Aflată în centrul capitalei, în perimetrul delimitat de străzile Regina Elisabeta, Academiei, Edgar Quinet, Nicolae Bălcescu, clădirea Universității din București este înaltă de 6 etaje și este construită în stil neoclasic, pe fostul amplasament al Mănăstirii Sfântul Sava. Construirea sa a început în urmă cu 166 de ani, pe 10 octombrie 1857, după planurile arhitectului Alexandru Orăscu, iar inaugurarea Palatului Universității din București a avut loc după mai bine de 12 ani, în data de 14 decembrie 1869. Corpurile laterale ale palatului au fost ridicate ulterior, între anii 1912 – 1926, după planurile altui arhitect, Nicolae Ghica-Budești.

La început, clădirea – numită inițial Palatul Academiei Naționale – a fost sediu al facultăților Universității București, dar și al altor instituții de învățământ: Senatul Universității, Academia Română, Biblioteca Centrală, Școala de Arte frumoase, Pinacoteca, Muzeul de Antichități și de Istorie Naturală. Odată cu creșterea numărului de studenți, spațiul a devenit însă insuficient, astfel că palatul rămâne sediu doar al facultăților Universității. 8 facultăți și peste 80 de laboratoare își aveau sediul acolo în 1960. Acum, clădirea găzduiește câteva din facultățile Universității București: Facultatea de Geografie, Matematică, Litere, Limbi străine, Istorie, Facultate de Chimie, Facultatea de Administrație și Afaceri și laboratoarele specifice facultăților.

Documentele menționează că împodobirea exterioară a palatului a fost realizată de către Karl Storck împreună cu asistentul său, Waibel, și unul dintre elevii săi, Paul Focșeneanu. Relieful de pe frontonul central al palatului, realizat în stil clasic, din piatră de Rusciuc, o prezenta pe Minerva încununând artele și științele. De o parte și de alta a zeiței apăreau științele și artele, drapate sau nude. Relieful a fost distrus, însă, la 80 de ani de la construcția sa, în timpul bombordamentelor aeriene americane din 4 aprilie 1944, iar frontonul nu a mai fost refăcut. Cele câteva fragmente care au fost recuperate dintre ruine se păstrează la Muzeul de Artă Frederic Storck și Cecilia Cuțescu-Storck din București. Fațada clădirii este împodobită începând din 1929 cu patru muze, realizate de sculptorul Emil Wilhelm Becker. Parterul palatului este construit în bosaj și are ferestre largi în arc de cerc. Se remarcă în mod special primele două etaje, decorate cu pilaștri dorici, cu ferestre în arc de cerc la primul etaj, și ultimele 2 etaje, la mansardă, care prezintă lucarne decorate. Subsolul înalt servește drept soclu al palatului, iar colțurile construcției sunt realizate din corpuri rotunde îmbrăcate în coloane dorice acoperite de cupole.

Documentele vremii mai precizează că “în urma unor săpături efectuate în 21 noiembrie 1968 a fost găsită „piatra fundamentală” în interiorul căreia se află caseta metalică, utilizată pentru păstrarea documentului și a sigiliului țării, în prezent expusă în Muzeul Universității din București”.

Născut în București pe 30 iulie 1817, Alexandru Orăscu era fiu al serdarului Hristea Orăscu, provenind din zona Târgoviștei. A fost elev eminent al Colegiului Sf. Sava, între 1831 – 1841, și a fost trimis de Eforia Școalelor ca bursier la Berlin, apoi la München și Paris. Devine arhitect în 1847, an în care este numit și profesor de geometrie descriptivă la Colegiul Sf. Sava. Alături de tatăl său, a participat activ la revoluția pașoptistă și este numit arhitect al Capitalei chiar de Comitetul revoluționar.

Pe lângă construirea palatului vechi al Universității, Alexandri Orăscu a contribuit la deschiderea primei artere principale moderne est-vest, actualul bulevard Bălcescu. Printre operele sale se mai numără construcția bisericii Domnița Bălașa, împreună cu arh. Carol Benesch, reconstrucția Mitropoliei din Iași, Hotelul din Constanța de lângă vechiul far genovez și Hotelul Bulevard din București.

Sub conducerea sa, în octombrie 1863 a fost înființată Școala Superioară de Științe, iar un an mai târziu, instituția a devenit Facultate de Științe în cadrul Universității, arhitectul fiind numit decan, funcție pe care a deținut-o până în 1870. De asemenea, a fost rector al Universității (1885-1892), astfel că în 1889, când s-au împlinit 25 de ani de la înființarea instituției, Alexandru Orăscu a ținut discursul oficial. În 1876, profesorul a fost pentru puțin timp ministru al învățământului și pe 29 aprilie 1877 a susținut în Senat moțiunea de independență prin care s-a declarat oficial starea de război cu Imperiul Otoman.

La prima întrunire a arhitecților români, în februarie 1891, s-a hotărât constituirea Societății arhitecților români, iar Comitetul ales câteva zile mai târziu l-a avut în fruntea sa pe Orăscu, care a păstrat această demnitate până la sfârșitul zilelor, în decembrie 1894. Printre primele obiective ale Societății arhitecților români a fost înființarea unei școli de arhitectură la București, iar instituția s-a deschis în condiții modeste pe 1 mai 1892. În 1904, Școala de stat de arhitectură, înființată ca o secție la Școala de Belle Arte, a obținut organizare proprie, devenind Școală Superioară de Arhitectură.

Surse bibliografice: muzeu.unibuc.ro, agendaconstructiilor.ro

Surse foto: Muzeul Universității din București

La începutul lunii februarie m-am întors în campusul de la Jacobs University Bremen și totul era perfect pregătit pentru un semestru și mai plin și mai fructuos. O săptămână întreagă am fost încontinuu întâmpinat de către colegi, prieteni și profesori, cu veselie, cu povești, întrebări și noi planuri.

Încerc să mă gândesc când am avut câteva ore libere în luna februarie, însă ar fi foarte greu să le găsesc!

În toată vria din jurul meu, în care lumea se grăbea și se străduia să cunoască, să organizeze, să creeze și să ofere, eu m-am găsit în fiecare zi aprofundând, discutând și lucrând.

În câte zile se poate schimba lumea

Am plecat în excursii de studiu sociologic (având călătoriile lui Dimitrie Gusti în gând) pentru a înțelege mai bine comunitățile internaționale așezate în Germania în ultimii 30 de ani, am participat la conferințe pe teme socio-politice (ne)actuale (fiind sigur că lumea are un curs greu de modificat!) și am întâlnit foști studenți JU care erau gata să împărtășească din experiențele lor. În continuu ceva nou îmi dădea energie. Viața avea mișcare și culmi de urcat.

Începutul lunii martie m-a purtat departe de campus pentru 3 zile.

Când m-am întors, LUMEA se schimbase deja.

Schimbarea e febrilă

Holurile și aleile nu mai erau pline de studenți, contactul cu profesorii noștri părea încremenit sau rece și mie îmi era mult mai greu să găsesc oameni. Studenții americani părăseau campusul, discuțiile pe rețelele de socializare erau febrile: rămâi sau pleci, îți faci provizii, te temi sau nu, care e cea mai mare frică, care e diferența dintre virusuri și bacterii, ce înseamnă vârstă critica și comorbiditate. Începutul schimbării ne acoperise.

Mie îmi răsună mereu în urechi remarca unui coleg ce sublinia într-un curs rolul evenimentelor marcante în formarea prezentului: “Crizele nu încep ca într-un film, cu toții trebuie să realizăm foarte devreme cât de sensibilă este de fapt balanța vieții. Cauzele există deja, ca și cum criza zace ascunsă în pământ, așteptând momentul să sară.” Experiența sa personală ne-a ajutat în oră să vedem altfel istoria, însă acum mă ajuta să înțeleg gândurile și emoțiile mele.

Bremen în timp de pandemie. Sursa foto: www.gew-hb.de/

Viața în universitate în timp de pandemie

Universitatea JU a știut că trebuie să-și îndeplinească obiectivul principal, acela de a ne pregăti pentru a îmbunătăți lumea, așadar am comutat toată munca în cursuri online, iar învățătura și-a văzut bine de drum. Cursurile au rămas (mai mult sau mai puțin) interactive, iar topicul PANDEMIE ne-a dat subiecte foarte interesante de discuție la orele de sociologie și istorie, economie, statistică și programare. Cu toții am trecut printr-o perioadă de adaptare, însă pentru că orele și întâlnirile se pot face cu ușurință din camera noastră, am realizat că avem mult mai mult timp pentru studiu, analogii și reflecție.

Încep să discut cu colegii mei. O primă schimbare pe care o văd este modul în care încep să se refere la lumea din jurul lor: acum, cu toții și-au lărgit perspectiva. Îmi amintesc ce spusese un student la ora de filosofie semestrul trecut reflectând la evenimentele care au schimbat cursul istoric al țării lui: oamenii își dau seama natural despre lucrurile care ar trebui să-i preocupe atunci când sunt loviți de o perioadă de criză.

Care e întrebarea principală

Deși informațiile și sursele noastre diferă, interesele tuturor se focalizează într-o singură zonă, indiferent de pregătire sau cunoștințe: cum de a reușit să lovească atât de puternic acest nou (vechi) virus/eveniment/proces și cum ne va afecta.

Cu toții știm ce e de făcut pentru a sta în siguranță și toți, de la studenți și asistenți până la profesori și boardul de conducere lucrăm în felul nostru pentru a preveni și a limita pericolul.

Suntem atenți la informația pe care o consumăm și nu mai citim și vorbim doar de dragul de a o face.

Din fericire pentru noi, cei din campus, statul în care ne aflăm (landul Bremen) a fost foarte puțin afectat de epidemie, iar Facultatea nu are până astăzi niciun suspect de a fi contactat virusul. Poate că acest lucru ne dă speranță și posibilitatea de a privi și înțelege situația așa cum o facem de pe această punte de observare.

Cum te pregătești de ceva imprevizibil?

A fost foarte interesant pentru mine să îi întreb pe oamenii cu experiență pe care îi cunosc dacă au mai trăit vreodată așa ceva; toți mi-au spus că modul în care s-a aranjat lumea este complet nou. Așadar, individual, probabil că nimeni nu are un răspuns corect din experiență la ceea ce se întâmplă.

Pe 2 Ianuarie citeam despre începutul acestui fenomen pe când trecea neobservat și furișat de restul lumii și îmi dau seama că nu i-am acordat mai multă importanță ca altor știri despre care aflam. O schimbare majoră se poate întâmpla oricând și poate porni din orice; ține de noi toți să fim pregătiți pentru aceasta. Totodată, consider acum mai mult ca oricând, că este moral și necesar să fim smeriți și să ne bucurăm de binele pe care îl trăim, azi, ieri sau mâine.

Îmi este frică?

Indiferent cum sunt, o frică e mereu pe lângă mine. Mi-a fost frică să nu fiu furat din propria casă bine baricadată. Apoi mi-a fost frică să nu fiu uitat, iar apoi să fie sfârșit de săptămână, iar eu tot în casă să fiu. Azi mi-e frică pentru semeni, pentru viitor, pentru ce și cum trăiesc această primăvară.

Aș vrea să ne străduim să nu rămânem fără frici! Frica are puterea de a ne ține înfipți în realitate, în lumea creată de noi pentru noi, ne ține dornici de cunoaștere și înțelegere, de soluții și de ordine. Când nu știm de unde să o luăm din loc, poate ar trebui să fixăm linia de START lângă fricile noastre.

Sunt încrezător ca să pot trece peste lucrul de care mă tem cel mai tare și rămân prudent astfel încât să nu cred orbește în primul meu zvâcnet atunci când lucrurile se conturează imperfecte.

De veghe…

Acum, oriunde suntem, cel mai bine este să respectăm indicațiile oferite de cei abilitați și cu multă atenție și răbdare să lucrăm cu noi spre a învăța cum să funcționăm mai bine în noua variantă a lumii noastre. Trebuie să ascultăm cu atenție pământul, să ne lipim urechea de el, să rămânem de acum vigilenți, de veghe în lanul de secară ce se întinde în fața generației noastre și a generațiilor care ne urmează.

Anii sunt așa de lungi, iar orele sunt atât de scurte. O secundă și încă una. Lumea se schimbă. Și eu.

E 00:01. Am 20 de ani.

Răzvan Ioan a studiat în Olanda, Cehia, Anglia, Franța, SUA și Brazilia. În Universitatea din Leiden a și predat câțiva ani, pe durata doctoratului. S-a întors acum câțiva ani în România, pentru că, spune el, ”mulți s-ar întoarce dacă ar vedea aici un licăr de speranță”. A fondat aici MyKoolio, o platformă de instrumente ajutătoare pentru elevi și profesori. Cum arată speranțele unui antreprenor în domeniul educației, puteți asculta în interviul audio sau puteți citi în sinteza de text de aici.

Atunci când am văzut MyKoolio, m-am întrebat când a încetat oare școala să mai fie de ajuns.

Nu cred că școala a fost vreodată de ajuns. În fond, la școală avem o soluție de masă, or eu cred că tehnologia ne ajută acum să avem soluții individuale.

Ai trecut prin foarte multe școli, mai ales universitate și post-universitate.

Așa este, mi-am început traseul în învățământul superior la University College Utrecht, în Olanda.

Deci nu ai făcut nici o facultate în România.  Liceul unde a fost?

La Galați, liceul Alexandru Ioan Cuza. Și am plecat la 18 ani la un colegiu de ceea ce americani numesc Liberal Arts, ceea ce înseamnă că nu iți dedici cei trei ani de facultate unei singure discipline. În cazul meu era vorba despre filozofie, istorie și istoria religiilor. Ești obligat să faci cursuri și în celelalte domenii, de exemplu am făcut un curs de antropologie, am făcut un curs de științe cognitive, obiectivul fiind nu să-ți îngusteze orizontul spre o singură materie, ci să îl deschidă.

Acesta a fost primul tău contact cu Occidentul non-turistic.

Da. A urmat un master în Anglia, la Warwick, acolo am hotărât să merg pe drumul filozofiei, mai exact filozofie modernă, așa numita filozofie continentală. Am hotărât apoi că am nevoie de mai mult timp, am obținut o bursa Erasmus pentru al doilea master care m-a dus la Praga în Cehia, în Franța la Toulouse și în Brazilia.

În Brazilia?

Am fost surprins să aflu că brazilienii au o școală filozofică respectabilă și că au contacte importante cu Europa. A fost o perioadă foarte benefică în formarea mea.

Au fost o mulțime de culturi în care te-ai înșurubat pentru o perioadă, apoi te-ai mutat în altă parte. În ce fel asta a fost important pentru formarea ta personală integrală?

Nici nu pot să îmi imaginez acum cum ar fi să stai într-o singură cultură, într-o singură țară. Cred că e vorba și de un mic exercițiu nu numai al deschiderii minții, ci și al generozității, al faptului că poți să accepți și altceva decât lucrurile cu care ești obișnuit.

Răspunsuri definitive nu prea există. Nici în științele reale, nici în disciplinele umaniste nu ajungi la adevărul absolut, dar e mare lucru să înveți să pui mai bine întrebarea

Noi, acum, dacă vrem să fim buni europeni, nu putem face asta decât încercând să facem o sinteză a culturilor care s-au luptat între ele sute de ani și acum își doresc un viitor comun.

Elementele comune ale identității europene există? Adică trebuie inventate, sau sunt acolo și trebuie doar descoperite?

Dacă ar trebui doar să le inventăm, atunci cred că acest proiect nu ar avea succes, cred că avantajul  nostru este că putem nu doar să inventăm ci și să descoperim elemente comune. Trebuie să fim asemenea zeului Ianus, cu două fețe, o față spre viitor și o față spre trecut. Vreau să mai ridic o problemă: educația este fundamentală, dar am văzut în ultimul clasament al universităților, care a apărut acum câteva săptămâni, că Universitatea din București a ieșit din top 1000. Nu a stat niciodată grozav, dar acum că a ieșit din top 1000 este un prag simbolic catastrofal. Cum avem șanse mai mari să urcăm în top? Separat de Europa, de cei care au knowhow-ul potrivit, sau împreună cu ei, cu cei care au tradiție de sute de ani în educație?

Dacă ai fi ministrul învățământului, ce ai schimba pentru a favoriza performanța academică?

Bineînțeles, finanțarea este o problemă. Mai e o problemă faptul că nu ne concentrăm destul de mult pe resursa umană și faptul că în mediul universitar nu avem competiții care sunt evaluate și din exterior, ci doar intern. Ar trebui ca toată lumea să lucreze și în engleză, și sunt din păcate cadre universitare care nu stăpânesc engleza.

Răzvan, ai cercetat toată viața ta filozofie, istorie, adică domeniile care țin de universul ideilor, al principiilor de viată, căutarea binelui, adevărului, idealuri vechi. N-ai avut niciodată dorința de a merge către un domeniu practic?

Ba să știi că am făcut liceul de mate-info, mă gândeam la un moment dat să merg pe drumul informaticii, dar asta e, m-a cucerit Platon între timp. El e de vină!

Pe Platon l-ai descoperit exclusiv din cărți, din lecturi, sau a fost un intermediar care ți l-a tradus?

Am avut norocul să întâlnesc de-a lungul vieții niște oameni remarcabili. Mai ales profesorii de la facultate sunt foarte importanți, ei iți setează drumul. Îmi aduc și acum aminte de primul meu curs de filozofie antică, filozofie greacă, în care profesorul Ian ne-a spus, exasperat de întrebările noastre nepotrivite, că atunci când citim un mare gânditor, întotdeauna să ne gândim că a fost cel puțin la fel de inteligent că noi!

Studierea istoriei ideilor ne clarifică întrebarea fundamentală de unde venim și ce-i cu noi?

Ne ajută să formulăm mai bine întrebarea. Răspunsuri definitive nu prea există. Nici în științele reale, nici în disciplinele umaniste nu ajungi la adevărul absolut, dar e mare lucru să înveți să pui mai bine întrebarea, pentru că asta iți descoperă perspective nebănuite.

La școală avem o soluție de masă, or eu cred că tehnologia ne ajută acum să avem soluții individuale

John Locke, un filozof britanic, spunea că unii oameni aduc mai multă lumină asupra unei probleme punând bine o întrebare decât fac alții vorbind zile în șir despre subiectul respectiv. Educația se face pentru a fi un om întreg, un bun cetățean, o persoană care poate să gândească pe cont propriu, o persoană care nu se lasă păcălită, manipulată. Cred că educația în sens larg ar trebui să ne ajute să ne dezvoltăm gândirea critică. De altfel, în facultate absolut toți studenții erau obligați să facă cursuri de argumentare, de analiză și un curs de statistică. Și un curs de engleză, de prezentare în limba engleză. Sunt aptitudini de care ai nevoie întotdeauna, indiferent de parcursul profesional. Un curs de statistică, să poți să înțelegi un sondaj de opinie, un alt curs, Argumentation and the Analyșis, un curs în care erai învățat să gândești critic, să argumentezi critic, să îți impui punctul de vedere, și un al treilea curs de engleză academică.

Totul în numele acestui scop, de a gândi pe cont propriu, ceea ce unora li se pare greu, iar altora li se pare nepreferabil.

Dacă nu ai fost învățat cât de bine e să gândești pe cont propriu și cum miza gândirii este libertatea, atunci poate nu iți dorești. Dar dacă elevii prind gustul pentru gândire liberă, atunci cred că vom suferi ceva mai puțin.

Când era în clasa a V-a, Daria a început să-și descopere pasiunea pentru fizică. La puțin timp a participat la primele olimpiade. Ținta ei era primul loc, iar acolo n-a ajuns chiar din primul an. Din clasa a VII-a a început să participe la câte două concursuri naționale pe an, iar ulterior a început să reprezinte România și la concursuri internaționale. Acum, după terminarea liceului și a lungului șir de concursuri școlare, Daria se pregătește pentru o nouă etapă: este deja în drum spre Universitatea Cambridge din Marea Britanie.

Daria Radu a absolvit Liceul Mihai Viteazul din București ca șefă de promoție. Ea povestește cu zâmbetul pe buze despre toate olimpiadele și concursurile la care a participat. Deși ambii săi părinți sunt profesori de fizică, Daria nu s-a simțit constrânsă să urmeze același traseu. Ba dimpotrivă, părintii au sfătuit-o să-și găsească o activitate care să-i facă plăcere și pe care să o practice cu seriozitate. Și totuși, pasiunea pentru fizică a venit ca de la sine, chiar dacă la început Daria se simțea atrasă de matematică.

Prima experiență de care își aduce aminte este de la concursul național de fizică Evrika, unde a obținut locul întâi. Succesul a fost greu de gestionat, astfel încât, recunoaște Daria,  ”la faza națională am ieșit mai jos cu 20 de poziții”. Anul următor greșeala nu a mai fost repetată. După multă muncă, Daria avea să revină pe prima poziție la concursuri. A participat an de an la olimpiadele de fizică din România, dar și la concursuri internaționale. Când era în clasa a X-a, a participat la Olimpiada de Științe pentru juniori din Bali, unde a luat argintul, iar după aceea la Olimpiada Europeană de Științe care s-a ținut în Copenhaga.

“Eram foarte motivată. Stăteam până seara și lucram”

În urma unui proiect realizat în echipă cu un coleg de la Liceul Tudor Vianu, Daria a participat la concursul Romanian Science and Engineering Fair, ținut la Suceava. Acolo cei doi au luat aurul și s-au calificat astfel să reprezinte România la etapa mondială a aceluiași concurs, cea mai mare competiţie de ştiinţă şi inginerie din lume dedicată liceenilor, organizată în Arizona. Întrebată ce program a urmat pentru a ajunge la aceste performanțe, Daria a spus: “Veneam de la școală, mâncam, mă așezam la masa de lucru, făceam temele pentru școală în maxim două ore și după aceea lucram pentru olimpiadă. Eram foarte motivată. Stăteam până seara și lucram.”

Viața Dariei nu s-a limitat numai la participarea la concursuri naționale și internaționale. Când era clasa a XI-a, a simțit dorința de a se implica în alte activități. “Mi-am dat seama că am fost la o grămadă de olimpiade, de concursuri, dar parcă îmi mai trebuia și altceva, așa că m-am apucat de voluntariat.” își amintește Daria. ”Pentru început am fost profesoară pentru copiii de la Casa Experimentelor. Acolo veneau copii și părinți care voiau să vadă experimente și să învețe știință într-un mod distractiv. A făcut apoi voluntariat la o biserică din capitală, unde le dădea meditații la matematică copiilor înscriși la școala duminicală.”

“Eram copilul ăla cuminte cu olimpiade, dar nu eram mulțumită”

În liceu, a vizitat multe facultăți din București unde prin intermediul olimpiadelor a cunoscut numeroși profesori.“Profesorii mi s-au părut bine pregătiți, dar majoritatea se plângeau că nu au suficiente dotări, nu au acces la diferite proiecte. Plus că simțeam nevoia de o schimbare”, spune Daria, care adaugă că atunci a simțit nevoia să încerce să facă facultatea în străinătate. Și a aplicat la cinci universități din Marea Britanie: Cambridge, Manchester, Bristol, University College London și Imperial College London. Daria a primit câte o invitație din partea tuturor facultăților la care aplicase, dar oferta de nerefuzat a fost cea a Colegiului Pembroke din cadrul Universității din Cambridge. Întrebată în ce a constat testul celor de la Cambridge, Daria a spus: “Mi-au dat câteva probleme. Nu voiau să vadă că am ajuns la răspunsul corect, ci voiau să vadă raționamentul meu, nu să le dau pur și simplu răspunsul. La Cambridge se aplică principiul să înțelegem ce facem.”

“Eu zic că sunt cea care gândește și rezolvă. Am încercat să reproduc, dar nu pot”

Cu experiența mediilor academice de peste hotare, Daria privește la învățământul din România. Spune că avem profesori bine pregătiți, dar și-ar dori să nu mai existe diferențe de dotări între școlile de la sate și cele de la oraș. “Toți elevii ar trebui să aibă acces la aceleași oportunități” spune Daria. Și mai crede că în liceu ar trebui să existe câteva ore de cultură politică. “Să înțelegem pe ce planetă suntem, ce înseamnă dreapta, ce înseamnă stânga, ce drepturi avem, cum ne putem implica în societate activ. Adică mai sunt câțiva ani, devii major, trebuie să votezi și să înțelegi de ce trebuie să votezi, ce schimbări poți face dacă mergi la vot.”

În 1919 Emil Racoviță trebuia să facă armata, după ce fusese peste 12 ani plecat în Franța. Dar chiar  înainte de a se înrola, a primit o scrisoare din Belgia. Era invitat să facă parte dintr-o aventură unică: o expediție de doi ani în Antarctica, pe o corabie din lemn cu doar 19 oameni în echipaj. Deși aventura era extraordinar de riscantă, Racoviță nu era omul care să dea înapoi. Iar doi ani mai târziu se întorcea în Paris cu mii de probe marine și observații științifice. Dar cine era, de fapt, Emil Racoviță? Iată o schiță de portret.

Date personale

S-a născut la Iași în 1868. Familia sa era una dintre cele mai prestigioase din Moldova, având o descendență atestată până în secolul 16. A moștenit de la tatăl său moșia de la Șorănești, Vaslui, pe care mai târziu a folosit-o ca să-și finanțeze activitatea științifică.

Studii la Iași

L-a avut învățător pe Ion Creangă, în Iași. A continuat cu profesori ca Alexandru D. Xenopol (istoric) și Petru Poni (chimist), alături de colegi cum a fost Grigore Antipa.

Studii la Paris

La 18 ani a plecat în Franța, ca să studieze dreptul. După prima licență, urmează la Sorbona studii de științe, cu aprofundare în zoologie. Iar această a doua licență o continuă cu doctoratul, în Laboratorul oceanologic ”Arago” pe care avea să-l facă celebru.

Primul român în Antarctica

În 1897, Racoviță a fost invitat să fie biologul navei Belgica în timpul expediției de doi ani în Antarctica. Cei 19 membri ai echipajului, dintre care doi aveau să moară în timpul călătoriei,  îl aveau ca prim ofițer pe Roald Amundsen, cel care avea să cucerească Polul Sud. Belgica, un vas din lemn de doar 6 metri lățime, a ajuns între ghețurile Antarcticii și a rămas acolo o întreagă iarnă polară. Cercetătorii de la bord au avut timp să preleveze probe, iar Racoviță a făcut chiar scufundări în apa aproape înghețată. S-a întors la Paris cu peste 1500 de probe recoltate și cu sute de pagini de observații științifice. Pe baza lor a scris o carte care a fost de referință pentru studiul balenelor în următorii zeci de ani.

Prime recunoașteri la Paris

Racoviță a dus probele la Laboratorul ”Arago”, iar ca formă de recunoaștere a pasiunii și muncii sale temerare a fost numit codirector la cea mai prestigioasă revistă de biologie  europeană, Archives de Zoologie. Românul avea atunci puțin peste 30 de ani.

Prima peșteră pe care o explorează

În 1904, exploratorul român se găsea în insula Mallorca, pentru cercetări de specialitate. Atunci a intrat într-o peșteră care până atunci nu mai fusese vizitată de oameni de știință. Rezultatul a fost că Racoviță a găsit în această peșteră o creatură care i-a produs o masivă turnură în cariera de cercetător: o vietate fără ochi, cu corp translucid, perfect adaptată la mediul lipsit de orice sursă de lumină al peșterii. Racoviță decide să se dedice studiului vieții din peșteri, având intuiția că în apele din adâncul pământului, mai mult decât în oceanele Terrei, va găsi surse pentru documentarea evoluției biologice.

Începuturile biospeologiei, știința înființată de Racoviță

Pentru cercetarea vieții din peșteri, Racoviță nu avea surse documentare. Astfel că a trebuit să exploreze personal, alături de un colaborator, nenumărate caverne din Pirinei. A publicat în 1907 primele rezultate într-o carte devenită până astăzi fundamentală pentru știința vieții din peșteri: Eseu asupra problemelor biospeologice.

800 de peșteri cercetate

Cercetătorul român a înființat o societate științifică de studiere a peșterilor, la care s-au asociat zeci de cercetători. În următorii 15 ani, ei pătrunseseră în nu mai puțin de 800 de peșteri din întreaga Europă și din nordul Africii, de unde prelevaseră 20 de mii de vietăți pe care ulterior le-au studiat în laborator.

Primul institut de speologie din lume

În 1919, Racoviță este solicitat să se întoarcă în România, la Cluj, în cadrul primei universități cu predare în limba română din Transilvania. El acceptă, dar pune condiția să fie înființat un institut de cercetări științifice. În acest fel, pentru următorii zeci de ani, Emil Racoviță activează în Cluj, ca director al Institutului de Speologie – primul din lume cu această specializare.

Președinte al Academiei Române

Pentru Racoviță începe un lung șir de forme de recunoaștere a meritelor sale științifice. Este membru a nenumărate organisme de cercetare și ocupă funcții administrative și onorifice în România, Franța, Anglia, Belgia, Spania. Este ales în trei ani consecutivi ca președinte al Academiei Române (1926-1929).

Originalitate

În lumea științifică este cunoscut pentru că a formulat definiția speciei, ca o ”colonie izolată de consângeni”. Este unanim recunoscut ca fondator al biospeologiei. A fost primul biolog român care a formulat o teză originală asupra evoluției vieții, teză bazată pe principiul izolării ca premisă a apariției de specii noi. Este unul dintre cei mai vehemenți critici ai indiferenței omului față de mediul în care trăiește și pe care îl afectează prin comportamentul său.

Sfârșitul vieții

A murit în 1947, în condițiile dificile de după Război, când Facultatea de Științe din Cluj se reorganiza după anii în care funcționase la Timișoara. Este înmormântat la Cluj. Are renumele de a fi fost un biolog excepțional, unul dintre marii savanți ai României și ai Europei.

Dintre toate fiinţele care îţi populează şi îţi influenţează existenţa, Mama te învaţă, de-a lungul vieţii, cele mai multe lecţii. Nici un învăţător ori profesor, nici un prieten sau rudă, nici un superior ierarhic, guru, consilier de dezvoltare personală sau life coach nu se poate ridica la nivelul de înţelepciune, de simplitate şi de bun-simţ ce defineşte morala maternă.

Mamele se fac în toate formele şi mărimile: înalte şi scunde, grase şi slabe, sărace şi bogate, profesoare universitare şi muncitoare în fabrică.

Însă, dincolo de realităţile obiective, care le diferenţiază, mamele bune au un numitor comun: întocmai ca Soarele, singura lor raţiune de a fi este aceea de a întreţine viaţa şi de a mângâia cu razele lor blânde.

Nu trebuie să mergi în Tibet pentru a studia iluminarea: e suficient să priveşti o mamă atunci când îşi îngrijeşte puiul.

Nu trebuie să citeşti Arta Războiului de Sun Tzu pentru a afla cum câştigi bătălia cu viaţa: studiază voinţa şi dârzenia mamei în a-şi apăra copiii. Porţile iadului sunt firave în faţa unei mame rănite sau în nevoie pentru ai ei.

Nu trebuie să mergi în Tibet pentru a studia iluminarea: e suficient să priveşti o mamă atunci când îşi îngrijeşte puiul

Sunt multe lecţiile pe care le-am învăţat de la Mama şi cu siguranţă că decantarea lor va dura o viaţă. Tot ce ştiu e că cea mai importantă dintre ele e cât se poate de clară şi mi-a definit parcursul existenţial.

Mama m-a învăţat să nu-mi înşel semenii şi să nu înşel viaţa.

Prima parte a lecţiei e simplă: să muncesc cinstit pentru ceea ce îmi doresc şi să îmi croiesc propriul drum, să mă impun prin ceea ce ştiu şi prin lucrurile bune făcute, adică prin reputaţie, nu prin jocuri de culise şi prin intrigi. Unii oameni răspândesc lumină, alţii – mulţi – vor cu orice preţ să fie în lumina reflectoarelor. Mama m-a îndrumat să fac parte din prima categorie.

Iar a doua parte a lecţiei e la fel de curată: să fac ceea ce ştiu, pe cât de bine o pot face, dar să nu forţez lucrurile, din lăcomie sau egocentrism, când vocea interioară îmi spune să mă opresc, pentru că am ajuns la capătul liniei. A nu înşela viaţa presupune a fi corect cu tine însuţi şi a fi demn în relaţia ta cu ceilalţi. România ar ajunge departe dacă impostura n-ar fi prima specializare, dacă oamenii ar fi cinstiţi cu ceea ce pot şi cu ceea ce nu pot, dacă nu şi-ar asuma lucruri peste înzestrările lor, la preţuri de patru ori mai mari.

Morala maternă ar trebui să facă obiectul unui curs la Universitate.

Foto deschidere: picography.co/

Profesorul are aproape 60 de ani şi o carieră respectabilă, pe care nu se sfieşte să o etaleze constant. Istorii despre stagiile de cercetare pe care le-a efectuat afară şi bursele câştigate în străinătate constituie peste un sfert, uneori jumătate, din discursurile pe care le susţine în faţa învăţăceilor lui.

Dar nu plinătatea de sine, din păcate comună în mediul universitar românesc, e ceea ce îi reproşez Profesorului. Ci felul greşit în care îşi înţelege menirea de Dascăl. Mai bine zis, faptul că nu şi-o înţelege deloc.

Fac abstracţie de laptopul lui iubit, care aminteşte de căderea omului din Paradis, aş fi puritan să-i reproşez o asemenea afinitate. Toţi suntem consumatori de produse de import, în lipsa unui substitut autohton mai bun. Iar asta e normal. Numai că, în cazul Profesorului, mărul vestic din care a muşcat cu nesaţ i-a otrăvit gândirea şi e simptomatic pentru un fel de a vedea viaţa.

Sigur că Occidentul e, de la facerea lumii, locul din care ne vine lumina, cultural vorbind. Mai mult, e complexul nostru existenţial ca români. E Raiul care ne-a fost refuzat. Numai că a-i proslăvi la nesfârşit calităţile, bibliotecile nemaipomenite, sistemele educaţionale şi sociale care nu se defectează niciodată (pentru că, nu-i aşa, tot ce e vestic e perfect), eficienţa fabuloasă regăsită acolo, de care noi, românii, nu suntem în stare, cum sugerează subliminal Profesorul, dar mai ales a face asta în faţa unor tineri de 20 şi ceva de ani, netrecuţi prin viaţă, necopţi pentru a înţelege că mirajul Europei e atât, un miraj, echivalează cu un act de trădare naţională.

Un Profesor bun îşi educă elevii şi studenţii să rămână în ţară, nu le aruncă în minte şi în suflet seminţele unei fugi cât mai rapide. Nu le cumpără, moral vorbind, tichete doar dus către destinaţii unde, cel puţin pe hârtie, totul e roz. Nu înclină decisiv balanţa nehotărâţilor, convingându-i prin rememorări „savuroase” despre timpul fabulous petrecut în Occident că nu mai au de ce să-şi piardă timpul în, vorba lui Ţuţea, curul Europei.

Oricâte cărţi de renume internaţional va fi scris respectivul profesor – căci comportamentul lui l-a decăzut din drepturile la majusculă – el nu-mi poate avea în veci respectul pentru un motiv cât se poate de simplu: un Profesor adevărat sădeşte, nu dezrădăcinează.

Cât timp ne vom educa copiii că doar la Londra, Paris, New York şi în Dubai e lumina, nu vă miraţi că vom trăi în beznă.

View this post on Instagram

"Fără şcoală să nu aştepte nimeni nici părinți buni, nici fii buni, şi prin urmare nici stat bine organizat şi bine cârmuit şi păstorit." ~ Ion Heliade Rădulescu (1802-1872) Expoziția "România: 100 de ani de modernitate. Identitate şi apartenență" poate fi vizitată la Facultatea De Istorie de la Universitatea din Bucuresti, acolo unde a descoperit-o şi Matricea Românească. #Centenar #Romania #scoala #educatie #embleme #IonHeliadeRadulescu #cultura #MatriceaRomaneasca

A post shared by Matricea Romaneasca (@matricearomaneasca) on Jan 8, 2018 at 8:25am PST

Ruşine să îţi fie, profesore! Din vina spărgătorilor de neam ca tine, care nu îşi înţeleg menirea, creierele româneşti pleacă afară nuci idealiste, verzi şi proaspete, şi se întorc nuci sparte şi uscate. Asta dacă se mai întorc vreodată.

Toată cinstea Profesorilor care ne ţin copiii acasă!