„(1) Militarii sunt obligaţi să cunoască regulile privind portul uniformelor militare, să deţină toate uniformele militare complete şi să le poarte regulamentar în situaţiile în care acestea sunt folosite: la ceremonii, în oraş, la serviciu, la instrucţie şi la activităţi administrative. (2) Purtarea unor uniforme militare sau articole de echipament, altele decât cele descrise în prezentul Regulament, constituie o încălcare a ordinii şi disciplinei militare şi se sancţionează în conformitate cu prevederile legale în vigoare.” Aceste norme care, prin natura lor, nu lasă loc interpretărilor sau – mai rău – încălcărilor, reprezintă primele două alineate din articolul 2 al Regulamentului uniformelor militare din Armata României. Deși întreaga paletă de obligații pare tranșantă, ea reprezintă temelia unei ținute impecabile a militarilor români, iar rezultatul taie respirația civililor. O uniformă a Armatei Române inspiră, întâi de toate, respect şi încredere, iar apoi siguranță.
Într-un interviu pentru Matricea Românească, comandorul (r) Marian Moșneagu, fost Şef al Serviciului Istoric al Armatei preţ de un deceniu, a dezvăluit cu emoție că, începând cu vârsta de 15 ani, poartă uniforma de marină cu mândrie, dar şi cu responsabilitatea dată de această onoare. Comandorul și-a lansat recent cărțile Uniformele Forţelor Navale Române şi Şefii Statului Major al Forţelor Navale la Cercul Militar din București, dar cei care cred că aceste apariţii editoriale sunt unele izolate, se înșală. Fost director al Muzeului Marinei Române din Constanța, Marian Moșneagu (specialist cu vastă experiență al Forțelor Navale Române) se consideră „mai mult ziarist, decât ofițer și mai mult publicist, decât istoric”, întrucât s-a bucurat de o activitate prolifică în presă și a publicat un număr mare de volume: Ziua Marinei la români, O istorie tragică a marinei comerciale române, Cultul apelor la români, Odiseea navei-școală Constanța (cartea sa de suflet) și multe altele. Dar pentru că, întâi de toate, un militar comunică „în tăcere” prin intermediul uniformei și al conduitei, dr. Moșneagu ne-a împărtășit amintiri prețioase din cariera sa, ale căror protagonistă a fost haina militară, „cartea de vizită” a celor care apără Patria.
„În perioada comunistă, era obligatoriu pentru cadeții școlilor militare să poarte uniforma și în vacanțe. Eu, fiind sucevean, făceam naveta de la Constanța la Suceava cu trenul, cu autobuzul și pe jos. Țin minte – și nu voi uita niciodată – impactul vizual asupra unui vecin de-al meu, veteran în al Doilea Război Mondial, care purta straiul popular la zile de sărbătoare și cu decorațiile în piept. Aveam toată considerația pentru dânsul. Venind acasă, în vacanța de vară – uniforma albă era din cap până în picioare – m-am apropiat de casa lui, iar el era la poartă pe șanț, cum se stătea atunci. Când m-am apropiat la câțiva metri de el, și-a scos pălăria și m-a salutat. Nu a salutat copilul din mine, ci uniforma Armatei Române, pentru care el avea un cult. (…) Armata continuă să inspire încredere, să furnizeze garanții de securitate și nu numai.”
Când m-am apropiat la câțiva metri de el, vecinul meu și-a scos pălăria și m-a salutat. Nu a salutat copilul din mine, ci uniforma Armatei Române, pentru care el avea un cult
În spatele imaginii fără cusur a uniformei unui militar – marinar, în discuția curentă – se află un întreg ansamblu de reguli și de rigori pe care bărbații încadrați (şi nu numai) le respectă cu sfințenie, pentru a se alinia imaginii ireproșabile cu care Armata ne-a obișnuit: dungile marinărești să se încadreze în standardele impuse, uniforma să fie călcată înainte de zorii zilei, pentru a fi impecabilă dimineața. Iar dragostea și devotamentul față de țară reprezintă flacăra care îi mobilizează pe militari.
„Pentru mine, uniforma este în suflet și în sânge. Ca militari, am fost învățați să ținem la valori, fie că este vorba despre imn sau despre pavilionul național – ziua începe și termină cu ridicarea și coborârea pavilionului -, dar și la respect (pe o navă este de neconceput să nu existe o armonie și unitate în acțiuni). (…) Când eram directorul Muzeului de Marină, am fost la un schimb de experiență în Brest, Franţa. Ne-am întâlnit și cu români stabiliți în zonă, și s-a întâmplat să fie prezente trei românce și copiii lor îmbrăcați în port național. De puține ori am fost atât de mândru de originea mea și de faptul că sunt român – când am ascultat imnul pe malul Oceanului și ne-am prins în horă cu francezii și cu românii noștri în costum național… Marinarul care, de regulă, este departe de țară, vibrează la orice semn, simbol vizual, afectiv sau sonor. Sau, cum se spune, marinarul poartă România în suflet oriunde se duce”.