La zece ani de la dispariţia lui Dan Grigorescu, intelectual român de excepţie, specialist în comparatism / literatură comparată, pionier în iconologie şi ekphrastică, Matricea Românească îi cinsteşte memoria.

Aceste aserţiuni personale referitoare la paradoxurile noţiunii de cultură în spaţiul occidental în modernitate şi postmodernitate au fost inspirate de activitatea şi scrierile, devenite deja puncte de reper în orice bibliografie actuală a comparatismului şi a studiilor de artă şi literatură universală, scrise de profesorul, criticul de artă şi comparatistul Dan Grigorescu, unul dintre promotorii studiului iconologiei în mediul universitar românesc.

Comparatismul românesc se remarcă printr-o istorie bogată şi o evoluţie constantă. Cunoscută mai ales în domeniul universitar, literatura comparată este promovată îndeosebi de specialişti ai literaturii universale, ai studiilor literare, ai teoriei literaturii şi ai studiilor de istorie a artelor vizuale. Comparatismul este un domeniu al sintezelor şi al paralelelor culturale, dar care conţine deseori trimiteri la tot ce înseamnă fundamentele unei culturi: mentalitate, imaginar, coordonate politice, economice. Dacă şcoala comparatismului românesc cunoaşte numele unor Tudor Vianu, Alexandru Dima, Edgar Papu, Zoe Dumitrescu-Buşulenga şi alte numeroase nume intrate deja în panteonul culturii româneşti, astăzi putem vorbi în mod clar de o generaţie nouă, cea a deceniilor ’70-’90, cu continuităţi în anii 2000 care sunt nume consacrate şi de referinţă în spaţiul cultural contemporan. Ne referim aici la personalităţi precum Romul Munteanu, Cornel Mihai Ionescu, Irina Mavrodin şi, în mod deosebit, la Dan Grigorescu.

Profesorul, criticul literar, criticul de artă, academicianul Dan Grigorescu este astăzi un nume de referinţă în domeniul literaturii comparate, al iconologiei şi al istoriei artei.

Comparatismul este un domeniu al sintezelor şi al paralelelor culturale, dar care conţine deseori trimiteri la tot ce înseamnă fundamentele unei culturi: mentalitate, imaginar, coordonate politice, economice

Dan Grigorescu – istoric literar, eseist, critic literar, traducător, profesor de literatură comparată, critic de artă și istoric al artei a urmat Colegiul „Sfântul Sava” din București (1942-1950), apoi secția de filologie germanică a Facultății de Filologie din cadrul Universității din București, obținând diploma de licență în limba și literatura engleză în anul 1954. Lucrează ca redactor la Editura de Stat pentru Literatură și Artă (1954-1958), este muzeograf la Muzeul de Artă al României (1960-1963) și redactor-șef la Editura Meridiane (1963-1968). A fost șeful Catedrei de literatură comparată la Facultatea de Litere din București între 1980 și 1984 și după 1990. A fost unul dintre discipolii academicianului Tudor Vianu. În anul 1969 își susține doctoratul cu teza Shakespeare în cultura română modernă. În perioada 1970-1971 este detașat ca lector în S.U.A., unde a ținut cursuri de istoria și cultura României și de literatură comparată la universitățile din Seattle, Portland și Los Angeles, iar între 1971 și 1974 a fost numit director al Bibliotecii Române din New York. Însemnările din acești ani americani, conținând meditații asupra culturii și societății americane contemporane, vor fi reunite în volumul Marile canioane (1977). A prezentat sute de vernisaje ale unor artiști plastici contemporani din România și a semnat mai multe monografii ale acestora la Editura Meridiane, unde a fost redactor șef al Sectorului de artă plastică, teatru, cinema. A devenit redactor șef la revista  Arta în 1987. A deținut și funcția de director al Institului de Istorie și Teorie Literară George Călinescu al Academiei Române și a fost un colaborator apropiat al Institutului de Istoria Artei din cadrul Academiei Române.

Foştii învăţăcei i-au adus un omagiu profesorului Dan Grigorescu, pionier în iconologie şi ekphrastică, la 10 ani de la dispariţia sa dintre noi

Fin cunoscător al avangardei, este coordonator al unui Dicționar al avangardelor dar si al unui Dicționar alfabetic al literaturii americane, premiat cu medalia de aur a Asociației Criticilor Americani. A scris numeroase studii de specialitate despre cei mai importanți pictori români contemporani. Este autorul unor lucrări despre Expresionism și Pop-Art, al unei Introduceri la literatura comparată și al unor dicționare de artă plastică și de literatură americană.

Este unul dintre traducătorii lui William Shakespeare în limba română, a coordonat prima ediție critică a operei lui Shakespeare din România, a scris numeroase studii de istoria artei, literatură comparată, pentru a nu cita decât o mică parte din numeroasele studii, cărţi, prefeţe şi prezentări. A fost membru al Academiei Române din 2004.

Cărţi precum Aventura imaginii, Constelaţia Gemenilor, Povestea artelor surori sunt esenţiale astăzi în conturarea conceptelor şi a metodelor de analiză a operei de artă în raportul ei cu alte arte, cu texte, cu spaţii civilizaţionale, iar lectura lor este obligatorie alături de cea a operelor lui Erwin Panofsky pentru a înţelege ce înseamnă iconologie.

Când l-am cunoscut pe profesorul Dan Grigorescu la cursurile de literatură comparată ale Facultăţii de Litere, acesta era printre studenţi o adevărată legendă.

Nu exista posibilitatea să fii un absolvent de Litere fără să fi frecventat cursurile sale. Am înţeles repede cauzele acestei legende: fiecare curs al sau era o părticică dintr-o enciclopedie culturală. Trebuia să te pregăteşti serios, să citeşti mult, ca să poţi ţine pasul cu volumul de informaţii primit la cursuri. Avea şi aura unui profesor exigent, serios şi pretenţios cu studenţii săi, era neiertător şi critic când observa lacune de cunoştinţe, dar tocmai această exigenţă a sa era resimţită ca necesară, iar cursurile sale, cele opţionale în special, erau frecventate cu asiduitate de un număr mare de studenţi, la care se adăugau foşti studenţi, doctoranzi şi o mulţime de cunoscători ai cărţilor sale celebre.

Adevărata valoare a profesorului Dan Grigorescu se vădea cănd vorbea despre două domenii în care a avut rolul de întemeietor: iconologia şi ekphrastica. Lucrările sale Aventura imaginii, Constelaţia Gemenilor si Introducere în ekphrastică sunt cărţi de referinţă în domeniu. Prin aceste volume, Dan Grigorescu şi-a propus să depăşească limitele comparatismului teoretizat de Arnold van Tieghem şi să promoveze specialităţi noi, moderne, metode de cercetare care făceau carieră in spaţiul occidental.

Când l-am cunoscut pe profesorul Dan Grigorescu la cursurile de literatură comparată ale Facultăţii de Litere, acesta era printre studenţi o adevărată legendă

Format la şcoala de anglistică a Universităţii Bucureşti, Dan Grigorescu este un deschizător de drumuri şi în domeniul studierii formelor culturale ale lumii americane. Înainte de ’90, a scris o serie de cărţi absolut esenţiale despre cultura şi civilizaţia americană, cu un vădit caracter documentar şi enciclopedic, într-un moment când informaţii despre spaţiul american erau greu de găsit în România. Cărţi precum La nord de Rio Grande, Înainte şi după Columb, Arta americană, la care se adaugă în anii ’90-2000 o istorie literară, un dicţionar al scriitorilor americani, monografii, traduceri, recenzii şi prefeţe sunt resurse necesare în bibliografia oricărui cititor / receptor al literaturii americane.

Anul acesta, cu ocazia împlinirii a zece ani de la dispariţia profesorului Dan Grigorescu, foştii săi studenţi şi doctoranzi i-au adus un omagiu prin organizarea unui Colocviu dedicat domeniului atât de vast al iconologiei, domeniu în care Dan Grigorescu şi-a adus o contribuţie majoră şi pe care l-a promovat în spaţiul culturii româneşti.

Iată ce mi-a declarat fiul regretatului nostru Profesor, într-un interviu realizat via e-mail:

Precum poate ştiţi, tatăl meu, profesorul Dan Grigorescu, a fost fascinat de toate aspectele legate de înţelegerea culturii universale. Interesele lui diverse în literatura şi arta plastică l-au îndreptat, aproape inevitabil, către domeniul iconologiei. Deşi iconologia se dezvoltase substanţial în alte ţări, în momentul în care tatăl meu a pornit să o aprofundeze, în România era foarte puţin cunoscută.
 
Dan Grigorescu s-a stins din viaţă acum zece ani. Dacă ar fi fost încă în viaţă, cred că ar fi fost încântat să vadă că interesul pentru acest domeniu continuă, mai ales prin foştii lui studenţi.

De-a lungul vieţii lui, tatăl meu a fost, printre altele, redactor de carte, critic de artă, redactor de reviste, muzeograf şi director de instituţii culturale. Cred că, deşi toate aceste poziţii şi funcţii i-au dat satisfacţii (şi, evident, bătaie de cap), când a avut de ales între aceste preocupări şi cea de profesor la Universitatea Bucureşti a ales-o întodeauna pe cea din urmă. A îndrăgit profesia sa de dascăl.

Considera că şi-a petrecut cei cincizeci de ani ca profesor ca făcând parte dintr-o comunitate intelectuală mai mare, care depăşea limitele prezentului. Vorbea şi scria întotdeauna cu respect şi admiraţie despre profesorii lui de la Liceul Sf. Sava (ca Simion Vărzaru sau Nicolae Lungu) şi de cei de la Universitate (ca Tudor Vianu sau Ana Cartianu). Le era profund recunoscător pentru tot ce îl învăţaseră. Apropo, dacă sunteţi interesaţi de gândurile tatălui meu despe cei ce i-au fost profesori, vă sugerez să citiţi volumul său autobiografic, “Drumuri printre amintiri,” apărut la câteva luni după moartea sa.

Dan Grigorescu vorbea cu tot atâta plăcere despre studenţii pe care îi avusese de-a lungul timpului şi despre realizările lor. Considera că face parte dintr-o profesie şi generaţie care trecuse prin multe momente grele, dar care îşi împlinise în ciuda greutăţilor importanta datorie de a stabili o punte între valorile culturii româneşti de mai demult şi cele care urmau să vină.

Ştiind toate aceste lucruri despre tatăl meu, sunt convins că nu l-ar fi bucurat nimic mai mult decât să vadă că cei ce vă aflaţi la această conferinţă, unii dintre dumneavoastră, din câte înţeleg, foşti studenţi de-ai lui (sau poate studenţi de-ai studenţilor lui), continuaţi o tradiţie intelectuală bogată de literatură comparată şi istoria culturii dar, totodată, îmbrăţişaţi un domeniu relativ nou: cel al iconologiei.

Pentru aceasta, eu vă mulţumesc.

Alexandru Grigorescu

Profesor de Relaţii Internaţionale

Loyola University Chicago

Foto deschidere: ramniceanu.com

Doctorandul Sorin Stanciu, de la Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti, a susţinut zilele trecute o conferinţă cu tema ,,Teologia şi construcţia naţiunii în anii ’30”, “disecând” conceptele de teologie politică, naţiune, ortodoxie şi stat creştin în discursul “ierarhilor, părinţilor profesori, al intelectualilor şi filosofilor creştini care se circumscriu unui referenţial creştin”, cu accent pe sistemele lui Nichifor Crainic şi Dumitru Stăniloae. Matricea Românească vă oferă câteva dintre cele mai interesante intervenţii din cadrul evenimentului.

În deschiderea conferinţei, profesorul de Istorie Sorin Stanciu a definit cadrul conceptual al discuţiei, dominat de noţiunea de teologie politică: “Referindu-ne la raportul dintre teologie, naţiune şi stat în câmpul cultural şi politic interbelic românesc, se poate pune întrebarea în ce măsură o noţiune precum teologia politică, născută într-un spaţiu cultural catolico-protestant, poate fi translatată ca instrument conceptual în spaţiul est-european. La această întrebare, politologul Daniel Barbu răspunde că «Teologia politică este una dintre tentativele procedurale ale teologiei, ştiinţă asociată genealogic adevărului». Această hermeneutică, ce aşază adevărul în confruntare cu puterile din societate şi politică, poate fi un instrument eficient, dacă se raportează critic-reflexiv la acest câmp”.

În prezentarea sa, doctorandul a vorbit pe larg despre relaţia dintre Biserica Ortodoxă Română, privită ca instituţie, şi Marea Unire, despre rolul BOR în înfăptuirea şi consolidarea statului naţional unitar român:

“BOR a fost participantă activă, în limita competenţelor ei, la Războiul de Întregire Naţională, prin cei 250 de preoţi confesori care au asigurat nu numai o îndrumare spirituală, ci şi o asistenţă medicală şi socială Armatei Române, dar şi populaţiei române afectate de Marele Război. Totodată, Biserica Ortodoxă Transilvană a fost catalizatoarea, în Ardeal, dar şi la nivelul întregului areal românesc, alături de liderii politici ai Partidului Naţional Român, a procesului de unificare naţională.

Una dintre direcţiile în care Biserica-instituţie s-a implicat pentru construcţia naţiunii româneşti interbelice a fost identificarea rapidă a necesităţii organizării unitare, la nivel naţional. Unificarea eclezială, sub conducerea Sfântului Sinod din Bucureşti, a contribuit implicit şi la consolidarea statală a României Mari.

Această unificare eclezială s-a realizat cu dificultate, din cauza tradiţiilor bisericeşti, ecleziologice, diferite în provinciile româneşti. Dacă Biserica din Ardeal avea o tradiţie a autonomiei faţă de Stat, faţă de Imperiu, conform statutului şagunian, Biserica Ortodoxă din Regat avea o tradiţie negativă, a unui absolutism ierarhic şi a unei dependenţe, obedienţe faţă de Statul modern.

Unificarea eclezială, sub conducerea Sfântului Sinod din Bucureşti, a contribuit implicit şi la consolidarea statală a României Mari

Printre ierarhii care au contribuit la unificarea eclezială, a întregii Biserici Ortodoxe în spaţiul românesc, s-au numărat Mitropolitul Nicolae Bălan al Ardealului (1882-1955) şi Episcopul Caransebeşului de atunci, dr. Miron Cristea, devenit ulterior Mitropolit, în martie 1919, şi Patriarh al României în anul 1925.

În acest cadru istoric, al unei dezbateri privind reorganizarea bisericească la nivel naţional, preotul teolog ardelean Gheorghe Ciuhandu (1875-1947) considera că unificarea bisericească trebuie construită pe baze canonice şi istorice de continuitate, fiind primul teolog care declară urgenţa înfiinţării Patriarhiei Române.”

View this post on Instagram

Despre #Biserică, #ortodoxie, #neam și #construcțianațiunii române în veacul trecut. O conferință pe teme extrem de actuale. Legătura în profil!

A post shared by Matricea Romaneasca (@matricearomaneasca) on Mar 22, 2018 at 5:09am PDT

Istoricul Sorin Stanciu a vorbit şi despre relaţia dintre Biserica Ortodoxă Română şi democraţie, respectiv ascensiunea extremei drepte în anii ’30 ai secolului trecut, precizând că BOR a salutat înnoirile democratice, iar derapajele xenofobe de după 1930 au fost respinse de ierarhi precum Bartolomeu Stănescu, Episcopul Râmnicului.

“Făurirea României Mari a determinat conturarea unor mari speranţe în viitorul societăţii româneşti. Reformele economice şi politice, iniţiate de elitele tradiţionale, prevesteau un răspuns pozitiv al societăţii noastre. Partidele politice promiteau mai multă democraţie şi rezolvarea problemelor sociale. Biserica Ortodoxă Română a salutat dintru început aceste înnoiri democratice, plasându-se într-o poziţie de sprijinitoare a unui regim politic [democratic].

Dacă Biserica din Ardeal avea o tradiţie a autonomiei faţă de Stat, faţă de Imperiu, conform statutului şagunian, Biserica Ortodoxă din Regat avea o tradiţie negativă, a unui absolutism ierarhic şi a unei dependenţe, obedienţe faţă de Statul modern

Astfel, în discursul Mitropolitului Bălan al Ardealului, din 23 martie 1923, intitulat Evanghelia şi democraţia, Ortodoxia şi Neamul, Biserica şi Statul, se aprecia că între creştini şi democraţie există o înrudire din punct de vedere etic. Cele două concepţii, afirma Mitropolitul, sunt asemănătoare deoarece ambele pun la baza fundamentului lor ideatic persoana umană.

Dacă Biserica Ortodoxă din Ardeal manifesta încă din anii ’20 un sprijin evident pentru valorile democraţiei, şi ale liberalismului, această situaţie se va schimba treptat în anii următori, în anii ’30 din perioada interbelică. Afirmarea proiectelor naţionaliste, fascizarea peisajului politic, conjunctura internă au determinat o schimbare de atitudine a BOR faţă de democraţie. Naţionalismul discursiv din ce în ce mai radical al Bisericii a susţinut un derapaj spre soluţii politice autoritare.

În articolul din Telegraful Român din 1936, intitulat Biserica şi naţionalismul, Dumitru Stăniloaie cita şi comenta declaraţia Mitropolitului Bălan, referitoare la atitudinea Bisericii faţă de naţionalism. Nicolae Bălan declara «Spun de aici, ca să se audă în toată ţara, că Biserica noastră este sprijinitoarea naţionalismului românesc, a cărui vatră caldă a fost ea întotdeauna.» Mai departe, Mitropolitul susţine «Avem convingerea profundă că precum în numele Ideii naţionale a fost întregit statul român, tot prin puterea naţionalismului înfrăţit cu ortodoxia se va consolida el».

Dumitru Stăniloaie afirma că nu lupta împotriva altor popoare este esenţa naţionalismului, ci împiedicarea acelor popoare de a înăbuşi viaţa poporului în sânul căruia te-a aşezat Dumnezeu

Acelaşi ierarh, într-un filoromânism accentuat, susţinea: «Dar naţionalismul pentru Biserică nu este partid, ci este suflet. Naţionalismul este sufletul românesc pătruns de conştiinţa drepturilor şi a misiunii sale pe acest pământ, de conştiinţa că nu trebue să se lase sufocat de alte neamuri, ci însuşi Dumnezeu îi porunceşte, odată ce l-a aşezat pe acest pământ, să trăiască».

Comentând această declaraţie, Dumitru Stăniloaie afirma că nu lupta împotriva altor popoare este esenţa naţionalismului, ci împiedicarea acelor popoare de a înăbuşi viaţa poporului în sânul căruia te-a aşezat Dumnezeu.”

Proiect creştin vs. proiect naţional, ortodoxie sau civism românesc? Ce spunea Andrei Şaguna în secolul XIX: “Românii trebuie să se simtă mai aproape de cei de aceeaşi credinţă, decât de cei de acelaşi sânge”

Moderatorii conferinţei, prof. univ. dr. Mirela-Luminiţa Murgescu şi prof. univ. dr. Florin Muller au fost la rândul lor autorii unor intervenţii extrem de pertinente, cu privire la raportul proiect creştin – proiect naţional.

Astfel, profesorul Mirela Murgescu a subliniat, în contextul dezbaterii: “Proiectul naţional este mai important decât proiectul creştin, iată concluzia la care au ajuns ei [în perioada interbelică]. Nu este nici un conflict între mesajul universal al lui Iisus şi cel naţional, care este o insulă.”

Reliefând evoluţia gândirii teologico-politice şi naţionale spre momentul 1 decembrie 1918 şi ulterior, istoricul a evocat o pastorală a – pe atunci – Episcopului ortodox ardelean de secol XIX Andrei Şaguna, în care acesta avertiza că „românii trebuie să se simtă mai aproape de cei de aceeaşi credinţă, decât de cei de acelaşi sânge”, ceea ce a atras inclusiv contestarea din partea filologului Treboniu Laurian. “Greco-catolicii l-au combătut, spunând că «acum trebuie să construim naţiunea română! De aceeaşi credinţă sunt şi bulgarii, şi ruşii, şi sârbii şamd.” Reacţia fraţilor români de altă confesiune a fost catalogată de către istoricul Florin Muller drept “o poziţie foarte civică”.

În interbelic, care după înfăptuirea României Mari a readus în prim-plan melanjul cultural şi confesional, “teza se reia şi ortodoxia se simte marginalizată” (prof. Mirela Murgescu), greco-catolicii fiind consideraţi „nişte iobagi spirituali ai catolicilor şi ai papilor, neintegrabili în ortodoxie, o opoziţie contradictorie istoric” (prof. Florin Muller), tensiuni latente care vor izbucni dramatic în anii de după al Doilea Război Mondial şi instaurarea comunismului în România.

Foto deschidere: Episcopul greco-catolic Iuliu Hossu (dreapta), citind Rezoluţia de la Alba Iulia la 1 decembrie 1918, sub privirile Episcopului ortodox Miron Cristea (centru)

Matricea Românească a participat la prezentarea unor cărți – document de o valoare istorică incontestabilă și de o importanță majoră pentru reîntregirea tabloului nostru istoric: „ Foametea în Moldova sovietică (1946-1947) ”, semnată de către cercetătorul științific Anatol Țăranu și „ Rädda Barnen și Securitatea ”, semnată de către istoricul și diplomatul Vadim Guzun.

Omul este una dintre ființele cele mai adaptabile dificultăților. Nu se știe dacă acest fapt poate fi pus pe seama evoluției biologice, a rădăcinilor adânci în istorie sau, pur și simplu, se datorează unei rezistențe psihologice deosebite. Cu toate acestea, el, acest homo sapiens modern, rămâne a fi un soldat nedeclarat, dar înrolat în armata existenței proprii.

Cu toate acestea, câteva episoade sângeroase din istoria umanității au dat lovitura de grație popoarelor slabe, decimându-le populația cu o viteză fulminantă. Printre cele mai acute crize care au atins vertiginos fața omenirii se numără și foametea de la 1946 – 1947, cea care a „măturat”, vorba contemporanilor, podurile românilor din dreapta și din stânga Prutului, dar nu numai.

Despre acest subiect foarte sensibil, de astfel nerecunoscut nici până acum de unul dintre vectorii majori ai apariției acestui fenomen, fosta nomenclatură sovietică, dar și de urmașii săi, au fost duse discuții în cadrul unui eveniment de o deosebită importanță, organizat de către Facultatea de Litere a Universității din București cu sprijinul Cristinei Bogdan, prodecan al Facultății gazdă. A fost vorba despre prezentarea volumelor Foametea în Moldova sovietică (1946-1947), semnat de către cercetătorul științific cordonator al Academiei de Științe din Republica Moldova Anatol Țăranu, respectiv Rädda Barnen și Securitatea: Documente româno-suedeze, 1946-1949, semnat de către istoricul Vadim Guzun.

Evenimentul a fost găzduit de către Facultatea de Litere a Universității din București, și moderat de prodecanul Cristina Bogdan. Foto: Facultatea de Litere

Aceste două cărți-document, căci anume această catalogare este propice, reprezintă fațetele în reflexie simetrică a unei probleme de ordin istoric, care încă necesită elucidare completă, ținând cont de adevărurile istorice. Așa precum a menționat și Cristina Bogdan, evenimentul a avut scopul de a dezvălui realități despre situația populației afectate de foamete de pe ambele maluri ale Prutului, dar și despre curajul unei fundații de dincolo de Cortina de Fier, venite să ofere o mână de ajutor indispensabilă victimelor.

Importantă pentru înțelegerea noastră este reprezentarea nemijlocită a acestui fenomen de foamete colectivă, care nu doar a lovit în fizicul românilor, ci și a accelerat acel proces de dirijism social, numit sovietizare. În aceeași ordine de idei, această molimă, care de altfel s-a vrut a fi o metodă de înfierare a populației băștinașe, s-a dezvoltat în proporții și maniere diferite, deoarece Basarabia se afla atunci în componența nemijlocită a U.R.S.S., pe când România era situată doar pe poziția de republică – satelit.

Basarabia înfometată. Un studiu de Anatol Țăranu

Antiteza sângeroasă pe care românul a resimțit-o în acele vremuri era, așa cum a menționat Excelența sa Mihail Gribincea, Ambasadorul Republicii Moldova la București, că soarele, cu care poporul se însoțise de secole, a devenit în vara secetoasă a anului 1946 echivalentul morții, al suferinței. Idee reluată în discursul dumneai și de către filologul și profesorul de Istoria artei Ileana Stănculescu, ce a menționat: „Soarele pe care românii îl iubesc atât de mult a devenit pentru ei un inamic„.

Ce nu știau, dar posibil intuiau, oamenii acelor vremuri era faptul că acel gigantic mecanism, acea frustrantă și malefică mașinărie sovietică își arogase rolul decident în privința lor. Datele istorice completează și confirmă aceste spuse, deoarece în timp ce românii mureau răpuși de foamete, chipurile din cauza secetei, plătind un tribut al roadelor muncite, în haznalele de la Moscova putrezeau peste 1.000.000 tone de grâne.

Intervine aici întrebarea firească: oare nu am avut de a face cu un genocid? Cu riscul de a fi atacată de specialiștii în Drept, voi răspunde afirmativ, căci în ciuda lipsei unei componențe unitare din punct de vedere etnic, au fost uciși oameni aflați în aceeași clasă socială, egalată atunci de sovietici. În favoarea acestei afirmații ne vin datele de ordin fiscal, care de facto au și provocat marea criză alimentară a acelor ani.

Cercetătorul Anatol Țăranu expune, în noul său volum „Foametea în Moldova sovietică”, o compilație de acte de importanță istoriografică majoră. Foto: Facultatea de Litere

Anatol Țăranu a menționat în speță despre situația existentă în Basarabia acelor vremi: „Faptul majorării volumului colectărilor de cereale pentru anul 1945 este confirmat și de deficitul cronic de material de însămânțare în Republică. Conform situației de la începutul anului 1946, nivelul de asigurare cu semințe a colhozurilor era doar de 88%, iar al gospodăriilor individuale – de 71%. Deficitul de semințe era compensat prin împrumut de la stat. Pentru asigurarea semănatului din primăvara anului 1946 statul le-a împrumutat colhozurilor din Republică 4857 de tone de cereale, iar gospodăriilor țărănești individuale – 7200 de tone. E relevant dezechilibrul împrumuturilor acordate colhozurilor și gospodăriilor țărănești în condițiile în care nouă din zece hectare de pământ din raioanele din dreapta Nistrului erau lucrate de gospodării individuale”.

Tabel din volumul „Foametea în Moldova sovietică”, în care se reflectă bilanțul colectivizării forțate începând cu 1945

Desigur, nu infirmăm prezența unor condiții climaterice nefavorabile, dar acest fapt nu justifică rea voința guvernării comuniste, care încerca de fapt, în defavoarea propriului popor (situația nu era mai propice nici în alte enclave sovietice) să colecteze o cantitate impunătoare de bunuri agricole, care urma să fie exportată. Datele statistice demonstrează că, în timp ce o foamete crâncenă „mătura” viețile oamenilor, indiferent de vârstă, gen și activitate, puterea centrală de la Kremlin exporta circa 6.000.000 tone de grâne.

Extras din volumul cercetătorului Anatol Țăranu, „Foamea în Moldova sovietică (1946-1947), în care se regăsește bilanțul mortalității în urma foametei din anii 1946-1947

A nu se înțelege că acei călăi s-au rezumat doar la cereale. În același volum Foametea în Moldova sovietică (1946-1947), Anatol Țăranu scoate în vileag cifre înspăimântătoare, astfel: „În afară de cereale statul sovietic a stors din țăranii Moldovei în anul foametei 1946, 25.659 de mii de ouă, 419,9 tone de brânză, 12.792 tone de lapte, 8607 tone de fructe, 4477 de tone de legume, 10.082 tone de sfeclă de zahăr și alte produse agricole”.

Și pentru că o foamete dură tulbură mințile și lipsește de discernământ victimele, Basarabia a fost lovită în plin și de canibalism, o halucinantă dorință de a păstra vie flacăra vieții. Cercetătorul Anatol Țăranu menționează în volumul său câteva cifre, care în prezent ar părea rupte de realitate și oripilante: „Per ansamblu, în Republică, din ianuarie până la 15 februarie 1947, au fost înregistrate 39 de cazuri de canibalism, cu 40 de victime”.

Rädda Barnen și Securitatea, un volum despre filantropie și despre luptă

Dacă Anatol Țăranu ne-a prezentat un compendiu de documente de certă valoare istorică incontestabilă, care pe bună dreptate ar servi drept probă într-un potențial proces al umanității, în cazul istoricului Vadim Guzun și al volumului său Rädda Barnen și Securitatea avem în față unul dintre puținele episoade luminoase ale acelei dificile perioade, întruchipat în asistența umanitară acordată de asociația „Salvați copiii” din Suedia, direcționată către populația din regiunea Moldovei din dreapta Prutului, prin crearea cantinelor sociale, prin distribuția de alimente, de medicamente, dar și de haine persoanelor afectate.

Istoricul Vadim Guzun a efectuat cercetări chiar în arhivele suedeze, unde se păstrează mărturiile acțiunii umanitare efectuate de misiunea „Salvați Copiii”. Foto: Facultatea de Litere

Cu vaste incursiuni în arhivele suedeze, autorul demonstrează importantele reușite ale unei acțiuni de caritate care a salvat nenumărate vieți românești nu doar de efectele imediate provocat de foamete, ci și de cele ulterioare.

Însoțit și de o proiectare a filmului documentar realizat de misiunea suedeză, volumul lui Vadim Guzun dezvăluie munca acerbă și eforturile inedite pe care societatea „Salvați copiii” și le-a asumat prin sosirea în imediata apropiere a lagărului ideologic comunist.

Documentar realizat de către misiunea suedeză „Salvați copiii”, despre acțiunile de caritate întreprinse în zona Moldovei de pe malul drept al Prutului

Evenimentul de prezentare a acestor două cărți – document, care a fost găzduit în data de 21 februarie de biblioteca Facultății de Litere, cu sprijinul și efortul prodecanului Cristina Bogdan, era o necesitate de ordin moral, deoarece trecutul ne oferă cele mai veridice lecții despre cât de malefic poate fi omul pornit împotriva omului și cât de morbid poate să devină un regim politic cu aspirații pozitive. Aceste volume cu cifre pe post de mărturie sunt rezultatul unei munci de cercetare impresionante, fapt pentru care merită deplina admirație și necesită a fi introduse pe listele de cărți obligatorii spre lectură. Matricea Românească salută admirabilul efort pentru Adevăr, reflectat în cele două cărți.

Figura filosofului Emil Cioran bulversează chiar și după trecerea timpului atenția publicului, acest fapt datorându-se, pe bună dreptate, ideilor importante pe care le-a lansat de-a lungul vieții sale cu privire la schimbările necesare pentru reinventarea statului român. Iată de ce câteva decenii mai târziu, mediul academic bucureștean s-a întrunit, în data de 16 februarie 2018, în conferința, ce a dat spațiu de dialog și de meditație, cu tema Filosofia culturii la Emil Cioran, susținută de către doctorandul în istorie Andrei Avram. Matricea Românească vă aduce mai jos impresii de la acest eveniment academic.

Întreaga conferință s-a axat pe analiza perioadei, pe care însuși Emil Cioran o va numi etapa divagațiilor, cuprinsă între 1931-1941, interval în care nu doar fața Europei a suportat schimbări majore, ci și societatea românească a traversat dificultăți de ordin social, politic și economic. Andrei Avram a punctat cele mai relevante lucrări ale perioadei semnate de către Emil Cioran, care l-au și consacrat pe acesta în materie de eseistică, de jurnalism și de gândire românească.

Emil Cioran, între Spengler și „Floarea de Foc”

Este importantă divizarea pe care specialistul Andrei Avram a realizat-o în discursul său, remarcabilă fiind absența cu desăvârșire a subtextului politic, cu excepția normelor de percepție a climatului în care s-a aflat Emil Cioran în acea perioadă dificilă, inclusiv pentru cultura și filosofia românească. Avram a reliefat impactul pe care l-a avut opera filosofului și gânditorului german Oswald Spengler (1880-1936) asupra formării ideilor și tezelor emanate de către Emil Cioran în primele sale lucrări eseistice și publicistice.

View this post on Instagram

Cei trei mari expați ai gândirii românești: Cioran, Ionescu și Eliade. Sculptură semnată de Mircia Dumitrescu, expusă în Sala Exilului de la Muzeul Național al Literaturii Române. #MirceaEliade #EmilCioran #EugenIonescu #filosofieromânească #cultură #MatriceaRomânească

A post shared by Matricea Romaneasca (@matricearomaneasca) on Feb 12, 2018 at 5:29am PST

Andrei Avram a subliniat și temele pe care Emil Cioran a insistat în lucrările sale: „decadența, ruina și damnarea României”, emoții transfigurate în lucrarea, pe care acesta din urmă o va renega, Schimbarea la față a României (1936). Despre acestă ultimă lucrare, Andrei Avram a notat: „Schimbarea la față a României este practic unica lucrare sistemică a lui Cioran, dar nu una în sensul canoanelor academice”. Cu toate acestea, din cele enunțate de Avram se observă că Emil Cioran este „un anti-sistemic, un filosof care condamnă cu vehemență standardele unei filosofii academice”, pretextând că nu există ordine și totul este haos. Paradoxal, în acea perioadă a anilor 1931-1941, Emil Cioran a condamnat literatura franceză și implicațiile acesteia în cultura românească, deși ulterior, a notat cercetătorul nostru, „devenind unul dintre cei mai mari eseiști francezi”.

Critica s-a datorat, potrivit lui Andrei Avram, respectului crescând față de cultura germană, care în acele vremuri însemna o tentativă de revoltă, de reînnoire. Totodată, Emil Cioran și-a dorit combaterea viziunilor aparținând „generației bătrâne”, care rămânea în acele timpuri o reminiscență a unui „trecut franțuzit”.

Cioran și rolul său în publicistica interbelică

De admirat este minuțiozitatea specialistului Andrei Avram, cu care acesta a analizat, în plan comparativ, publicistica interbelică, aplecându-și atenția asupra unor apariții ziaristice, precum publicația lui Sandu Tudor, „Floarea de Foc”.

View this post on Instagram

O istorie tulburătoare a lui Sandu Tudor, unul dintre părinții mișcării Rugul Aprins din România, care a căzut victimă în prigoana anticreștină din comunism, dar care a reușit să aducă credința în inimile oamenilor prin puterea cuvântului. Vezi link în profil. #istorie #trecut #MatriceaRomaneasca #RugulAprins #mostenire #cultură

A post shared by Matricea Romaneasca (@matricearomaneasca) on Nov 1, 2017 at 6:09am PDT

Periodicul „Floarea de Foc”, devenit un soi de tribună a tuturor gânditorilor români, era, așa cum a susținut și Profesorul Universitar Doctor Habilitat Florin Müller, „un mixaj ideologic”, judecând după componența celor care activau în cadrul redacției. Vom regăsi pe lista redactorilor și admiratori ai ideologiilor de stânga, dar și acelor de dreapta. Nume răsunătoare ale epocii, printre care se număra și Emil Cioran, au activat în cadrul redacției „Floarea de foc”, oferind în acele vremuri sinteze de anvergură asupra unor probleme de amploare.

View this post on Instagram

@matricearomaneasca este prezentă la conferința "Filozofia culturii la Emil Cioran", susținută de doctorandul Andrei Avram de la Facultatea de Istorie a Universității din București. #Conferință #EmilCioran #FilozofiaCulturii #interbelic #cultură #MatriceaRomânească

A post shared by Matricea Romaneasca (@matricearomaneasca) on Feb 16, 2018 at 2:04am PST

Andrei Avram, în mai sus amintita conferință Filosofia culturii la Emil Cioran, a analizat articole precum „Comuniștii și moartea individului”, semnat de către Arșavir Acterian și apărut la 27 februarie 1932, sau „Prolog pentru ceasul acesta”, semnat de către Sandu Tudor. Specialistul a reușit să observe interacțiunile dintre Emil Cioran și fluxul ideatic specific perioadei interbelice. Practic, am fost prezenți la o analiză a formării filosofiei culturale în lucrările lui Cioran, culminate, așa cum a menționat profesorul Florin Müller, cu lucrarea Schimbarea la Față a României.

Conferința Filosofia culturii la Emil Cioran a fost, pe bună dreptate, una cu un spectru ideatic pe măsură, respectând canoanele studiului științific și aducându-ne un suport metodologic pe măsură. Doctorandul Andrei Avram a elucidat tema fără a apela la speculații, ci în deplină cunoștință de cauză, urmând rigorile documentării și oferindu-ne nouă reperele necesare pentru ample meditații ulterioare. În cazul meu, evenimentul „s-a prelungit” într-o listă interesantă de lecturi viitoare.

Din fericire, acest expozeu deschide un șir amplu, și sperăm lung, de conferințe, care vor permite tinerilor specialiști să ne transmită cele mai interesante studii de la tribuna universitară. Dacă sunteți în căutarea unui itinerariu cultural, atunci cu siguranță astfel de evenimente din mediul academic trebuie să se regăsească pe agenda dumneavoastră.

Conferința susținută de doctorandul Andrei Avram deschide o serie importantă de evenimente culturale în mediul academic românesc

În continuarea seriei dedicate corespondenței clasicilor culturii românești, Matricea Românească publică o epistolă despre România, semnată de către Emil Cioran și adresată lui Mircea Eliade, la 1935, schimb memorabil de filosofie românească.

Supranumit în epocă „filosof al disperării”, Emil Cioran (1911 – 1995) se înscrie în pleiada celor mai mari gânditori ai României și reprezentanți ai curentului de filosofie românească, alături de Constantin Noica și Mircea Eliade, cei care ne-au lăsat drept moștenire aserțiuni de valoare pe marginea existenței și a valorilor noastre naționale.

Vede lumina zilei în localitatea Rășinari, Sibiu, în data de 8 aprilie 1911, în familia protopopului ortodox Emilian Cioran și a soției sale Elvira. Își urmează studiile la liceul „Gheorghe Lazăr” din Sibiu, iar la 17 ani intră în mediul academic, studiind filosofie la Universitatea din București. Printre colegii săi de cursuri se numărau Mircea Eliade și Constantin Noica, iar printre pedagogii cu care a muncit figurau Tudor Vianu și Nae Ionescu.

Se spunea despre el că era un ipohondric, căruia îi plăcea și nu prea să studieze, căci așa cum nota: „filosofia nu trebuie învățată, ci trebuie judecată”. Publică prima sa carte, „Pe culmile disperării” în 1934, în România, volumul fiind distins cu Premiul Comisiei pentru premierea scriitorilor tineri needitați și Premiul Tinerilor Scriitori Români. La inverba vârstă de doar 23 de ani, Emil Cioran se alătură nevoii colective, care bântuia pe atunci rațiunea tinerei generații, de trezire spirituală, de revigorare a valorilor demult amorțite. În vâltoarea acelei fierbințeli tinerești, Emil Cioran s-a apropiat de un extremism de dreapta, rămânând însă doar simpatizant al Mișcării Legionare.

În 1933, pleacă cu o bursă de studii la Berlin, iar nimerind în plină ascensiune a lui Hitler pe arena politică, se declară la un moment dat, admirator al Führer-ului. Va ajunge, la maturitate, să repudieze această poziție drept o frivolitate imatură.

Ceva din firea sa îl făcea potrivnic cu mișcarea României de ansamblu, iată de ce pleacă în 1937 în Franța, grație unei burse din partea Institutului Francez din București. Deși mai revine încă o dată în țară, după finalizarea studiilor, Emil Cioran decide să se autoexileze și se stabilește definitiv, începând cu anul 1941, în Paris, publicând doar în limba franceză.

Emil Cioran, spovedanie în epistolă

Revenind la perioada tinereții sale febrile, observăm că Emil Cioran dădea preferință corespondenței, notând despre ea: „Conversație cu un absent, scrisoarea este un eveniment major al singurătății. Adevărul despre un autor este de căutat mai degrabă în corespondența decât în opera sa”.

Emil Cioran, un gânditor prolific al filosofiei românești, confidentul lui Mircea Eliade. Foto: wikipedia.com

O epistolă adresată lui Mircea Eliade și datată 9 decembrie 1935, perioadă în care Emil Cioran se afla încă în România, la Sibiu, poartă marca stărilor și frământărilor sale juvenile. Aceasta este o variație a unui monolog despre co-existență, regăsirea Sinelui și naționalismul românesc. Zbuciumul lui Emil Cioran, încorporat în această epistolă, fluctuează între o apatie față de viața politică și o dezinvoltură duioasă față de Patrie, despre care scrie: „Eu nu știu de câte ori nu sunt naționalist. Iubesc totuși o patrie fiindcă lumea nu-mi este una”.

Misiva poartă o doză de tristețe și de resemnare în fața problemelor, pe care le resimțea România interbelică, ca și fiul ei, Emil Cioran:

Dragă Mircea,

Rândurile tale m-au dezmeticit din imbecilitatea în care trăiam de mai bine de o lună. De când am intrat în armată n-am mai citit nimic, iar gândurile le-am înlocuit cu disprețul de lume. Cinci ore din zi le petrec în grajd, iar restul fac instrucție, așa încât statul a reușit să mă fure mie însumi. Mi-ar fi imposibil să mai scriu un articol militarist și, deși mi-e imposibil să devin pacifist, nu mi-e rușine s-o mărturisesc în cazul unei conversiuni. De când am înțeles definitiv că forța este substanța istoriei, am început să apreciez sfinții. Dacă scoți armata din istorie nu mai rămâne decât gloria cerească, rezultată dintr-o rătăcire divină a omului.

Cine nu aspiră la glorie între oameni, pentru a avea mai mult drept să îi disprețuiască, mi se pare cea mai demnă de disprețuit dintre ființe.

Am renunțat definitiv să iau parte activă la viața politică. Deși am impresia că înțeleg destul de bine politica, m-ar durea să mă știu condamnat la o celebritate exterioară, o viață întreagă, și apoi nici unei valori politice nu-i acord asentimentul meu ultim. Formula mea pentru lucrurile politice este aceasta: a lupta sincer pentru lucruri în care nu cred. Deosebirea între mine și naționaliștii noștri este așa de mare, încât activitatea mea nu i-ar putea decât zăpăci. Eu n-am comun cu naționaliștii decât interesul pentru România. Cum îți poți închipui că se poate schimba o mentalitate reacționară? Din partea-mi nu sunt așa de revoltat că politica recunoaște în partizanat totdeauna o valoare preferabilă alteia, dar sunt nemângâiat că valorile politice care se cultivă la noi n-au nici măcar dimensiunea unui moment istoric. De ce te impresionează reproșurile ce ți se fac de naționaliști? De mult mi-am dat seama că orgoliul nu-ți este la nivelul valorii tale. În locul tău, n-aș accepta nici un fel de obiecție de la nimeni. Articolele tale despre România sunt un document naționalist care îți dă anumite drepturi și justifică multe pretenții. A îndrăzni să vorbești despre „România în eternitate” echivalează cu un mare gest politic. Să ai curajul să vorbești de veșnicie la o țară care n-a cunoscut mângâierile timpului. Hotărât lucru, tu nu ești destul de orgolios. Păcatul meu este de a ști în fiecare moment că trăiesc în România. Tu ai refugiul Asiei, eu numai al Occidentului. Dar ca român, nu pot fi în Occident decât ratat, iar în România numai pesimist.

Naționaliștii noștri trebuiau să-ți arate atâta recunoștință încât să te fi exasperat recunoștința lor. Eu nu știu de câte ori nu sunt naționalist. Iubesc totuși o patrie fiindcă lumea nu-mi este una. Refuzul lumii este de esență religioasă și orice tristețe este superficială dacă nu e religioasă. I-am scris odată Soranei (n.r. Sorana Țopa, actriță, mărul discordiei dintre Eliade și Cioran) că dacă n-ar exista religie și muzică, m-aș face paznic de bordel.

Și eu simt nevoia unei contemplații absolute, deși știu că nu pot pretinde decât amăgiri și că de esențe n-am nevoie, ai avut mare dreptate când spuneai că sunt ambivalent. Cu adevărat, nu mă pot lega de nimic fără să fac o concesiune ce anulează atașare.

Aștept cu nerăbdare romanul tău (n.r. Este vorba de volumul „Huliganii”, semnat de către Mircea Eliade). Va fi întâia carte ce o voi citi în vacanță, scăpat de mizeria actuală.

După sărbători voi trece la un birou sau la O. N. E. F (n.r. Organizația Națională de Educație Fizică) din Sibiu. Deși am toate promisiunile, în cazul unei dificultăți te voi ruga la timp ca să intervii prin generalul Economu.

Multe salutări afectuoase Ninei (n.r. Nina Mareș, prima soție a lui Mircea Eliade. A murit la Lisabona în 1944).

Am luat act de invitație,

Te îmbrățișează,

Emil Cioran

Documentarea a fost efectuată în baza volumului „Scrisori către cei de-acasă”, culegere epistolară semnată de către Emil Cioran, apărută la Editura Humanitas, anul 1995, parte a colecţiei Bibliotecii „Mihai Eminescu” a Bulboacă şi Asociaţii SCA.

Asociația Culturală Matricea Românească a găzduit vineri, 19 ianuarie, un eveniment cultural deosebit, lansarea unei publicații specializate de istorie și artă românească, revista Museikon, emanație a proiectului Museikon (muzeu al icoanelor și cărții bisericești) din Alba Iulia.

Italo Calvino nota, într-una dintre cărțile sale devenite fundamentale, „Orașe Invizibile”: „Din păcate, trebuie să fim conștienți că trăim într-un infern, și că există două soluții de a trăi în infern: fie te adaptezi la infern și devii parte a lui, ca să poți să supraviețuiești, fie dimpotrivă – în mijlocul infernului, încerci să cauți acele zone care nu sunt infern și să le faci pe de o parte să dureze, și pe de altă parte să aibă un spațiu propriu al lor”. Această axiomă tranșantă vine să omogenizeze acea segregație bine-rău, arătând că și în mijlocul unor vremuri tulburi există speranță în ziua de mâine.

Lumina firavă de la capătul acestui tunel existențial, numit viață modernă, în care ne tot rotim fără o axă previzibilă, poate fi reprezentată de imaginea unui proiect inedit, Museikon, cel care ne-a cucerit inimile atunci când am ajuns la Alba Iulia de Ziua Națională a României. De această dată, scumpii noștri prieteni din Ardeal ne-au întors vizita, sosind în Agora bucureşteană a sediului Asociaţiei Culturale Matricea Românească la un moment special: lansarea numărului inaugural al revistei Museikon, o lucrare simbolică pentru spațiul românesc, deoarece include între coperțile sale studii extinse de iconografie și artă ecleziastică.

De la microfon, și-au manifestat completa solidaritate cu munca depusă de echipa instituției Museikon, conf. dr. Cristina Bogdan, prodecan al Facultății de Litere, Universitatea din București, și lect. dr. Vlad Bedros, decan al Facultății de Istoria Artei, Universitatea Națională de Arte din București.

După o introducere explicită asupra conceptului de muzeu al icoanelor și cărții bisericești, pe care îl reprezintă Museikon, Ana Dumitran, părintele spiritual al proiectului și unul dintre editorii seniori care au creat și cizelat revista Museikon, ne-a explicat ce a reprezentat această muncă și cât efort a implicat crearea unei astfel de culegeri deosebite. Precum nota filologul Cristina Bogdan, acest proiect „este unul dincolo de muzeu și de revistă”, este un lucru care implică perseverență şi continuitate.

Revista Museikon – un studiu tripartit de istorie și artă iconografică

Formatul inedit pe care îl regăsim în revista Museikon, cu prezentarea poliglotă a materialelor, a trezit admirația cititorilor săi, lucru confirmat și de Bogdan, care a observat: „e o revistă care vorbește în limbi, și nu pentru că ar fi avut vreun dar poetic, ci pentru că au avut ideea inspirată (n.r. echipa Museikon) de a o gândi ca o revistă în franceză și în engleză, cu rezumate în limba română […] o revistă de foarte bună calitate a traducerii”.

Trezește respect și structura tripartită pe care o regăsim în revista Museikon, remarcă atentă, emanată de către prodecan, ce divizează compartimentele în studii de istorie și artă, studii de patrimoniu și studii de ecou, toate la un loc formând o veritabilă incursiune tridimensională în domeniul iconografic.

Cristina Bogdan, prodecan al Facultății de Litere, de la Universitatea din București, vorbind despre revista Museikon și conceptul inedit al acestui proiect

Ne-am bucurat să vedem o Agoră plină, în care s-au regăsit atât tineri implicați în eforturi culturale, cât și persoane a căror muncă le-a adus deja respectul și venerația de rigoare. O astfel de eminență este doamna Zamfira Mihail, cercetător ştiinţific în domeniul lingvisticii comparate şi al slavisticii, filolog, doctor în filologie. Dumneaei a subliniat importanța și rolul icoanei atât în religie per ansamblu, cât și în studiul științifico-cultural, realizat cu succes și încorporat în revista Museikon.

Pentru că sarcina nobilă de a scrie despre arta ecleziastică implică și o doză rațională de filantropie și de smerenie, echipa de redacție care a gândit revista Museikon a decis să o ofere în dar celor care nu o pot primi în posesie fizic, iată de ce ea este publicată aici, pentru a fi de folos atât specialiștilor, cât și publicului larg.

„Lucrurile măreţe nu se fac din impuls, ci dintr-o serie de lucruri mărunte adunate laolaltă”, sublinia Vincent Van Gogh, iar în cazul lansării acestui număr inaugural din revista Museikon, suntem martorii unei realizări adunate în timp, cu pași mici, dar fermi, cu răbdare și cu speranță în ziua de mâine.

Seria Întâlnirile Matricei a programat recent o conferință despre spirit, umanitate și tehnologie: „1Mb de credință: sunt spiritul și tehnologia compatibile?”. Aflați detaliile acestei dezbateri, în materialul de mai jos.

Tehnologiile informaționale și credința nu sunt tocmai termenii cei mai compatibili, mai ales când ne aflăm într-o perioadă de tranziție evolutivă. Prinși într-o continuă mișcare de progres științific, am devenit prizonieri ai aparatelor ”neînsuflețite” și ai facilităților care vin la pachet cu infuzia galopantă de tehnologie. Pe de altă parte, nu putem renunța la comoditățile unei dezvoltări firești, în favoarea unui ascetism fanatic. Cât loc rămâne pentru suflet, spirit și umanitate într-o lume tot mai dezumanizată? Acest subiect a fost  disecat la o conferinţă cu tema ”1 Mb de credință: sunt spiritul și tehnologia compatibile? Răspunsuri din perspectiva viitorului postuman al lumii noastre”, organizate de Asociația Culturală Matricea Românească ca parte a ciclului Întâlnirile Matricei, la sediul Bulboacă & Asociații, în data de 15 noiembrie. Matricea Românească este proiectul cultural naţional al B&A.

Întâlnirile Matricei, la un nou episod. În deschiderea conferinței a luat cuvântul Teodor Burnar, Vicepreședintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească

Deciși să răscolim adevărul, am apelat la trei specialiști din domenii, aparent, de opoziție. I-am avut în față pe domnul Răzvan Bologa, conferențiar universitar, profesor la Academia de Studii Economice din București, pe Bogdan Opreanu, doctorand la Facultatea de Istorie, Universitatea din Bucureşti cu teza: “Axiologia fiinţei umane între Umanism şi Post-umanism”, dar și pe părintele diacon Sorin Mihalache, de la Iaşi, cel care a demonstrat că tehnologia poate crea punți și micșora distanțe, fiind parte a evenimentului grație unei teleconferințe.

Întreg dialogul a pornit, așa cum a subliniat moderatorul Nicolae Dima, jurnalist şi preot, de la angoasele tot mai vizibile ale oamenilor moderni cu privire la tehnologie – și a adăugat pe final altele, la fel de pertinente și elocvente în raport cu subiectul.

Aşa cum era de aşteptat, discuția a avut gradul ei de polarizare. Astfel, reprezentanții ecleziastici au creat un probatoriu, care ar demonstra o anumită doză de nocivitate a tehnologiilor avansate, însă fără a diminua importanța acestora în anumite segmente. Așa cum nota părintele Sorin Mihalache, ”tehnologiile avansate ar putea înlocui oamenii în anumite domenii de risc înalt, dar”, și aici vorbitorul a fost destul de tranșant, ”acest lucru nu ar trebui să permită o generalizare”, adică o înlocuire totală a omului cu mașini.

Factorul de echilibru al serii, cel care a încercat să creeze liantul între reprezentanții celor două «tabere», a fost doctorandul în postumanism Opreanu, cel care ne-a oferit o incursiune în evoluția istorică a raporturilor dintre credință și rațiune, ajungând până la apariția acelei inteligențe artificiale, care este privită cu reticență de societate. Pornind de la Antichitatea greco-romană, în care lumea era finită și nu exista o divinitate transcendentă, și ajungând până la postmodernitate, ”unde orice este posibil, totul este relativ, nu există bine și rău, totul este discutabil”, specialistul a remarcat transformarea Divinității dintr-un centru al sistemului valoric, într-o entitate exilată la periferia conștiinței noastre spirituale. Pesimist sau nu, istoricul a conchis cu realitatea unei axiome, aceea că ”în dezvoltarea inteligenței, etapa umană este doar una tranzitorie”.

Partea «rațiunii reci» a serii i-a revenit ciberneticianului Bologa, adeptul fervent al tehnologiilor avansate, acesta făcând aserțiuni care dau de gândit, precum aceea că ”65% dintre locurile de muncă ale copiilor noștri încă nu s-au inventat”. Cert este că Răzvan Bologa a militat, pe toată durata dezbaterii, pentru necesitatea implementării tehnologiilor informaționale, care mai devreme sau mai târziu vor elibera omul de „munca de rutină, ierarhii, şefi, – toate, produsele societăţii industriale„, dându-i o şansă la libertate şi la o nouă spiritualitate. Informaticianul a calmat (sau a inflamat şi mai mult) spiritele anti-tehnologie, subliniind efectele pozitive ale evoluției, cum ar fi sporirea timpului liber, creșterea duratei medii de viață și, de ce nu, dobândirea banilor fără efort (prin venitul universal garantat).

În contextul în care lumea se află în pragul unei noi revoluții majore, și anume intrarea în era informațională, interlocutorii savantului Bologa au evidenţiat acel iminent pericol, personificat în singularitatea inteligenței artificiale, temeri întemeiate de altfel, dar care au fost spulberate, într-o anumită măsură, de calmul profesorului de la ASE, care a demonstrat că, în prezentele circumstanțe, omenirea este mult prea departe de o astfel de realizare, aceasta rămânând o ipoteză speculativă, nerecunoscută încă într-un cerc larg de specialiști.

Conferința „1MB de credință: Sunt spiritul şi credinţa compatibile? Răspunsuri din perspectiva viitorului postuman al lumii noastre” – o dezbatere despre spirit, umanitate și tehnologie

Dacă, din perspectiva profesorului cibernetician, lucrurile ar cunoaşte o îmbunătăţire accentuată, de cealaltă parte părintele Sorin Mihalache consideră că „știința și tehnologia nu produc bunuri care ar veni împotriva destinației lor de funcționare, ele pun în mâna oamenilor potențialități, lăsându-le libertatea de a le folosi”. Un consens al serii a fost că ”tehnologia poate fi utilizată în sens edificator sau nociv, iar spiritualitatea vine să dezvăluie comportamentele dezirabile”.

Specialistul în postumanism Bogdan Opreanu a reiterat că, în definitiv, ”contează doar cum este folosită tehnologia, dar aici avem nevoie de discernământ, iar acesta se folosește de un sistem de valori. Dacă e un sistem de inspirație religioasă, va avea polarizare clasică între bine și rău. Dacă se bazează pe valori materiale, pe marketing, atunci discernământul se va forma în baza acelor valori relative, vandabile”. Ce este de preferat între acel sistem centrat pe Dumnezeu, și sistemul celălalt, al lumii moderne? Această întrebare face postumanismul neuniform, ridicând dubii de ordin etic, a precizat Opreanu.

Surprinzător sau nu, şi ciberneticianul Bologa a subliniat legătura dintre tehnologie și spiritualitate, făcând apel la teoria lui Alvin Toffler despre «vârtejul spiritual», care ”presupune apariția a tot mai multe curente, religii și manifestări, care traversează ecranul conștiinței umane, fiecare cu sacerdoțiul lui și cu noi guru”. În aceeași ordine de idei, profesorul a catalogat, pe bună dreptate, evoluția tehnologică ca un drept al umanității, al generațiilor care vin. Dar, deşi oamenii care trăiesc în lumea informației sunt tot mai mult proiectanții propriei lor evoluții, ei nu trebuie să uite că aceasta nu implică un război cu natura, ci dimpotrivă, o apropiere de tot ce e firesc, natural.

Dar cât de firească poate fi apropierea de zona acorporală, atâta timp cât etica în sine ține de corporalitate, notează Bogdan Opreanu, iar tinerii care depind de tehnologie și rețele sociale tind tot mai mult spre distopia decorporalizării, șlefuindu-și personalitățile pentru o imagine virtuală impecabilă? Etica ajunge în acest punct să fie privită ca o stare desuetă, afectând și sistemul uman de valori. Revenindu-ne însă statutul de generație limitrofă, suntem în exact momentul propice de modificare a acestor valori, a punctat profesorul Bologa.

Nu știm ce ne va aduce viitorul, sau dacă scenariile științifico-fantastice cu care ne-au educat regizorii de la Hollywood vor deveni realitate, dar este în sarcina noastră să ne definim parcursul evolutiv. Să devenim mai buni, mai eficienți, sau dimpotrivă mai răi, este doar prerogativa alegerilor noastre. Or, a da vina pe tehnologie pentru metehnele noastre umane este cel puțin o demonstrație de feblețe. Lăsăm această judecată la latitudinea fiecărui om în parte.

Întâlnirile Matricei, la un nou episod: Conferința „1Mb de credință: sunt spiritul și tehnologia compatibile? Răspunsuri din pespectiva viitorului postuman al lumii noastre”, noiembrie 2017

Matricea Românească vă aduce un articol despre Paul Goma, scriitor din Basarabia, care a făcut istorie, luptând contra regimului comunist din România.

Romanciera franceză Catherine Cusset nota cu referire la munca de scriitor, în unul dintre ultimele sale romane, că ”a ezita, a fi torturat de fiecare frază, a considera nul tot ce scrii, a șterge, toate astea sunt semnul celei mai rafinate inteligențe”. În cazul lui Paul Goma, tortura a luat forma unui exil forțat din Patrie. Ce pedeapsă poate fi mai dură decât aceasta?

Paul Goma s-a născut în Basarabia, în 1935, la Mana, Vatici, județul Orhei, Regatul României, ca al doilea fiu al unei familii de învățători români, deci de la bun început a avut parte de o educație aleasă și a fost predestinat succesului. Ajungând la maturitate, acesta nu va uita de unde pornesc rădăcinile sale și va scrie romanul ”Din calidor”, o memorie vie a copilăriei sale.

”Din calidor”, o istorie sensibilizantă despre copilăria autorului în Basarabia. Foto: ratioetrevelatio.com

Dar istoria este cea care dă tonul, care impune limite și restricții. În 1939, când a fost semnat pactul diabolic Molotov-Ribbentrop și Basarabia a căzut în capcana amenințării roșii, familia Goma a luat drumul pribegiei, evadând dincolo de cortina de fier, în România.

Se spune că Dumnezeu îi încearcă pe fiii săi preaiubiți, punându-le în cale dificultăți, adeseori insurmontabile. În cazul lui Paul Goma, această iubire infinită s-a materializat într-o continuă luptă cu regimul ideologic al acelor vremi: comunismul. În mai 1952, elev în clasa a zecea a liceului „Gheorghe Lazăr” din Sibiu, Goma a fost convocat la Securitate și arestat pentru opt zile, fiind exmatriculat din toate școlile din țară, deoarece susținuse cauza unor persoane anchetate și arestate sub acuzația de anticomunism.

Paul Goma, fotografiat pentru dosarul Securității, ca element periculos în comunism. Foto: flori-balanescu.blogspot.ro

Cu toate acestea, a perserverat și a reușit să se înscrie la liceul „Radu Negru” din Făgăraș, pe care l-a absolvit în iunie 1953. Anul 1954 l-a prins în febra admiterii în mediul academic superior, Goma înmatriculându-se la Universitatea din București, specialitatea filologie română, și la Institutul de literatură și critică literară „Mihai Eminescu”. A reușit la amândouă, dar l-a ales pe ultimul.

Ostentativ, regimul de atunci l-a admis în rândurile sale, în speranța unei autocorecții forțate, dar după înfrângerea Revoluției Maghiare din 1956, în luna noiembrie a aceluiași an, Paul Goma și-a predat în semn de protest carnetul de membru al Uniunii Tineretului Muncitoresc, după care, în toamna aceluiași an a fost arestat și acuzat de „tentativă de organizare de manifestație ostilă”. Lungul său periplu a luat turnura a doi ani de închisoare, în temnițele cele mai de temut: Jilava și Gherla.

În activitatea sa literară s-a resimțit o ură vădită împotriva nedreptăților acelei perioade, astfel încât în 1971, a fost propus pentru a fi exclus din Partidul Comunist Român, în care se înscrisese în august 1968. Cauza era romanul „Ostinato”, amplu cenzurat în România, dar care fusese publicat integral în Germania Federală. Autorul afirma: ”starea de nelibertate îl obligă pe om la inventivitate, la găsirea unor soluţii indirecte”, astfel că Goma a ajuns și la cele mai importante stații radio, de unde a vociferat ideile sale principale. La Radio Europa Liberă fuseseră citite fragmente din romanul lui Goma ”Ușa noastră, cea de toate zilele”, iar în 1977 la același radio reușește să trimită o scrisoare deschisă, în care cerea guvernului României respectarea drepturilor omului în România, pentru care a fost urmărit, arestat și maltratat de Securitate.

Deși scriitorul era tutelat în acea perioadă de organizația Amnesty International, repercusiunile nu s-au lăsat prea mult așteptate. La 20 noiembrie 1977, lui Goma, soției și copilului său le-a fost retrasă cetățenia română și au fost expulzați din țară. În consecință, aceștia au cerut azil politic statului francez. Acolo, Paul Goma și-a continuat lupta împotriva regimului comunist de la București și a lui Nicolae Ceaușescu. A sprijinit înființarea, în 1979, a Sindicatului Liber al Oamenilor Muncii din România. Ca reacție la activitatea sa anticomunistă, a fost ținta unui atac cu colet-capcană și a unei tentative de asasinat puse la cale de regimul de la București.

Cert este că Paul Goma reprezintă și o controversă, deoarece se înscrie printre cei care neagă Holocaustul din spațiul românesc, publicând în 2002 eseul „Săptămâna roșie: 28 iunie – 3 iulie sau Basarabia și Evreii”, în care descrie „atrocități comise de populația neromână, în special, întreaga minoritate evreiască în timpul retragerii trupelor și administrației române din Basarabia și Bucovina, ca urmare a ultimatumului sovietic din iunie 1940”. A stârnit prin această lucrare un val de nemulțumiri, în rândul istoricilor, care au catalogat acest eseu drept un pseudo-studiu.

Dincolo de toate aceste dificultăți, de nemulțumirile pe care le-a trezit anumitor demnitari ai vremii, Paul Goma rămâne un exilat în uitare, un nomad al dreptății, care a pus pe hârtie chinurile unui popor.

Foto deschidere: flori-balanescu.blogspot.ro