoră a filmului rusesc ”Gingașa și tandra mea fiară”

Anul 1972 i-a adus Scoica de Argint la Festivalul Internațional de Film de la San Sebastian pentru muzica din filmul Lăutarii, iar în 1976 a urmat Scoica de Aur, pentru coloana sonoră a filmului O șatră urcă la cer. Ambele filme au devenit emblematice pentru patrimoniul Basarabiei, în mare parte grație coloanei sonore.

Din 1992, compozitorul Eugen Doga este membru titular al Academiei de Științe a Moldovei, iar Institutul Internațional de Cinematografie din Moscova i-a conferit titlul de Doctor Honoris Causa. Anul 2007 a fost declarat, în Republica Moldova, „Anul Eugen Doga”.

Iată cum îşi explică maestrul căutarea neostoită a perfecţiunii muzicale: “Am învățat de la marele Enescu să caut muzica pretutindeni, în folclor, în natură, fără prejudecățile snobilor. Degeaba râvnești să atingi înălțimile, să experimentezi o modernitate rece, chinuită, dacă nu ai scris nici o piesă miniaturală, ca un diamant mai valoros decît orice taluz zgomotos de zgură. Am descoperit că oamenii n-au uitat să viseze la muzică, să se bucure, să se vindece prin ea”.

Un exemplu de sobrietate, de râvnă și de credință în arta frumosului, Eugen Doga este, pe bună dreptate, un simbol al Basarabiei, făcând din muzica sa o carte de vizită a creativităţii româneşti.

Mărţişorul este o tradiţie de primăvară transmisă încă din Antichitate, ce constă în purtarea unui şnur împletit cu alb şi roşu; în vechime, acesta era confecţionat de către femei şi dăruit membrilor comunităţii, care-l purtau la gât, la mână, la gleznă, sau pe piept, începând cu data de 1 martie. Fiind legat şi de practicile tradiţionale agrare, el era prins de crengile înflorite, aruncat pe brazdă nouă, în fântână, sau prins în coarnele animalelor de muncă.  Mărţişorul are şi o funcţie de protecţie a gospodăriei şi a sănătăţii.

În mediul urban, tradiţia a suferit modificări importante: şnurului i s-au adăugat diverse pandantive, şi este dăruit în mod exclusiv femeilor. Atât în comunităţile rurale, cât şi în cele urbane, încă se păstrează funcţia socială a acestei tradiţii (împărtăşirea bucuriei începutului primăverii), dar este legată şi de simbolul maternităţii şi de cel al iubirii (albul semnificând puritatea sentimentelor, iar roşul, vitalitatea).

Amuletele care se leagă astăzi de şnurul tradiţional sunt dintre cele mai diverse (unele fără nicio legătură cu zona creştină a Balcanilor, unde este practicată această tradiţie). Demersuri concrete pentru acceptarea mărţişorului ca formă de practică, ritual tradiţional ancestral ce include şi trimiterea la meşteşuguri tradiţionale în Lista Patrimoniului Mondial UNESCO, se fac constant.

Tradiția mărțișorului a suferit, de-a lungul timpului, o serie de modificări notabile Foto: arhiva personală

Concret, mărţişorul face parte din seria de practici tradiţionale ce aparțin patrimoniului imaterial, acel patrimoniu care se referă la tradiţii şi expresii orale, practici sociale şi ritualuri, artizanat tradiţional şi tot ceea ce, în virtutea convenţiilor UNESCO pentru patrimoniu (Convenţia de la Paris din 2003 fiind textul fundamental) reprezintă o mărturie a valorilor, credinţelor, cunoştinţelor şi a tradiţiilor naţionale ce pot depune mărturie privind vechimea şi autenticitatea lor în spaţiul mondial. Astăzi, în Lista Reprezentativă a Patrimoniului Cultural Imaterial al UNESCO, România are câteva elemente: ritualul Căluşului, Doina, tehnici de prelucrare a ceramicii de Horezu, Colindatul de ceată bărbătească şi Jocul Fecioresc.

Mărţişorul, dosar internaţional realizat în cooperare cu Republica Moldova şi Bulgaria, ar fi şi o prioritate a Ministerului Culturii, alături de autorităţile din ţările menţionate, pentru a fi propus spre acceptare în Lista Reprezentativă a Patrimoniului Imaterial al UNESCO.

Proiectul, care a fost realizat împreună cu CNR-UNESCO şi o serie de grădiniţe, şcoli şi licee din Bucureşti, Constanţa, Craiova, Câmpulung Muscel, precum şi cu aportul unor cercetători şi muzeografi din Republica Moldova şi Bulgaria, s-a intitulat „Mărţişorul – pledoarie pentru patrimoniul imaterial”. Acesta s-a conturat ca urmare a unei prime conferinţe pe care platforma culturală Comparative Icons şi proiectul Patrimoniul Educativ au realizat-o cu ocazia Zilelor Patrimoniului European, în octombrie 2016.

Mărţişorul nu va dispărea, nu se va aneantiza, aşa cum ar părea, în marea de kitsch a societăţii globalizate, dacă vom şti să menţinem viu interesul în rândul elevilor pe care îi educăm în şcolile noastre, faţă de ceea ce înseamnă valoarea culturală autentică

La această conferinţă naţională, reflectată şi de site-ul European Heritage Days şi organizată în parteneriat cu CNR-UNESCO, s-a format un grup de lucru la care au aderat cu entuziasm profesori din Bucureşti şi din ţară, cu intenţia de a crea şi realiza proiecte educative, care să ia în considerare o comunitate precum cea a profesorilor proveniţi din regiuni / spaţii cu încărcătură culturală şi istorică, relevantă pentru conceptul de patrimoniu național. Un alt scop a fost acela de a invita cadrele didactice să evoce relaţia lor cu moştenirea culturală a regiunii din care fac parte şi modul în care se implică ei, alături de elevii lor, în realizarea dezideratelor mai sus amintite.

Proiectul Patrimoniul Educativ doreşte să consolideze o iniţiativă naţională la nivelul învățământului preuniversitar, care să favorizeze cunoaşterea de către copii şi adolescenţi a unor situri, obiecte, monumente de patrimoniu românesc, prin promovarea unor activităţi extracurriculare, precum:

• vizite specializate
• realizarea unei baze de date cu profesorii şi şcolile interesate
• organizarea unor ateliere de dezbatere
• realizarea unui ghid on-line, disponibil pentru elevi şi profesori
• constituirea unei echipe de profesori-coordonatori
• realizarea unei sitografii destinate problematicii patrimoniului şi a unor instrumente pedagogice
• realizarea unei pagini de Facebook şi a unui blog
• promovarea unor concursuri şcolare pentru programul Şcoala Altfel.

Proiectul Patrimoniul Educativ îşi propune și să pună accentul pe promovarea şi sensibilizarea comunităţii didactice față de noţiuni precum:

• ideea de risc în patrimoniu
• salvarea şi protejarea patrimoniului
• promovarea în rândul cadrelor didactice a obiectivelor aflate în Lista Patrimoniului Mondial (obiectivele deja înscrise din patrimoniul românesc), precum şi a multitudinii de instrumente elaborate de către UNESCO pentru profesori, în cadrul iniţiativei Education au patrimoine mondial.

Primul proiect, realizat ca urmare a acestei întâlniri, a fost cel dedicat mărţişorului. Acesta s-a desfăşurat on-line și au participat profesorii şi elevii lor din zone geografice diferite, din şcoli diferite, toţi realizând fie expoziţii de mărţişoare confecţionate manual, fie mici eseuri și prezentări despre această sărbătoare, consultând resurse materiale (cărţi, culegeri, atlase).

Copiii și-au pus creativitatea la treabă și au realizat mărțișoare și desene ce au fost apreciate de către adulți

Concluzia acestui proiect este clară: elevii şi profesorii sunt interesaţi şi pot să contribuie eficient la obiectivul naţional de salvgardare şi de promovare a patrimoniului național, iar funcţia de patrimonializare, atât de necesară în îndeplinirea criteriilor de selecţionare în lista UNESCO, poate fi îndeplinită prin acest mod.

Ca o concluzie personală, în calitate de profesor, dar şi de manager cultural, cred că este necesar ca astfel de proiecte nu doar să existe și să se realizeze, ci şi să beneficieze de sprijinul instituţiilor de cultură implicate în depunerea unui dosar la UNESCO.

Din fotografiile şi prezentările elevilor şi profesorilor, putem înţelege că acest obicei tradiţional s-a modificat, i s-au acordat valori noi, urbane, chiar globalizate, dar şi că aceiași martori implicaţi în realizarea proiectelor cunosc şi înţeleg importanţa păstrării acestei practici tradiţionale, cu toate legendele şi simbolistica implicită, transmisă de la cei maturi, către cei tineri.

Mărţişorul nu va dispărea, nu se va aneantiza, aşa cum ar părea, în marea de kitsch a societăţii globalizate, dacă vom şti să menţinem viu interesul în rândul elevilor pe care îi educăm în şcolile noastre, faţă de ceea ce înseamnă valoarea culturală autentică.

• Despre
• Ultimele Postari

Roxana Zanea

Profesor la Colegiul Naţional "Octav Onicescu" din Capitală. Absolventă a Facultății de Litere din cadrul Universității din București, cu studii aprofundate în literatură comparată și teoria literaturii

Ultimele postari ale lui Roxana Zanea (vezi toate)

• De la Paul Gauguin la Constantin Brâncuşi. În căutarea primitivului (II) - 22-10-2018
• De la Paul Gauguin la Constantin Brâncuşi. În căutarea primitivului - 18-10-2018
• Interviu Carmen Coţovanu Pesantez, coregraf dans clasic indian, specialist în cultură şi civilizaţie indiană: „Din păcate, publicul românesc (…) este înclinat spre o formă de divertisment facil” - 08-10-2018